O fat tnr pe patul morii

Ca robul ce cnt amar n robie, Cu lanul de brae, un aer duios, Ca rul ce geme de rea vijelie, Pe patu-mi de moarte eu cnt dureros. Un crin se usuc i-n laturi s-abate Cnd ziua e rece i cerul n nori, Cnd soarele-l arde, cnd vntul l bate, Cnd grindina cade torente pe flori; Aa fr' de veste pe zilele mele O soart amar amar a btut, i astfel ca crinul de viscole rele, Pe patu-mi de moarte deodat-am czut. Abia-n primvar cu zilele mele Plpnd ca roua abia am ajuns, Atuncea cnd cnt prin flori filomele, O crud durere adnc m-a ptruns.

Amar e moartea cnd omul e june, i ziua-i frumoas, i traiul e lin, Cnd pasrea cnt, cnd florile spune C viaa e dulce i n-are suspin!

S moar btrnul ce fruntea nclin, Ce plnge trecutul de ani obosit; S moar i robul ce-n lanuri suspin, S moar tot omul cu suflet zdrobit!

Iar eu ca o floare ce nate cnd plou Creteam, pe cunun s am dezmierdri, i mie amorul cu buze de rou Cu inim dulce mi d srutri.

Ca frunza ce cade pe toamn cnd ninge Suflat de vnturi aici pe pmnt, Ah! juna mea via acuma se stinge i anii mei tineri apun n mormnt!

Biografie Dimitrie Bolintineanu Dimitrie Bolintineanu (n. 1825 Bolintin-Vale - d. 20 august 1872, Bucureti) a fost un poet romn, om politic, participant la Revoluia de la 1848 i diplomat. Dimitrie Bolintineanu era macedonean aromn de origine, printele lui, Ienache Cosmad, a venit n ar din Ohrida. n puini ani ai tatlui su Ienache i fcu n Valahia o situaie acceptabil. Arenda, mic proprietar, apoi subprefect, cu reedina la Bolintin, sat aproape de Bucureti; el nu apuc s-i lase celui de al doilea nscut, Dimitrie, o avere care s-l scuteasc de griji. Orfan de ambii prini nc din 1831, tnrul a fost crescut de rude mai avute. Se susine de timpuriu, precum Grigore Alexandrescu, I. L. Caragiale, Mihai Eminescu, prin slujbe funcionreti. n 1841 era copist la Secretariatul de Stat, n 1843 - secretar la departamentul pricinilor suditeti". Printr-un misterios concurs de mprejurri, e ridicat, n 1844, la rangul de pitar. Faptul c publicase n 1842 admirabila poem "O fat tnr pe patul morii", prezentat elogios de Ion Heliade Rdulescu (i invocat mai trziu de Mihai Eminescu n Epigonii), a jucat probabil un rol decisiv. Poemul "O fat tnr pe patul morii" era o imitaie dup "La jeune captive" ("Tnra prizonier") de Andr Chnier, i a fost publicat n "Curier de ambe sexe". La fel ca ali paoptiti, tnrul nu se trudi prea mult s intre n graiile principelui. Inima l trgea mai curnd spre lumea care va s vin". Cooptat n Fria i n Asociaia literar, a adoptat rapid mentalitatea de carbonar. n acel timp se formase n Bucureti Asociaia literar, sprijinit de fraii Alexandru i tefan Golescu care trimiser pe la sfritul anului 1845 pe Bolintineanu la Paris. Plecat la Paris n 1845, cu o burs din partea Asociaiei literare, audiaz i el cursurile lui Jules Michelet, Edgar Quinet i Adam Mickiewicz. Nu triete dect pentru Revoluia pe care o presimte. Cnd aceasta izbucni la Paris, n februarie 1848, tinerii studioi hotrr s se ntoarc n ar. Conjuraii i ddur un rol de primordin, acela de a stabili contacte cu revoluionarii din Bucovina, ceea ce poetul nu putu s fac. Aga poliiei, Ion Manu, l mirosise" i, refuzndu-i paaportul pentru Moldova, l ameninase cu un arest la mnstire". Ar fi avut, poate, parte de el, dac nu izbucnea revoluia... i la 1848 revoluia a adus o explozie gazetreasc. Dac C.A. Rosetti scosese, imediat dup izbnd, "Pruncul romn", Bolintineanu conduce (de la 19 iulie la 11 septembrie) "Poporul suveran". Era o foaie mic, de patru pagini, cu doar dou coloane pe fiecare fa, dar redactorul-ef avea proiecte mari. Ar fi vrut s tipreasca un jurnal al intereselor democratice i al progresului social", pe potriva modelului francez - Le Peuple souverain. Izbucnind revoluia din 1848, reveni n ar i redact mpreun cu Nicolae Blcescu, Cezar Bolliac . a. "Poporul suveran", dar - cznd revoluia - a fost exilat i se duse n Transilvania, apoi la Constantinopol i n fine la Paris ca s-i continue studiile ntrerupte. Pe la 1855 domnul Grigore Ghica i-a oferit o catedr de literatur romn la Iai, dar Poarta nu i-a permis intrarea n ar i atunci a fcut cltorii prin Palestina, Egipt, Siria, Macedonia, descriindule toate n publicaiuni diverse care cuprind adesea pagini pline de interes i scrise cu mult cldur. ntorcndu-se n ar la 1859, intr n politic i deveni ministru de externe, culte i instruciune public. Prin struinele lui, ale lui Costache Negri i ale lui V. A. Urechia se nfiineaz primele coli la romnii macedoneni. Pe la 1866 se retrase din viaa politic, ocupndu-se cu literatura, publicnd drame n proz i n versuri, poezii epice, satirice, dar ducnd o existen foarte nenorocit. De aceea nu dup mult vreme se mbolnvi ru. Prsit de toi i puse biblioteca la loterie i fu ctigat de Vasile Alecsandri i Costache Negri, care i-o lsar drept mngiere. Atunci, n urma interveniei unor amici, fu aezat la spitalul Pantelimon, unde muri, dup scurt vreme i fu ngropat n satul natal, fr nici o pomp, de civa amici personali, cci toat lumea uitase pe acest poet entuziast i patriot.

