UNIVERSITATEA ,,ȘTEFAN CEL MARE”

SUCEAVA
FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE
ADMINISTRATIVE

DREPTUL DE SERVITUTE

Coordonator: Student: CIUBOTARIU

Lector univ. dr. RALUCA-IOANA
CREȚU GEORGETA An II, Grupa 1
 INTRODUCERE
Dreptul de servitute este reglementat în art. 755-772
N.C.Civil.
Acesta este un drept real de sine stătător,
dezmembrământ al dreptului de proprietate și are drept
caracteristică principală împrejurarea că el este conceput
ca servind uzului și utilității unui fond, unui imobil.
Conform art. 755 alin. 1 N.Cod civil, „Servitutea este
sarcina care grevează un imobil, pentru uzul sau utilitatea
imobilului unui alt proprietar.” De regulă, servitutea
presupune două imobile aparținând unor proprietari
diferiți, dintre care unul (dintre imobile) este fondul
dominant, iar cel care ,,suportă servitutea” este fondul
aservit.
În art. 755 alin(2) al N.C.Civil se menționează că fondul
dominant poate, prin constituirea servituții, să-
și sporească utilitatea economică sau confortul.
Caracterele juridice ale dreptului de
servitute
Din definiţia dată de textul legal şi conturată în literatura juridică, rezultă următoarele caractere juridice ale
dreptului de servitute:
• este un drept real imobiliar, el fiind constituit asupra unor imobile, prin natura lor.
• este un drept perpetuu, fiindcă se menţine atâta timp cât există cele două imobile şi împrejurarea care a
determinat constituirea ei. Caracterul perpetuu al acestui drept este de natura sa şi nu de esenţa acestui
drept. În consecinţă, prin convenţia lor, proprietarii fondurilor limitrofe, el poate fi limitat sau stins.
• este un accesoriu al fondului-praediis inhaeret-, astfel că nu se poate despărţi de fond pentru a fi de –
sine-stătător, depinde de fondul dominant. Aceasta înseamnă că nu poate fi desprinsă de fondul principal,
cu scopul de a forma un drept de sine-stătător. Ea nu poate fi ipotecată, înstrăinată sau supusă urmăririi
în mod independent de fondul al cărui accesoriu este, ea putându-se transmite numai odată cu fondul.
• servitutea este indivizibilă, înţelegându-se prin aceasta că profită întregului fond dominant şi în mod
corelativ grevează, în întregime, fondul aservit. este un drept real asupra lucrului altuia-jus in re aliena-, o
dezmembrare a proprietăţii altuia, acesta “nefiind o scădere a dreptului său de proprietate “.
• presupune existenţa a două fonduri vecine, care aparţin de proprietari diferiţi.
 Clasificarea servituților
I. Dreptul de servitute dupa modul in care se manifesta:
a) servitute aparenta – constrangerea este marcata in mod vizibil, o usa, o fereastra;
b) servitute neaparenta – constrangerea nu se refera la un obiect vizibil, ci la sarcina de a nu construi peste o anumita
inaltime;

II. Dreptul de servitute dupa modul de exercitare:

a) servitute continua – exercitarea nu necesita interventia persoanei, ca de exemplu servitutea de vedere sau servitutea de a
nu construi;
b) servitute necontinua – exercitarea necesita interventia persoanei, servitutea de trecere;

III. Dreptul de servitute dupa obiectul lor si natura fondului:

a) servitute pozitiva – proprietarul fondului dominant realizeaza acte de folosinta asupra fondului aservit, ca in cazul servitutei
de trecere;
b) servitute negativa – proprietarul fondului aservit are o anumita interdictie, de exemplu sa nu construiasca peste o anumita
inaltime;

