UBB Cluj-Napoca

Facultatea de Chimie si Inginerie Chimica

Inginerie Biochimica

Reglarea nervoasa si hormonala a foamei si satietatii

Fuciu Mihai Cristian

An III, IB Grupa 2
1.Introducere

Stabilitatea organismului pe o perioada lunga de timp necesita un aport de energie care

trebuie sa fie egal cu consumul de energie, intrucat numai o cantitate de 27% din aportul total
va intra in celula si va fi metabolizat. Excesul de aport energetic va fi depozitat sub forma de
grasime, iar insuficienta energiei determina o pierdere a masei corporale pana la punctul in
care consumul de energie va fi egal cu aportul de energie, sau chiar decesul.
Aportul de energie, precum si consumul difera semnificativ de la o persoana la alta,
astfel este necesara o intretinere a unui nivel de energie adecvat, care este realizat de sisteme
de control prin mecanisme pe termen scurt sau lung pentru mentinerea aportului de energie.
Deficitul de energie din organism activeaza mecanisme care provoaca senzatia de foame,
astfel consumul de energie in cazul persoanelor care presteaza munca fizica este mai mare
decat la persoanele care au o munca mai sedentara.
Senzatia de foame poate fi asociata cu necesitatea de mancare , precum si cu
simptome fiziologice (contractii ale stomacului, agitatie). Senzatia de satietate apare in
momentul in care a disparut senzatia de foame, aceste senzatii fiind influentate de factori de
mediu, dar si de factori fiziologici, controlati de anumiti centrii nervosi, si anume de
hipotalamus.

2.Reglarea nervoasa
Centrii nervosi ai controlului foamei si satietatii, sunt cativa nuclei din hipotalamus,
precum:
Nucleul lateral al hipotalamusului care este centrul foamei, iar
stimularea acestuia determina hiperfagie.
Nucleii ventro-mediali ai hipotalamusului sunt centrii satietatii,
inhiband centrii foamei, iar stimularea acestora determina afagie.
Leziuni ale hipotalamusului ventromedial (VMH) pot sa determine si
hiperinsulinemie, determinata de o activitate crescuta a nervului vag,
precum si de o activitate simpatica general scazuta.
Nucleii paraventriculari, dorsomediali si nucleii arcuati, joaca la randul
lor un rol important in reglarea foamei; leziunea acestora poate provoca
un exces de foame, respectiv inhibarea senzatiei de foame. Acesti nuclei
influenteaza si secretia unor hormoni, cu rol important in reglarea
foamei si satietatii.
Tractul gastrointestinal contine receptori care transmit impulsuri prin nervul vag spre
hipotalamus si trunchi cerebral. Aceste impulsuri provin de la receptori stimulati mecanic
(contractii, relaxari), chimic (prezenta alimentelor in lumenul tractului), sau neuro-hormonal
(hormoni si neurotransmitatori).
Nucleii din partea inferioara a trunchiului cerebral integreaza si transmit mai departe
impulsurile de la organele endocrine periferice, spre alte structuri ale creierului. Nucleii din
mezencefal si talamus interpreteaza aceste informatii in relatie cu proprietatile sensitive ale
mancarii. Hipotalamusul primeste informatii sensitive despre umplerea stomacului, semnale
chimice din sange care indica cantitatea de glucoza, aminoacizi, si acizi grasi indicand nivelul
de satietate, dar si semnale de la hormonii gastrointestinali si cei secretati de celulele adipoase.

In final structurile precum nucleul amigdalian si cortexul frontal controleaza proprietatile