Elegie (Bolintineanu)
De lacrimi nfocate, vai! genele-mi sunt pline i mna-mi acum rece pe harp a-ngheat; Strin mi-este lumea d-acuma pentru mine, Cci ce-am iubit n via ca visul a-ncetat.

Aveam un frate tnr a cruia junie Ca ruor de lapte luase cursul lin, Ce n a sa ferice, plcere, bucurie, Zicea cu vorb dulce: Eu nu voi s suspin!"

Aveam i-un tat nc, amic cum i printe, A crui gene albe n plns au fost albit. Dar vai! ei dorm acuma n tristele morminte, Copilul lng tat, precum au vieuit.

Iubeam o copili, o tnr suflare, O floare matinal ce crete surznd, Ce fr s adune n via-o srutare n dimineaa vieii a ncetat cntnd.

Tot ce-am iubit n lume a ncetat din via, i iarba primverii sub paii-mi s-a uscat; Al vieii mele soare s-a stins colo n cea i anii mei de tineri n dor s-au ntristat.

Eu am trecut ca floarea aici n ast lume, Dar inima-mi zdrobit att a ptimit! Ah! d-a fi fost o floare purtnd un dulce nume, A fi trecut prin via i n-a fi suferit.

Conrad. Cntul I. Ionienele

Era cnd farul lumii, n mare apuind, Poleie rochia nopii cu stele de argint, i-n calea sa umbroas, sub negrele-i picioare, Aterne valuri albe, suflate de dulci boare, Muni, plaiuri, vi rznde i fragede grdini, Ce-noat n oceane de umbre i lumini. Cotind pe Cornul d-aur, ieea n Propontide Un vas, sprgnd cu pieptul trmele lichide. Dar cine-i omu-acesta ce-n vas st izolat? E trist sau este mndru? mai muli au ntrebat. Un servitor rspunde cu oarece sfial C ara Romneasc e ara sa natal; Conrad e al su nume; c este exilat, El pentru libertate poporu-a rdicat. Proscris din a sa ar, el fr el se duce Oriunde i surde un cer senin i dulce; Dar cugetele sale se-nturn nencetat Spre patria iubit ce-n doliu a lsat... Credea n viitorul promis umanitii, Precum i n triumful justiiii, veritii, Dei avea momente cnd sufletu-i coprins De cugetile sceptici parc zdrobit i stins. Iubea s fac versuri, dei prea rar le scrie: A strnge arta-n reguli credea c-i o sclavie. Era poet el ns n suflet i scria n proza pitoreasc tot ceea ce simea. El trece toat noaptea sub domele tcnde, S-asculte armonia naturii mbtnde. n toate-aceste locuri, oriunde el privete, Apare-o lume moart, ce-n suvenir triete. n Helesponte, vasul ptrunde linistit. Conrad rdic fruntea i pare-ntinerit. Colo fusese Sestos, loca de desftare, Ce-amint dulce nume i-l trage din uitare: Pe graioasa Hero, cu genele de fir. Aa Conrad deteapt acest trist suvenir: - Tu, zee cu pr d-ambru i tnr-adorat n templul de la Sestos, loca dezmierdtor, Ascult preoteasa pe Hero-namorat i vin n ajutor! Aceast lung noapte Leandru meu nu vine! n dar veghez n turnu-mi i farul am aprins! Sufla pe mare vntul, i prin ntunecime Ast far de vnt s-a stins! De ce nu vine nc, poi tu a-mi spune, zee, Rmas-a n Abidos de vnt mpotrivit? Sau marea amorat de dnsul, Cytheree, n unde-i l-a sorbit? De juna preoteasa ce-i serv, zi i noapte, O, zee, te ndur i spune un cuvnt.

Phebus acum apare i nite surde oapte Aud trecnd pe vnt. Aa se roag Hero la zee cu-nfocare. Cyprisa nu rspunde. Phebus a rsrit; i corpui lui Leandru zdrobit, adus de mare, Pe mal s-a tiprit. Amanta desperat revars n suspine Durerea ce se nate n sufletu-i duios, i plngerile sale d-amrciune pline Rsun dureros: - Sub mirtii ce se-nclin pe tempiul Cythereei, Eu, Hero, preoteasa i favorita zeii, Cnd soarele dispare n aburi de rubin. Pe harpa-mi de ivoriu cntam un imn divin; Vzui trecnd la templu Leandru-ntia oare, El mi pru mai dulce dect frumosul soare, D-o patim arznd tot snu-mi fu coprins; Luptam a stinge focuI, dar focuI fu nestins! Rugai pe Cythereea s vie-n aprare, Dar ea vrs n snu-mi o flacr mai mare! Leandru nelese ct el era iubit, Cntrile-mi arznde ferice i-au vestit. Cu degete de roze amorul i deschise Ast sn plin de iubire, de fermece, de vise; Perfida Cytheree, pe fruntea astui loc Fcnd ca s pluteasc cosia sa de foc, Prefumul voluptii n aer revrsase: Tot sufletul de dnsul n Sestos se-mbtase. O, timp de fericire ce nu poci s exprim, Amor, o, foc din ceruri, o, simimnt sublim! Cum v schimbrai cursui i cum divina miere n cupa vieii mele s-a prefcut n fiere! Leandre, dulce soare al sufletului meu, Tu ai pierdut lumina ce-att iubisem eu! Stins, tu te-nchini pe rmul ce cu a ta junie Se-mpodobea ca noaptea cu steaua aurie. D-acuma ntristarea domni-va cu dulci opi i paserea Minervii va-nlocui prin nopi Suavele acorduri, ce dou lire june Pe boarea dulce-a serii fceau ca s rsune. Iar tu, o, muma Herii, plngi pe copila ta! Cosiele-i blaie nu vei mai rsfa! Zei cruzi, oh! de la Hero, ce n durere geme, Primii drept sacrifice profundele blasfeme! Voi ai vrsat n snu-mi amorul fericit i voi lovii pe Hero, zei cruzi, cci a iubit! Aa se plnge Hero pe turnul dupe mare, i, mai plecnd n lacrimi vederea spre pmnt, Ea se arunc-n valuri, i soarele rsre P-albastrul ei mormnt. Aa lsa s cnte n vaga suvenire Conrad, n Helesponte, poetica-i gndire. Acolo fuse Troada, pe unde-au strlucit

