Capitolul I. EVOLUIA UNIUNII EUROPENE 1.

1 Premise i sensul evoluiei comunitare

La sfritul primului razboi mondial, n ciuda ideilor exprimate n timp, despre unirea statelor Europei, o astfel de realizare prea imposibil. Marele sociolog roman Dimitrie Gusti, ntr-un studiu consacrat naiunii i statului naional n raporturile juridice i politice internaionale, referitor la Conferina de pace de la Versailles, aprecia c omenirea asista la un nsemnat capitol istoric: la o nmormntare i la o inviere. A murit statul vechi, venic agresiv i cuceritor, bazat, nuntru i n afar, pe simpla putere, brutal, i i-a luat locul statul nou ntemeiat pe ideea naional i democratic. Victoria final a principiului naional nseamn nceputul unei noi ere de legislaie internaional; de astzi titlul juridic al ntemeierii de viitoare state va trebui sa fie dreptul naiunilor de a dispune de ele nsei (). ntregul program politic al pcii, care s-a ncheiat la Versailles, este cuprins aici. Singurul criteriu pentru reconstituirea hrii politice a Europei va trebui sa fie harta naiunilor, iar congresul pcii ar fi avut de facut numai o opera de nregistrare, aceea de a stabili coincidentele dintre frontierele politice i cele naionale. Astfel s-a nascut o Europa noua. Iar pentru a ne da seama de puterea creatoare a vieii politice noi, pe care a avut-o ideea naional, este de ajuns s amintim c, nainte de pacea de la Versailles, n Europa erau 28 state i 62 naiuni (numai Austro-Ungaria coninea 10 naiuni); aadar, majoritatea naiunilor erau asuprite, cci din 28 state numai 7 erau alctuite din cte o naiune, prin urmare, din 62 naiuni numai 7 erau propriu-zis independente, avnd organizaia lor politica proprie (). Astzi, popoarele au devenit naiuni, iar statele dinastice, state nationale. Realitatea cruda a celui de-al doilea razboi mondial a dovedit nerealismul acestei sperane de pace bazate pe state naionale, att de frumos exprimat de Gusti. i sperana s a ivit din nou, plecnd de la doua state europene, etern rivale, i care ntotdeauna au avut ceva de disputat Frana i Germania. Europa postbelica a fost caracterizat de euforie federalist. Statele europene ns au manifestat pruden fa de ideea de federalism n special din cauza temerii pierderii suveranitii. Jean Monnet, care a realizat experimentul planificrii economice n perioada imediat urmtoare, credea c singura posibilitate de a evita un rzboi n Europa era de a nlocui suveranitatea naional cu o construcie federal de State ale Europei, obiectiv care putea fi atins printr-o integrare funcional, care presupunea cooperare supranaional n anumite sectoare economice. Cooperarea dintre state n cadrul Organizaiei pentru

Cooperare European constituit pentru derularea Planului Marshal a fost n esena o cooperare interguvernamental. Pentru ntrirea legturilor dintre state era necesar nfiinarea unei instituii careia s i se dea puteri supranaionale. n acest sens, Robert Schuman a propus nfiinarea unei organizaii independente de guvernele statelor care o compun, creia s i se dea competene pentru dou din componentele cheie ale economiilor lor - crbunele i oelul. In privinta directiilor de evolutie a constructiei europene, se disting mai multe curente de gandire: functionalismul sectorial al lui Monnet, inspirat de institutionalismul juridic francez (integrarea functionala). A stat la baza realizarii CECO si Euratom care au avut o abordare sectoriala a cooperarii. Tratatul CEE a vizat guvernarea tuturor sectoarelor economice; interguvernamentalisti - care se pronunta pentru cooperarea interguvernamentala. Acest curent a fost reprezentat si de fostul presedinte francez Charles de Gaulle care s-a exprimat in sensul ca trebuie reorientat procesul de constructie europeana de la un caracter supranational la unul interguvernamental. Era raspunsul la planul Fouchet (1961-1962) care avea ca obiectiv crearea unei Uniuni a Statelor care sa aiba o politica externa si de aparare comuna prin centralizarea institutiilor comunitare. Ulterior, in 1965, in relatia Frantei cu ceilalti parteneri europeni s-a produs criza numita a scaunului gol. Charles de Gaulle a respins propunerile institutiilor comunitare vizand extinderea votului majoritar in Consiliu, cresterea atributiilor bugetare ale Parlamentului European si a propus ca majorarea cheltuielilor Comunitatii sa se faca din resurse proprii. Ca urmare, Franta nu si-a mai ocupat locul in Consiliu. Criza a incetat in 1966, in urma compromisului de la Luxemburg prin care s-a decis ca, in cazul in care sunt in joc interese foarte importante ale unui stat membru, Consiliul va prelungi discutiile pana la ajungerea la un compromis care poate fi adoptat in unanimitate; neofunctionalismul avand ca intemeiere teoretica conceptul spillover process. Este vorba de revarsarea competentelor comunitare de la un domeniu la altul; federalismul interguvernamental ca metoda a constructiei europene in opozitie cu metodainterguvernamentala si intr-o anumita continuitate cu functionalismul sectorial. Are la baza propunerea lui Joschka Fischer, ministru german de externe, inspirata din experienta germana a federalismului corporatist. Printrun discurs tinut in mai 2000, la Universitatea Humboldt din Berlin, acesta a lansat o dezbatere europeana privind trecerea de la UE la Statele Unite ale Europei. Viza Tratatul institutional si Constitutia Europeana,