positive sau negative ale aportului alimentar.
In hipotalamus nucleul arcuat are rol important in controlarea apetitului si consumului
de energie, prin intermediul a doi neuroni din structura lui. Astfel neuronii proopiomelanocortini (POMC) care produce hormonii alpha-melanocitostimulatori (-MSH) si
cocaine- and amphetamine-related transcript (CART) protein, precum si neuroni care produc
substantele orexigenice (stimuleaza foamea) ca si neuropeptida Y (NPY) si agouti-related
protein (AGrP) . Stimularea POMC determina inhibarea foamei si creste consumul de energie,
iar activarea NPY-AGrP determina cresterea aportului alimentar si scaderea consumului de
energie. Acesti neuroni sunt tintele unor hormoni precum leptina, insulina si colecistokinina
(CCK) si grelina.
Neuronii POMC care elibereaza -MSH actioneaza asupra receptorilor de
melanocortini (MCR) aflati in neuronii din nucleii paraventriculari. Exista cel putin 5 astfel
de receptori care prin activare determina scaderea aportului alimentar si cresterea consumului
de energie. Efectele activarii MCR este mediat pe o parte de tracturile nervoase proiectate de
la nucleii paraventriculari la nucleul tractului solitar si stimuleaza SN simpatic. Sistemul
melanocortin al hipotalamusului are o parte importanta in reglarea depozitelor energetice ale
organisumului, iar semnalele defecte ale acestuia pot determina obezitate excesiva. Astfel
mutatii ale MCR-4 reprezinta cauza mono-genica cea mai comuna a obezitatii la oameni. In
contrast stimularea excesiva a sistemului de melanocortini determina scaderea apetitului.
Unele studii arata chiar si ca aceasta activare poate fi o cauza a anorexiei asociate infectiilor
severe sau tumorilor canceroase.
NPY este eliberat de neuroni ai nucleului arcuat din hipotalamus. Cand nivelele de
energie ale organismului sunt scazute, neuronii sunt activati pentru a produce NPY care
stimuleaza apetitul. Absorbtia de nutrienti determina o inhibitie a secretiei de NPY, care
conduce la inceterea aportului alimentar. Insulina are rol important in variatiile de secretie ale
NPY, astfel o administrare directa de insulina determina scaderea a nivelului de mARN din
nucleul arcuat, in timp ce o insuficienta de insulina determina o crestere a acestuia.
Un alt aspect al alimentatiei este partea mecanica a procesului, care este controlat de
centrii din trunchiul cerebral. Centrii nervosi, precum nucleul amigdalian si cortexul prefrontal
care se afla mai sus de hipotalamus au rol in special in reglarea apetitului. Distrugerea
nucleului amigdalian determina ca unele zone ale lui sa creasca alimentatia sau s-o scada, iar
distrugerea completa a nucleului amigdalian pe ambele parti ale creierului determina orbire
psihica in alegerea alimentului.

3.Reglarea hormonala
Reglarea cantitatii de alimente ingerate se poate face pe termen scurt sau lung.
Sistemele hormonale servesc ca si semnale periferice ale SNC pentru a oferi informatii privind
nivelele energetice si starea metabolica a organismului. Hormonii care contribuie sunt secretati
de tractul gastrointestinal, pancreas si tesutul adipos.
3.1 Tesutul adipos
Tesutul adipos are pe langa rolul de depozitare si rol de secretie a unor hormoni. Astfel
adipocitele sunt celule secretoare active, secretand numeroase proteine si peptide bioactive,

numite adipokinaze. Cele mai importante substante secretate sunt leptina, adiponectina si
rezistina.
Leptina, un hormon peptidic este produsul genei ob (leptin), aflat in special la nivelul
adipocitelor, dar si la epiteliul gastric, hipotalamus, muschi scheletici si placenta. Acesta
reflecta nivelul energetic, dar si balanta energetica a organismului. Aportul alimentar
stimuleaza secretia de leptina, avand efectul de a suprima apetitul, care este un feedback
negativ pentru aportul de calorii, crescand astfel catabolismul grasimilor de catre ficat si
muschii scheletici.
Leptina circula prin sange atat intr-o forma libera cat si in una legata, si mediaza
efectele metabolice prin legarea la un receptor specific numit Ob-R, activandu-l pe acesta.
Forma lunga a receptorului Ob-Rb, poseda un domeniu intracelular lung, care se leaga
ulterior la JAK-kinaza si STAT 3 (signal traducer and activator of transcription) factori de
transcriptie, rezultand transmiterea semnalului si efectele leptinei asupra aportului alimentar.
Receptorul Ob-Rb se gaseste in special in hipotalamus,, mai exact in nucleul arcuat (ARC),
ventromedial (VMH), dorsomedial, si zona lateral (LHA) si preoptic mediala (MPOA) a
hipotalamusului.
Secretia de leptina este stimulata si de hormoni precum insulina, glucocorticoizii si
hormonii estrogeni si este inhibat in special de foame, de nivelul din sange ai acizilor grasi
liberi, hormoni de crestere si cei androgeni. In nucleul arcuat (ARC) gena ob mARN este
exprimata prin cei doi neuroni: cei care produc substantele orexigenice NPY si AGrP, si
neuronii POMC si CART. Leptina inhiba actiunea NPY si AGrP reducand efectele lor, dar
activeaza neuronii POMC si CART.
In caz de concentratii mici de leptina sunt activati neuronii NPY/AgRP, iar in cazul
unei concentratii mari sunt activati neuronii POMC si CART. Absenta totala a leptinei,
datorat unei mutatii a genei ob, poate duce la hiperfagie si chiar la obezitate si hipogonadism.
Prin studii s-a demonstrat ca in perioada de 24 de ore variatiile de concentratii
plasmatice de leptina nu sunt influentate de aportul alimentar sau de cresterea concentratiei
de insulina, astfel concentratiile de leptina sunt mici in jurul pranzului si cresc atingand
maximul noaptea. Cresterea nocturna a concentratiei este precedata de cresterea dimineata a
hormonilor ACTH si cortizol.

