I.

SUBSTANŢE TENSIOACTIVE
STA (denumiţi, de asemenea, agenţi activi de suprafaţă sau tenside),
sunt substanţe care prezintă o caracteristică structurală ce constă în existenţa
a două componente, una cu caracter hidrofil (polar), adică având afinitate
pentru apă şi o alta cu caracter hidrofob (nepolar) care prezintă afinitate
pentru lichide uleioase. Cele două componente cu caracter opus sunt legate
între ele printr-o puternică legătură chimică.
Această structură particulară stă la baza proprietăţilor tensidelor,
care sunt adsorbite efectiv la interfaţa apă-ulei, orientându-se spre cele două
straturi în funcţie de afinitatea lor, ceea ce are ca efect micşorarea tensiunii
superficiale la interfaţă. Agenţii tensioactivi scad tensiunea interfacială a
două lichide nemiscibile, diminuând, de asemenea, opoziţia la dispersia sub
formă de picături fine a unuia dintre lichide în celălalt. Dispersia astfel
obţinută, care se numeşte emulsie, este stabilizată de către agenţii
tensioactivi, numiţi şi agenţi de emulsionare sau emulgatori.
Acţiunile specifice tensidelor depind de importanţa fiecăruia dintre
cei doi poli structurali. Atunci când predomină partea hidrofilă, predomină
proprietăţile solubilizante sau detergente. În cazul în care partea hidrofilă şi
cea lipofilă sunt echilibrate se manifestă caracterul emulsionant, în timp ce
partea hidrofilă, mai slabă, determină proprietăţi de spumare.
HLB - Acronim pentru Hydrophile/Lipophile Balance, sistem utilizat
pentru definirea raportului între partea hidrofilă şi cea lipofilă a unei
substanţe cu activitate superficială (agent tensioactiv), care permite
selectarea compusului optim pentru formularea unei emulsii, a unui
detergent, etc.
Agenţii tensioactivi furnizează bariera fizică de la interfaţă,
prevenind atingerea picăturilor şi reducând tensiunea interfacială.
Principalele funcţii ale tensidelor în preparatele cosmetice sunt:
- Solubilizarea componentelor insolubile;
- Emulsionarea şi asigurarea stabilităţii emulsiei;
- Spumarea, calitate necesară şampoanelor şi spumelor de baie;
- Detergenţa (eliminarea murdăriei);
- Udarea, care reprezintă cea mai bună modalitate de contact între
produsul de aplicat şi substrat.

Stabilizarea emulsiei cosmetice

Pentru prevenirea separării emulsiei în cele două faze componente se
poate acţiona în mai multe moduri :
- se măreşte vâscozitatea fazei externe, ceea ce micşorează
mobilitatea picăturilor fazei interne şi astfel se diminuează
posibilitatea lor de coliziune:
 - se dispersează faza internă astfel încât să rezulte cât mai multe
particule posibile, ceea ce scade probabilitatea lor de adeziune;
- prin scăderea tensiunii superficiale se determină scăderea forţei
motoare responsabilă termodinamic de coalescenţa picăturilor.

Din punct de vedere practic, este necesar ca formulatorul să aibă

acele cunoştinţe care să-i permită să ştie:
- ce fel de agenţi tensioactivi există şi care sunt caracteristicile
acestora;
- valorile HLB ale emulgatorilor şi cum sunt acestea corelate cu
potenţiala utilizare a tensidului;
- care sunt emulgatorii ce trebuie aleşi pentru emulsiile de tip U/A
şi care pentru emulsiile A/U;
- ce compatibilităţi există între diferitele clase de emulgatori:
- ce efecte indezirabile pot avea emulgatorii asupra structurii
celulare a epidermei.
Valorile HLB necesare pentru emulsionarea unor materiale de uz
cosmetic sunt prezentate în Tabelul 6.2.

