CONCEPTE DE BAZA ALE

KINESIOLOGIEI
CURS NR.1

Pentru a comunica, este nevoie de

cuvinte.
La nivelul comunitatii academice sau
stiintifice pentru a te face inteles, sunt
necesare conceptele.
Pentru a impune o disciplina, este nevoie
de un limbaj stiintific propriu;
ca orice stiinta, kinesiologia opereaza
cu
un
ansamblu
de
notiuni

 In acest sens putem spune ca limbajul stiintific

este un limbaj obiectiv, impersonal, atemporal,
aspatial.[1]
El descrie fapte si relatiile dintre acestea,
delimitand cu precizie obiectele fizice de cele
logice si faptele certe de cele incerte.
De asemenea, limbajul stiintific este:
- sobru in descrieri,
- schematic in demonstratii
- si tinde sa se matematizeze, mai ales in ultimele
decenii cand o mare parte din gandirea de rutina a
fost transferata calculatoarelor.

 Aplicand aceasta teorie cand vorbim despre

motricitatea umana putem spune ca ea cuprinde
- unset de termeni de specialitate,
- unsens in care acestia suntutilizati- semantica
teoriei, precum si
- regulile privind relatiile dintre termeni-sintactica
teoriei(A. Dragnea si colab., 2002).
Aparatul notional este, asadar, un element-cheie in
recunoasterea statutului de disciplina stiintifica al
kinesiologiei, deoarece conceptul (cuvantul) confera
evenimentului sau realitatii o identitate distincta.

 Absenta cuvantului inseamna de multe ori

lipsa procedurilor de investigatie a domeniului.
De aici rezulta necesitatea clarificarii sau
creariiunor conceptenoi, necesare unei
analize originale sau aprofundate a
kinesiologiei.
In demersul nostru, am considerat necesar sa
preluam o parte din familia de termeni a
Teoriei activitatilor motrice, deoarece
evolutia domeniului a demonstrat valabilitatea
acestora, ca de altfel a intregului ansamblu de
idei al acestei discipline.

 Unii termeni au fost substituiti cu altii mai

expresivi, mai fideli, pe masura cresterii
volumului de informatii si a aparitiei unor
tendinte in activitatea practica.
O parte din termenii stiintifici sunt derivati din
limbile latina sau greaca, altii provin din
limbile franceza si engleza, imbracand forma
neologismelor.
Neologismele sunt absolut necesare pentru
imbogatirea fondului de cuvinte cu ajutorul
carora conturam problematica de studiu a
domeniului.

 Criticii spun ca structurarea unui vocabular

stiintific reprezinta,, o falsa necesitate, in conditiile in
care exista suficiente cuvinte in limbajul
curent,cunoscute de marea masa a populatiei si care
raspund nevoilor actuale de cunoastere.
Aici putem comenta: Este evident, vocabularul sportiv
este extrem de bogat, specific fiecarei ramuri si probe,
legate fie de tehnica, fie de tactica actiunilor.
Vocabularul sportiv cuprinde elemente proprii
celui care executa tehnica respectiva, elemente
specifice profesorului sau antrenorului si
elemente specifice celui care priveste de pe margine
spectacolul sportiv.

 Sociologul si teoreticianul francez, P. Parlebas, identifica:

- un limbaj de executie,
- unul de prescriptie si
- unul de descriere.
- In opozitie cu vocabularul sportiv, practica stiintifica
impune un limbaj care exclude elementul emotional,
evidentiind concepte relevante ale fenomenelor studiate.
De ex: daca o executie tehnica se poate realiza fara ca
sportivul sa posede un limbaj pretentios, studiul
stiintific are absoluta nevoie de acest instrument.
Stiinta nu opereaza cu termeni familiari, ci cu termeni
rigurosi, precisi, care permit si prefigureaza controlul,
modelarea, chiar matematizarea proceselor.

 Unii critici sustin faptul ca: eforturile de a

inova terminologia domeniului se
desfasoara departe de realitatea concreta,
printr-o atitudine intelectualista ce
minimalizeaza rolul practicii.
Comentand putem spune ca este o teorie falsa:
uneori, descrierea fenomenului nu are nevoie de
concepte complicate,
dar nici nu trebuie sa simplificam fenomenul
sportiv, mai ales atunci cand redactam o lucrare
stiintifica sau elaboram o prelegere universitara.
pentru a cunoaste cu adevarat realitatea
concreta, trebuie sa te distantezi de ea si uneori
chiar sa negi evidentele.