Adiponectina este deasemenea secretata de adipocite, aceasta fiind o proteina 244aminoacid, regland concentratiile de glucoza, si oxidarea acizilor grasi, dar nu afecteaza
aportul alimentar. Aceasta circula in concentratii mult mai mari decat insulina sau leptina. Este

formata din patru domenii: dintr-o secventa clivata terminala de grupare amino, al doilea este
o regiune care variaza in functie de specie, o regiune de tip colagen, si un capat terminal de
carboxil in forma globulara.
Studiile arata ca administrarea de adiponectine la rozatoare, determina reducerea
cresterii masei corporale, cresterea sensitivitatii la insulina si scaderea nivelului lipidic.
Adiponectinele se asociaza intre ele formand structuri mai mari. Initial trei adiponectine
se leaga formand un homotrimer, procesul continuand pana la formare de hexameri si
dodecameri. La fel ca si concentratiile plasmatice de adiponectine care difera in functie de sex
(femeile au un nivel mai ridicat de adiponectine), si greutatea structurilor difera in functie de
sex, astfel la femei predomina formele cu greutate moleculara mai mare. Studii recente arata
concentratiile ridicate de adiponectine mai grele scad riscul de diabet, dar cresc sansele de boli
coronariene.
Rezistina produsa de adipocite creste rezistenta la insulina. Concentratia de rezistina
creste la obezi si scade la pierderea in greutate.
Studiile arata ca acesta cauzeaza nivele ridicate de lipoproteine cu densitate mica
(LDL-low-density lipoprotein), astfel crescand sansele de aparitie de boli ale inimii, prin
cresterea producerii de LDL in celulele hepatice si degradeaza receptorii de LDL in ficat,
rezultand o accelerare in acumulare de LDL in artere.

3.2 Hormonii pancreatici

Insulina, ca si leptina, are rol in reglarea pe termen lung al depozitelor de grasime,
stimuland celulele adipoase sa preia moleculele de grasime si glicogenogeneza. Comparativ cu
leptina care este insensibila la aportul de alimente, concentratia plasmatica de insulina depinde
de sensitivitatea periferica a acestuia, care este in relatie cu distributia nivelului de grasime si
de cantitatea acestuia, astfel secretia de insulina creste rapid dupa aportul alimentar.
Insulina actioneaza ca un semnal in SNC determinand pierderea apetitului. O
administrare centrala de insulina scade aportul alimentar si greutatea corporala, alterand
efectele hipotalamusului asupra reglarii foamei.
Insulina intra in SNC printr-o forma saturata, mediata de receptori prin bariera de
sange a creierului (BBB-brain blood barrier) in nivele proportionale cu cele circulante din
sange. Insulina nu este produsa in creier, astfel o administrare centrala de insulina are acelasi
efect cu o administrare periferica. Acesta trimite semnale prin receptori de insulina, care este
formata dintr-o subunitate alpha extracelulara si o subunitate beta intracelulara. Exista doua
variante ale acestui receptor: prima are o afinitate mai mare pentru insulina (subtype A), pe
cand a doua mai raspandita, dar cu o afinitate mai scazuta si apare in tesuturile clasice care
raspund la insulina, precum ficatul si muschii. Receptorii de insulina sunt numerosi in creier,
in special in nucleii hipotalamici ca si ARC, DMH, PVN. Activarea acestor receptori se
realizeaza prin substraturi receptoare de insulina ca si IRS-1 si IRS-2, acesta din urma fiind
mai predominant in ARC mediand actiunile central ale insulinei.
Caile prin care insulina regleaza foamea inca nu sunt elucidate, dar se presupune ca
NPY este un efector ale actiunii insulinei. Sistemul melanocortin pare sa fie si acesta un

