Stabilirea prin destinatia proprietarului

Potrivit opiniei unor autori1 destinatia proprietarului reprezinta: actul prin care
proprietarul care stapneste doua fonduri, stabileste ntre ele o stare de lucruri care
ar constitui o servitute, daca fondurile ar apartine la doi proprietari diferiti. Starea de
lucruri stabilita ntre doua fonduri poate fi stabilita si ntre doua parcele ale aceluiasi
fond. Att timp ct fondurile sau parcelele unui fond apartinnd aceluiasi proprietar,
starea de lucruri stabilita de catre acesta nu poate constitui o servitute deoarece
nimeni nu poate poseda o servitute asupra propriului sau fond; ndata nsa ce cele
doua fonduri sau parcele ajung n stapnirea a doi proprietari diferiti, starea de fapt
devine o servitute propriu-zisa a unuia din fonduri asupra celuilalt. n modul acesta, o
servitute si poate cauza ntr-o situatie de fapt anterioara creata de un proprietar, n
afara de orice titlu si de orice prescriptie; destinatia proprietarului este un mod de
stabilire a servitutilor. Ea si are originea n vechiul drept consuetudinar francez.
Destinatia proprietarului nu este nsa un mod de stabilire general aplicabil la toate
servitutile. Art. 625 dispune ntr-adevar ca destinatia proprietarului tine loc de titlu
n privinta servitutilor continue si aparente. Cu alte cuvinte, ca si prescriptia,
destinatia proprietarului este un mod de stabilire numai pentru servitutile care sunt n
acelasi timp continue si aparente. Servitutile continue, neaparente, aparente
necontinue, sau neaparente si necontinue nu pot fi stabilite pe aceasta cale. Pentru a
explica aceasta regula, s-a spus ca destinatia proprietarului este un mod de stabilire
a servitutilor ntemeiat pe ideea ca noii proprietari ai fondului ce apartineau nainte
aceluiasi stapn ar stipula n mod expres, n actul de dobndire, modificarea starii de
fapt anterioare, daca ar vrea ntr-adevar sa nu existe servitute ntre fondurile lor; asa
ca faptul de a lasa sa subziste starea de fapt anterioara, dovedeste ca ei consimt n
mod tacit sa o mentina si ca vor continuarea ei. Existenta servitutii si are astfel
originea juridica n consimtamntul tacit si prezumat al noilor proprietari. Or pentru
ca consimtamntul tacit sa fie admis, el trebuie sa reiasa n mod nendoielnic din
mprejurari ceea ce nu se ntmpla dect atunci cnd starea de fapt pe care
consimtamntul o transforma n servitute, se manifesta la exterior n mod
nendoielnic. Astfel, nu s-ar putea sti n mod precis daca noii proprietari au nteles sa
consimta n cunostinta de cauza si nici la ce au consimtit, or, singure servitutile n
acelasi timp continue si aparente se manifesta n mod vadit, nendoielnic si precis.
Desi aceasta regula pare a reiesi n mod necontestat din textul art. 625, totusi ea a
fost n parte contestata din cauza art. 627. Iata ntr-adevar cum se exprima acest
articol: Daca proprietarul are doua proprietati, ntre care exista un semn vazut de
servitute, nstraineaza una dintre proprietati, fara ca contractul sa contina nici o
conventie stingatoare de servitute, ea urmeaza a exista ntr-un mod activ sau pasiv n
favoare a fondului nstrainat sau asupra fondului nstrainat.

Acest text pare mai nti o simpla explicatie a art. 625. El presupune ca actul de
achizitie al unui a din fonduri nu reglementeaza chestiunea de servitute ceea ce este
de la sine nteles, deoarece, numai n lipsa de titlu sau reglementare expresa,
servitutea poate exista prin destinatia proprietarului. Si n acest caz, el arata cum
starea de fapt anterioara se perpetueaza, prin despartirea fondului sub forma de
servitute. Toate acestea nu reprezinta nici o dificultate. Dar daca citim cu atentie art.
627, observam ca acest text spune ca servitutea exista cnd ntre doua fonduri
exista un semn vazut de servitute; cu alte cuvinte el cere ca servitutea sa fie
aparenta, si atta tot; el numai cere, ca art. 625, ca servitutea sa fie si continua, de
unde ar rezulta ca si servitutile aparente necontinue, pe lnga cele aparente si
continue, se pot stabili prin destinatia proprietarului. Exista o contradictie flagranta,
macar aparenta, ntre art. 625 si art. 627.
Autorii au cautat n diverse feluri sa mpace aceste doua texte contradictorii aratnd
ca ele se aplica n ipoteze diferite. Sistemele doctrinare izvorte din aceste ncercari