instituirea unui guvern unional si a unei presedintii europene. Europa statelor natiune urma sa fie conciliata cu Europa popoarelor prin urmatoarele masuri: realizarea unui parlament bicameral prin crearea a doua camere care sa reprezinte natiunile, actualul Parlament European fiind un reprezentant al popoarelor; distribuirea competentelor intre cele trei nivele ale administratiei (europeana, nationala, regionala), in lipsa careia nu putea exista o corecta aplicare a principiului subsidiaritatii; adoptarea unei Constitutii Europene care sa includa si un Catalog al drepturilor fundamentale ale cetatenilor europeni. Raspunsul francez la propunerea lui Fischer a fost dat prin Hubert Vedrine care a apreciat propunerea ca fiind precipitata, aratand, totodata, ca Franta nu a abandonat teza apararii identitatii nationale in constructia europeana si in procesul de integrare europeana. Franta continua sa aiba o viziune suveranista a statului, iar modelul de Uniune dorit de Franta era al unei uniuni de state fata de federatia europeana a lui Fischer. In acest context, presedintele francez Chirac, in anul 2000, aflat in fata Parlamentului german, pastrand unele dintre ideile unanim acceptate de francezi, respectiv identitatea nationala, refuzul realizarii unui suprastat european, repartizarea mai clara a competentelor, participarea Parlamentelor nationale la activitatea comuna, specificitatea institutiilor europene, a trebuit sa accepte si unele dintre ideile lui Fischer, fapt ce a permis deblocarea crizei de proiect comunitar si apropierea extremelor federaliste si interguvernamentale. In discursul rostit cu aceasta ocazie, desi a respins termenul de federal, a fost de acord cu Fischer in doua directiiimportante: crearea unui grup pionier de state in jurul axei franco-germane, care, ajutat de o institutie noua, Secretariatul General al Cooperarii Intarite, trebuia sa d uca la capat, incepand cu 2001, o accelerare a integrarii in domeniile politicilor economice, politicii externe si de securitate comuna, apararii comune, securitatii interne; elaborarea unei Constitutii Europene care sa includa Carta drepturilor fundamentale ale UE, sa faca o mai clara distributie a functiilor in UE si sa stabileasca limitele geografice ale acesteia. Acceptarea ideii necesitatii adoptarii unei Constitutii este in favoarea federalismului pentru ca, in mod firesc, o constitutie presupune a avea si un stat. Putem aprecia, deci, ca evolutia Uniunii Europene s-a facut in doua directii: de la economic la politic, constand in evolutia de la cele 3 comunitati economice initiale (CECO, CEE si Euratom) spre o uniune cu competente largite;

 de la national la federal, constand in existenta unor institutii supranationale si in existenta unei constitutii. Totodata, evolutia a avut loc si in planul intinderii europene, de la cele 6 state fondatoare la cei 27 membri in prezent, odata cu aderare Rominiei si Bulgarie in 2007.

1.2 Evolutia comunitara

Necesitaea uniunii statelor Europene era ghidata de incercarea de-a preveni un nou razboi intre statele mereu aflate in conflict Franta si Germania. Promotorul unui razboi al sec.XX este carbunele,folosit la prelucrarea si confectionarea obiectelor de otel,si bineinteles otelul,materia prima pentru orice arma sau unelte.Astfel pentru a preveni un eventual razboi exista nevoia de control a cantitatilor acestora in special intre rivalii, Germania si Franta.Ideea unificarii Europei ce este egalata cu scopul actual al existentii comunitatii este unul economic,crearea unii pieti unice de desfacere si implementarea unii unici monede. Ideea crearii comunitatii Europene este foarte veche. Dante Alighieri in Divina comedie isi imagina o Europa unificata, aflata subconducerea unui suveran aflat deasupra celorlalti suverani. Limba comuna urma sa fie latina, iar moneda comunaflorinul care avea o circulatie larga in Europa ca urmare a activitatii negustorilor din Florenta. In secolul al XVII-lea, Ducele de Sully in Grand Dessin a lansat ideea unui corp politic al tuturorstatelor Europei care sa poata produce intre membrii sai o pace inalterabila si un comert perpetuu.Immanuel Kant, in 1795 a elaborat un Proiect de pace eterna bazat pe o federatie de state libere, avand oconstitutie de tip republican. Victor Hugo, in discursul rostit la al treilea Congres International de Pace de la Paris din 1849 spunea ca vaveni o zi cand vom vedea aceste doua grupuri imense, Statele Unite ale Americii si Statele Unite ale Europei, unulin fata celuilalt, intinzandu-si mainile unul celuilalt peste mari, schimband produse, comert, industrie, arte,genii. Napoleon a incercat unificarea Europei sub autoritatea Frantei, dar impotriva vointei popoarelor, ceea ce aprovocat explozia nationalismelor europene. Saint Simon (1814) prevedea constructia Europei in jurul unei aliante Franta-Anglia, condusa de un monarhlider stiintific si politic. (v. Adrian Nastase, Europa quo vadis?, Ed. Monitorul Oficial, Bucuresti, 2003, p.21-29). Acestei aliante i se puteau alatura si alte state care se eliberau si isi creau institutii reprezentative. Si alti vizionari au formulat proiecte de unificare a Europei. Dupa primul razboi mondial, Aristide Briand in1929, in Adunarea Generala a Societatilor Natiunilor a propus sa se constituie un fel de legatura federala intrenatiunile europene. In 1944, reprezentantii miscarilor europene de rezistenta europene, reuniti in Elvetia, au elaborat unprogram european care statua ca realizarea unei Europe prospere, democratice si pacifice sub forma unei reuniunide state suverane, separate prin frontiere politice si vamale este imposibila, afirmand ca doar o federatie europeana ar putea inlatura cauzele celor doua razboaie mondiale.

In 1946, Winston Churchill, la Universitatea din Zrich, a sustinut ideea unor State Unite ale Europei,construite in jurul Frantei si Germaniei, sub auspiciile Marii Britanii si ale SUA.In 1947, mai multe miscari care militau pentru unitate europeana au format Comitetul International decoordonare a miscarilor pentru unificarea Europei. Primul Congres European tinut la Haga in 1948, care areunit peste 800 delegati din 19 tari, a formulat ideea unei zone europene de comert liber si a necesitatii decreare a unor institutii europene un Parlament European si o Curte de Justitie. Richard CaudenhoveKalergi acreat miscarea Pan Europa .