mediator al efectelor insulinei. Receptori ai insulinei sunt si neuronii POMC, iar o

administrare de insulina la nivelul ventriculului III pare sa aiba efect stimulant asupra POMC.
Polipeptidele pancreatice PP apartin familiei de peptide PP, care mai include si
peptidele YY (PPY-peptide tyrosin tyrosine) si NPY.
Polipeptidele sunt produse in special de celule aflate la periferia insulelor Langerhans,
dar si de pancreasul exocrin. Concentratia plasmatica a PP prezinta un minim la orele diminetii
si un maxim seara, astfel concentratia creste in functie de aportul alimentar. Nivelele de PP sunt
ridicate si de grelina, motilina, secretina si de relaxarile gastrice, si sunt reduse de administrare
de somatostatina. Concentratiile plasmatice de PP sunt invers proportionale cu nivelul de tesut
adipos, cu un nivel ridicat la persoanele anorexice, si unul scazut la persoanele obese.
Admnistrarea periferica a PP la rozatoare scade aportul alimentar, reduce greutatea
corporala si creste consumul de energie, precum si rezistenta la insulina. La oameni o
administrare de PP scade aportul alimentar cu 25% pe 24 de ore la persoanele normale, iar o
administrare de doua ori pe zi a acestuia in cazul persoanelor cu sindromul Prader-Willi reduce
cu 12% aportul alimentar. Sindromul Prader-Willi este o boala genetica rara, in care sapte gene
din cromozomul 15 sunt sterse sau partial existente. Caracteristicile bolii sunt tonus muscular
scazut, statura mica, dezvoltare sexuala incompleta si o senzatie cronica de foame, care poate
duce la alimentatie excesiva si obezitate severa.
Administrarea centrala in ventriculul al III-lea creste aportul alimentar.
Peptidele PP se leaga de o familie de sapte domenii transmembranare, proteina G si
receptori Y1-Y5, care sunt clasificate in functie de afinitatea lor la PP, NPY sau PYY. Peptidele
PP au cea mai mare afinitatea fata de receptorii Y4 si Y5. PP circulante prin sange nu pot trece
prin BBB, astfel acestea isi exercita efectul anorectic in zona area postrema (zona care
controleaza vomitarea, acesta fiind legat de nucleul tractului solitar si alti centri ai controlului
autonomic al trunchiului cerebral se afla inafara BBB, astfel peptidele si alte semnale
fiziologice din sange pot face legatura cu neuronii din creier).
3.3 Hormonii gastrointestinali
PYY (peptide tyrosine-tyrosine) este eliberat de celulele L ale tractului
gastrointestinal, avand concentratii mai mari in portiunile distal precum ileon, colon si rectum.
Secretia de PYY este corelata cu aportul alimentar, dar cresterea rapida a concentratiei
sangvine de PYY este chiar inainte ca nutrientii sa faca contact cu celulele L. Deasemenea si
compozitia alimentelor are rol in nivelul concentratiei de PYY din sange, astfel aportul de
grasimi/lipide determina o crestere mai mare a concentratiei, decat un aport de proteine sau
carbohidrati.
PYY aflat in sange exista sub doua forme: PYY 1-36 si PYY 3-36, dintre care PYY 3-36
se leaga cu cea mai mare afinitate la receptorul Y2 si are rol de semnal periferic anorectic.
Administrarea periferica de PYY determina intarzierea golirii gastrice, precum si
secretia pancreatica si gastrica, dar creste absorbtia ileala de electroliti. PYY3-36 determina
scaderea aportului alimentar, iar o administrare intravenoasa scade aportul alimentar cu 30% si
foamea.