Eroii ce poetul Omer a nemurit. Aceste-antice locuri, aceste mari ruine, D-ursita omeneasc vorbesc cu mult mai bine Dect o poate spune orice religiuni, Orice flosofie, nebune ficiuni! Ce lucru-i cmpu-acesta? O urm de turbare, De patimi frmntate n oarba exaltare; Un lac fatal de snge, ce muritorul chiar Vrsa s mulumeasc instinctul su barbar; O lupt ntre semeni: popoarele nebune, Luptnd ca s mpace fatal-ambiiune A celor ce-i guvern, creznd c se muncesc S aib-o libertate, pe cnd ei se robesc, Creznd s dobndeasc un nume, ficiune! i crii zic putere, mrire, naiune! Ei uit c s-arat un timp cnd toate mor, Cnd un mormnt pe toate apare-ntristtor.

1870, Traianida prima epopee 1868, Conrad poem epic, eroul principal e chiar poetul

1868 - Publica amplul poem de factura byroniana: Conrad: "Adevarat cantec de lebada inaintea caderii premature a noptii, poemul "Conrad" regrupeaza obsesiile si aprehensiunile autorului, insa decantate, trecute prin filtrul unei lucidati amare, de om obosit, pentru care viata s-a despuiat de iluzii (...) Destinul lui Conrad sta sub semnul nenorocului: e un exilat fara speranta, un bolnav incurabil, un indragostit rapus inainte de a-si implini pasiunea, un poet lipsit de satisfactia operei ..." (Paul Cornea).
1.Conrad (1867) i Traianida (1870) au aprut tardiv, n ultimii ani de via ai scriitorului. Nu tim cnd au fost cu adevrat compuse (Conrad poart marca indeniabil a exilului, ncepnd cu atmosfera general i terminnd cu aluzii precise la evenimente ntmplate n 1854, pe timpul rzboiului Crimeii, cnd eroul contempl Armada aliat ndreptndu-se spre Rusia). Nu ncape ndoial c ambele scrieri au fost ndelung meditate i atent elaborate, fr graba febril cu care Bolintineanu i aternea de obicei pe hrtie versurile. S-a spus c ultimii ani ai scriitorului ar fi fost i cei mai triti: srac, bolnav, obligat s cad n poligrafie pentru a putea supravieui. Conrad i Traianida, compuneri de adio, reprezint ns cea mai spectaculoas dezminire a acestei aseriuni, trecut automat de la un critic la altul. E adevrat c peste vasta producie de satire n versuri, articole de ziar versificate, e mai bine s tragem un vl, cum afirma pudic mentorul Junimii; dar cele dou imense poeme epice l a care ne referim evideniaz un poet n deplintatea mijloacelor sale, capabil s ofere pn la sfritul vieii capodopere. Conrad e un roman n versuri, precum Evgheni Oneghin sau Childe Harold, modelul declarat al lui Bolintineanu, urmat pn i n structura general a naraiunii. Romancierul Bolintineanu, care-i dovedise abilitatea i n romane propriu-zise, ncearc un tur de for inedit n literatura romn. Poveste a exilului, scris n exil despre un exilat, Conrad nchipuie o proiecie autobiografic evident (compuneri poetice ale eroului Conrad sunt variaiuni pe teme din Florile Bosforului); dar Bolintineanu a vrut s fac mai mult dect memorialistic: el a vrut s schieze portretul global i idealizat al exilatului, al eroului obligat s-i prseasc ara din motive politice. Aluziile la cel mai celebru exilat paoptist, Blcescu, erau transparente (bolnav de ftizie, Conrad se refugiaz n Sudul Italiei pentru a muri la Capri, nu la Palermo, ca Blcescu).