I.2. Etapele realizarii Uniunii Europene Este unanim recunoscut ca la baza infaptuirii Uniunii Europene se afla Planul Marshall care a creat conditiile unui sistem de cooperare economica care a permis primele proiecte de integrare europeana. Dupa cel de-al doilea razboi mondial, cele doua super puteri, Uniunea Sovietica si SUA, si-au disputat puternic zonele de influenta, in special in Europa. Marea Britanie, asociat al Statelor Unite, se angajase sa sustina linia de rezistenta formata de Grecia si Turcia. La 21 februarie 1947, Ambasada Marii Britanii din SUA a anuntat Secretariatul de stat din Washington ca, datorita gravelor dificultati cu care se confrunta economia britanica, numai avea forta economica si militara pentru a suporta imensele cheltuieli cu bazele militare din Marea Mediterana. In acelasi timp, in Europa prindeau si castigau teren miscarile socialiste si comuniste pro-sovietice,ajungand chiar la desemnarea unor ministri comunisti in guvernele Italiei si Frantei. In acest context, Truman,presedintele american care i-a succedat lui Roosevelt, la 12 martie 1947 s-a adresat sesiunii comune a CongresuluiSUA si a solicitat autorizatia pentru alocarea a 400 milioane dolari in ajutorul Greciei si Turciei. Congresul SUAl-a aprobat si a stabilit obiectivul de a manifesta o atitudine ferma a Washingtonului fata de Moscova. La 5 iulie 1947, la Universitatea Harvard, secretarul de stat al SUA, George Marshall, cu ocazia discursuluitinut la acordarea titlului de doctor honoris causa, a atacat dur pretentiile de superputere ale URSS care urmarea fie numai o adeziune sau chiar o incorporare fortata a Germaniei la cauza socialismului pentru a realiza revolutia mondiala. Interesul SUA de a sprijini economic Europa occidentala viza si relansarea propriei economii aflata inrecesiune, relansare posibila prin cererea mare de marfuri dar si stoparea avansurilor socialiste si comuniste dinItalia si Franta care, impreuna cu nationalizarea laburista din Marea Britanie, ar fi periclitat mentinerea economieide piata in aceasta parte a lumii.

La 12 iunie 1947, la initiativa Marii Britanii si Frantei a avut loc la Paris o conferinta care s-a finalizat cuconstituirea unui Comitet European de Cooperare Economica (CECE) care a avut menirea de a realiza un studiuprivind necesitatile europene de import din zona dolarului. Studiul a fost aprobat in Conferinta din 22 septembrie1947 si a fost transmis in SUA. La 3 aprilie 1948, presedintele SUA a semnat Legea asistentei externe (Foreign Assistance Act) prin careeste sustinut Programul de Recuperare Europeana. In acest fel a demarat oficial Planul Marshall. A fost creataAdministratia de Cooperare Economica (CECA), ca agentie federala pentru organizarea ajutorului, aceastafunctionand pana la 30 septembrie 1951. La 16 aprilie 1948 s-a semnat la Paris conventia constitutiva a Organizatiei Europene de CooperareEconomica (OECE), ca agentie europeana a Planului Marshall, avand ca membri fondatori 16 state europene:Austria, Belgia, Danemarca, Franta, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Portugalia, MareaBritanie, Suedia si Turcia, R.F. Germania si Spania. SUA si Canada au fost admise ca membri asociati, iarIugoslavia a primit statut de observator. Ajutorul dat de SUA Europei, intre 1949-1961 a fost de peste 30miliarde dolari. OECE nu s-a concentrat numai pe distribuirea ajutorului american, SUA actionand si in directia uneicooperari intraeuropene. Startul constructiei europene a fost dat de ministrul de externe francez Robert Schuman care, la 9 mai 1980, intrundiscurs a propus crearea unei inalte autoritati supranationale, care sa dirijeze productia si desfacerea otelului sicarbunelui in Europa. La baza propunerii lui Schuman se afla planul elaborat de Jean Monnet. Ideea era mai veche sifusese lansata de Konrad Adenauer, cancelarul demo-crestin care a reconstruit Germania. Acesta, in 1949 a propus oasociere de drept international pe baza de cooperare in care Germania ar participa cu regiunea Ruhr, Franta cuminereul din Lorena, Franta, Germania, Saarland, Luxemburg, Belgia cu industriile lor grele . La 18 aprilie 1951, la Paris, Franta, Germania, Italia, Belgia, Olanda si Luxemburgau semnat Tratatulinstituind Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului (CECO), intrat in vigoare la 23 iulie 1953. Tratatul viza plasarea productiei franco-germane de carbune si otel sub o Inalta autoritate comuna, intr-unorganism deschis participarii celorlalte tari ale Europei (Robert Schuman, Declaratia de la 9 mai 1950).Premisele expuse la inceputul titlui sa realizat odata cu aparitia Comunitatii Europene a Carbunelui si-a Otelului.Partajarea resurselor europene