IV. Dreptul de servitute dupa natura fondului:

a) servitute urbana – este stabilita in folosul unei cladiri;
 Exercitarea dreptului de
servitute
Drepturile şi obligaţiile proprietarului fondului dominant.
Proprietarul fondului dominant are următoarele drepturi:
• a) principalul drept este acela de a se folosi de servitute. Art.765 C.civil prevede că titularul fondului dominant poate
face toate lucrările necesare spre a se putea folosi de servitute şi a o păstra.
• b) dreptul de a efectua numai acele lucrări pe fondul aservit care sunt absolut necesare exploatării normale, nefiind
îngăduite lucrări care nu servesc exploatării servituţii.
• c) constituirea servituţii presupune şi punerea la dispoziţie a mijloacelor care sunt necesare pentru exercitarea ei.
Sunt situaţii când există o servitute care pentru a fi folosită are nevoie de o altă servitute, a doua fiind accesorie. De
exemplu, pentru a lua apă din fântână care este servitutea principală presupune că imobilul învecinat să suporte şi
servitutea de trecere peste fondul aservit.
Proprietarul fondului dominant are următoarele obligaţii:
• a) titularul este obligat să exercite servitutea numai în limitele stabilite prin titlu, dacă a fost dobândită prin uzucapiune
este obligat să o exercite potrivit cu actele de folosinţă şi de posesie anterioare, în fine, dacă a fost constituită prin
destinaţia proprietarului, potrivit cu intenţia pe care a avut-o proprietarul celor două fonduri.
Drepturile şi obligaţiile proprietarului fondului aservit.
Proprietarul fondului aservit are următoarele drepturi:
• a) de a înstrăina sau de a greva bunul obiect al servituţii fără a se leza exercitarea servituţii.
• b) dreptul de a pretinde despăgubiri de la proprietarul fondului dominant, respectiv de la titularul dreptului de servitute.
• c) în cazul în care prin titlul părţilor s-a stabilit suportarea cheltuielilor de către proprietarul fondului aservit, acesta este ţinut să-şi
îndeplinească obligaţia asumată potrivit cu regulile care guvernează actele juridice. El are dreptul să abandoneze fondul la
dispoziţia titularului servituţii, pentru a se elibera de aceste cheltuieli, conform art.632 C.civil.
• d) dacă servitutea a devenit prea împovărătoare pentru el, poate să ofere proprietarului fondului dominant un alt loc pentru
exercitarea servituţii (art.634 C.
Obligaţiile proprietarului fondului aservit:
• a) proprietarul fondului aservit are obligaţia pasivă-non facere, care constă în aceea că trebuie să se abţină de la orice act de
natură a împiedica exercitarea dreptului de servitute;
• b) el mai are obligaţia de a efectua lucrările necesare pentru exercitarea şi întreţinerea servituţii, atunci când prin titlu a fost astfel
constituit.
Apărarea dreptului de servitute
Proprietarul fondului dominant are la îndemână două acţiuni pentru apărarea dreptului de servitute.
Acţiunea confesorie de servitute, care este o acţiune petitorie. Este o acţiune reală care poate fi
îndreptată împotriva proprietarului fondului aservit şi prin ea se urmăreşte recunoaşterea şi respectarea
acestui drept real.
Acţiunea posesorie, exercitată în condiţiile art.674-675 C.civil, prin mijlocirea căreia se apără numai
servituţile continuue şi aparente, precum şi servituţile stabilite prin titlu, acestea din urmă indiferent dacă
sunt sau nu continuue şi aparente.
Proprietarul fondului aservit are la îndemână acţiunea negatorie de servitute, prin care se neagă
existenţa dreptului de servitute al unei persoane.
Proprietarul fondului aservit poate exercita şi acţiunea posesorie, atunci când urmăreşte împiedicarea unui
terţ să dobândească o servitute pe fondul său.
 Stingerea servituților
Art.770 C.civil prevede că servituţile încetează când lucrurile se găsesc în starea în care servitutea nu mai
poate continua. Sunt cunoscute următoarele cazuri de stingere a servituţilor:
• a) Imposibilitatea materială de a mai exercita servitutea, prevăzută de art.636 C.civil. În literatura juridică s-a
reţinut că aceasta nu este o cauză de stingere de sine stătătoare, pentru că, atunci când există o piedică
materială, pe durata acestuia exerciţiul servituţii este suspendat. Această interpretare este dată de
coroborarea cu art.637 C.civil, care prevede că servitutea renaşte atunci când lucrurile sunt restabilite ca
servitutea să se poată exercita. În concret, intervine o piedică materială care opreşte exerciţiul servituţii când
starea materială a lucrurilor se transformă astfel încât folosinţa servituţii devine imposibilă.
Confuziunea care constă în reunirea atât a fondului dominant cât şi a fondului aservit în persoana aceluiaşi
proprietar. Exemplu clasic în această privinţă este acela când ambele imobile devin proprietatea unui singur
titular.
Neuzul imobilului este un caz de stingere a servituţii prevăzut de art.770 C.civil, care dispune că “servitutea
este stinsă prin neuz în curs de 10 de ani”, adică prin prescripţie extincivă în cazul neexercitării timp de 10
de ani. Stingerea servituţii pentru neuz are loc doar în cazul servituţilor constituite prin fapta omului.
 Dreptul de servitute-Dreptul de trecere
Potrivit legislaţiei noastre, atât servitutea de trecere cât şi dreptul de trecere sunt mijloacele legale prin care se constituie dreptul de acces al unui
imobil la un drum public.
Distincţia dintre cele două constă şi în izvorul diferit al acestora, în sensul că servitutea de trecere se poate stabili numai prin fapta omului (voinţa
proprietarului), fiind dublat şi de situaţia obiectivă a locului lipsit de acces la calea publică de care legea leagă naşterea acestei servituţi de
trecere, în timp ce dreptul de trecere ca limită legală a exercitării folosinţei, izvorând dintr-o situaţie obiectivă, se poate exercita asupra oricărui
teren, indiferent dacă e proprietate publică sau are un alt regim special.
Dreptul de trecere se instituie printr-un act unilateral (o singură voinţă), respectiv o declaraţie autentică dată de proprietarul imobilului asupra
căruia se naşte acest drept, nefiind necesar acordul proprietarului bunului fără cale de acces directă la drumul public.
Servitutea de trecere se constituie printr-un act bilateral (voinţele a doi proprietari), care poate purta diverse denumiri (acord, contract, convenţie,
clauză în contract) ,fiind important acordul de voinţe al proprietarilor celor două fonduri cu privire la stabilirea servituţii.
Din punct de vedere al opozabilităţii faţă de terţi, dreptul de trecere se notează în Cartea funciară a ambelor imobile, pe când servitutea de trecere
se intabulează în ambele Cărţi funciare.
 Caz practic

