II

DISCIPLINELE CARE STUDIAZA

LITERATURA (I): CRITICA LITERARĂ,
ISTORIA LITERARĂ, TEORIA LITERATURII

Ca tip de activitate creatoare, literatura formează obiectul de studiu

pentru numeroase discipline. Asemenea discipline reprezintă domenii
ştiinţifice ce îşi propun formule de cunoaştere intelectuală a creaţiei literare.
Experienţa literară apelează la sistemul raţional şi obiectiv de exprimare
ştiinţifică, necesar valorizării şi cunoaşterii. În direcţia unei cunoaşteri cât
mai clare şi riguroase, arta literară poate fi abordată prin metode
împrumutate de la diferitele ştiinţe, printre care şi ştiinţele naturii. Adoptarea
metodelor din ştiinţele naturii de către studiul literaturii se poate realiza pe
mai multe căi: preluarea de către cercetătorul literar a obiectivelor de
impersonalitate şi neutralitate din activitatea cercetătorului ştiinţific;
impunerea principiului cauzalităţii şi a arheologiei ştiinţifice în direcţia
descoperirii originilor, pe baza cronologiei; împrumutul de metode
cantitative, precum statistici, tabele, grafice; utilizarea conceptelor biologice
în studiul literaturii.
Deşi utilizarea acestor metode şi-a dovedit relevanţa pentru anumite
segmente din cercetarea literaturii, valabilitatea lor ştiinţifică nu poate fi
aplicată la scară generală, întrucât există diferenţe notabile între domeniul
ştiinţei şi cel al artei. Cercetarea ştiinţifică îşi propune modele de explicare
raţională, cauzală, verificabilă prin apelul la date concrete, reconstituibile, pe
când studierea artei ia în calcul factorii înţelegerii subiective, personale,
particulare.
Principiul individualităţii este surprins tocmai de discipline ca istoria
literară şi critica literară. Funcţionarea celor două discipline este
monitorizată însă de ansamblul de metode şi concepte asigurate de domeniul
supraordonator, teoria literară.
Abordând disciplinele care studiază literatura, R. Wellek şi A. Warren
stabilesc distincţii, pe de o parte între critica literară, care priveşte operele în
simultaneitatea lor şi istoria literară, care consideră dimensiunea cronologică

30
drept ordonatoare a procesului evolutiv în literatură şi, pe de altă parte, între
cele două discipline menţionate şi teoria literară.
În timp ce critica literară şi istoria literară insistă asupra analizei
particulare a unor anumite opere, teoria literară serveşte drept sistem sau
corpus teoretic ce furnizează principiile, criteriile, categoriile, metodele
generale necesare în aplicarea studiului de opere individuale. Condiţionarea
necesară a celor trei discipline este reciprocă şi profitabilă în procesul
analizei, înţelegerii şi al interpretării operelor literare, al căror studiu
complet poate fi realizat doar prin relaţionarea lor: nu se poate concepe
teoria literară fără critică şi istorie, sau critica fără teorie şi istorie, sau
istoria fără teorie şi critică. Este evident că teorie literară nu se poate face
decât pe baza studiului unor opere literare concrete. Nu se poate ajunge la
criterii, categorii şi scheme «in vacuo». Invers, critica sau istoria nu sunt
posibile fără o serie de probleme, fără un sistem de concepte, fără unele
puncte de reper, fără unele generalizări [Wellek, Warren, 1967, 68].
Istoria literară se întemeiază pe principiul reconstituirii operelor pe
baza faptelor verificabile, iar acest proces „arheologic” devine posibil prin
adoptarea unor norme şi criterii de ordonare existente în inventarul cultural
al epocilor trecute. Concepţia folosită în studiul istoric al literaturii poartă
numele de istoricism şi îşi are originea în elaborările teoreticienilor germani
din secolul al XIX –lea.
În timp ce istoricul literar înglobează perspectivele trecutului într-o
viziune complexă, pentru criticul literar reconstituirea trecutului este
necesară doar dacă serveşte la ilustrarea sau exemplificarea unui stil, gen sau
curent actual.
Abordarea cea mai adecvată pentru studiul literaturii este cea a
perspectivismului, care concepe literatura ca pe un organism trecut prin
toate stadiile de evoluţie, cu implicarea dimensiunii trecutului şi a
prezentului deopotrivă, cu considerarea valorilor tradiţionale şi actuale, în
direcţia unei interpretări cât mai complete: Termenul de «perspectivism»
implică recunoaşterea faptului că există o singură poezie, o singură
literatură comparabilă de-a lungul veacurilor, care se dezvoltă, care se
transformă, care e plină de posibilităţi. Literatura nu este nici o serie de
opere unice care nu au nimic în comun unele cu altele, nici o serie de opere
înscrise în anumite cicluri de timp, ca romantismul sau clasicismul, epoca
lui Pope sau opera lui Wordswsorth [Wellek, Warren, 1976, 72].
Teoria literară este considerată atât ca teorie a criticii literare, cât şi ca
teorie a istoriei literare. Teoria literară include principiile şi criteriile
ambelor discipline studiate în interdependenţa lor, astfel că se ocupă de o
abordare extrinsecă a literaturii (relaţia operelor literare cu biografia,

