Sunteți pe pagina 1din 9

Conditionarea medicamentelor

Definitie si conditii generale


Conditionarea este operatia complementara care urmeaza dupa fabricarea unui medicament si consta in inchiderea formei farmaceutice realizate intr-un invelis de forma si de material foarte variate, care-i confera aspectul definitiv, usor utilizabil de catre bolnav. Conditionarea poate fi considerata deci ca o prelungire a punerii in forma farmaceutica a substantei medicamentoase. Cele doua faze, de preparare si conditionare, sunt inseparabile. Aceasta este ceea ce se numeste conditionare primara. Forma farmaceutica astfel conditionata este protejata printr-un ambalaj = conditionarea secundara, care este constituit, in general, din carton.
CONDITIONARE

MIJLOACE DE CONDITIONARE -crearea de recipiente -ambalaje

MIJLOACE DE CONDITIONARE AJUTATOARE -toate mijloacele ajutatoare de ambalare, conditionare si inchidere folosite (dopuri, capace, subcapace) ca si aplicatoare, mijloace de aplicare, dopuri picatoare, pipete picatoare, seringi picatoare etc.

CONDITIONARE PRIMARA -pentru continutul intern

CONDITIONARE SECUNDARA -invelis extern

Conditionarea unui medicament se compune din diferite elemente, care indeplinesc urmatoarele roluri: a)rol de protectie: conditionarea trebuie sa contina forma medicamentoasa si sa o protejeze: -contra socurilor, deformarilor, in timpul manipularilor de transport si depozitare (protectie fizica, mecanica); -contra factorilor de alterare, prin impermeabilitate la agentii externi (oxigen, vapori de apa, lumina, microorganisme), cat si la componentii medicamentului (protectie chimica si microbiologica); -contra impurificarilor diverse; b)rol functional: sa faciliteze distribuirea medicamentului si utilizarea lui de catre pacient; c)rol de identificare si informare : sa fie un element de securitate. Recipientul trebuie sa poarte in particular o eticheta, pentru o identificare usoara si facilitatea administrarii: indicarea modului de folosire, posibilitatea deschiderii si inchiderii cu usurinta, fractionarea dozelor, precautii de luat, numarul lotului de fabricatie; d)rol de promovare a marketingului medicamentului ; prezentare atractiva, sa fie in armonie cu caracterul nobil al medicamentului si sa inspire incredere bolnavului, pentru a-l solicita. Intrucat conditionarea cuprinde totodata ambalajul si materialul din care este realizat, cele doua fiind indisolubil legate, si calitatea lor este considerata in ansamblu. Exigentele la care trebuie sa raspunda conditionarea sunt urmatoarele: -rezistenta fizica suficienta; -impermeabilitate si etanseitate: sa izoleze medicamentul de factorii externi care-l pot altera; -inertie fata de continut: schimburile (dizolvarea sau reactiile chimice) intre continut si recipient trebuie sa fie cat mai slabe posibil; -inocuitate absoluta (lipsa de toxicitate); -comoditate de utilizare. La aceasta trebuie sa se adauge transparenta si rezistenta termica, in cazul conditionarii solutiilor injectabile. Operatia de conditionare este de o mare importanta, uneori reprezentand o faza esentiala in procesul de productie, motiv pentru care se impune respectarea unor exigente foarte stricte, cum este cazul solutiilor injectabile.

In continuare, vom prezenta principalele materiale utilizate in mod curent pentru conditionarea medicamentelor in industrie; examinarea proprietatilor lor fizico-chimice va permite aprecierea avantajelor si inconvenientelor lor si determinarea limitelor domeniilor de aplicare.