Tabelul 6.2. Valorile HLB necesare emulsionării unor materiale de uz

cosmetic
MATERIALUL HLB MATERIALUL HLB
Acetofenona 14 Ceară microcristalină 9,5
Acid oleic 17 Lanolină 12
Acid stearic 17 Petrolatum 7
Alcool cetilic 15 Ulei mineral greu 10,5
Ceară de albine 9 Ulei mineral uşor 10 - 12
Formula de calcul a indicelui HLB este:
HLB = % masa părţii hidrofile / 5.
De exemplu oleil alcoolul (5 unităţi de etilen oxid - 5 EO) cu masa
molară egală cu 489 şi masa părţii hidrofile egală cu 220 (5x44) este 45 %
hidrofil. Împărţind la 5, conform formulei, obţinem valoarea HLB = 9.

Tipuri de substanţe tensioactive

Agenţii tensioactivi pot fi de origine naturală sau sintetică, cei
sintetici prezentând avantajul constanţei calităţii şi preţului de cost mai
scăzut. Printre substanţele cu activitate superficială naturale se pot cita:
- sterolii, dintre care cel mai cunoscut compus este colesterolul,
care permit emulsionarea apei în ulei şi obţinerea de creme cu
fază continuă uleioasă;
 - lecitinele din ouă sau soia, care, datorită proprietăţii lor de a
forma cu apa, în mod spontan, straturi duble, sunt utilizate în
formularea lipozomilor;
- saponinele, extrase din lemnul de panama sau din iederă, ale
căror proprietăţi spumante le recomandă pentru folosire în
formularea şampoanelor.
Agenţii tensioactivi sintetici reprezintă o familie vastă, clasificarea
lor fiind posibilă prin considerarea naturii părţii hidrofobe sau hidrofile sau
a comportării în soluţie apoasă. Clasificarea cea mai uzuală are la bază
comportarea tensidelor în soluţie, mai exact posibilitatea de ionizare. Din
grupa tensidelor care ionizează în soluţie apoasă fac parte:
- agenţii tensioactivi anionici, al căror ion cu cea mai mare
dimensiune, care este partea activă, este purtător de sarcină
negativă (anion);
- agenţii tensioactivi cationici, al căror ion cu cea mai mare
dimensiune, care este partea activă, este purtător de sarcină
electrică pozitivă;
- agenţii tensioactivi amfoteri, care, în funcţie de pH-ul mediului,
au comportare diferită (anionici în mediu alcalin, cationici în
mediu acid). Tensidele anionice şi cele cationice sunt
incompatibile.

Substanţe tensioactive anionice

Din punct de vedere chimic, agenţii tensioactivi anionici aparţin
următoarelor clase de produse:
1. Derivaţi de acizi carboxilici – în această categorie intră acizii
alcanoici (şi alcanoaţii), esterii acizilor carboxilici şi eterii acizilor
carboxilici.
Esterii acizilor carboxilici
În această categorie intră un număr mic de monoesteri ai acizilor di-
sau tri-carboxilici, cum ar fi citratul de dinonoxinol-9 sau esteri formaţi
dintr-un acid şi gruparea hidroxi aparţinând unui acid carboxilic, cum ar fi
acil lactilatul de sodiu.
O
CH2 C O (CH2CH2O)9C6H4C9H19 O O
R C OCHC O CH COONa
HO C COOH
CH3 CH3
CH2 C O(CH2CH2O)9C6H4C9H19
O Acil lactilat de sodiu
Citrat de dinonoxinol-9
 Compuşii din această categorie, între care sunt mai des utilizaţi
stearoil lactilatul de calciu şi citratul de laureth-6, sunt solide cu aspect
ceros. Sunt agenţi de emulsionare U/A şi A/U apreciaţi. Sunt consideraţi
stabili în condiţiile de formulare a produselor cosmetice. Sărurile acil
lactilaţilor cu catenă scurtă spumează foarte bine, ceeea ce-i recomandă
pentru şampoane.
2. Esteri ai acidului sulfuric - Compuşii tensioactivi anionici sunt
agenţi tensioactivi primari într-o mare varietate de şampoane. Cei
mai utilizaţi sunt sulfaţii de alchil (AS) datorită consideraţiilor de
preţ, toleranţă faţă de apa dură şi uşurinţă de spumare. Sulfaţii de
alchil se utilizează frecvent în combinaţie cu alchileter sulfaţii (AES)
care au hidrofilicitate mai bună şi iritabilitate mai mică.
Derivaţii sulfataţi sunt sărurile esterilor sulfurici ai alcoolilor graşi,
cu formula generală R-OSO3Me, unde R reprezintă un rest hidrocarbonat
lung, iar Me poate fi Na, K, Ca sau Mg. Sulfatarea alcoolilor se poate face
pe următoarele căi
ROH + H2SO4 ROSO3H + H2O
ROH + SO3 ROSO3H