31
psihologia, societatea, mentalităţile, celelalte arte) şi de o abordare intrinsecă
(genuri, specii, stil, ritm, metaforă, imagine, simbol, mit, construcţii interne
ale operei).
Pe lângă distincţia dintre cele trei discipline majore care studiază
literatura, există o delimitare între subcategoriile din interiorul literaturii,
respectiv literatura comparată, literatura generală şi literatura
naţională.
Termenul de literatură comparată cunoaşte mai multe accepţiuni. O
primă accepţiune se referă la faptul că domeniul poate fi asimilat studiului
literaturii orale, cu referire la evoluţia temelor valabile pentru povestirile
populare şi la migraţia lor înspre literatura cultă. O a doua accepţiune pune
accentul pe relaţiile externe iniţiate de două sau mai multe literaturi,
urmărindu-se, de această dată, influenţele şi filiaţiile stabilite prin contactul
literaturilor străine. Şcoala comparatistă franceză a fost cea care a încetăţenit
această definiţie a literaturii comparate, considerând obiective cum ar fi
reputaţia şi pătrunderea, influenţa şi faima lui Goethe în Franţa şi Anglia, a
lui Ossian şi Carlyle şi Schiller în Franţa. Ea a elaborat o metodologie
care, depăşind strângerea de informaţii referitoare la reviste, traduceri şi
influenţe, analizează atent imaginea, concepţia despre un anumit autor la
un moment dat, factori transmiţători atât de diferiţi cum sunt periodicele,
traducătorii, saloanele şi călătorii, precum şi «factorul receptiv», adică
atmosfera şi conjunctura literară specială în care este importat autorul
străin [Wellek, Warren, 1967, 77].
Într-o a treia accepţiune, literatura comparată se confundă până la
asimilare cu literatura „generală”, „universală” sau „mondială.” Idealul
reunirii tuturor literaturilor într-o sinteză mondială îi aparţine lui Goethe, dar
se pare că acest ideal este insuficient, întrucât ar presupune eliminarea
principiului naţional, care conferă individualitate literaturilor din diferite
ţări.
O altă accepţiune a dimensiunii mondiale a literaturii constă în
însumarea lucrărilor celebre, capodoperele, care desăvârşesc capitalul
cultural universal. Termenul de „literatură generală” a fost preferat de Paul
Van Tieghem pentru a desemna mişcări şi mode literare care depăşesc
graniţele naţionale [Wellek, Warren, 1976, 79] celui de literatură
contemporană, limitat la studierea legăturilor iniţiate între două sau mai
multe literaturi.
Reunirea accepţiunilor cunoscute de literatură, definită fie ca
universală, fie ca generală, mondială sau contemporană, oferă o privire
complexă asupra domeniului ca ansamblu sau sistem întemeiat pe

32
contribuţia literaturilor naţionale fără de care nu se poate realiza perspectiva
universală şi care, la rândul lor, nu se pot izola de influenţele străine.