Firul epic e neateptat de consistent pentru un roman n versuri. Conrad cltorete cu vaporul n arhipelagul grecesc, n Liban i Palestina, apoi n Egipt, se desparte la Napoli cu lacrimi n ochi de Julia, fata ntlnit din ntmplare pe vas, i continu drumul n Frana i apoi n Anglia, revine la Paris i sfrete n Italia nu fr a o rentlni la Napoli pe Julia, n braele creia expir, rostind monologuri ce aduc a arii de oper italian. Cele mai ingenioase capitole ale imensului roman rmn primele dou (Ionienele i Sirienele). Bolintineanu i plimb eroul pe Mediterana oriental i, sub pretextul rememorrii culturale, scrie versuri n maniera poeilor Alceu, Sapho i Theocrit, apoi a poeilor romantici din secolul al XIX-lea. n primele dou cnturi, atmosfera, peisajul i personajele din Florile Bosforului se multiplic n mod grandios; ceea ce n Flori se prezenta sub form de crochiuri, ia n Conrad forma unor ntinse tablouri. Paradisul sudic din primul ciclu de poezii se desfoar acum mult mai amplu, ntr-o suit de peisaje repetitive i ameitoare: Colo nalte rpe se nvelesc n nor, Cu cretetul fantastic, trufa i vistor, Ici marea turburat sub vnturi asiatici, Cu valuri ce s-arunc pe coastele slbatici Lsa s se auz un gemet infinit! Abia un val se sparge de colul de granit, Abia se rspndete i alt val i urmeaz, Urmat de alte valuri ce-ajung, mugesc, spumeaz i se anun departe, pe ceru-umbros albind, Trufae, gemtoare, necontenit venind. Dar vasul nainteaz p-o mare ca o ghea i Samos se arat prin azurit cea. Al lumii far se culc i-aterne, apuind, Pe mare alt mare de raze scnteind. Mycale se nal cu vrful su cel verde, Prin umbre deprtate, mijind, tcut, se pierde (Ionienele). Bolintineanu unete istoria i geografia ntr-un ansamblu de neateptat coeren. Trecnd pe lng insulele greceti, Conrad i rememoreaz epopeile homerice, ca i imnurile primilor lirici; n Liban, el versific n stilul lui Rudel, trubadurul ndrgostit de legendara prines deprtat; n Palestina, revede timpurile biblice i pe profei; n Egipt, descrie originea civilizaiei umane i monumentele mute ale splendorii, aa cum va face mai trziu Eminescu n Memento mori. Ca i la Eminescu, suita pitoreasc de peisaje culturale, desfurat n versuri ample, e acompaniat cu muzica de fond a unei filozofii funciar pesimiste. Refleciile continui despre efemeritatea omului i a civilizaiilor marcheaz momentele cruciale ale poemului. Ultimul vers din Conrad (Dar crucea nu mai este, mormntul s-a stricat) ne anun retragerea n natur a ultimului semn lsat de erou pe pmnt. Rostogolirea continu de sentenii schopenhaueriene din ultimele strofe ale lui Memento mori se afl aici schiat cu anticipare.

Alt comentariu:
In notele esplicalive" ce insotesc primul cint al poemei, Bolinlineanu da o definitie romantica de tip hugolian poeziei (Ca simtamint de frumos, de sublim, de ridicul, poesia are de obiecl umanitatea, natura si pe Dumnezeu") si misiei sale sociale (de a impinge necontenit neamul omenesc catre mai bune ursite"). Conform acestei definitii, intentiile tematice marturisite ale operei ilustreaza o viziune grandioasa asupra destinului uman, in punctele sale de incidenta cu istoria, cu natura si cu eternitatea prezumtiva a divinitatii: umanitatea, natura, Dumnezeu sint Cele trei lucruri cu care am pus in contact pe cititori, Am catat poesia in istorie, in patimile omenesti, in spectacolul naturii si in contamplarea infinitului." Acest program hugolian nu se realizeaza insa in maniera grandioasa a autorului Legendei secolelor, ci in maniera poemului byronian, al carui model e prin Childe Harold - dominant in Conrad Modelul livresc se grefeaza pe un model" uman marturisit de autor acela al lui Balcescu (al carui nume conspirativ era Conrad Albcrt). Rezultatul e un frumos poem al exilului, capodopera a creatiei Iui Bolinlineanu , expresie a universului tematic si a sentimentalitatii postpasoptiste, ce combina la noi motive preromantice reactualizate (noaptea, ruinele etc), cu atitudini byroniene si cu deceptionismul generatiei poetilor damnati". Revolutionar exilat dupa infringctva revolutiei si condamnat sa moara departe de tara, sceptic impacat cu divinitatea prin gratia iubirii revelala de prezenta angelica a Juliei (intilnita in ratacirile

pe mare ale exilatului si reintilnita, sub infatisarea consolatoare de calugarita, in pragul mortii), Conrad e, ca si eroii byronieni care i-au servit drept model, un erou modern, un copil al veacului", macinat de boala secolului": Am luat un om astfel cum lam gasit in sinul societatii noastre moderne.