ROH + HOSO2Cl ROSO3H + HCl

Cel mai cunoscut compus din această categorie este laurilsulfatul de sodiu,
cu formula CH3-(CH2)11-OSO3Na. Acest compus are proprietăţi spumante şi
detergente şi intră în compoziţia şampoanelor, spumelor de baie şi pastelor
de dinţi.

Derivaţii sulfonaţi
Tensidele din această categorie conţin, de asemenea, un atom de
sulf, dar acesta este legat direct de lanţul hidrocarbonat. Formula generală
este R-SO3Me, metalul fiind acelaşi ca şi în cazul anterior. Unul din cele
mai cunoscute produse din această categorie este dioctilsulfonatul de sodiu,
care intră în compoziţia cremelor de ras şi a cremelor depilatoare.
Sulfosuccinaţii
Agenţii tensioactivi din categoria sulfosuccinaţilor sunt din punct de
vedere chimic sărurile de sodiu ale monoesterilor sau diesterilor acidului
sulfosuccinic. Metoda de preparare a acestor produse implică două etape,
esterificarea şi sulfonarea (v. schema de reacţii):
HC CH
C C + R OH R O C CH CH COOH
O O O O
Anhidrida maleica Alcool Monoesterul acidului maleic
 O
CH C O R
R O C CH CH COOH + R OH
CH C O R
O
O
Monoesterul acidului maleic Diesterul acidului maleic
-
SO 3Na +
NaOH
R O C CH CH COOH + NaHSO3 +_ R O C CH
-
CH2 COO Na +
H2O
O O
Monoesterul acidului maleic Bisulfit de sodiu Sarea disodica a monoesterului
acidului sulfosuccinic
O Na+O3-S O
CH C O R CH C O R
+ NaHSO3
CH C O R CH2 C O R
O O

Diesterul acidului maleic Sarea de sodiu a diesterului

acidului sulfosuccinic

3. Acizi sulfonici şi sărurile acestora

Acil isetionaţii
Acil isetionaţii sunt esteri formaţi din acizi carboxilici şi acidul
isetionic (HOCH2CH2SO3H)
O Acidul isetionic se formează prin adiţia
bisulfitului de sodiu la oxid de etenă.
R C O CH2CH2SO3Na
Isetionaţii sunt livraţi sub forma sărurilor
Acil isetionatul de sodiu de sodiu, de obicei sub formă de pudre
sau fulgi. Isetionaţii pot fi amestecaţi cu substanţe tensioactive anionice sau
neionice. Este foarte interesant faptul că isetionaţii sunt agenţi tensioactivi
foarte blânzi, cu mult mai blânzi decât sulfaţii de alchil şi alţi derivaţi
sulfonaţi. Isetionaţii nu sunt afectaţi de apa dură şi pot fi folosiţi în
şampoane, dar principala utilizare o reprezintă batoanele detergente (syndet
bars). Stabilitatea isetionaţilor este influenţată de condiţiile de pH; la valori
extreme pot suferi hidroliză. Produsul reprezentativ pentru această clasă de
compuşi este isetionatul de cocoil

