Teodor N.

Ţîrdea,
doctor habilitat în ştiinţe filosofice, prof. universitar,
şef catedră Filosofie şi Bioetică a
USMF „Nicolae Testemiţanu”

Existenţa umană din perspectiva paradigmei

biosferocentriste

Problemele ce ţin de existenţa umană actualmente sunt examinate de diferiţi specialişti în diverse
ipostaze. O importanţă aparte îi revine analizei problemelor nominalizate din perspectiva principiului
biosferocentrist, adică în viziunea cînd în centrul cercetării ştiinţifice, practicii sociale în genere este
situată lumea vie, biosfera în întregime. Despre aceste momente vom interveni în articolul de faţă.
În cercetările anterioare noi am demonstrat faptul că paradigma biosferocentristă alături de cea
coevoluţionistă, de cea de socializare etc. este postulatul fundamental al bioeticii (eticii biologice) în
afara căruia aceste cunoştinţe ştiinţifice nu pot exista [1]. Bioetica ca ştiinţă a supravieţuirii [2], ca mod
de viaţă [3], ca disciplină filosofică, filosofie practică [4], ca institut sociocultural [5], ca ştiinţă politică
[6], ca ideologie şi metodologie a sănătăţii publice [7], apare la începutul anilor ’70 ai sec. al XX-lea în
SUA drept o nouă etapă a eticii tradiţionale şi o continuare a eticii medicale. Cea din urmă alături de
etica ecologică, demografică, etica mediului, etica vîrstnicilor etc. se includ automat în bioetică, care a
devenit un fenomen mult mai larg (extins) atît după conţinut, cît şi după volum. Dacă în centrul eticii
medicale şi a eticii tradiţionale (clasice) se află omul (paradigma antropocentristă), apoi în focarul
bioeticii se situează noţiunea de viaţă, de vietate (principiul biosferocentrist). Acest fapt actualmente
este întru totul justificat din toate punctele de vedere de toată practica socială.
Într-adevăr, în condiţiile crizei antropoecologice globale de azi asigurarea securităţii omului
necesită noi moduri de abordare a problemei în cauză, examinări neordinare a relaţiilor morale dintre
individ şi tot ce îl înconjoară. E vorba că la etapele iniţiale de dezvoltare a omenirii era nevoie de
ajustarea relaţiilor morale doar dinte om-om, care se reglementau suficient prin intermediul
decalogului (cele zece porunci biblice). În procesul de evoluţie a societăţii cînd apare necesitatea
reglării relaţiilor morale dintre individ şi socium (comunitate) se implementează imperativul moral.
Acest mod (mecanism) de reglementare a ordinii sociale s-a păstrat ca unicul în felul său pînă în a doua
jumătate a sec. al XX-lea, cînd se ivesc probleme globale ce impun soluţionări nestandarte,
netradiţionale în practica sociale şi mai ales în atitudinea omului faţă de tot ce-i viu, faţă de biosferă.
Apare nevoia examinării raportului (alături de relaţiile precedente) individ-biosferă de pe poziţiile eticii
sistematice (clasice). Cunoştinţele morale ce reflectă esenţa acestui sistem au fost botezate cunoştinţe
bioetice.
Tălmăcirea netradiţională, largă a bioeticii se bazează pe inevitabilitatea extinderii eticii clasice
asupra sferei fiinţelor vii, adică asupra animalelor, plantelor şi desigur a omului [8]. E vorba ca la etapa
1
actuală de dezvoltare a omenirii sub influenţa progresului tehnico-ştiinţific capătă o implementare
intensă şi imensă nu doar etica profesională (etica medicului, savantului, inginerului, ziaristului,
pedagogului etc.), dar şi cunoştinţele etice integrale ce se referă atît la relaţiile interpersonale, cît şi la
relaţiile omului cu mediul, cu lumea vegetală, animală, chiar şi cu artefactele. Etica în asigurarea
securităţii umane îşi extinde considerabil sfera sa şi în acest fapt devine tot mai evident, dacă apelăm la
aşa domenii de cercetare cum ar fi etica nucleară, etica informaţională, etica computerială, etica cosmică
şi altele. Elaborarea acestor noi orientări ale eticii în condiţiile informatizării şi globalizării societăţii, ce
preconizează o atitudine de responsabilitate morală mai pronunţată, contribuie intenţionat la reevaluarea
multor acţiuni ale omenirii, la determinarea strategiei de supravieţuire umană, la preîntîmpinarea
omnicidului planetar, la evitarea catastrofei antropoecologice globale.
Considerăm că pentru asigurarea existenţei individului, a civilizaţiei contemporane integral e
necesar ca „ecologia naturii” să fie asociată organic cu „ecologia sociumului”, cu „ecologia omului”
pentru a forma un sistem unic „om-societate-natură”, un sistem socionatural ce ar realiza în strategia
supravieţuirii individului şi a omenirii modelul dezvoltării durabile, recomandat de Summitul
Internaţional de la Rio-de-Janeiro (a. 1992). Astfel se face importantă evidenţierea problemelor etice
speciale, bazată pe paradigma dreptului natural (Legea de aur), ceea ce devine extrem de semnificativ
pentru promovarea biosferocentrismului în excluderea pericolelor ce-l urmăresc pe Homo Sapiens în
rezultatul acţiunilor sale nechibzuite pe Terra.
Timp îndelungat etica şi ecologia se dezvoltau în direcţii opuse, astfel spus, ecologia pînă la
etapa iniţială se biologiza, iar etica – se sociologiza. Astăzi situaţia sa modificat substanţial: ecologia s-a
socializat şi s-a umanizat considerabil, apare chiar un mecanism nou – cel planetar, noosferic [9]; etica
însă s-a naturalizat, deşi nu definitiv. Relaţiile om-om, om-socium în etică se completează cu cel om-
biosferă, om-natură şi chiar om-cosmos, fapt ce contribuie, după cum am menţionat, la crearea bioeticii,
eticii ecologice, eticii cosmice etc. Acest lucru e pe deplin justificat atît din punct de vedere teoretic, cît
şi practic în elaborarea şi implementarea în viaţă a noilor paradigme de existenţă umană.
Indiscutabil este că o asemenea extindere a valorilor morale în spaţiul şi în nivelele structurale
ale naturii cere o reexaminare capitală a principiilor fundamentale ale ştiinţei şi practicii contemporane
şi anume – trecerea de la paradigmă antropocentristă la paradigma biosferocentristă [10]. Acest fapt
în mod real şi radical va influenţa conţinutul principiilor de bază ale eticii de la începutul mileniului al
III-lea, cînd revoluţia bioesferico-noosferică e necesar să se manifeste pe deplin.
E necesar deci o transformare veritabilă şi adecvată a fundamentelor eticii - eticii evlavioase faţă
de viaţă. Bioetica se orientează spre cercetarea fiinţelor vii din punctul de vedere al moralităţii,
indiferent dacă acestea au ceva comun cu medicina sau nu. În sens larg obiectul de studiu al bioeticii
este cercetarea sistemică a naturii vii şi a comportamentului uman în lumea valorilor şi principiilor
morale. Bioetica, avînd ca bază paradigma biosferocentristă, este sinteza ştiinţelor despre viaţă şi