sunt numeroase, si nu le putem analiza aici pe toate. Ne vom multumi a expune doar
doua ce ni se par mai plauzibile si a alege ntre ele.
un sistem, care este acel al jurisprudentei franceze si romane, art.625 se aplica la
ipoteza, cnd actul in virtutea caruia fondurile s-au despartit nu poate fi produs in
justitie, pe cnd art. 627 se aplica la ipoteza, cnd acest act exista si poate fi produs
in justitie. n ultimul caz, actul de separare (vnzare, donatie, testament, partaj etc.)
fiind nfatisat si constatndu-se, cum presupune art. 627, ca el nu contine nici o
conventie relativa la servitute si nici o rezerva sau restrictie care ar atinge servitutea,
exista o prezumtie extrem de puternica in sensul ca partile au nteles sa mentina
servitutea, de aceea, legea se multumeste ca servitutea sa fie aparenta, fara a mai
cere sa fie si continua. Dimpotriva, in primul caz, cnd nu se poate nfatisa actul de
separare a fondurilor, asa nct destinatia proprietarului anterior trebuie stabilita prin
alte mijloace de proba, intentia partilor este mai ndoielnica, neputndu-se sti la ce
exact au consimtit in mod tacit, si prezumtia care rezulta din act in ipoteza
precedenta nu mai exista cu aceeasi putere; in acest caz se aplica art. 625; pentru a
prezuma vointa partilor de a mentine servitutea, este nevoie de semne mai
manifeste a existentei ei, semne care nu sunt destul de puternice dect in cazul cnd
servitutea este n acelasi timp aparenta si continua.
Acest sistem cu toata ingeniozitatea sa, nu ni se pare fondat. El face sa atrne
posibilitatea de a stabili, prin destinatia proprietarului, servitutile aparente
necontinue, de nfatisarea unui titlu de separare a fondurilor, adica de o circumstanta
accidentala, posterioara crearii servitutii. Or, chestiunea nu este daca nfatisarea sau
nenfatisarea posterioara a unui titlu poate sa creeze o servitute, ci daca acea
servitute poata sau nu sa fie stabilita prin destinatia proprietarului, n momentul
separarii fondurilor. De altfel, textul art.625, este categoric n sensul ca servitutile
necontinue nu pot fi stabilite prin destinatia proprietarului.
De aceea, preferam un al doilea sistem, care a fost adoptat de jurisprudenta
belgiana. Dupa acest sistem, singur art.625 se refera la crearea servitutilor prin
destinatia proprietarului, adica n ipoteza cnd anterior servitutea nu exista, si cnd
proprietarul primitiv a stabilit-o cel dinti ca stare de fapt; aceasta stare de fapt s-a
transformat n servitute pentru prima oara la separarea fondurilor. Dimpotriva,
art.627 se refera la rennoirea unei servituti anterioare. El trebuie aplicat n ipoteza
cnd fondurile au fost mai nti separate, unul avnd o servitute asupra altuia. La un
moment dat ambele fonduri se reunesc n minile aceluiasi proprietar: servitutea nu
mai poate exista ca servitute, fiindca se stinge prin confuzie, nimeni neputnd sa
aiba o servitute asupra propriului sau fond. nsa servitutea continua sa existe ca o
stare de fapt mentinuta de proprietar; asa nct daca ulterior fondurile sunt din nou
despartite si posedate de proprietari diferiti, servitutea primita renvie, starea de fapt
se transform iarasi n servitute pe baza destinatiei proprietarului. Or, n aceasta
ipoteza art.627 socoteste ca este destul ca servitutea sa fie aparenta, fara a impune
sa fie si continua. Cu alte cuvinte, legea se arata mai larga pentru renvierea sau
mentinerea, prin destinatia proprietarului, a unei servituti anterioare, dect pentru
crearea unei servituti noi prin acest mijloc. Lucrul este logic, si gasim un sprijin n
acest sens n chiar textul art.627. Textul spune ca servitutea urmeaza de a exista,
ceea ce dovedeste ca el se refera la o servitute care existase nainte, iar nu la o
servitute noua1. Dupa acest sistem nsa, locul art. 627 ar fi n sectiunea modului de
stingere a servitutilor.

Art. 626 determina conditiile necesare pentru a se putea admite ca exista o

destinatie a proprietarului. Trebuie sa se faca mai nti dovada ca cele doua fonduri,
actualmente despartite, au apartinut nainte aceluiasi proprietar. Trebuie apoi sa se
faca dovada ca acel proprietar a pus lucrurile n starea din care a rezultat servitutea
(sau cel putin ca acel proprietar a mentinut o stare de fapt anterioara din care putea
rezulta servitutea). Fiind vorba de stabilirea unor fapte, iar pe de alta parte titularul

actual neputnd sa-ti constituie n prealabil o proba scrisa, dovezile cerute de art.626
se pot face prin toate mijloacele admise de lege (martori, prezumtii etc.)
Este nsa necesar, ca starea creata de proprietarul anterior al ambelor fonduri sa nu
se poata interpreta dect n sensul intentiei de a crea n favoarea unuia din fonduri
un folos n sarcina celuilalt fond, asa nct acest folos sa poata persista cu aceeasi
utilitate n caz de separare a fondurilor.
Numai un proprietar poate crea starea de lucruri din care sa derive servitutea; un
uzufructuar, un locatar etc. Nu are aceasta putere.
Servitutile stabilite prin destinatia proprietarului, fiind bazate pe prezumtia unui
consimtamnt tacit, nu au a fi transcrise.