Sceptic, ucis de patimele societatii, dar nu inca corupt, o femeie pura, sublima, il ridica, il impaca cu cerul; cind intelege Providinta, el intelege tot, devine fericit. Viata lui insa se curma". Proscris ratacind, in voia sortii, cu nostalgia patriei pierdute, spirit dilematic sfisiat intre vizionarismul luptatorului si scepticismul invinsului, poet in sullet", refuzind, in numele libertatii artei, sclavia" versului, Conrad intruneste antinomiile eroului romantic, marcat de moarte (prin moartea iubitei din adolescenta) si de o nostalgie nedefinita (un dor necunoscut"), corelata in text fascinatiei orizontului, a departarii. Eroul lui Bolinlineanu este, pretutindeni, un ..strain" (Dar unde mergi, straine? I Iriunde ma voi duce/ Nu ma doreste nimeni"); el e o fiinta inchinata durerii, unei dureri abstracte marca a nobilelor spirite contemplative , o durere nascuta din constiinta suferintei universale (Am plins nu pentru mine, ci pentru muritor"; Am plins cind omenirea mi-a aparut gemind"). Eroul dilematic al lui Bolinlineanu , care traieste dramatic conflictul credinta-reflectiune, prefigureaza eroul eminescian din Epigonii, dupa cum cuplul Conrad-Julia (scepticul bintuit de nostalgia credintei ingerul sustinut de constiinta armoniei cosmice) prefigureaza tipologia eroticii eminesciene, de la inger si demon la Sarmanul Dionis. La modelul preromantic, exilul lui Conrad converteste calatoria in pelerinaj si orizontul spatial in orizont temporal. Ruinele, hieroglife care incifreaza destinul omenirii, devin spatii revelatorii din perspectiva temporala, epifanii ale Istoriei si, dincolo de ea, ale Eternitatii. Itinerarul acestui pelerin al departarilor (Grecia, Asia Mica, Egipt, Europa Occidentala) reconstituie, pornind de la ruine celebre, moartea marilor cicluri ale civilizatiilor mediteraneene si proiecteaza asupra civilizatiilor contemporane aceeasi perspectiva a ruinarii. Cum pribegia si ruinarea sint resimtite ua doua forme ale aceleiasi lunecari in moarte, poemul lui Bolinlineanu se bazeaza pe un sistem de echivalari simbolice intre destinul individual si destinul umanitatii; prin aceasta deschidere simbolica, poemul exilului devine un poem al conditiei umane, iar marca strain" a eroului devine emblema statutului fiintei umane in lume, o lume la rindu-i straina de idealurile omului (pe care le anihileaza prin ruinare), dar dominata (in opozitie cu existenta sociala) de o lege proprio aceea a armoniei cosmice. Istoria" si natura" se vadesc asadar guvernate de legi diferite si ramin entitati inchise, straine una alteia. Pribegia lui Conrad are darul unei situatii privilegiate, care-l elibereaza pe erou (un revolutionar educat in spiritul mesianismului romantic) de implicarea in istorie. Alungat din istorie, strain, Conrad cistiga libertatea privirii care poate contempla dinafara jocul istoriei.

Eterna lui pribegie, dominata de imaginea marii (primele trei cinturi si scena mortii eroului din finalul cintului iV se desfasoara pe mare), transforma treptat acest erou refuzat de istoric intr-o fiinta care-si descopera apartenenta cosmica. Elementul dominant ramine, in Conrad, nu paminlul (tarm etern interzis, incetosat si fluidizat), ci apa, tarimele lichide" care iau locul patriei. Mormint acvatic (albastrul ei mormint"), carare spre orizont, oglinda a cerurilor (Atunci aceasta lina si voluptoasa mare/ Refleta-n sinu-i splendid etherul azurii"), leagan voluptuos-matern care adoarme durerea (Ma leagana tu inca pe sinul tau divin!? Pe el eu sint ferice sint liber prin gindire? Uit chinurile mele, uit cruda omenire"), marea ii va dezvalui lui Conrad, in ultimele lui clipe de viata, eterna sarbatoare a cosmosului in perpetua schimbare, in strain (pentru gindirea umana) si magic joc". Ridicind otarul" gindirii omenesti, moartea e fericita admitere a fiintei mintuita de dilemele dramatice ale destinulu i individual sau istoric -in magicul joc" al elementelor:

Scinteie marea-albastra sub ploaia sa de stele, Si luncilc-etherate cu florile de foc Plutesc stralucitoare, strain si magic joc! Vesuvul varsa focuri in aria senina Si unda ce primeste vapaia de lumina Raspunde printr-o ploaie de spuma si fosfor Pe urma care trage pe niare-un vas usor. Si aerul ce varsa racoare, balsam, viata, imbat-al nostru suflet cu magica dulceata, il scalda-n universul ce-n raze s-a aprins. Dar este-o trista viata ce flacara si-a stins"

Preeminescian prin teme, prin tipologie literara, prin translarea viziunii dinspre istoric spre cosmic, poemul Conrad (inegal, dar. pe alocuri, de o mare frumusete, impregnat de o muzica adinca, o muzica a lumii ce transpare prin muzicalitatea unor versuri izolate) ofera formula poetica cea mai avantajoasa talentului lui Bolinlineanu : seria de fragmente lirice, motivate estetic prin chiar pretextul epic al eternei calatorii. Fragmentele sint acum viziuni fugare, prin care lumea se ofera si, in acelasi timp, se refuza celui condamnat la eterna pribegie, iar caracterul abrupt al epicii (dezastruos in alte scrieri ale lui Bolinlineanu) devine o calitate, dind (poate printr-un fericit accident) scheletului narativ sumar si sincopat al poemei o nota de vizionarism.

Muma lui tefan cel Mare

I
Pe o stnc neagr, ntr-un vechi castel, Unde curge-n vale un ru mititel, Plnge i suspin tnra domni, Dulce i suav ca o garofi; Cci n btlie soul ei dorit A plecat cu oastea i n-a mai venit. Ochii si albatri ard n lcrimele Cum lucesc n rou dou viorele; Buclele-i de aur cad pe albu-i sn, Rozele i crinii pe fa-i se-ngn. ns doamna soacr lng ea vegheaz i cu dulci cuvinte o mbrbteaz.

II
Un orologiu sun noaptea jumtate In castel n poart oare cine bate? - "Eu sunt, bun maic, fiul tu iubit; Eu, i de la oaste,m ntorc rnit. Soarta noastr fuse crud ast dat: Mica mea otire fuge sfrmat. Dar deschidei poarta... Turcii m-ncongior... Vntul sufl rece... Ranele m dor!" Tnra domni la fereastr sare. - "Ce faci tu, copil?" zice doamna mare. Apoi ea la poart atunci a ieit i-n tcerea nopii astfel i-a vorbit: - "Ce spui, tu, strine? tefan e departe; Braul su prin taberi mii de mori mparte. Eu sunt a sa mum; el e fiul meu; De eti tu acela, nu-i sunt mum eu! ns dac cerul, vrnd s-ngreuneze Anii vieii mele i s m-ntristeze, Nobilul su suflet, astfel l-a schimbat; Dac tu eti tefan cu adevrat, Apoi tu aice fr biruin Nu poi ca s intri cu a mea voin. Du-te la otire! Pentru ara mori! i-i va fi mormntul coronat cu flori!"