Reclamantul S. D. a chemat în judecată pârâta T. A. M., solicitând instanţei sistarea dreptului de servitute de trecere
reciprocă, drept constituit asupra imobilului înscris în Cartea Funciară şi radierea dreptului de servitute.
În motivarea cererii de chemare în judecată reclamantul a arătat că este proprietarul tabular al imobilului înscris în
Cartea Funciară, imobil asupra căruia este înscris un drept de servitute reciprocă de trecere pentru imobilul alăturat
proprietatea pârâtei.
Acest drept de servitute trebuie să fie radiat în condiţiile în care proprietatea aparţinând pârâtei are deschisă o cale
de acces la drumul public, cale ce se găseşte în spatele proprietăţii. Mai mult, reclamantul a arătat că, deşi servitutea
de trecere este reciprocă, pârâta nu i-a mai permis accesul pe proprietatea sa, prin blocarea porţii.
Judecătoria T a admis în întregime acţiunea reclamantului, sistând dreptul de servitute ce afecta proprietăţile celor
două părţi şi a dispus radierea dreptului din cele două cărţi funciare.
Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti a declarat apel pârâta, solicitând schimbarea hotărârii atacate în sensul
respingerii acţiunii reclamantului.
Tribunalul a admis apelul pârâtei, a schimbat în tot hotărârea atacată în sensul că a respins ca nefondată acţiunea
reclamantului.
 Concluzie
Dreptul de servitute reprezintă o sarcină impusă asupra unui imobil pentru uzul şi utilitatea unui imobil
vecin având un alt proprietar. Spre deosebire de celelalte dezmembrăminte ale dreptului de proprietate,
servitutea reprezintă o simplă limitare a dreptului de proprietate, o îngrădire în exercitarea dreptului său.
Prin urmare, servitutea de trecere reprezintă acel drept al proprietarului de teren al cărui loc este înfundat, care
nu are nicio ieşire la calea publică, prin care proprietarul poate reclama o trecere pe terenul vecinului său
pentru exploatarea fondului, cu obligaţia de a-l despăgubi, în proporţie cu paguba care s-ar ocaziona.
Trecerea trebuie făcută pe calea cea mai scurtă pentru a ajunge la calea publică, titularul acestei servituţi
fiind obligat să aleagă trecerea care ar pricinui cea mai mica pagubă.
Bibliografie
1.L. Pop: op.cit., p. 158: I.P. Filipescu, op.cit., p. 235; C. Stătescu, C. Bârsan, op.cit., p. 244
2. Curtea Constituţională, Dec.nr. 44/1996, publicată în M.O., I, nr. 345/1996
3. L. Pop, op.cit., p. 185; C. Bârsan, M. Gaiţă, M.Pivniceru: Drept civil. Drepturi reale, Iaşi, 1997, p. 153
4. C. Stătescu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu: Tratat de drept civil, vol. II, Ed. “Naţională”, Ciornei, 1929, p. 315.
5.C. Hamangiu, I,Rosetti-Bălănescu; Al. Băicoianu: Tratat de drept civil, vol. II, Ed. “Naţionala”, Ciornei, 1929, p. 315
6.P.Perju ; în articolul: Sinteza teoretică şi practică a instanţelor aparţinând Curţii de Apel Suceava, în materie civilă în
R.D. nr.5/1995, p.44.
7.C.Hamangiu, I.Rosetti-Bălănescu, Al.Băicoianu , op.cit. p.321-322.
8.V. Stoica, DREPT CIVIL.DREPTURI REALE PRINCIPALE, Ed. All Beck, București,2001.
9. www.jurisprudență.com
10.https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-universitare/drepturi-reale/capitolul-v-dezmembramintele-dreptului-de-
proprietate