COO CH2CH2SO3Na
Isetionat de cocoil
Isetionatul de cocoil se poate obţine prin două metode:
- esterificarea directă a 2-hidroxi etansulfonatului de sodiu cu acidul gras
provenit din cocos şi
- condensarea cu clorura acidului gras (în acest procedeu, în produs se
găsesc mici cantităţi de clorură de sodiu rezultată ca secundar în reacţie).
Isetionatul de cocoil este livrat sub formă de pudră, particulele având
dimensiuni mici, sub 40µ m. La temperatura camerei, isetionatul de cocoil
are o solubilitate destul de redusă în apă, ceea ce îl face recomandabil pentru
barele de detergent, dar poate provoca cristalizarea în preparatele lichide
care nu au fost formulate adecvat. Datorită proprietăţilor emoliente , acţiunii
blânde şi compatibilităţii foarte bune cu pielea isetionatul de cocoil este
recomandat pentru includere în formulele preparatelor pentru copii sau ale
produselor destinate curăţirii faciale.
Alchil aril sulfonaţi
Alchil aril sulfonaţii moderni se obţin prin alchilarea Friedel Crafts
a benzenului cu olefine sau derivaţi halogenaţi cu catenă liniară.
Alchilbenzenii obţinuţi sunt sulfonaţi cu acid sulfuric, anhidridă sulfurică
sau acid clorsulfonic.
R
NaSO3

Liniar alchil benzen sulfonaţii (LAS) sunt agenţi tensioactivi foarte

puternici, cu proprietăţi detergente şi spumante foarte bune, dar au acţiune
degresantă asupra pielii şi părului, producând o senzaţie de uscăciune şi
asprime neplăcute, ceea ce limitează folosirea lor în formulele cosmetice şi
de îngrijire.. Principalele utilizări ale acestora sunt legate de produsele de
curăţire casnice şi detergenţii pentru veselă.

4. Acil aminoacizi şi săruri ale acestora - în această clasă de compuşi

intră aminoacizii acilaţi şi sărurile acestora:
- acil glutamaţii;
- peptidele acilate
- sarcozinaţii;
- tauraţii.
Acilglutamaţii
Acidul glutamic este un aminoacid cu două grupări carboxilice.
Derivatul său N-acilat poate forma săruri la una sau la ambele grupe
carboxil. Soluţiile apoase ale sării monobazice au un pH uşor acid (5-6), în
timp ce soluţiile sărurilor dibazice sunt alcaline.
HOOC CH2CH2CH COONa Acilglutamaţii sunt amide care pot suferi
hidroliză.Un alt membru reprezentativ
NH C R
pentru această categorie de compuşi este
O aspartatul de di-TEA-palmitoil.
acilglutamat de sodiu
Sărurile de sodiu sunt livrate în formă solidă în timp ce sărurile de
trietanol amină (TEA) sunt livrate sub formă de soluţie 30 %.
Capacitatea de spumare a acil glutamaţilor este destul de mică, dar
au o acţiune blândă, lăsând pe piele o senzaţie plăcută, ceea ce îi recomandă
pentru utilizare cu precădere în şampoane.

Peptidele acilate
Cele mai importante acil amide utilizate ca agenţi tensioactivi în
industria cosmetică sunt sarcozinaţii şi produşii de condensare ai
proteinelor cu acizii graşi.

C (NH CH C )n OK
O X O
Proteina animală hidrolizată şi acilată, sare de potasiu:
CH3(CH2)10CO N CH2 COONa
CH3
Lauril sarcozinatul de sodiu
Agenţii activi de suprafaţă proveniţi din aminoacizi, cum ar fi
laurilsarcozinatul de sodiu precum şi derivaţii acilaţi de colagen sau proteine
hidrolizate (provenite din ovăz sau grâu, cu structuri complexe) se obţin prin
condensarea clorurilor acizilor graşi cu N-metil glicina sau cu oligopeptide.
Datorită porţiunii polare voluminoase prezintă stabilitate în apa dură. Sunt
agenţi tensioactivi foarte blânzi, foarte bine toleraţi, chiar în cazul pielii
sensibile. Se folosesc în formularea şampoanelor şi produselor destinate
curăţirii pielii. Inocuitatea peptidelor acilate este demonstrată de utilizarea
lor în siguranţă de cca. 50 ani. Lauril-sarcosinatul de sodiu posedă şi
proprietăţi antimicrobiene şi poate fi utilizat în compoziţia pastelor de dinţi,
apelor de gură, în scopul prevenirii cariilor. Preţul ridicat şi mirosul specific
restrâng aria de utilizare.
Tauraţii
O Tauraţii se obţin prin acilarea taurinei sau N-
R C N CH2CH2SO3Na metil taurinei. Tauraţii sunt acizi sulfonici
tari, foarte solubili în apă. Sunt livraţi, de
CH3 regulă, fie în stare solida, fie în soluţii.
Metil aciltaurat de sodiu