III
tefan se ntoarse i din cornu-i sun; Oastea lui zdrobit de prin vi adun. Lupta iar ncepe... Dumanii invoiti Cad ca nite spice, de securi lovii.

Daniel Sihastru
Sub o rp stearp, pe un ru n spume, Unde un sihastru a fugit de lume, Cu vrsarea serii un strin sosi. tefan al Moldovei vine a-i vorbi!" tefan al Moldovei, Daniel i spune, S atepte-afar! Sunt n rugciune." Bunule printe! Sunt rnit i-nvins; nsi a mea mum astzi m-a respins! Viu sa-i cer povaa dac nu-i mai bine Turcilor Moldova d-astzi s se-nchine?" Daniel Sihastru domnului a zis Ma neal-auzul ori eu am un vis? Capul ce se pleac paloul nu-l taie, Dar cu umilin lanu-l ncovoaie! Ce e oare traiul, dac e robit? Srbtoare-n care nimeni n-a zmbit? Viaa i robia nu pot sta-mpreun, Nu e totd-odat pace i furtun. Doamne! tu ai dreptul a schimba-n mormnturi Pentru neatrnare, oameni i pmnturi; Dar nu ai p-acela ca s-i umileti! Poi ca s i sfarmi; dar nu s-i robeti! Dac mna-i slab sceptrul i-o apas, Altuia mai harnic locul tu l las! Cci mai bine este supus ludat, Dect cu ruine domn i atrnat!"

Dup-aceste vorbe, tefan strnge-otire i-nvingnd pgnii nal-o monastire.

Daniel Sihastru, o alta balada apreciata, incredinteaza mesajul patriotic unui pustnic, un fel de intermediar intre cer si pamant, ceea ce-i confera o deosebita autoritate. Ca si mama voievodului, el mimeaza intai neincrederea in identitatea lui Stefan, aflat in cumpana intre continuarea luptei si supunere, si in realitatea celor spuse de el: Ma inseala -auzul ori am eu un vis?'. Raspunsul ce i-l da este un concentrat de morala patriotica si eroica, nu tocmai crestineasca, pentru uzul conducatorului: Capul ce se pleaca sabia nu-l taie, / Dar cu umilinta lantu-l incovoaic!" etc. etc. Reintalnim, exprimata direct sau metaforic, aceeasi ciocnire a unor concepte antitetice: libertate - sclavie, vitejie - lasitate, moarte eroica - viata injosita etc. Mai putin numeroase, dar cateva remarcabile, sunt baladele istorice in care discursul cedeaza locul desfasurarii epice a unor scene de lupta, evocate cu dinamism si plasticitate. Intre acestea, Preda Buzescu, Mihai scapand stindardul, Codrul Cosminului. Locul desfasurarii bataliei e valea, iar regimul luminii e cel al noptii sau al umbririi, prin ascunderea soarelui in fata grozaviei macelului. Natura este mereu alaturi de luptatorii romani. Uneori acestia sunt prezentati in actiuni individuale de suprem eroism. Astfel, Preda Buzescu, cand vede cu durere/ Floarea Romaniei ce pe vale piere", il provoaca la lupta si-l invinge pe nepotul hanului tatar. Episodul pare desprins din basme: Ei se bat la raza stelei cei de foc, Flacarile albe pe-a lor zale joc. Vantul racoreste fruntea lor udata si mania dulce sufletul le-mhata. Ei se bat in spade - spadele se frang; Si se iau in brate, se smucesc, se strang".

Tot in plina noapte, Mihai, ramas singurul combatant dintre ai sai, reuseste, urmarii de dusmani, sa salveze stindardul tarii, in Codrul Cosminului batalia primeste proportii apocaliptice, falnica oaste poloneza fiind inmormantata de codrii si stancile pravalite peste ea de moldoveni. Imaginile vizuale se insotesc cu cele auditive, potentate de energia versului trohaic de 11 silabe creat de poet, sugerand impreuna grozavia luptei. Exista cateva piese in acest ciclu purtatoare de accente satirice la adresa lasitatii, a lepadarii de neam, a ploconirii in fata strainilor. Ele se adreseaza mai ales boierilor, ca in Domnul Mavrogheni, unde acestia raspund cu ironie chemarii la lupta: Portul nu ne iarta, doamne a ne bate!". La lectia de patriotism a domnitorului sunt sensibili in schimb cei de jos: in aceste locuri, desi suferim, / insa pentru tara mergem sa murim!". Inegale sub aspect valoric, Legendele istorice ale lui Dimitrie Bolintineanu au fost unanim apreciate ca fapte de cultura, cu remarcabile valente educative, iar unele si ca semnificative productii estetice originale prin tematica, stil, versificatie, aparute la inceputurile afirmarii mai viguroase a poeziei noastre moderne sub semnul romantismului, inainte de a fi un mare poet, Bolintineanu ramane un mare roman; si daca valoarea estetica a poeziei sale e discutabila, valoarea nationala si patriotica a Legendelor istorice va imbogati multa vreme inca sufletul romanesc" (Ion Pillat). Eminescu insusi le numea sante oglinzi de aur ale trecutului romanesc".