Relaţiile teoriei literare cu istoria literară şi critica literară

Explicarea fenomenului artistic literar, precum şi interpretarea

conţinutului oferit de operele literare sunt mediate prin înscrierea
obiectivului literaturii într-un cadru instituţionalizat, menit să construiască şi
să furnizeze setul de reguli necesare comunicării şi receptării adecvate a
fenomenului cultural. In aceste direcţii acţionează cele trei discipline majore
care studiază literatura: teoria literaturii, critica literară şi istoria literară.
Istoria literară este o disciplină diacronică şi descriptivă, care
vizează reconstituirea operelor, a faptelor şi a evenimentelor literare
verificabile, identificarea surselor şi a izvoarelor, a genezei operelor, cu
scopul prezentării sau al descrierii literaturii din perspectivă evolutivă, cu
implicarea transformărilor raportate la contexte istorice particulare.
Istoria literară întreţine o relaţie de interdependenţă cu alte două
domenii de importanţă majoră, care îi desăvârşesc statutul şi pe care le
influenţează, la rândul ei: literatura şi societatea.
În perspectiva colaborării istoriei literare cu celelalte domenii care
studiază literatura, se structurează patru câmpuri de studiu dezvoltate de
istoria literară: producţia, cunoaşterea, comunicarea şi teoretizarea
faptelor şi a operelor literare. Aceste câmpuri de studiu se definesc prin
obiectivele urmărite de fiecare dintre ele, şi anume: stabilirea evenimentelor
şi a faptelor literare, ordonarea metodelor de lucru potrivite pentru
exemplificarea şi înţelegerea lor, prezentarea sau transmiterea materialului
informativ cules şi construirea corpului ştiinţific, rezultat din înmagazinarea
tuturor elementelor menţionate.
Relaţia de influenţă dintre istoria literară şi societate este ilustrată de
dimenisiunea mentalităţilor susţinute de suportul social şi alimentate de
cadrul istoric, mentalităţi care au condus la apariţia şi la dezvoltarea
curentelor literare, obiective studiate, de asemenea, de istoria literară.
Disciplina îşi propune relevarea constantelor literaturii şi a
elementelor mobile din construcţia ei, caracterizări definite de o cunoaştere
relativă a fenomenului literar. Istoria literară are statutul unei discipline
obiective, impersonale, cu caracter pur informativ, care se rezumă la
relatarea faptelor şi nu se preocupă de aprecierea lor. Instrumentarul material

33
didactic pus la dispoziţie de istoria literară se concretizează în manuale,
dicţionare, cataloage, tabele de istorie literară naţională sau universală, care
au ca numitor comun scriitorul şi operele lui. Printre obiectivele istoriei
literare se numără descompunerea faptelor, a evenimentelor şi a operelor
literare cu scopul de a reconstrui sau de a reconstitui cadrul social, politic,
religios, intelectual, moral, care a favorizat apariţia operei, operaţiune
necesară pentru a înţelege şi a explica structura creaţiei artistice. Studiul
istoric al literaturii este necesar şi nu poate fi separat de domeniul literar,
întrucât literatura însăşi este reflectarea realităţilor istorice care o
influenţează şi cărora, la rândul ei, le propune modele.
În cadrul spaţiilor deţinute de domeniul istoriei literare, se disting un
spaţiu teoretic, constituit din concepte, teorii, postulate folosite în
construcţia unui model operator de studiu, şi un spaţiu empiric alcătuit
dintr-un ansamblu de date, de fapte, de opere, de scriitori în contextul lor de
producţie, de recepţie şi de interacţiuni sociale [Moisan, 2000, 29]. Cele
două spaţii facilitează cunoaşterea, înţelegerea şi explicarea literaturii ca
fenomen cultural, social, ca fapt de limbaj şi ca operă de artă. Ansamblul
elementelor care intră în construcţia literaturii poate fi redus la două
componente majore: textul şi societatea. Istoria literară vizează, aşadar,
decodarea şi reprezentarea acestor două entităţi care se intercondiţionează şi
care acţionează în dublu sens. Istoria literară îşi propune ordonarea faptelor
literare în sisteme menite să le grupeze şi să le direcţioneze după o
traiectorie particulară, în funcţie de legăturile de afinitate sau de asemănare
între scriitori, în diverse contexte sociale şi cadre temporale. Astfel sunt
reperate curentele, perioadele literare, şcolile, mişcările în care se dezvoltă
corpusul literar pus apoi în circulaţie prin canale de editare, difuzare,
valorizat în spaţiul instituţional special rezervat recunoaşterii actului creator
ca: reviste, academii, premii literare etc.
În afară de gruparea operelor pe categorii şi perioade, istoria literară
lucrează inclusiv în interiorul activitîţii literare a unui scriitor, ordonându-i
scrierile după criteriile de evoluţie cunoscute de orice fenomen guvernat de
legile naturii şi condiţionat de creaţia umană: apariţie, maturitate sau apogeu
şi bătrâneţe sau declin.
Operele de tinereţe stau, în general, sub semnul inconsistenţei unui
program ideologic şi al influenţei exercitate de operele altor autori care
servesc drept modele de inspiraţie. Operele mature poartă amprenta
stabilităţii şi a personalităţii desăvârşite ale autorului în deplină ascensiune şi
glorie creatoare. Operele apusului de carieră sunt caracterizate de o anumită
stagnare în prezentarea de teme şi motive noi, precum şi de plafonarea
experienţelor de limbaj, care se reduc la reiterarea figurilor cunoscute,