Au puţine utilizări în produsele cosmetice, dar datorită acţiunii

spumante foarte bune sunt recomandabili pentru spumanţii de baie.

5. Esteri ai acidului fosforic şi săruri ale acestora

Substanţele din această clasă sunt în principal mono şi diesterii
acidului fosforic şi sărurile acestora:
O
OH R (OCH2CH2)n O O
R (OCH2CH2)n O P P
OH R (OCH2CH2)n O OH
Fosfat de PEG- n-alchil Fosfat de diPEG -n-alchil

O
CH3(CH2)16COCH2
O CH3
CH3(CH2)7CH CH(CH2)7COCHCH2 O P OCH2CH2N CH3
O O CH3
Fosfolipida - lecitina
Alţi membri din această clasă: Fosfat de DEA-oleth-10, Fosfat de
dilaureth- 4, lecitina (fosfatidil colina).
Esterii acidului fosforic se obţin prin reacţia dintre oxiclorura de
fosfor şi un alcool. Produsul final este un amestec de mono-, di- şi tri- esteri
care trebuie purificat pentru separarea componenţilor. Alcoolul poate fi
mono-, di- sau polihidroxilic (glicerina), poate avea o catenă mai complexă,
care să includă mai multe funcţiuni între care de exemplu, un atom de azot
cuaternar. Lipofilicitatea esterilor depinde de structura alcoolului şi de
natura esterului, disterii fiind mai lipofili decât monoesterii. Esterii
neutralizaţi (sărurile) sunt solubili în apă. O serie de esteri fosforici sunt
solubili în solvenţi nepolari comuni.
Datorită acţiunii lor detergente, proprietăţilor de înmuiere şi de
spumare, agenţii tensioactivi anionici sunt utilizaţi cu precădere în
formularea produselor de igienă, cu precizarea că este necesară o clătire
foarte bună.

Substanţe tensioactive cationice

În categoria tensidelor cationice intră substanţele care au sarcina
pozitivă localizată pe restul hidrofob si o serie de alţi derivaţi cum ar fi
alchilaminele, care capată încărcare la scăderea pH-ului la 7 sau sub 7.
Principalele clase de compuşi aparţinând acestei categorii sunt:
1. Alchil aminele;
2. Alchil imidazolinele
3. Aminele etoxilate
4. Sărurile de amoniu cuaternare.

Substanţe tensioactive amfotere

Sunt considerate tenside amfotere acele substanţe ale căror sarcină
de pe lanţul hidrofob se modifică în funcţie de pH. Astfel, substanţele
tensioactive amfotere poartă o sarcină pozitivă în mediu puternic acid, una
negativă în mediu puternic bazic, prezentându-se ca amfioni la valori pH
intermediare.
RNH2CH2CH2COOH X RNH2CH2CH2COO RNHCH2CH2COO B
Restul hidrofob cationic Restul hidrofob Restul hidrofob anionic
pH puternic acid amfionic pH pH puternic bazic
intermediar
În aceste structuri X- reprezintă un anion (cum ar fi Cl-) iar B+ este un
cation (cum ar fi Na+ sau K+). Din categoria agenţilor tensioactivi amfoteri
fac parte acil/dialchil etilendiaminele si acizii aminici N-alchilaţi
Formulele generale ale acil/dialchil etilendiaminelor sunt:

O CH2CH2OH O

R C NH CH2CH2 N CH2COONa R C NH CH2CH2 N CH2COONa

Acil amfo glicinat de sodiu CH2CH2OCH2CH2COONa

Acil amfo carboxi glicinat , sare
disodică
O O
R C NH CH2CH2 N CH2CH2OH R C NH CH2CH2 N CH2COONa