a carbunelui si-a otelului pentru prevenirea unui eventual razboi mondial a fost realizat in anul 1951 intra in vigoare in 1952 pe o perioada determinata de 50 de ani. Dorinta de colaborare viza si alte domenii, intre altele si cel al apararii. S-a incercat crearea unei armateexclusiv europene a statelor membre CECO avand ca punct de plecare Planul Pleven. La 26 mai 1952, aceleasi 6 state fondatoare CECO au semnat Tratatul instituind ComunitateaEuropeana de Aparare (CEA), sub forma unei organizatii supranationale cuprinzand un Comisariat, unConsiliu de Ministri, o Curte de Justitie si o Adunare Parlamentara. O autoritate militara comuna la niveleuropean avea in subordine trupele europene . Acest Tratat CEA nu a mai fost pus niciodata in aplicare urmarea faptului ca, in 1954, Adunarea Nationala Franceza nu l-a ratificat. In 1953 Adunarea Parlamentara a CECO a elaborat un proiect de tratat privind o comunitate politica. Comunitatea Europeana astfel infiintata avea competenta generala in domeniile politicii economice, al securitatiisi politicii externe, urmand ca in doi ani sa absoarba CECO si Comunitatea Europeana de Aparare. Conferinta la nivel inalt de la Messina(Italia) din 1955 a decis ca viitorulcooperarii europene sa se bazeze peintegrarea economica si, in special, perealizarea unei piete comune intre statelemembre. In acest scop a fost constituit uncomitet interguvernamental, condus deministrul de externe al Belgiei, Paul-Henri Spaak. Raportul intocmit de acestcomitet a stat la baza proiectului deTratat pentru infiintarea ComunitatiiEuropene (CEE). In 1957, la Roma, au fost semnateTratatul instituind ComunitateaEuropeana (CEE) si Tratatulinstituind Comunitatea Europeana aEnergiei Atomice (CEEA) sauEURATOM. Tratatul CECO a creat patru institutii: oInalta Autoritate, o Adunare responsabilacu controlul politic, un Consiliu alMinistrilor, constituiti din reprezentantiai statelor membre, si o Curte de Justitie.Acestea aveau competente in domeniulpentru care s-a convenit Tratatul.CECO mai dispunea de o Curte deJustitie - organism jurisdictional avandca scop respectarea normelor Tratatului.Si Tratatul de la Roma prevedeconstituirea unor institutii o Comisie (InaltaAutoritate), executivul independent alComunitatii, Consiliul de Ministri, ca organinterguvernamental si autoritate legislativa,Curtea de Justitie autoritate judiciara si oadunare parlamentara cu rol consultativ.Prin Tratatul de la Bruxelles din 8aprilie 1965, cunoscut sub numele de Tratatulde fuziune, s-a realizat unificarea executivelorcelor

3 comunitati (cele 3 Consilii de Ministriale CEE si CEEA) si Inalta Autoritate (CECO)inlocuindu-le cu un Consiliu de Ministri si oComisie. Urmare a summit-ului de la Paris, din decembrie 1974, incepand cu anul 1975, sefii de state sau de guverne se reunesc de trei ori pe an, in cadrul ConsiliuluiEuropean (acesta este alt organism decat Consiliul Europei), pentru definirea liniilor politice generale aleComunitatii. In 1976 a avut loc prima extindere prin aderarea Regatului Unit al Marii Britanii, Irlandei si Danemarcei, iar, maiapoi, in 1981, a Greciei si, in 1986, a Portugaliei.La 20 septembrie 1976, Consiliul a aprobat conditiile pentru alegeri directe, in Parlamentul European, si s-asemnat Actul privind alegerea reprezentantilor Adunarii prin sufragiu universal direct. Primele alegeri au avut loc iniunie 1979. In 1985, Lordul Cockfield, comisarul european pentru Piata Interna a dat publicitatii Carta Alba, document care apus bazele unui program legislativ in vederea realizarii pietei interne, obiectiv propus sa se realizeze pana la 31decembrie 1992. In anul 1986, prin Actul Unic European (AUE), care a incorporat Carta Alba, s-a facut prima mare reforma aTratatelor Comunitatilor. AUE a avut ca obiectiv finalizarea asa-numitei piete interne, definita ca o zona farafrontiere interne in care este asigurata libera circulatie a marfurilor, persoanelor, serviciilor si capitalului si intratain vigoare la 1 ianuarie 1993. La 7 februarie 1992 s-a semnat Tratatul de la Maastricht, aprobat in decembrie 1991 si intrat in vigoare innoiembrie 1993, cunoscut ca Tratatul asupra Uniunii Europene (TUE). Acesta si-a definit ca obiective: 1. trecerea de la piata unica la o uniune economica si monetara, comportand si trecerea la o moneda unica; 2. afirmarea identitatii pe scena internationala printr-o politica externa si de securitate comuna, inclusiv opolitica de aparare comuna; 3. intarirea protectiei drepturilor si intereselor resortisantilor statelor membre prin instituirea unei cetatenii aUniunii; 4. dezvoltarea unei cooperari mai stranse in domeniul justitiei si afacerilor interne (JAI), garantandu-sesiguranta si securitatea popoarelor in conditiile unei libere circulatii a persoanelor; 5. mentinerea integrala a acquis-ului comunitar si dezvoltarea lui in vederea asigurarii eficacitatii mecanismelorsi institutiilor comunitare. La Maastricht, guvernele statelor membre au convenit, de asemenea, s conlucreze n domeniul politicii externe i de securitate, precum i n materie de justiie i afaceri

interne. Prin adugarea acestei cooperri interguvernamentale n sistemul existent al Comunitii, Tratatul de la Maastricht a creat o structur nou, cu trei piloni, cu caracter politic i economic n egal msur. Acestea sunt: primul pilon, are caracter supranational si este constituit din ansamblul dispozitiilor privindcomunitatileeuropene, care nu se mai limiteaza lacompetentele strict economice aleComunitatii Economice Europene , ci adevenit una generalizata, incluzand educatia,pregatirea profesionala, tineret, cultura,sanatate publica, protectia

consumatorilor,infrastructura pentru transport,telecomunicatii si energie, precum si politiciindustriale; al doilea pilon il constituiepolitica externa si de securitate comuna(PESC). Consiliul European definesteorientarile generale ale PESC pe bazacarora Consiliul de Afaceri Externe hotaraste, in unanimitate, domeniile ce potface obiectul unei actiuni comune.Uniunea este reprezentata de Presedintie; al treilea pilon il constituieJustitia si Afacerile Interne (JAI).Dreptul de initiativa apartine statelormembre si Comisiei. ConsiliulMinistrilor poate sa adopte, inunanimitate, pozitii comune, deciziicadru in scopul armonizarii legilor siregulamentelor in statele membre,decizii obligatorii in orice alt domeniu apartinand de acest pilon, precum si conventii pe care le recomandastatelor membre spre adoptare. Exista un Comitet de Coordonare, compus din inalti functionari care formuleazaavize destinate Consiliului si care pregateste lucrarile acestuia.
UniuneaEuropeana

Pilonu II
Politica externa si de securitate comuna

Pilonul I
Caracter supranational

Pilonul III
Justitia si Afacerile Interne (JAI)