ELENA Roman de Dimitrie Bolintineanu, aparut cu subtitlul roman original de datine politic -filosofic" la Bucuresti, in 1862. Cu o schema epica vadit influentata de Balzac (Le lys dans la valee e, de altfel, lectura preferata a eroinei principale), Elena este povestea unei iubiri imposibile, nu din cauza piedicilor exterioare - societatea romaneasca de la mijlocul veacului trecui se arata destul de permisiva sub acest aspect, pana la a pune pe ganduri autoritatile laice si ecleziastice - ci din pricina u-nei cenzuri interioare a femeii. Stiindu-se sotie si mama, eroina nu poate accepta sa-si incalce indatoririle, desi sotul, prin egoismul, materialismul, inferioritatea intelectuala si lipsa de sentiment, nu e demn de a starni atatea scrupule. Sucomband in cele din urma tentatiei, Elena va plati scump putinele clipe de fericire, Fiindca mustrarile de constiinta o imbolnavesc (suntem intr-o epoca in care, in realitate ca si in literatura, ftizia sanctioneaza sau rezolva multe dileme sufletesti) si o duc la moarte.

In ciuda mizei principale, care e de natura psihologica, partile cele mai reusite ale romanului sunt cele de observatie sociala: viata la o mosie in perioada i-mediat urmatoare Unirii Principatelor, confruntarea opiniilor politice progresiste cu cele retrograde, prezentarea diferitelor tipuri de parveniti, aspecte ale exploatarii taranilor, scene de salon, cu intrigile lor nu numai josnice, ci, cateodata, de-a dreptul criminale (o astfel de inscenare triviala, in conceperea careia se poate insa intrevedea si influenta romanelor de mistere", va da lovitura de gratie sanatatii si vietii Elenei).

Cei doi croi, Elena si Alexandru Eles-cu, sunt niste fiinte pure si perfecte, care se a-propie sufleteste si in cele din urma se iubesc, tocmai pentru ca se deosebesc radical de cei in mijlocul carora sunt sortiti sa traiasca. Fericirea nu este insa sortita celor buni, pare sa ne spuna Bolintineanu: macinata de indoieli si remuscari, Elena moare, iar Alexandru paraseste tara, pier-zandu-sc undeva, pe meleagurile indepartatului continent american. Scriitorul adopta perspectiva autorului omniscient, acordand o mare atentie nu numai manifestarilor exterioare ale personajelor, ci si, atunci cand e vorba de cei doi eroi principali, vietii lor sufletesti. Romanul are insa si destul de numeroase personaje secundare, menite sa reprezinte principalele categorii sociale ale vremii si sa ilustreze conceptiile sociologice, morale si politice ale autorului, nu numai prin actiune, ci si prin, uneori, interminabile discutii. Daca scenele de gen sunt in cea mai mare parte izbutite si convingatoare, oferindu-ne marturii interesante cu privire la moravurile, tipurile si decorurile specifice vietii romanesti din primii ani de dupa Unire, pasajele care ambitioneaza realizarea analizei psihologice sunt mult mai putin reusite. Bolintineanu face, de fapt, mai mult teorie" sufleteasca abstracta (si nu foarte subtila), fara a putea sa patrunda si sa cunoasca realmente hatisurile unui suflet framantat, asa incat analizele sale dau senzatia unor nesfarsite variatii pe aceeasi tema, care nu imping inainte nici actiunea, nici cunoasterea personajelor. Acestea par a avea, in ciuda insislentei autorului, o psihologie sumara si lipsita de nuante si se manifesta in general cu o dezarmanta naivitate. Trebuie remarcata lotusi intentia lui Bolintineanu , care se concretizeaza in primul studiu literar al geloziei incercai la noi. Interesante sunt, deci, mai curand tentativele decat realizarile autorului in acest roman. In orice caz, el incearca o performanta ce nu va putea fi atinsa decal in romanul secolului al XX-lea, inaugurand insa, totodata, o noua serie de personaje feminine, sensibile si vulnerabile la loviturile vietii si la duritatea semenilor, victime sigure penlru cei mai puternici care le inconjoara, serie din care vor face parte unele dintre eroinele lui D. Zamfirescu si M. Sadoveanu si care constituie pandantul liniei foile", reprezentata mai ales de cele create de Alecsandri, Hasdeu sau Al. Davila.