 In terminologia necesara kinesiologiei,

putem transfera concepte din alte
stiinterecunoscute (biologice, umaniste),
care sa fie aplicate in domeniul educatiei fizice,
sportului, kinetoterapiei
Comentariu: La inceputurile sale, stiinta
educatiei fizice si sportului abunda in notiuni
specifice anatomiei, fiziologiei sau biomecanicii,
In ultimele decenii, stiintele umaniste, in special
psihologia, au revendicat statutul de
protector, transferand si vocabularul lui
Wallon, Piaget, Freud sau Marcuse.

 daca pornim de la un adevar

simplu:domeniul practicarii exercitiilor
fizice poseda o specificitate
evidenta,putem spune ca:
pe fondul stabilirii unui obiect propriu de
studiu pentru disciplina kinesiologie, se
constituie un lexic (apropiat altor
discipline, cum sunt:
Teoria activitatilor motrice,
Teoria educatiei fizice si sportului care se
formeaza pecampul actiunii motrice, ca
element structural fundamental.

 Prezentam in cele ce urmeaza un minilexic, ce include un numar de concepte de

baza pe care kinesiologia, ca domeniu
academic, le utilizeaza, indiferent de
activitatile specifice analizate.
Termenii nu reprezinta decat un esantion
redus, dar reprezentativ pentru toate
tipurile de experiente motrice pe care
practica le consemneaza:educatie fizica,
sport, activitati de loisir, kinetoterapie,
expresie corporala.

subiect, ce realizeaza o sarcina motrica(P.Parlebas, 1981).

Datele obiective sunt direct asociate sarcinii motrice:
caracteristicile spatiale, ale obiectelor, ale subiectilor, numar
de participanti, aspecte de regulament etc.
Datele subiective sunt asociate motivatiei, perceptiilor,
asteptarilor, anticiparilor sale(in rezumat, conduitei motrice).
In practica,putem spune ca un atlet care realizeaza saritura in
lungime cu elan, jocul bilateral de fotbal, un scrimer care
realizeaza un asalt sau pacientul X care reinvata mecanismul
mersului dupa un traumatism, reprezinta tot atatea situatii
motrice particulare,deoarece contextul imbraca aspecte
care nu se regasesc in alte situatii similare.
Situatia motrica poate imbraca doua aspecte, care conduc de
altfel la doua campuri de investigatii extrem de interesante
pentru domeniu: psihomotricitatea si sociomotricitatea
Concepte inrudite sarcina motrica, situatie psihomotrica,
situatie sociomotrica, conduita motrica, comportament motric

cu partenerii si adversarii.
Psihomotricitateaeste rezultatul integrarii
functiilor motrice si mentale, ce vizeaza raportul
subiectului cu corpul sau[2].Prin urmare, aceasta
trateaza problematica motricitatii privita din interior,
de catre individul care simte, alege, decide,
comunica, deci care traieste subiectiv miscarea.
Gestul motric, spunea filozoful Henry Wallon, are un
dublu scop: sa produca o modificare a lumii
exterioare, prin declansarea unei actiuni si sa
faca sa rasune in sine lumea exterioara.
Nu intamplator, evolutia educatiei fizice moderne
spre domeniul psihomotor reprezinta un fapt
pozitiv, mai ales acum, cand aceasta disciplina
coboara la ciclul primar, fiind predata de catre
profesorii de specialitate.Efectele acestei masuri

semnificativa in special la primele varste ale copilariei,

cand acestea imbraca forma jocului spontan, dar si
activitatile profesionale sau de loisir.
In acestea din urma, contactul cu mediul natural
influenteaza activitatea perceptiva si decizionala, mai
ales in alpinism, schi, scufundari, rafting etc.
De asemenea, tot ceea ce are legatura cu bazele
generale ale miscarilor, priveste domeniul psihomotor;
gimnastica de baza, esentiala pentru orice tip de
activitate, este intim legata de constientizarea
schemei corporale.
Stimularea permanenta a simtului kinestezic,
utilizarea incordarii si relaxarii musculare, perceperea
ritmului, accentul pe controlul postural-segmentar,