Tratatele

Tratatele stau la baza tuturor aciunilor UE. Tratatele au fost modificate de fiecare dat cnd au aderat noi state membre. La anumite intervale de timp, tratatele au fost modificate i pentru a realiza reforma instituiilor Uniunii Europene i pentru a-i atribui noi domenii de responsabilitate. Aceasta se realizeaz ntotdeauna prin organizarea unei conferine speciale a guvernelor naionale ale UE (o conferin interguvernamental sau CIG). Conferinele interguvernamentale majore au avut ca rezultat: mai scris la fiecare tratat Actul Unic European (AUE), semnat n februarie 1986, n vigoare de la 1 iulie 1987. Acesta a modificat Tratatul CEE i a deschis calea pentru realizarea pieei unice; Tratatul de la Amsterdam, semnat n 2 octombrie 1997, n vigoare de la 1 mai 1999. Acesta a extins suveranitatea reunit a statelor membre asupra mai multor domenii, ceea ce a avut ca rezultat o extindere a drepturilor cetenilor i o interaciune mai strns n politicile sociale i de ocupare a forei de munc. In 1995 a avut loc o noua extindere Austria, Finlanda si Suedia. Aceasta extindere s-a desfasurat conform practicilor anterioare, prin schimbarea aritmetica a aranjamentelor institutionale. Pregatirea extinderii prin includerea tarilor din centrul si estul Europei a fost incredintata unei noi Conferinte Interguvernamentale (CIG), prin TUE, care a fost inaugurat formal la Torino in martie 1996, sub presedintia italiana. CIG a avut ca obiectiv revizuirea Tratatului de la Maastricht. Finalizarea a avut loc prin Tratatul de la Amsterdam, semnat in octombrie 1997, si a intrat in vigoare la 1 mai 1999. Tratatul de la Amsterdam avea trei parti: 1. Modificari aduse tratatelor; 2. Simplificare; 3. Prevederi generale si finale. Au fost reformulate obiectivele Uniunii. In afara reformularii obiectivelor a fost introdus conceptul flexibilitatii, in sensul acceptarii unei cooperari mai stranse a unui grup de state hotarate sa atinga un nivel mai ridicat de integrare fara ca progresul in aceasta directie sa mai fie conditionat de asteptarea celorlalte state membre. In ce priveste reforma institutiilor a fost extinsa participarea directa a Parlamentului European in domeniul legislativ prin procedura codeciziei intr-un numar tot mai mare de noi domenii.

Dupa adoptarea acestui tratat au formulat cereri de aderare si alte state printre care si Romania (Cehia, Slovacia, Ungaria, Polonia, Bulgaria, Slovenia, Estonia, Letonia, Lituania). Cu privire la aceste cereri Comisia a adoptat, la 16 iulie 1997, Agenda 2000.

Tratatul de la Nisa, semnat la 26 februarie 2001, n vigoare de la 1 februarie 2003. Acesta a adus alte modificri n cadrul celorlalte Tratate, simplificnd sistemul decizional al UE pentru ca acesta s funcioneze eficient i dup aderarea altor state. O noua modificare a Tratatului privind Uniunea Europeana, a Tratatelor care instituie Comunitatile europene si unele acte asociate a avut loc prin Tratatul de la Nisa, intrat in vigoare in ianuarie 2003 si care a avut ca scop crearea unui sistem functional pentru un numar mai mare de membri si gestionarea unei extinderi fara precedent.

Deoarece nici Tratatul de la Nisa nu a putut rezolva problemele cu care se confrunta constructia comunitara, prin Declaratia de la Laecken din 2001 a fost instituita Conventia europeana care a avut ca scop redactarea unui text constitutional care sa raspunda in mod real nevoilor comunitatii europene. Proiectul de Tratat de instituire a unei Constituii pentru Europa a fost aprobat i semnat n octombrie 2004, dar nu a intrat n vigoare pentru c nu a fost ratificat de toate statele membre ale UE. La 28 februarie 2002, in hemiciclul Parlamentului European de la Bruxelles, Conventia Europeana, conceputa ca un forum mai larg de dezbatere, a reunit reprezentantii tarilor membre, dar si ai celor candidate, 28 la numar, incluzand si Turcia, ai Comisiei europene si Parlamentului European. Lucrarile au durat pana la 10 iulie 2003. Au fost 26 reuniuni plenare si numeroase intalniri ale celor 11 grupuri de lucru. Presedintia Conventiei a fost exercitata de seful statului francez, Valery Giscard d'Estaing, ajutat de doi vicepresedinti, fosti prim-ministri. Belgianul Jean Luc Dehaene si italianul Giulliano Amato. A fost proiectul noului Tratat constitutional. Consiliul European din 19-20 iunie 2003 a decis convocarea unei conferinte interguvernamentale (CIG) pentru adoptarea noului tratat fundamental al UE. La 29 septembrie 2003, Consiliul de Afaceri Generale si Relatii Externe, alcatuit din ministri de externe ai statelor membre, a decis convocarea CIG la data de 4 octombrie 2003. Romania, Bulgaria si Turcia au participat cu statut de observator. Datorita divergentelor aparute intre participanti proiectul nu a putut fi adoptat. Consiliul European, reunit la Bruxelles la 12-13 decembrie 2003, a luat nota ca nu a fost posibil pentru CIG sa gaseasca un acord global privind Tratatul constitutional si s-a cerut presedintiei, detinuta de Irlanda, ca, pe baza consultarilor, sa se faca o evaluare a