2
sănătatea umană, avînd drept scop protejarea viului sub toate aspectele lui. Ea este o ştiinţă despre
supravieţuirea tuturor sistemelor vii sub unghiul de vedere al eticii tradiţionale. Existenţa umană,
supravieţuirea omului depinde întru totul de atitudinea noastră corectă faţă de tot ce e viu. Privită sub
acest aspect, bioetica iese din limita eticii profesionale medicale şi se învecinează mai mult cu etica
ecologică, iar ambele unindu-şi forţele sale trebuie să elucideze, avînd drept fundament paradigma
biosferocentristă aspectul etico-filosofic al problemelor viitorului omenirii şi al vieţii de pe Terra.
Concomitent menţionăm că biosferocentrismul nicidecum nu substituie absolut, mai mult ca atît
nu neagă antropocentrismul. Din contra, cel din urmă întru totul se contopeşte în primul, adică protejînd
plantele şi animalele biosferocentrismul protejează înainte de toate omul. Aici e cazul de amintit unul
din postulatele fundamentale ale dezvoltării ştiinţei – principiul corespondenţei, conform căruia o teorie
nouă are sorţi de izbîndă doar atunci cînd ea integral include în sine şi pe cea veche, adică în cazul
nostru biosferocentrismul acoperă în toate aspectele sale antropocentrismul, ineglijîndu-l ca paradigmă
ştiinţifico-morală.
Reieşind din cele menţionate putem concluziona că bioetica, studiind omul, animalele, plantele,
toate vietăţile din punt de vedere al „binelui” şi al „răului”, dincolo de viaţă şi moarte controlează şi dă
răspuns la tot ce ştiinţa şi tehnica o provoacă. Dacă conştientizăm că la originea filosofiei se află
îndoiala şi uimirea (mirarea), dacă se acceptă că curiozitatea a provocat ştiinţa, atunci se poate afirma
că neliniştea, îngrijorarea sunt punctele de reper ale bioeticii. Bioetica a demonstrat că evoluţia
tehnologică în lumea bioemedicală a neglijat nu doar fiinţe vii, dar şi bolnavul. Fondatorul bioeticii Van
R. Potter din acest motiv argumentează că ea (bioetica) este o nouă ramură a ştiinţei ce combină
cunoaşterea biologică cu cea etică. „Am ales, - scria el, - rădăcina bio – pentru a reprezenta cunoaşterea
biologică, ştiinţa sistemelor fiinţelor; şi etica – pentru a reprezenta cunoaşterea sistemului valorilor
umane” [11]. Astfel Van R. Potter vede cel mai mare pericol al supravieţuirii omenirii în ruptura dintre
două domenii ale cunoaşterii: cel ştiinţific şi cel umanist. Singura cale posibilă în faţa iminentei
catastrofe este crearea unei „punţi” între cele două culturi, cea biologică şi cea umanistico-morale.
Bioetica nu poate să se extindă doar asupra omului şi conform principiului (paradigmei)
biosferocentrismului trebuie să cuprindă prin influenţa sa şi bioesfera. Bioetica devine deci o direcţie
ştiinţifică contemporană axată pe studiul existenţei umane din perspectiva eticii tradiţionale.