de natura strict biomecanica si morfologica, ci ca un

mod de comportare si adaptare, care necesita o
experienta psihomotorie.
Invatarea unor elemente din sporturi
canatatiasiatletismul, se bazeaza pe aceeasi
abordare, in sensul ca subiectul nu repeta mecanic
gesturi formale, ci constientizeaza propria motricitate in
relatie cu mediul sau cu obstacolele pe care le are de
depasit. Pentru invatarea tehnicii, profesorul
trebuie sa puna subiectul in situatii ce reclama
coordonare, perceptii fine sau ajustari spatiotemporale.
Sportul de performanta utilizeaza din ce in ce mai
mult metode bazate pe adaptarile senzorimotrice. Sportivul isi dezvolta constant controlul
corporal in actiunile statice si dinamice. Aceste
elemente sunt de fapt componentele domeniului
psihomotor: schema corporala, lateralitatea,
ideomotricitatea, inteligenta motrica, organizarea

 Situatia sociomotricase caracterizeaza prin

prezenta comunicarii (practice) cu partenerii si
adversarii. In acest context, interactiunea motrica
este esentiala.
Sociomotricitateareuneste interactiunile
sociale si motrice, in cadrul sporturilor
(activitatilor) colective.Incazul unei actiuni
colective, nu se realizeaza doar o insumare a
actiunilor coechipierilor, ci o reconversie originala
a actiunilor fiecaruia, in ideea de a se completa,
compensa etc. Toate aceste interactiuni fac
posibile conjugarea si opozitia fortelor, intr-o
schema colectiva plina de semnificatii.

 Sarcina motricareprezinta un ansamblu de conditii

materiale si de constrangeri, ce definesc un obiectiv pe
care executantul il realizeaza printr- o anumita conduita
motrica.
In functie de precizia, dificultatea sau complexitatea sa,
depinde viteza de invatare sau educarea calitatilor
motrice necesare executiei sale.
De exemplu, in saritura in lungime cu elan, sarcina
consta in propulsarea corpului in aer (prin aplicarea unei
forte rezultante in urma elanului), astfel incat traiectoria
acestuia sa fie cat mai lunga;
in aruncarea greutatii, aplicarea unei forte asupra unui
corp, prin imprimarea unei viteze initiale, acesta
deplasandu-se in aer, pe o distanta cat mai mare;

anumit context.
Acest tip de comportament poate fi perceput din exterior, de
aceea se poate inregistra, filma, etc. Se pot observa aspecte care
se refera la deplasarile in spatiu (orientare, sprijin, deplasare,
etc), la caracteristicile de timp (viteze, acceleratii, etc), sau la
relatia subiectului cu ceilalti actori ai situatiei respective
(interactiuni motrice).
Un exemplu in acest sens il oferaobservarea comportamentului
motric al unui copil, de catre kinetoterapeut, pentru a identifica un
anumit retard in planul motricitatii.
De asemenea, profesorul de educatie fizica poate studia dinamica
acestui comportament pe parcursul verigilor lectiei,
iar antrenorul poate studia momentul aparitiei oboselii marcate la
sportivul sau, care influenteaza procesul invatarii, la a cata
repetare se instaleaza oboseala,etc.
Toate aceste aspecte fac obiectul unorobservatii pedagogice si
stiintificecare surprind dinamica omului in miscare.

 Conduita motricareprezinta latura interioara,

subiectiva a comportamentului motric, adica
semnificatia proprie pe care individul o confera
acestui comportament.
Este in fapt imaginea in oglinda a
comportamentului motric, deci ceea ce se vede in
interiorul subiectului.
Aceasta notiune este introdusa si argumentata in
studiile lui P. Parlebas, care depasesc miscarea
corpului ca expresie mecanica, atribuindu-i o
semnificatie umana aparte.
Autorul mentionat considera educatia fizica, o
pedagogie a conduitelor motrice, tocmai datorita
faptului ca aceasta se descentralizeaza si se
adreseaza nevoilor individuale.

 Etimologic, termenul provine din latinesculmovere, prin

acesta intelegand o iesire din starea de imobilitate, o
schimbare a pozitiei corpului in spatiu, in raport cu unele
repere fixe.
Acest concept larg inglobeaza toate variantele incluse in
domeniul psihomotor, in sociomotricitate, ergomotricitate
(proprie sferei profesionale) sau ludomotricitate (specifica
practicilor timpului liber).
Definitii ale motricitatii:
-insusire a fiintei umane, innascuta si dobandita, de a
reactiona cu ajutorul aparatului locomotor, la stimulii externi si
interni, sub forma unei miscari[4];
-totalitatea actelor si actiunilor motrice, efectuate pentru
intretinerea relatiilor cu mediul natural si social, inclusiv prin
efectuarea deprinderilor specifice ramurilor de sport;

 actiunea si
activitatea motrica reprezinta micro-, mezo-, si macrostructura comportamentului motric al individului.
Acestea reprezinta diferite niveluri de structurare si integrare
a acestuia, cu continuturi si intentii din ce in ce mai
elaborate.