perspectivelor de progres si sa pregateasca un raport pentru Consiliul European din martie 2004. Urmare a unor formule de compromis, acceptate de toti participantii, a fost posibila incheierea CIG la Consiliul European din 18 iunie 2004, prin adoptarea proiectului de Tratat constitutional, care, din motive istorice, a fost semnat la Roma, la 29 octombrie 2004. Denumirea completa a Tratatului este Tratatul de instituire a unei Constitutii pentru Europa. Schimbarile de esenta aduse de Tratatul constitutional au fost: introducerea sistemului de vot cu dubla majoritate in Consiliul UE. Deciziile cu majoritate calificate vor necesita sprijinul a 55% din statele membre, reprezentand 65% din populatia Uniunii. O decizie care se ia cu majoritate calificata poate fi blocata doar daca i se opun minimum 4 state, iar daca pragul de blocaj este aproape sa fie atins, statele membre vor face eforturi pentru gasirea unei solutii de consens; a fost inclusa in Tratat si Carta Drepturilor Fundamentale ale UE, fiind astfel deschisa calea aderarii ulterioare a UE la Conventia Europeana a Drepturilor Omului; UE a primit explicit personalitate juridica. Facem mentiunea ca personalitate juridica au avut Comunitatile; a fost creata functia de presedinte al Consiliului European, ales prin vot de sefii de stat sau de guvern ai statelor membre; s-a renuntat la sistemul pilonilor UE introdus in 1993 prin Tratatul de la Maastricht; s-a prevazut posibilitatea dezvoltarii unei aparari europene si s-a introdus o clauza de solidaritate a statelor UE in fata unui atac extern asupra uneia dintre ele; Parlamentul European va avea cel mult 750 membri, fata de 736 in prezent, pragul minim fiind de 6 eurodeputati pentru un stat membru (fata de 4 in prezent), iar cel maxim de 96 (fata de 99, astazi); a fost recunoscuta dimensiunea sociala a Uniunii, intre obiectivele acesteia fiind si dezvoltarea unei economii sociale de piata si progresul social; in domeniul justitiei si afacerilor interne s-a prevazut un Parchet european cu competenta in lupta contra fraudelor comunitare, precum si impotriva criminalitatii grave, cu dimensiune transfrontaliera. Va fi creat un Comitet permanent pentru cooperare in domeniul interne. Tratatul de instituire a unei Constitutii pentru Europa urma sa intre in vigoare dupa aprobarea sa de catre toate statele membre. S-a prevazut o data, ca ipoteza de lucru, pentru finalizarea aprobarii de catre statele membre - 1 noiembrie 2006.

Supusa ratificarii, Constitutia pentru Europa nu a trecut acest test. A fost respinsa la vot mai intai de Franta si mai apoi de Olanda. Increderea in succesul acesteia a fost atat de mare incat nu a fost prevazuta si o solutie de avarie. Ce se intampla daca unul sau mai multe state o resping. Solutia a venit mai tarziu din partea Germaniei care a detinut presedintia Consiliului de Ministri al Uniunii Europene in semestrul I al anului 2007 si consta in adoptarea unui Tratat de reforma al Uniunii Europene (Tratat de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeana si a Tratatului de instituire a Comunitatii Europene). Tratatul de la Lisabona, asupra cruia s-a ajuns la un acord n 2007, dar care urma sa intre in vigoare doar dupa ratificarea de catre toate statele membre. Acesta ia permis lu UE s devin mai democratic i mai transparent, a introdus metode de lucru i norme privind votul simplificat, garanteaza drepturile noastre fundamentale prin intermediul unei carte i permite Uniunii s se exprime printr-o singur voce n ceea ce privete aspectele globale.Tratatul de la Lisabona a intrat in vigoare pe data de 1 decembrie . Tratatul de la Lisabona prevedea: 1. Europa mai democratica si mai transparenta,in care Parlamentu European si parlamentele nationale se bucura de un rol consolidat,in care cetatenii au mai multe sanse de-a fi ascultati. 2. O Europa mai eficienta cu metode de lucru si reguli de vot simplificate,cu institutiii eficiente si moderne pentru o uniune Europeana ce va cuprinde 27 de membri

,capabila sa actioneze mai bine in domenii prioritar. 3. O europa a drepturilor,valorilor,libertatii,solidaritatii si sigurantei care promoveaza valorile Uniunii,introduce Carta drepturilor fundamentale in dreptul primar european,prevede noi mecanisme de solidaritate si asigura o mai buna siguranta a cetatenilor europeni. 4. Europa ca actorpe scena internationala instrumentele de politica externa sunt regrupate atit in ceea ce priveste elaborarea,cit si adoptarea noilor politici.Astfel inchiind tema de multi ani de negociere a statelor membre. Tratatul de Lisabona in esenta era acelasi Tratat Constitutional care a esuat sa fie ratificat in 2004, totusi cu mici dar importante schimbari pentru a fi posibil de implementat.

1.3 Principalele strucuturi de baz a UE Sistemul instituional al Uniunii Europene va fi format din Consiliul European, Parlamentul European, Comisia European, Consiliul de minitri, Curtea de Justiie. De asemenea, un rol important n politica economic i monetar a Uniunii va juca Banca Central European, n timp ce Curtea auditorilor (Curtea de Conturi) va verifica veniturile i cheltuielile Uniunii. Ca organisme consultative, continu s funcioneze Comitetul regiunilor i Comitetul economic i social. a) Parlamentul European, forul de reprezentare a popoarelor europene, are rol de colegislator i de autoritate bugetar, alturi de Consiliu, i exercit controlul asupra Comisiei. Parlamentul va alege Preedintele Comisiei. Domeniile n care procedua codeciziei se aplic sunt mai numeroase, iar noua denumire sub care procedura va fi cunoscut este aceea de procedur legislativ". Numrul maxim de parlamentari europeni alei prin sufragiu direct pentru un mandat de 5 ani este stabilit la 732, numrul efectiv pentru alegerile din 2009 urmnd a fi stabilit de Consiliul European, la propunerea Parlamentului European. Numrul de mandate pe care fiecare stat membru din cele 25 l vor avea n Parlament din 2004 a fost stabilit de proiect astfel1: Germania - 99; Frana, Italia, Marea Britanie - 78; Spania, Polonia - 54; Olanda - 27; Suedia - 19; Austria - 18; Belgia, Grecia, Cehia, Ungaria, Portugalia -24; Danemarca, Slovacia, Finlanda - 14; Irlanda, Lituania - 13; Letonia - 9; Slovenia - 7; Estonia, Cipru, Luxemburg - 6; Malta-5. b) Consiliul European are rolul de a da Uniunii impulsurile politice necesare continurii dezvoltrii sale. Nu are puteri legislative, lucreaz prin consens, reuniunile sale fiind, de regul, trimestriale. Ct despre Romnia i Bulgaria, dac ader nainte de alegerile din 2009, ele vor avea 33, respectiv 17 locuri n Parlamentul European stipuleaz un protocol ataat proiectului de Constituie. Consiliul va fi format din efii de stat sau de guvern din statele membre, Preedintele Consiliului i Preedintele Comisiei (ultimii doi fr drept de vot); la lucrri va participa i Ministrul de Externe al Uniunii. Preedintele Consiliului va fi ales de ctre membrii acestuia, cu majoritate calificat, pentru o perioad de doi ani i jumtate, cu posibilitate de rennoire a mandatului o singur dat. Demiterea se va face respectnd aceeai procedur. Rolul preedintelui va fi acela de a prezida i a impulsiona lucrrile Consiliului European, precum i de a reprezenta Uniunea n domeniul politicii externe i de securitate comun, fr a prejudicia atribuiile Ministrului de Externe al Uniunii.