CH2CHCH2SO3Na CH2CH2OCH2COONa

OH Acil amfodiacetat de sodiu

Acil amfohidroxipropil sulfonat de sodiu
 O Printre membrii cei mai importanţi ai
R C NH CH2CH2 N CH2CH2OH
CH2CH2COONa acestei clase se pot cita:
Acil amfopropionat de sodiu
• coco amfocarboximetil hidroxi
propil sulfat, sare disodică:
• coco amfodipropionat, sare
disodică;

• cocoamfoacetat de sodiu;
• acetat fosfat de lauroamfo-PG-, sare monosodică;
• Undecilen amfopropionat de sodiu.
 Formulele generale ale aminoacizilor N-alchilaţi sunt:
CH2CH2CH2NH2
R N
CHCH2CH2 C NH2 R NH CH2CH2COOH
COOH O Acid alchil amino propionic
Aminopropil alchil glutamida
CH2CH2COONa Compuşi specifici din această clasă:
R N amino propil lauril glutamida, glicinat
CH2CH2COOH
de dihidroxietil soia, acid
Alchil imino dipropionat lauramidopropionic
(sare monosodica)
CH3 O Principalii reprezentanţi ai acestei grupe sunt
+ -
derivaţii de betaină (betaina este trimetil
R-N CH2 C O glicina), unde R este un lanţ hidrocarbonat
mai mult sau mai puţin lung şi derivaţii de
CH3
imidazolină. Alchil betainele se prepară prin
Derivati de betaina condensarea unei alchil dimetil amine cu
cloroacetat de sodiu.
CH3
N CH2 COO
CH3
Alchilbetaina
O CH3
C NH CH2CH2CH2 N CH2 COO
CH3
Alchilamidobetaina - Cocamidopropilbetaina (CAPB

Betainele sunt livrate la un conţinut de aproximativ 30 % substanţă activă, cu cca. 6 % clorură de

sodiu care rezultă secundar în proces. În funcţie de pH, betainele pot fi tenside anionice sau cationice. La
valori ale pH-ului cuprinse între 5 şi 7, care sunt tipice pentru şampoane şi preparatele pentru baie,
betainele formează complecşi ionici cu substanţele tensioactive anionice cum ar fi eter sulfaţii sau alcoolii
graşi sulfataţi. Aceşti complecşi au solubilitate mai mică în apă,dar prin introducerea uneia din cele două
componente în exces creşte solubilitatea. Ca efect secundar apare modificarea vâscozităţii (îngroşarea)
datorită creşterii mărimii micelelor.
Betainele îmbunătăţesc efectul de spumare, în special structura spumei, care devine mai moale şi
mai fină.
Cocamidopropilbetaina (CAPB) este considerată cel mai important agent tensioactiv secundar.
Este cunoscută şi sub denumirea de amidopropilbetaina acizilor graşi din cocos. De la introducerea sa pe
piaţă în anul 1960 şi până în prezent, CAPB a devenit un produs esenţial în formulele care includ agenţi
activi de suprafaţă. Procedeul de obţinere cuprinde în esenţă două etape, o etapă de amidare şi una de
carboximetilare:
Reacţia de obţinere a betainei-faza de amidare este prezentată mai jos:
O CH3 O CH3
'
R-C - O-R + H2N - CH2-CH2 - CH2 - N R - C - NH - CH2- CH2 - CH2 - N
- R'-OH
CH3 CH3

Ester acid gras 3-aminopropil-dimetilamina Amida acidului gras

Faza de carboximetilare:
O CH3 O O CH3
+ -
R - C - NH - CH2 - CH2 - CH2 - N + Cl -CH2 - C - ONa R - C - NH - (CH2)3 -N - CH2 - C - O
- NaCl
CH3 CH3

Amida acidului gras Monocloracetat de sodiu Cocamidopropilbetaina (CAPB)