CURS NR.2
Asadar, prezentam in cele ce urmeaza, elementele de structura
ale motricitatii:
actul motric este elementul de baza al oricarei miscari, efectuat in
scopul adaptarii imediate sau al construirii de actiuni motrice[5], De
multe ori, acesta se prezinta ca un act reflex, instinctual (de exemplu, o
miscare de pompare a mingii in sol la dribling, preparatia la o pirueta,
lucrul fiecarui segment la sariturile atletice etc). Ca sinonim, termenul

 actiunea motrica - sistem de acte motrice, prin care se atinge un

scop imediat, unic sau integrat unei activitati motrice. Prin intermediul
actiunii motrice, se evidentiaza conduita motrica, pentru un subiect
care actioneaza intr-o situatie motrica determinata. De exemplu,
mersul, alergarea, driblingul, lovitura de atac, contraatacul, in general
toate elementele tehnice din ramurile de sport sunt tot atatea actiuni
motrice.
Acest concept joaca un rol central in definirea specificitatii
fenomenului practicarii exercitiilor fizice, deoarece in jurul sau se
construiesc numeroase paradigme in plan teoretic, dar si multiple
abordari in praxiologia domeniului. De exemplu, actiunea motrica are
eficienta daca sunt clarificate aspectele referitoare la suportul fizic al
ei, problemele de tehnica si de tactica care ii servesc, procesele
psihice care o regleaza sau care o dinamizeaza, interactiunile
sociomotrice implicate etc. Spre deosebire de actul motric, actiunea
presupune deja integrarea factorilor cinematici (de articulare spatiala
si temporala), energetici si cognitivi ai miscarii, fiecare dintre acestia
delimitand o problematica distincta.

 activitatea motrica nivelul ierarhic superior, este

un ansamblu de acte si actiuni motrice, articulate in
sistem, pe baza unor idei, reguli, forme de organizare,
avand ca rezultanta adaptarea pe termen lung a
organismului.
Educatia fizica, sportul, activitatea kinetoterapeutica,
activitatile de timp liber sunt activitatile motrice
institutionalizate, cu proiectii in plan profesional,
stiintific si academic, dar la care se pot adauga si alte
tipuri, in functie de evolutia societatii.
Orice activitate conduce la o finalitate, spre care
converg toate actiunile componente.
Activitatea integreaza, unifica, organizeaza elementele
ierarhic inferioare din care este constituita.[6]

 Capacitatea motrica reprezinta una dintre temele cele

mai vehiculate in studiile de specialitate. Daca motricitatea
reprezinta o caracteristica globala, ceea ce deosebeste
subiectii intre ei este nivelul la care functia motrica se
exprima, masura in care ea face individul adaptat si
adaptabil la situatiile complexe si variate ale mediului. Acest
nivel este reprezentat de capacitatea motrica.
Etimologic, cuvantul provine din latinescul capacitas. In
acceptiunea actuala, termenul desemneaza posibilitatea
indivizilor de a reusi in executarea unei sarcini sau profesii.
Capacitatea motrica poate fi definita ca un complex de
manifestari preponderent motrice, conditionat de indicii
morfofunctionali, nivelul calitatilor motrice, procesele
metabolice, psihice, toate corelate si reciproc conditionate,
avand ca rezultat efectuarea eficienta a deprinderilor si
priceperilor, necesare activitatilor zilnice[8].

 Componentele capacitatii motrice[9] sunt:

stabile: aptitudini motrice, calitati, deprinderi motrice,
structuri operationale, cunostinte, experienta
de stare: motivatie, stari emotionale, care pot favoriza,
reduce sau bloca exprimarea componentelor stabile

 Fitnessul nu este numai un termen la moda, ci si o

emblema pentru noua cultura a corpului uman, impusa
de civilizatia contemporana in ultimele decenii.
Utilizat deseori impropriu, datorita confuziei dintre
conceptul de fitness, ramura de sport competitional cu
acelasi nume si metodele de devoltare a fortei, acest
termen este extrem de clar explicitat in lucrarile de
specialitate din ultimii 20 de ani (Corbin, Lindsey, Falls,
Baylor, Dishman, Katz, Maud, Foster etc).
Se poate afirma ca cei interesati de aceasta tema, pot
gasi o literatura vasta, cu referiri la programele
individualizate de conditionare fizica, testele de
evaluare a componentelor, nutritie si mentinerea
greutatii corporale optime, particularitatile exersarii la
varsta a treia sau la populatiile speciale.