34
purtând pecetea personalităţii incontestabile, dar străbătute de o oarecare
monotonie şi standardizare.
Referitor la relaţia existentă între autor, text şi cititor, istoricul literar
identifică trei supoziţii luate în calcul la studierea operelor: originea,
progresia şi apropriaţia. Fiecare dintre aceste supoziţii este particularizată
de o serie de aspecte constitutive, astfel: originea operei literare este
susţinută şi condiţionată de producţie, producător sau autor şi produs (text
sau operă). Progresia, raportată la text, implică operaţiunile de distribuţie,
conservare, înregistrare, selecţie. Distribuţia cunoaşte, la rândul ei, mai
multe aplicaţii: difuzarea materialului literar prin diferite canale sau
instrumente: aranjarea sau ordonarea elementelor componente ale unei cărţi
(respectiv dispunerea în capitole, subcapitole etc.); repartizarea sau
periodizarea scriitorilor şi a operelor (după genuri, specii, curente etc.).
Activitatea de conservare se referă la operaţii de protejare a scrierilor
împotriva deformărilor şi a alterărilor textuale rezultate de pe urma
contactului cu cititorii. Ca măsură de siguranţă împotriva deteriorării şi a
devierii mesajului se instituie adăugarea notelor de subsol, a trimiterilor, a
explicaţiilor şi a introducerilor, care aduc lămuriri suplimentare, menite să
faciliteze înţelegerea textului şi să direcţioneze interpretarea pe traiectoria
corectă. Înregistrarea surprinde inventarierea documentelor literare şi
îndosarierea lor în cataloage, fişe, registre menite să ajute în munca de
căutare a unui anumit material, precum şi să păstreze o evidenţă clară a
ansamblului informaţional existent.
Supoziţia apropriaţiei se întemeiază pe alte trei dimensiuni prin care
cititorul intră în contact cu opera studiată istoric: repetiţia schemelor, a
structurilor, a categoriilor de organizare a evenimentului literar,
reprezentarea sau exemplificarea fenomenului literar prin cazuri particulare
de scriitori, perioade, genuri etc.; reproducerea dimensiunii temporale a
trecutului în care a apărut opera, în scopul reactualizării lui.
Opera literară este o creaţia individuală, dar, o dată cu publicarea,
devine un fenomen social. Iată de ce istoricul literar se interesează atât de
circumstanţele particulare ale producerii operei, anume biografia autorului,
care furnizează date despre viaţa privată a acestuia, cât şi de circuitul social
în care opera este plasată. Cunoaşterea acestor aspecte cu rol fundamental în
descifrarea şi interpretarea critică ulterioară este realizată prin documentarea
minuţioasă şi riguroasă a istoricului literar. Documentarea este posibilă prin
accesul la materiale informative ca: reviste, jurnale, cataloage depozitate şi
inventariate în arhive, muzee, institute, şcoli etc. Precizarea izvoarealor la
operele traduse dintr-o altă limbă contribuie la validarea autenticităţii
operelor.