MANOIL Roman de D. Bolintineanu - comentariu

MANOIL Roman de D. Bolintineanu, aparut mai intai in revista Romania literara" din 1855 si, in acelasi an, in volum, la Iasi. Redactat intr-o prima forma in 1851, dupa chiar marturiile autorului, un fragment a aparut si in unicul numar, interzis de cenzura, al Romaniei literare" din 1852, semnat D. Valentin. In primul numar al reinviatei sale gazete, Dam-bovita", din 1970, Bolintineanu retipareste o forma revizuita a inceputului romanului, sub titlul Manuel. Manoil este unul dintre primele romane complete publicate in limba romana, construit sub forma epistolara, in maniera romantica, in traditia Afon Eloise, a Suferintelor tanarului Weriher, a romanelor lui Chateaubriand si ale D-nei de Stael. Forma epistolara, preferata de romancieri in epoca prcromantismului si in primele perioade ale curentului romantic, era prielnica prezentarii unui erou sentimental, melancolic, adesea pesimist, predispus la auto-contemplare si divagatii lirice; era, pe de alta parte, potrivita talentului unor scriitori inca nu indeajuns de obiectivati si nu suficient de stapani pe uneltele constructiei epice, asa cum era si Bolintineanu la jumatatea secolului trecut. Scrisorile din care e compus romanul iau repede alura unor pagini de jurnal, iar actiunea se desfasoara in doua etape, de cate doua luni aproximativ, separate intre ele printr-un interval de doi ani, pe care eroul principal ii petrece in strainatate. Istoria e aceea a deziluzionarii, decaderii morale si redemptiunii prin dragoste a unui tanar inzestrai cu reale calitati intelectuale si sufletesti, dar avand un caracter slab, impulsiv si usor de manevrat de catre cei din jur. In numeroase secvente din epistolele-jurnal, eroul isi face un autoportret de personaj romantic: orfan si sarac, insingurat si sentimental, sensibil pana la lacrimi in fata frumusetilor naturii sau a ingratitudinii omenesti, generos si curajos, in prima parte a romanului, sau, dimpotriva, cinic si juisor, risipitor si frecventand locurile de perditie, dezabuzal de toti si de toate, pana la a reflecta cu sange rece la sinucidere, in partea a doua. ii ambele ipostaze personajul pastreaza totusi doua trasaturi de caracter constante, care fac posibila si plauzibila legatura dintre parti si permit si finalul fericit: Manoil are un temperament maleabil, care-l face nu numai vulnerabil la influentele nefaste, ci si usor de redresat de catre cei care-i doresc binele, si e de o mare si impulsiva generozitate, care-i castiga sufletele celor din jur si-i procura aparatori in momentele de grea cumpana. In prima parte, romanul este un fel de educatie sentimentala" a eroului, savarsita in decorul vietii de mosie romaneasca la jumatatea secolului trecut; partea a doua, care sufera si influenta romanului de mistere", gen E. Suc sau P. Feval, ne introduce in capitala tuturor viciilor si compromisurilor, care c gata sa-l piarda pe erou, de tentatiile si crimele careia scapa in extremis, prin devotamentul unei tinere fete pure si curajoase si printr-un favorabil concurs de imprejurari. Bolintineanu adopta in Manoil formula povestirii la persoana intai cu focalizare interna constanta, care serveste foarte bine scopurile romanului, ca si posibilitatile si limitele autorului. Combinat cu forma de epistola-jurnal, acest procedeu permite o marc libertate in dimensionarea si angrenarea secventelor narative, trecerea uneori abrupta de la un moment la altul al actiunii, intercalarea fireasca a descrierilor si chiar incercarea de autoanaliza sufleteasca. Procedeul permite insa, inainte de toate, castigarea si pastrarea simpatiei cititorului fata de erou, in ciuda marilor sale greseli, lucru ce n-ar fi fost posibil daca se adopta o perspectiva externa, aceea a personajului martor sau a autorului omniscient. Focalizarea interna contribuie si la realizarea suspansului, mentinand temporar secretul in ceea ce priveste semnificatia si urmarile posibile ale unor fapte si menajand lovitura de teatru care permite un deznodamant fericit. Tot prin intermediul personajului, care in aceste momente se identifica in mod vizibil cu autorul, Bolintineanu ne prezinta scene din viata sociala romaneasca de la mijlocul veacului trecut, povesteste episoade semnificative (cum ar fi cel al Tudorei, al Anei sau al calugaririi fortate a surorilor Iui Alexandru C.) sau isi expune punctul de vedere in legatura cu literatura romana, facand propaganda unor colegi de breasla si de generatie. Pledoaria pentru literatura nationala, accentul pus pe creatie si nascocire" in poezie, imaginea geniului neinteles de societatea inconjuratoare sau pretuirea folclorului sunt tot atatea puncte de contact ale conceptiilor eroului cu crezul autorului, pe terenul comun al romantismului romanesc de formula pasoptista. Interesat de comunicarea unei istorii cu talc in acelasi timp critic si patriotico-moralizator si de infatisarea unui personaj in mai multe sensuri pilduitor, Bolintineanu opteaza pentru o tehnica narativa limpede si fara complicatii in ceea ce priveste manuirea cronologiei. Odata stabilita conventia epistolara, actiunea evolueaza constant prin insumarea secventelor de marturisiri compuse de personajul narator. Povestirea arc o directie principala constanta, spre care converg si cele cateva episoade colaterale, si se distinge, pentru un autor si personaj poet, printr-o marc economie a mijloacelor discursive. Pauzele descriptive sau reflexive sunt destul de putine si totdeauna de dimensiuni tolerabile, iar portretele (cele ale personajelor principale sunt amanuntite insa), desi banale prin elementele lor componente, nu fac nota discordanta fata de stilul de ansamblu. Mai stangace sunt dialogurile, mai ales cele care pretind sa dezvaluie viata sufleteasca profunda a personajelor, si scrisorile intercalate, care sunt departe de spontaneitatea si firescul presupuse de textul eroului principal. Este si aceasta o marturie a dificultatilor pe care le intampina autorul cand e vorba sa se distanteze de povestirea istorisita si mai ales de personajele imaginate, Bolintineanu izbutind mai bine in acele parti ale romanului in care exprimarea directa e ceruta de insasi desfasurarea lui fireasca. Manoil a fost comentat elogios inca din 1853 de G. Sion (intr-un articol aparut in Gazeta de Moldavia"; Sion intentiona sa publice romanul direct in volum, dupa interzicerea Romaniei literare"), care ii subliniaza in special caracterul inovator, intr-o literatura careia ii lipsea in momentul respectiv specia romanului, cititorii trebuind sa-si satisfaca interesul pentru ea doar prin lectura unor traduceri bune si rele". In posteritatea imediata, insa, el nu s-a bucurat de aprecieri pozitive. Abia Ibraileanu, in cursul sau de la lasi din 1910-l911, ii face o analiza serioasa. Cu trecerea timpului, valoarea lui apare mai clar, judecata in contextul istoric al inceputurilor romanului romanesc.