Contrar cu PP, PYY poate sa treaca prin BBB prin difuziune, iar efectul anorectic este
mediat prin receptorii Y2 prezent pe neuronii NPY, inhiband actiunea acestora, astfel crescand
si activitatea neuronilor POMC, care scad aportul alimentar. Administrarea periferiala de PYY
determina si scaderea nivelului plasmatic de grelina
Administrare de PYY 1-36/3-36 creste aportul alimentar. La rozatoare administrare in
ventriculul III, IV, lateral, precum si in PVN si hipocamp determina stimularea aportului
alimentar.
Grelina este produs in special de celulele gastrice oxintice, dar este produs si de
duoden, ileon, cecum si colon. Este o peptide formata din 28 de aminoacizi, cu un rest de acid
octanoic la al treilea aminoacid de serina.
Concentratia plasmatica de grelina este reglata de ritmul diurn, precum si de aportul
alimentar. La oameni concentratia acestuia este maxima inainta de masa si scade dupa acesta.
Scaderea postprandiala a acestuia este determinat de aportul de calorii dar si de nivelul de
glucoza. Secretia de grelina nu este afectata de ingestia de apa, nivelul acestuia fiind reglat si
de nivelele de energie, fiind invers proportionale cu adipozitatea. Astfel persoanele anorexice
au nivele plasmatice de grelina mari, iar cele obeze au nivel scazut de grelina in sange, care
poate ajunge la normal dupa urmarea unei diete.
In SNC, neuronii care contin grelina sunt situati in nucleul arcuat (ARC) al
hipotalamusului, dar si in neuronii vecini cu al treilea ventricul intre nucleii PVN, ARC, VMH
si cel dorsal. In ARC acesti neuroni continand grelina trimit fibre eferente in neuronii NPY si
AgRP pentru a stimula eliberarea peptidelor orexigenice si deasemenea inhiba neuronii
POMC. In PVN neuronii cu grelina trimit eferente la neuronii NPY, care in schimb inhiba
eliberarea GABA (neurotransmitatorul acidul gama aminobutiric-principalul inhibitor in
SNC), stimuland astfel neuronii CRH (corticotrophin-releasing hormone) pentru a creste si
eliberarea de ACTH si cortizol.
Poate aparea si o crestere a nivelului de grelina in urma anticiparii aportului alimentar,
sau poate avea si un rol fiziologic in initierea alimentatiei. O administrare periferica sau
centrala de grelina creste aportul alimentar si greutatea. Injectarea intravenoasa creste aportul
alimentar cu 28% . Persoanele cu sindromul Prader-Wili prezinta un nivel crescut de grelina in
sange, ca si consecinta a hiperfagiei severe.
Actiunea grelinei asupra aportului alimentar este mediat prin receptorul GSH-R
(growth hormone secretogague receptor), crescand si secretia de STH prin acest receptor in
hipotalamus. Receptorul se gaseste in numeroase tesuturi, precum hipotalamusul, glanda
pituitara, miocard, stomac, intestin subtire, pancreas, colon, rinichi, ficat, placenta si celulele T
periferice. Grelina actioneaza prin nucleul ARC din hipotalamus, dar si prin trunchiul cerebral,
deoarece GHS-R are conexiuni cu nervul vag.
Administrarea centrala de grelina stimuleaza neuronii orexigenici, stimuland astfel
aportul alimentar.
Colecistochinina (CCK) se gaseste in intreg tractul gastrointestinal, dar predominant
in duoden si jejun. Acesta este secretat in timpul aportului alimentar, si concentratia acestuia
ramane crescuta pana la aproximativ 5 ore. CCK se gaseste si in SNC avand rol de
neurotransmitator, regland anxietatea, memoria si satietatea.

CCK stimuleaza secretia de enzime pancreatice si de bila, inhiba golirea gastrica si

creste motilitatea intestinala.
CCK activeaza receptori ale nervilor senzitivi din duoden, trimitand semnale catre
creier prin nervul vag, care contribuie la satietate.
Durata de viata a CCK este mica, astfel administrarea cronica a acestuia nu are efect
asupra greutatii. CCK functioneaza in special in prevenirea aportului excesiv de mancare, dar
nu are rol vital in frecventa meselor sau energiei totale consummate.
Consumul de protein sau grasimi stimuleaza secretia acestuia, activand receptorii
CCK-A din regiunea pilorica a stomacului. Semnalul este transmis vagal la nucleii tracului
solitar, unde este mediat mai departe la zonele mediale ale hipotalamusului, acestea fiind PVN
si VMH.

4. Semnale de satietate
Semnalele de satietate determina oprirea senzatiei de foame si timpul la care reapare
senzatia de foame. Insulina actioneaza in acest caz ca un semnal direct de satietate,
concentratia careia creste in timpul alimentatiei.