35
 Pentru a exemplifica operaţiunile efectuate de istoricul literar, cu
reunirea obiectivelor şi a scopurilor urmărite în prezentarea aspectelor
definitorii pentru înţelegerea conţinutului operei şi a evoluţiei sale, o
ilustrare edificatoare este oferită pentru spaţiul cultural românesc de Istoria
literaturii române vechi a lui Nicolae Cartojan. În capitolul rezervat
cărturarului Miron Costin, istoricul îi trasează biografia întemeiată pe
următoarele elemente: schiţarea arborelui genealogic, a contextelor
ancestrale cu influenţă în formarea şi dezvoltarea personalităţii viitorului
cărturar (familie, factori sociali şi culturali, legăturile cu domnitorul
Moldovei), fapte care presupun cunoaşterea şi documentarea istorică
temeinică. Alte obiective urmărite în studiul istoric dedicat cronicarului şi
scrierilor sale sunt: reactualizarea faptelor istorice ca punct de plecare în
redactarea viitoarelor cronici, operaţie care presupune implicarea
cărturarului în viaţa socială; trecerea în revistă a etapelor premergătoare
scrierii, cu referiri la cronica lui Grigore Ureche; intenţiile şi condiţiile în
care Miron Costin îşi începe cronica; fixarea izvoarelor străine şi a celor
autohtone, cu implicarea a două aspecte în prezentarea faptelor: participarea
directă a cronicarului la evenimentele istorice şi ghidarea după izvoare,
aspecte care trasează caracterul autobiografic şi povestirea istorică, respectiv
doza de obiectivitate şi cea de subiectivitate în expunerea faptelor; reperele
istorice clare (evenimente sociale externe şi interne, prezentarea contextului
politic); insistenţa pe detalii, actualizarea culorii locale şi a atmosferei
medievale, elemente care implică dimensiunea stilistică în prezentarea
fenomenului artistic; descrierile de natură (elemente descriptive presărate pe
parcursul prezentării faptelor istorice, cu rol în redarea culorii locale, în
cunoşterea mentalităţilor medievale, a tradiţiilor şi a obiceiurilor); stabilirea
de filiaţii, comparaţii cu scrieri străine, pentru a trasa coordonatele artei
literare (portrete, cu insistenţa pe detalii vestimentare; comparaţii cu Esop;
schimbarea registrului tematic, cu focalizarea pe intenţia ironică, dramatică;
referiri la viaţa intimă a personajelor, cu surprinderea psihologiei şi a
mentalităţilor feudale; limba şi stilul operei, ca exemplificări ce servesc
drept etalon pentru întocmirea unui traseu evolutiv al limbii literare).
Pentru a vizualiza tabloul cât mai complex al fenomenului literar este
necesară reunirea a trei planuri care îl formează, dezvoltate pe axa temporală
şi pe cea spaţială: planul semiologic, conform căruia textele şi instituţiile nu
sunt considerate evenimente sau fapte, ci semne sau un sistem de semne
comportând întotdeauna două feţe: semnificantul şi semnificatul; planul
semantic, cel care abordează istoricitatea datelor textuale şi netextuale in
contextul lor socio-cultural ca pe nişte sensuri de descoperit; planul