 Substanţele cu activitate superficială din această categorie sunt cu mult mai bine tolerate decât
agenţii tensioactivi din grupele precedente. Au o putere detergentă bună şi sunt deseori asociate cu agenţi
tensioactivi anionici, cărora le ameliorează toleranţa cutanată şi oculară. Datorită pH-ului neutru, sunt
utilizate în formularea produselor pentru copii şi a celor adresate pielii sensibile. Intră, de asemenea, în
compoziţia deodorantelor corporale şi a loţiunilor demachiante, dar, ca şi în cazurile anterioare, este
necesară o clătire riguroasă după utilizare. Tensidele amfotere sunt excelenţi modificatori de vâscozitate,
sunt stabile pe un interval larg de pH şi sunt compatibile cu toate celelalte clase de detergenţi şi tolerează
apa dură.
Amino oxizii
CH3

N O
CH3
Alchil dimetil amino oxid

Substanţe tensioactive neionice

Produsele din această grupă sunt foarte mult utilizate pentru formularea produselor de îngrijire,
datorită, în primul rând, inocuităţii lor. Sunt indicate pentru acele produse destinate a rămâne în contact
îndelungat cu pielea şi nu necesită clătirea imediată. Diferiţii reprezentanţi ai acestei categorii sunt
identificaţi după natura legăturii care uneşte partea polară de partea nepolară, şi anume:
• Substanţe tensioactive cu legătură de tip ester
• Substanţe tensioactive cu legătură de tip eter
• Substanţe tensioactive cu legătură amidică
• Substanţe tensioactive polimeri

Alegerea substanţei tensioactive

Dat fiind numărul mare de agenţi tensioactivi, alegerea unui anume produs este corelată cu
preocuparea permanentă a formulatorului de a obţine un rezultat optim, micşorând în cea mai mare măsură
cu putinţă efectele nedorite ale acestuia.
Proporţiile substanţelor cu activitate superficială în formulele cremelor de îngrijire sau a
produselor de tip “lapte” se încadrează între 4 şi 5 %. Desigur, alegerea adecvată, depinde şi de tipul
emulsiei ce se doreşte a fi realizată (A/U sau U/A ) şi de alte considerente care sunt mai mult sau mai
puţin subiective şi care au în vedere impresia tactilă (tuşeu gras sau uscat) sau segmentul de vârstă căruia i
se adresează.
Din această raţiune, produsele de igienă au în compoziţie agenţi tensioactivi ionici în timp ce formulările
de îngrijire conţin agenţi tensioactivi neionici. Există, desigur, şi excepţii. Astfel, aşa numitele “creme
evanescente” (vanishing creams) sunt formulate pe baza unor săpunuri obţinute “in situ” (pe loc) prin
acţiunea unei baze (trietanol amina, de exemplu) asupra acidului stearic.

Substanţele tensioactive ca emulgatori

Emulgatori pentru emulsii ulei în apă (U/A - O/W)

Emulgatori anionici
Emulsii foarte stabile pot fi obţinute prin folosirea agenţilor tensioactivi anionici, deoarece aceştia
pot genera un strat dublu electric în jurul picăturilor, prevenind astfel coalescenţa acestora. Teoretic, toţi
agenţii tensioactivi anionici pot fi folosiţi în acest scop. Principalul dezavantaj în cazul acestui tip de
produse este legat de sensibilitatea lor faţă de pH şi prezenţa electroliţilor. Cel mai important şi cunoscut
emulgator pentru emulsiile U/A este săpunul, care formează creme de tip stearat, care la neutralizare cu
hidroxid de potasiu dă o reacţie alcalină. Neutralizarea uzuală este făcută cu trietanol amina.Dezavantajul
acestui tip de emulgator este apariţia unei spume pe piele, atunci când pielea este masată cu cremă, pentru
a determina pătrunderea ei în epidermă. Pentru prevenirea acestui fenomen, în preparate se introduce un
ulei siliconic.
Deşi sulfaţii de alchil sunt, de asemenea, buni emulgatori, în special sarea de sodiu a cetearil
sulfatului. Aceştia au, însă o acţiune iritantă asupra pielii, ceea ce recomandă drept principali agenţi de
emulsionare agenţii tensioactivi cu acţiune blândă, cum ar fi izetionatul de cocoil (deosebit de blând) şi
esterii acidului fosforic, cum ar fi sarea de potasiu a fosfatului de cetil, care sunt deosebit de eficienţi,
chiar la concentraţii mici.
Emulgatori cationici
În general, substanţele tensioactive din această categorie, care au efecte de condiţionare şi
antistatice foarte bune, calităţi necesare în produsele de îngrijire a părului, sunt puţin folosiţi ca
emulgatori, în special din cauza acţiunii iritante asupra pielii.
Avantajul acestora (în special clorurii de distearil amoniu) este legat de senzaţia de catifelare pe
care o conferă preparatelor în emulsie.