Un alt semnal de satietate este termogeneza, sau semnale de satietate care sunt emise in
timpul prezentei alimentelor in tractul gastrointestinal. Acestea includ impulsuri nervoase
declansate prin stimularea mecano si chemoreceptorilor din stomac si duoden, si de hormonii
eliberati de stomac si duoden in timpul alimentatiei.
Satietatea este mediata de numeroase peptide ale tractului gastrointestinal. Un factor
important in sistemul de reglare a satietatii este ca aproape toate peptidele produse de tractul
gastrointestinal sunt produse si de creier (CCK, PYY, grelina), exceptie facand numai
hormonii pancreatici precum insulina, glucagonul si hormonul adipos- leptina. In general,
daca o peptida scade/creste aportul alimentar cand este administrat sistemic, acesta are acelasi
actiune cand este administrat central.
O functie importanta a semnalelor de satietate este de a preveni aportul de prea multe
calorii deodata, pentru a mentine homeostazia. Aceasta functie reprezinta unul dintre rolurile
principale ale peptidelor tractului GI, analizand si raspunzand la macronutrientii care se ingera
in timpul unei mese, pentru a preveni excese biochimice ale homeostaziei.
Eficacitatea semnalelor de satietate pentru a termina masa depinde de cantitatea de
grasime din organism semnalat creierului de insulina si leptina. Astfel in timpul unei diete,
nivelele de insulina si leptina scad si un semnal redus de adipozitate ajunge la ARC, care
reduce sensitivitatea organismului la semnale de satietate (CCK), rezultand astfel ca in timpul
unei mese satietatea sa apare mai tarziu si alimentatia sa dureze mai mult.
In cazul in care o persoana a mancat prea mult sau a crescut in greutate, acesta are
nivele de adipozitate crescute, semnalele de satietate vor reduce cresterea mai departe in
greutate sau chiar promoveaza pierderea in greutate. Cand doze mici de leptina sunt
administrate central langa nucleul ARC, acestea stimuleaza mult semnalele de satietate pentru
reducerea aportului alimentar.

5. Importanta reglarii alimentatiei pe termen lung si scurt

Sistemul de reglare pe termen lung al alimentatiei, ajuta mentinerea constanta a
depozitelor de nutrienti in tesuturi, prevenind dereglarea acestora din punct de vedere al
cantitatii de nutrienti.
Pe termen scurt, reglarea alimentatiei serveste la doua alte scopuri. In primul rand
asigura ca persoana sa ingere cantitati mai mici de alimente, permitand astfel o tranzitie mai
usoara a acestora prin tractul gastrointestinal, astfel incat procesele de digestie si absorbtie sa
fie optime. In al doilea rand, previne ingerarea unor cantitati prea mari de alimente care pot
deregla metabolismul.

Bibliografie:
1. Arthur C. Guyton, John E. Hall: Textbook of Medical Phisiology Eleventh Edition,
in Chapter 71: Dietary Balances, Regulation of Feeding

2. Eric P. Widmaier, Hershell Raff, Kevin T. Strang: Vanders Human Phisiology , The
Mechanism of Body Functions Thirteens Edition, in: Chapter 16, Regulation of
Total-Body Energy Balance and Temperature
3. David Shier, Jackie Butler, Ricki Lewis: Holes Human Anatomy Phisiology
Eleventh Edition, in: Chapter 18 Nutrition and Metabolism
4. Eric Jequier, Luc Tappy: Regulation of Body Weight in Humans
http://physrev.physiology.org/content/79/2/451.long#sec-10
5. Stephen J. Guyenet, Michael W. Schwartz: Regulation of Food Intake, Energy
Balance, and Body Fat Mass: Implications of Pathogenesis and Treatment of
Obesity http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC3319208/
6. Stephen C. Woods, David A. DAlessio: Central Control of Body Weights and
Appetite: http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC2585760/?report=printable
7. Masayasu Kojima, Kenji Kangawa: Ghrelin: Structure and Function
http://physrev.physiology.org/content/85/2/495
8. Roberto Coppari, Masumi Ichinose, Charlotte E. Lee: The Hypothalamic Arcuate
Nucleus: A key site for mediating leptins effects on glucose homeostasis and
locomotor activity
http://www.researchgate.net/publication/7691858_The_hypothalamic_arcuate_nucle
us_a_key_site_for_mediating_leptin
%27s_effects_on_glucose_homeostasis_and_locomotor_activity
9. Sarah Stanley, Katie Wynne, Barbara McGowan, Stephen Bloom: Hormonal
Regulation of Food Intake http://physrev.physiology.org/content/85/4/1131
10. J.E.Blundell, J.C.G. Halford: Regulation of Nutrient Supply: The brain and appetite
control http://journals.cambridge.org/download.php?file=%2FPNS
%2FPNS53_02%2FS0029665194000509a.pdf&code=13c684a20ffe635ce5fb4dfe7e
2a40f0

10