36
fenomenologic propriu-zis care dă socoteală de relaţiile între texte şi
experienţa lecturii indivizilor şi a grupurilor concrete [Moisan, 2000, 130] .
Istoria literară este o disciplină diacronică şi descriptivă care
înregistrează, periodizează şi prezintă evoluţia operelor, a scriitorilor, a
faptelor literare, a formelor şi a procedeelor literare din diverse perspective
temporale, operând clasificarea şi ordonarea operelor în sisteme funcţionale.
Nu doar obiectul de studiu al istoriei literare îi justifică însemnătatea printre
disciplinele care studiază literatura, ci şi contextul deosebit de larg luat în
discuţie pentru descoperirea tuturor aspectelor participante la întregirea
operei: mentalităţi, ideologii, circuit economic, instituţii etc.
Critica literară operează selecţia operelor de autentică valoare şi
separarea lor de masa scrierilor sortite anonimatului. În efectuarea
operaţiilor de evaluare, criticul literar se conduce după criteriul judecăţii de
gust, fapt care implică o doză mare de subiectivitate în aprecierea valorii.
Spre deosebire de istoricul literar care tinde spre imparţialitate, criticul
literar este tentat să se lase condus de relativismul propriilor aprecieri, de
impresii uneori superficiale care pot decide cu uşurinţă statutul operei şi pe
cel al autorului, implicit succesul sau eşecul creaţiei.
În lucrarea Critica literară, Pierre Brunel, Daniel Madelenat, Jean-
Michel Gliksohn şi Daniel Couty disting patru constante ale disciplinei, care
dau şi denumirile capitolelor: a descrie, a şti, a judeca, a înţelege.
Spre deosebire de istoria literară, critica literară este o disciplină
sincronică şi evaluativă, care aduce în discuţie atât operele şi scriitorii din
trecut, cât şi pe cei contemporani. În timp ce istoria literară este mai mult o
tehnică şi se constituie ca metalimbaj despre faptele literare, critica poate fi
ea însăşi act creator. Obiectivitatea şi subiectivitatea se împletesc în
cercetarea critică. Deşi îşi propune să impună criterii de valorizare a
operelor, abordate pe un ton echilibrat şi ferm, criticul nu se poate detaşa în
totalitate de subiectul studiului său, de integrarea cu imaginaţie a acestuia în
climatul social, politic, religios, cultural, istoric al epocii în care a fost
realizată creaţia, de tratarea cu subiectivism părtinitor a aspectelor legate de
viaţa privată a scriitorului, care îl transformă în observator fin al diversităţii
emoţionale şi existenţiale participante la întregirea tabloului creaţiei.
Investigarea datelor biografice completează activitatea de trasare a
doctrinelor care grupează operele şi autorii în sisteme. Aprecierile stilistice
se combină cu notaţiile psihologice care întocmesc fişa de observaţie
rezervată fiecărui scriitor luat în atenţia cercetărilor sale de către critic.
Criticul literar evaluează calităţile şi judecă defectele în alcătuirea operei.
În eforturile de direcţionare a criticii pe o traiectorie ştiinţifică,
pozitivistă, Hyppolite Taine a trasat, în a doua jumătate a secolului al XIX-

37
lea, schiţa factorilor externi cu rol în determinarea psihologiei care
influenţează creaţia: rasa (apartenenţa fiziologică la un sistem particular
care diferenţiază specia umană); mediul (totalitatea contextelor spaţiale, a
situaţiilor sociale, a condiţionărilor geografice, politice, religioase, care
influenţează evoluţia spirituală); momentul (ansamblul factorilor şi al
circumstanţelor temporale cu rol în definirea mentalităţilor individuale şi
colective).
În prelungirea teoriilor lui H. Taine, care a servit drept mentor unei
întregi generaţii, vin adăugirile ulterioare făcute criticii, ramificată, după
scopul urmărit, în: critica estetică (cu insistenţa pe emoţia produsă de
operă); psihologică (axată pe profilul autorului); sociologică (cu referire la
ansamblul larg de mentalităţi ale grupurilor sociale).
Ferdinand Brunetière, un alt critic care i-a urmat lui H. Taine, a
formulat o teorie interesantă şi originală despre formele literare, considerate
similare speciilor şi evoluţiei acestora. Potrivit criticii naturaliste a lui F.
Brunetière, alimentată de modelul ştiinţelor biologice şi în special de teoriile
lui Darwin despre evoluţia speciilor, formele literare cunosc acelaşi traseu
existenţial valabil pentru toate formele de viaţă, respectiv apariţia,
dezvoltarea, maturitatea, declinul şi extincţia.
Reunirea teoriilor formulate de cercetători de-a lungul timpului
furnizează materialul informativ care facilitează înţelegerea scopului şi a
obiectivelor criticii literare şi a metodelor de investigare a acestora.
Domeniul criticii literare este patronat de două mari dimensiuni
relative: judecata şi gustul.
Fenomen literar şi social deopotrivă, critica literară îşi depozitează
materialul stiinţific în publicaţii destinate special profilului său, respectiv
reviste, ziare, jurnale, manuale, dar se manifestă şi în cadre mobile precum
saloane, cercuri literare etc. Operele şi autorii fac obiectul de studiu al unui
critic anume sau sunt dezbătute în cadrul reuniunilor organizate, prin
însumarea opiniilor avizate despre ele.
Dimensiunea gustului şi cea a judecăţii operează separarea dintre
critica impresionistă şi critica de identificare.
Autoritatea competentă în aprecierea operelor este, pentru critica
impresionistă, emoţia estetică, filtrul sentimentelor, sensibilitatea ca instanţă
supremă şi pertinentă care ghidează plăcerea lecturii. Punctul de vedere
personal este cel abilitat în operaţiunea de comentare a operei, alimentat de
parametrii afectivităţii şi ai temperamentului. Opiniile preferenţiale şi
subiective oferă privirea justă asupra ansamblului creaţiei. Critica
impresionistă a fost reprezentată şi susţinută în Franţa de către Jules
Lemaitre, fraţii Edmond şi Jules Goncourt, Anatole France.