Emulgatori neionici
Există o plajă foarte largă de agenţi de emulsionare neionici, în principal derivaţi de poli etilen
glicol (PEG) cum ar fi compuşi etoxilaţi sau esteri etoxilaţi. Emulgatorii tipici aparţin următoarelor
categorii; alcooli graşi etoxilaţi, esterii PEG ai acizilor graşi, esterii de sorbitan etoxilaţi, monogliceride
etoxilate, derivaţi de ulei de ricin etoxilaţi. Cei mai buni emulgatori se situează în domeniul valorilor HLB
8-18. Principalul avantaj al compuşilor neionici este lipsa lor de sensibilitate faţă de variaţiile de pH.

2. Emulgatori pentru emulsii apă în ulei (A/U - W /O)

Întrucât filmul de lipide de pe piele este o emulsie de tipul A/U, acest tip de emulsie este de
preferat, cu atât mai mult cu cât asigură şi buna hidratare a pielii şi reprezintă o bază ideală pentru
ingredienţii activi liposolubili. Senzaţia de onctuozitate pe care o lasă pe piele, care, de regulă, nu face
plăcere utilizatorului, reprezintă, însă, un dezavantaj major. Vâscozitatea şi stabilitatea acestor emulsii
sunt dependente de tipul de procesare, existând pericolul unei separări a acelor două faze.
Există destul de puţini emulgatori pentru emulsiile A/U. Deoarece emulgatorii ionici nu pot fi
folosiţi iar potenţialii emulgatori trebuie să aibă valori HLB între 3 şi 6, variaţii prea mari ale conţinutului
de etilenoxid, la emulgatorii etoxilaţi, nu sunt operante. Emulgatorii utilizaţi în mod curent sunt oleaţii:
monooleatul de sorbitan sau cel de gliceril şi sesquioleatul de sorbitan, ricinoleaţii şi izostearaţii. În ultima
vreme au căpătat importanţă destul de mare esterii de poligliceril. Astfel, izostearatul de poligliceril- 2 ca
emulgator primar poate fi efectiv combinat cu diizostearatul de poligliceril-2 , acesta din urmă în calitate
de co-emulgator, cu formarea unei faze lichide lamelare. Esterii de poligliceril pot fi utilizaţi ca
emulgatori primari în concentraţii de 1-4 % în timp ce în calitate de co-emulgator sunt suficiente
concentraţii cu mult mai mici ( 0,25 - 3 %).
Lanolina (care poate lega 200-300 % apa sub forma unei emulsii A/U) şi derivaţii de lanolină, în
special alcoolii extraşi şi separaţi după saponificarea lanolinei, sunt, de asemenea, folosiţi ca emulgatori.
Întrucât lanolina s-a dovedit a cauza alergii, alcoolii din lanolină sunt din ce în ce mai mult utilizaţi.
Dificultatea de obţinere a emulsiilor A/U stabile poate fi diminuată prin folosirea unor
preamestecuri, capabile să reţină o cantitate mare de apă, numite baze de absorbţie, care includ ulei
mineral, lanolina sau alcooli de lanolină, petrolatum, ceara de albine, stearat de aluminiu, ceara ceresina.
Stabilizarea emulsiilor A/U se poate face prin utilizarea unor copolimeri (PEG- 45 dodecil glicol)
care acţionează în sensul prevenirii coalescenţei picăturilor.