 Fitness-ul reprezinta un set de atribute prin care

individul face fata solicitarilor fizice si functionale din
activitatile cotidiene sau sportive, dependent de conditia
sa anatomica, fiziologica si psihologica[11].
Un bun nivel al finess-ului inseamna o stare de bine, care
permite activitati zilnice viguroase, reduce riscul
imbolnavirilor si stabileste o baza solida pentru activitatile
de performanta.
Literatura descrie doua tipuri de fitness:
fitness-ul propriu-zis (physical fitness) care
include: rezistenta cardio-vasculara, rezistenta musculara
locala, forta, mobilitatea-supletea si compozitia corporala
fitness-ul motor (motor fitness) care include:
coordonarea segmentara, echilibrul, agilitatea, puterea,
viteza si timpul de reactie

 Aptitudinea motrica termen uneori confundat cu cel de

capacitate sau calitate motrica.
Aptitudinea este un substrat constitutiv al capacitatii motrice,
preexistent acesteia, care depinde de evolutia naturala, de
instruire, de formatie educationala. (s-a nascut talent si a
murit speranta).
M. Epuran (1994) o defineste ca fiind un sistem de procese
fizice sau psihofizice, organizate in mod original,
pentru efectuarea cu rezultate inalte a activitatii.
Dupa V. Horghidan (1999), aptitudinea exprima o insusire
fizica sau psihofizica, care permite obtinerea unor
rezultate supramedii, in ceea ce priveste progresul si nivelul
maxim posibil.
Aptitudinea are o relevanta aparte in antrenamentul sportiv, in
sensul ca prezenta ei permite cooptarea in procesul de
pregatire, prin selectie la o anumita varsta.

 Performanta motrica reprezinta rezultatul efectuarii

unui act sau actiuni motrice, ce poate fi evaluat dupa
anumite norme, baremuri, criterii.
Performanta este deci expresia capacitatii motrice la un
moment dat, ea nefiind egala cu ea insasi.
Performanta motrica nu desemneaza un rezultat de
exceptie, asa cum este uneori perceputa.
Prin contrast, performanta sportiva reprezinta rezultatul
unei actiuni care din punct de vedere normativ, exprima
maiestria sau indeplinirea unei sarcini la cote
foarte inalte de calitate sau cantitate.
Astfel, rezultatul obtinut de un copil cu disabilitati la un
test de motricitate, reprezinta o performanta motrica, in
timp ce recordul mondial 9,74s la proba de 100m,
reprezinta o performanta sportiva.

 Kinesiologia (kinetologie), ca domeniu stiintific si

profesional are mai multe acceptiuni:
studiul stiintific al miscarii corpului uman.
sinteza de cunostinte, un nucleu de informatii
care permite aprofundarea celorlalte teorii specializate:
teoria educatiei fizice si sportului, teoria
antrenamentului, kinetologie medicala, activitati
motrice de timp liber.
studiul biomecanic al miscarilor umane, cu
includerea aspectelor de cinematica (desfasurare
spatio-temporala) si cinetica (studiul fortelor)

 Kinantropologia desemneaza in tari ca Cehia, Canada,

Belgia, stiinta despre omul in miscare. Termenul a fost
introdus de R. Meynard, in Canada, in anul 1966. Integrarea
domeniului nostru in antropologie aduce o serie de avantaje
in ceea ce priveste caracterul stiintific al abordarii, care nu
mai trebuie demonstrat.
Concepte inrudite: kinesiologia
Kinantropometria reprezinta o disciplina care se ocupa
cu evaluarea dimensiunilor, proportiilor si compozitiei
corpului. Aceste variabile sunt utile in domeniul activitatilor
motrice, dar si in cel al medicinii legale, arheologiei sau
studiilor privind obezitatea, de exemplu.
Kinantropometria reprezinta un domeniu specializat care are
stranse legaturi cu educatia fizica, antrenamentul sportiv,
medicina sportiva, antropologia fizica, gerontologia,
ergometria, etc.