38
 Impresia personală plasticizată se cere detaşată de abordarea obiectivă
a textelor, care constituie scopul criticii de identificare. Numai o privire
detaşată, impersonală, imparţială, poate surprinde cu claritate, precizie şi
coerenţă esenţa şi particularităţile textului şi poate oferi o evaluare a operei.
Critica literară formulează reflecţia despre particularităţile de
organizare a limbajului literar, astfel că, la nivelul textului, operează analiza
elementelor specifice ale discursului sau comentariul atât a ceea ce se
comunică, cât şi a modului sau a formei în care se comunică conţinutul.
Criteriul esenţial de validare a operei de artă a fost considerat a fi
literaritatea, concept definit de Roman Jakobson, urmărit de formaliştii
∗
ruşi, de structuralişti, de teoreticienii americani reuniţi de New Criticism .
Şcoala formalistă aplică tehnici lingvistice pentru a demonstra
construcţia operei pe temeliile limbii, care o structurează ca ansamblu de
semne şi coduri ce îi ghidează ulterior traseul literarităţii. Literaritatea
devine principalul obiect de studiu literar: A considera un text ca literar
înseamnă a citi înauntrul său un alt text, adică a-l interpreta simbolic, a-i
repera cel puţin o reţea de indici care balizează câmpul semnificant
[Santerres –Sarkany, 2000, 23].
Noua critică accentuează plăcerea textului, performată de lectorul -
critic, care poate realiza o lectură obiectivă şi poate prelungi opera, prin
propria sa activitate creatoare. Intenţia criticului este de a atribui operei un
sens particular, alimentat de nevoia gustului şi de cea a clarităţii.
Critica literară oscilează între subiectivitate şi obiectivitate. Ierarhiile
instituite în virtutea preferinţelor aleatorii sunt provizorii, astfel că actul
critic este unul relativ. Analiza critică a unei opere îşi propune să stabilească
o perspectivă completă asupra tuturor componentelor acesteia. Criticul
literar separă operele în categorii, le descompune în straturi şi nivele,
grupează autorii şi operele după un anumit tip de sensibilitate şi într-o serie
culturală. Urmează stabilirea unor coordonate ce caracterizează creaţiile unui
moment particular, asimilat unui curent literar. Criticul comentează metoda
de scriitură, tehniciile de versificaţie ori pe cele narative, elementele
intervenite în formarea stilului, a personalităţii, a originalităţii în creaţie. Tot
el trece în revistă particularităţile limbajului literar, stabileşte împrumuturile
din şi filiaţiile cu alţi autori, tendinţe, grupări. Critica aduce exemplificări,


Noua Critică este o mişcare apărută în Statele Unite între 1930 – 1940. I. A. Richards şi W.
Empson se numără printer cei mai de seamă reprezentanţi ai mişcării în Anglia. Cercetarea
interdependenţei dintre trăsăturile verbale şi complicaţiile de sens constituia obiectivul Noii
Critic. Rolul acesteia era de a explica operele de artă individuale, prin concentrarea pe efectele
conotaţiilor, pe ambiguitate, paradox şi ironie

39
face comentarii menite să clarifice pentru cititor elementele creaţiei unui
scriitor reprezentativ pentru un context spaţial şi moment temporal.
Istoria literară sistematizează categoriile predeterminate pentru studiul
literaturii (curente, genuri, specii, şcoli, mişcări) şi inventariază elementele
comune scrierilor sau autorilor, în evoluţia lor diacronică, realizând un tabel
de date accesate ulterior cu uşurinţă de către critici, care le comentează şi le
evaluează.

40