c) Consiliul de minitri, format din cte un reprezentant de nivel guvernamental (ministru) al fiecrui stat membru, este organul legislativ i bugetar al Uniunii (mpreun cu Parlamentul) i are rolul principal n procesul de decizie din domeniul politicii externe i de securitate comun. Formaiile sale vor fi diferite: - n fomaie general, va asigura, alturi de Comisie, pregtirea i desfurarea reuniunilor Consiliului European; - n formaie legislativ, va asigura, mpreun cu Parlamentul European, adoptarea legilor-cadru europene i a legilor europene, n conformitate cu prevederile Constituiei; n aceast formaie, Consiliul va fi format din cte unul sau doi reprezentani ai statelor membre, a cror expertiz reflect problemele nscrise pe agenda Consiliului; - Consiliul afacerilor externe va asigura, n baza liniilor directoare precizate de Consiliul European, realizarea politicii externe i de securitate comun, sub conducerea Ministrului de Externe al Uniunii Europene; - Consiliul European va adopta o decizie european" prin care s fie prevzute alte formaii de lucru ale Consiliului de minitri. Preedinia formaiilor de lucru ale Consiliului de minitri (cu excepia celei de afaceri externe) va fi asigurat timp de cel puin un an de reprezentantul unui stat membra desemnat prin rotaie, n conformitate cu regulile ce vor fi adoptate de Consiliul European printr-o decizie european". Numrul voturilor fiecrei ri n Consiliu a fost stabilit astfel: Germania, Frana, Italia, Marea Britanie - 29; Spania, Polonia - 27; Romnia -14, Olanda - 13; Suedia, Bulgaria i Austria - 10; Belgia, Grecia, Cehia, Ungaria, Portugalia 12; Danemarca, Irlanda, Slovacia, Finlanda Lituania - 7; Letonia, Cipru, Slovenia, Estonia, Luxemburg - 4; Malta - 3. d) Comisia European. Creat ca organ independent ce reprezint interesul comunitar, ea este chemat s asigure aplicarea Constituiei i s vegheze la aplicarea ei de ctre celelalte instituii comunitare. Comisia are drept de iniiativ legislativ, urmnd ca Parlamentul i Consiliul s adopte mpreun legislaia. Comisia asigur formularea i implementarea politicilor comunitare, administreaz bugetul i programele comunitare, au ajutorul administraiilor naionale. Comisia reprezint Uniunea n negocierile internaionale din toate domeniile, cu excepia domeniului politicii externe i de securitate comun, unde intervine Ministrul de Externe al Uniunii. Comisia decide cu majoritate simpl i este responsabil colectiv n faa Parlamentului European, care poate adopta o moiune de cenzur. Pentru 2009, Comisia va fi compus astfel: Colegiul va cuprinde Preedintele Comisiei, Ministrul afacerilor externe ca vicepreedinte i 13 comisari

europeni, selectai din statele membre pe baza unui sistem echitabil de rotaie. Din statele membre care nu au comisari ntr-un mandat, Preedintele Comisiei va desemna comisari fr drept de vot. Preedintele Comisiei va fi numit ca i pn acum, ns Consiliul European va trebui s in seama n propunerea pe care o face Parlamentului European de rezultatul alegerilor europene. Numirea comisarilor de ctre Preedinte va fi fcut de pe liste de cte 3 candidai (n care s fie i o femeie sau, invers, i un brbat), propuse de fiecare stat membru. e) Ministrul de externe al uniunii. Una dintre cele mai spectaculoase inovaii ale Proiectului constituional vizeaz acest post, care se vrea a fi unul care s dea consisten politicii externe i de securitate comun a Uniunii i s promoveze o persoan n care statele tere s identifice mai uor vocea" Uniunii pe plan internaional. Ministrul va fi numit de Consiliul European cu majoritate calificat, cu aprobarea Preedintelui Comisiei. Aceast dubl condiie la numire reflect dubla funcie pe care persoana n cauz o va avea: reprezentant al Consiliului pentru politica extern, respectiv vicepreedinte al Comisiei. f) Curtea de Justiie. Curtea va cuprinde actuala Curte European de Justiie, Tribunalul de Prim Instan (denumit de proiect nalta Curte) i tribunale sau curi specializate. Atribuiile Curii vizeaz soluionarea litigiilor dintre statele membre, dintre Uniune i statele membre, dintre instituiile unionale i dintre particulari i Uniune. Ea rezolv, de asemenea, cererile de interpretare a dreptului comunitar adresate de tribunalele naionale, necesare n vederea aplicrii unitare a dreptului comunitar pe teritoriul unional. Important de reinut este i faptul c, potrivit proiectului de Constituie, cetenii europeni vor putea contesta mai uor reglementrile Uniunii, chiar dac nu-i privesc personal, posibilitate care nu exist n conformitate cu tratatele comunitare aplicabile n prezent. De asemenea, statelor membre le vor fi impuse sanciuni mai drastice pentru nerespectarea dreptului comunitar i a deciziilor Curii de Justiie.
g) Banca Central European. Creat n vederea gestionrii procesului de trecere la

moneda unic, Banca dirijeaz prin organele sale Sistemul European de Bnci Centrale, format din aceasta i din bncile centrale din statele membre care au adoptat Euro i care are sarcina de a administra dezvoltarea sistemului monetar unic, de a menine stabilitatea preurilor, precum i funcionarea sistemului de pli intracomunitare. n Europa, activitatea de banc central era, n mod tradiional, asociat emiterii i administrrii monedelor naionale, acestea devenind ingredientul indispensabil al

suveranitii naionale; bancnotele naionale, care aveau un rol din ce n ce mai important n circulaia banilor, substituind n cele din urm, ca mijloace legale de plat, monedele de aur i argint cu valoare nominal, vehiculau culturi i simboluri naionale. n paralel cu rolul tot mai important al bancnotelor ca mijloace de plat ntr-o economie modern, emitenii acestora, respectiv bncile centrale, au ctigat n importan, iar gestionarea politicii monetare a devenit o component esenial a politicii economice a naiunilor. n acest context istoric, realizarea Uniunii Economice i Monetare (UEM) europene la sfritul secolului al XX-lea a fost unic prin faptul c a introdus un nou regim monetar, cu o moned unic, pentru o mare parte din Europa. Cele dousprezece state membre ale UE care au adoptat deja euro reprezint dou treimi din populaia total a UE, alte state membre urmnd s se alture zonei euro la timpul potrivit. Transferul politicii monetare la nivel comunitar a necesitat modificarea substanial a cadrului european care reglementeaz activitatea de banc central. nfiinarea unei noi organizaii monetare supranaionale, respectiv BCE, i integrarea BCN ntr-un sistem european al bncilor centrale, respectiv SEBC, i n subdiviziunea acestuia Eurosistemul, sunt reprezentative pentru supranaionalizarea activitii de banc central din Europa. Pn n prezent, niciun alt domeniu de politic a Comunitii Europene nu a atins un grad de integrare att de ridicat precum politica monetar i valutar unic. Moneda euro i BCE constituie expresia cea mai convingtoare a propriei identiti a Comunitii. BCE este, de asemenea, reprezentarea concret a activitii moderne de banc central: obiectivul principal al politicii sale monetare este stabilitatea preurilor, este independent, avnd un mandat clar i precis, i este pe deplin rspunztoare fa de ceteni i reprezentanii alei ai acestora pentru ndeplinirea mandatului su. Aceste caracteristici nu sunt neaprat rezultatul unor evoluii la nivel strict european, ci sunt n concordan cu tendinele la nivel mondial. Totui, n aproape niciun alt text acestea nu sunt definite la fel de clar i de riguros ca n legea organic a BCE, respectiv Statutul SEBC i al BCE. Includerea lor n Tratatul CE, cu un statut cvasi-constituional, subliniaz importana acestora n noul regim monetar al Europei. Codificarea legislaiei privind activitatea de banccentral n Tratatul CE i n Statutul SEBC ar putea servi drept referin pentrulegislaia similar din rile care nu fac parte din UE. Banca central a Elveiei,de exemplu, i-a revizuit recent statutul n concordan cu Statutul SEBC. Scopul acestei cri este de a face cunoscute cititorului istoricul, rolul i funciile BCE n cadrul UEM. Lucrarea este mprit n ase capitole, care prezint diferite aspecte ale BCE: factor de decizie, organizaie de drept comunitar, precum i nucleu i coordonator al Eurosistemului.

De la data de 1 ianuarie 1999, Banca Central European (BCE) este responsabil de elaborarea i aplicarea politicii monetare n zona euro cea mai mare economie a lumii dup Statele Unite ale Americii. Zona euro a luat fiin n luna ianuarie 1999, cnd responsabilitatea privind politica monetar a fost transferat de la bncile centrale naionale ale celor 11 state membre la BCE. Grecia a aderat la zona euro n anul 2001, Slovenia n anul 2007, Cipru i Malta n anul 2008, Slovacia n anul 2009, iar Estonia n anul 2011. Crearea zonei euro i a unei noi instituii supranaionale, respectiv BCE, a reprezentat o etap important n procesul complex i de durat al integrrii europene. Pentru a intra n zona euro, a fost necesar ca cele 17 ri s ndeplineasc criterii de convergen, condiie impus i viitoarelor state membre nainte de adoptarea euro. Criteriile includ condiiile juridice i economice prealabile pe care rile candidate trebuie s le ndeplineasc n vederea participrii cu succes la Uniunea Economic i Monetar. Temeiul juridic pentru politica monetar unic l reprezint Tratatul de instituire a Comunitii Europene i Statutul Sistemului European al Bncilor Centrale i al Bncii Centrale Europene. Statutul stabilete att nfiinarea BCE, ct i a Sistemului European al Bncilor Centrale (SEBC) la data de 1 iunie 1998. BCE a fost conceput ca nucleu al Eurosistemului i al SEBC. BCE i bncile centrale naionale ndeplinesc mpreun atribuiile care le-au fost ncredinate. BCE dispune de personalitate juridic n conformitate cu dreptul public internaional. SEBC(Sistemul European al Bancilor Centrale) include BCE i bncile centrale naionale (BCN) ale tuturor statelor membre ale UE, indiferent dac acestea au adoptat sau nu moneda euro. Eurosistemul este alctuit din BCE i BCN ale statelor care au adoptat moneda euro. Eurosistemul i SEBC vor coexista att timp ct vor exista state membre ale UE n afara zonei euro. h) Curtea auditorilor monitorizeaz veniturile i cheltuielile comunitare, fiind instituia de audit financiar a Uniunii. i) Comitetul regiunilor reprezint autoritile locale i regionale, fiind consultat de Consiliu i Parlament n domenii cum ar fi educaia, sntatea public, coeziunea economic i social. Membrii si sunt numii de Consiliu pentru un mandat de 5 ani, fiind n numr de maxim 350. j) Consiliul Economic i Social, format din reprezentani ai organizaiilor economice i sociale i ai societii civile, este consultat, de regul, n procedura legislativ, fiind format tot din maxim 350 de membri, numii de Consiliu pentru 5 ani.