Compozitia, proprietatile si utilizarile materialelor de conditionare


Pentru materialele si conditionarile utilizate in medicina si farmacie trebuie sa se aplice urmatoarele reguli generale: nici o substanta utilizata, la contactul cu un preparat farmaceutic sau cu un ser, nu trebuie sa altereze compozitia sau sa modifice activitatea produsului conditionat. Aceasta implica stabilitatea chimica si microbiologica a produsului farmaceutic. toate substantele utilizate in contact cu sangele sau componentii sai trebuie sa fie biologic inactive fata de hematii; aceasta implica studii de biocompatibilitate (pentru pungile suple destinate recoltarii sangelui si pentru perfuzii); substantele plasate in contact cu sangele si preparatele farmaceutice sau implantate in organism trebuie sa fie lipsite de toxicitate sau putere de iritatie. Se exclud reactiile toxice prin injectie, iritarea mucoaselor, citotoxicitatea. toate preparatele farmaceutice trebuie sa aiba o autorizatie de punere pe piata atat pentru preparare cat si pentru conditionare. Aceasta este necesara si pentru materialele in contact cu sangele cat si pentru implante. La inregistrarea unui medicament trebuie sa fie depuse un numar de date chimice, toxicologice, analitice penru forma farmaceutica, dar si pentru materialele de conditionare. intregul lot de fabricare trebuie sa fie identificat si controlat. Nu se vor utiliza obiecte cu origine sau compozitie necunoscuta. A. Sticla Sticla (sau materialul vitros) este cel dintai material de conditionare industriala utilizat. Este o macromolecula anorganica de fuziune, care prin racire devine rigida, fara a cristaliza, fiind constituita din silicati dubli de tipul: Na2CaSi6O14 Na2OcaO 6SiO2. Din punct de vedere tehnologic, sticla este un amestec de diversi constituenti: oxizi formatori de sticla (oxizi vitrifianti): SiO 2, B2O3; oxizi fondanti, oxizi alcalini sau alcalino-terosi: Na 2O, K2O, Al2O3, ZnO, CaO cu rolul de a micsora punctul de topire al SiO2 de la 1713C, la valori inferioare; oxizi stabilizanti: CaO, MgO, BaO, ZnO, Al2O3, care maresc rezistenta mecanica, termica si chimica; coloranti: urme de oxizi de cobalt si nichel; eventual, pigmenti minerali pentru productia de sticla colorata: derivati de fier (coloreaza sticla in brun), de crom (verde), cobalt (albastru), nichel, mangan (roz, mov) etc. Amestecurile sunt selectionate pe baza proprietatilor: rezistenta mecanica, coeficient de dilatare, rezistenta hidrolitica, care sunt esentiale. Sticla are o structura semiorganizata. Ea este formata din tetraedri de SiO 4 legati unul de altul prin atomi de oxigen pusi in comun, ceea ce face ca intreg ansamblul sa aiba aspectul unei retele cristaline. Dar distantele intre Si si O nu sunt totdeauna identice. Sticla poate trece de la starea amorfa, semiorganizata, la starea cristalina veritabila, dar atunci este o devitrificare. In sticla exista o retea formata, pe de o parte, din atomi de Si si O (atomii de Si putand fi partial inlocuiti prin B sau P) si, pe de alta parte, de ionii de K, Na, Ca, fondanti si stabilizanti, care vin sa se aseze in spatiile libere, cu aparitia de legaturi ionice mai putin puternice decat legaturile homeopolare, intre Si si O din retea. Discontinuitatea in retea confera izotropie sticlei care, contrar sistemelor cristaline clasice, transmite lumina in toate directiile. Proprietatile farmaceutice cele mai importante ale sticlei:

-puritate si permeabilitate: structura neteda, fara pori a sticlei garanteaza nu numai o suprafata exterioara continua, dar si o densitate absoluta, ambele importante pentru sticla subtire, prin care se observa foarte bine impuritatile si incluziunile necorespunzatoare; -sterilizabilitate: deoarece sticla se obtine la temperaturi in jur de 500 C, dupa care se raceste brusc, rezulta ca autoclavarea la 121C sau 134C nu prezinta probleme; -proprietati mecanice, fragilitate. In general, rezistenta mecanica a suprafetei sticlei este buna; dar la socuri puternice devine casanta si se sparge usor; rezistenta este influentata de temperatura, umiditate, agenti chimici, adsorbtia de gaze sau vapori si este legata de compozitia chimica a sticlei, respectiv de natura si taria legaturilor ionice. Rezistenta mecanica scade sub actiunea umiditatii combinata cu temperatura, care produce aparitia de fisuri; la pH ridicat, rezistenta sticlei la imersie in apa este mai scazuta. Fragilitatea la caldura va fi cu atat mai mare cu cat sticla va fi mai groasa. Pentru recipientele destinate a fi supuse la schimbari de temperatura, se va utiliza o sticla foarte subtire, care ajunge foarte repede in echilibru cu temperatura, fie sticle putin dilatabile (borosilicat). Sticla are un coeficient de dilatare crescut si o slaba conductibilitate termica. Adsorbtia de gaze la suprafata sticlei determina o dezalcalinizare, prin relaxarea legaturilor interatomice, reducerea modului de torsiune, stratul superficial deteriorandu-se. -proprietati optice: transparenta este una dintre cele mai importante proprietati ale sticlei pentru punerea in evidenta a impuritatilor; permite aprecierea calitatii (claritatea) solutiilor, motiv pentru care se indica utilizarea sticlei incolore; de asemenea, permite observarea schimbarilor de aspect, alterarilor etc. Pentru medicamentele fotosensibile se foloseste sticla colorata (bruna) care absoarbe radiatiile daunatoare, realizand fotoprotectia. -stabilitatea chimica a sticlei este criteriul principal de folosire a recipientelor din sticla. Se cunoaste ca sticla este mai usor atacata de acizi si alcali decat de apa; bazele sunt mai active decat acizii, ele distrug legaturile Si-O care formeaza reteaua semiorganizata a sticlei. La atacul acid, nu este dizolvat numai silicatul alcalin ci si silicatii metalelor grele, dar atacul nu este profund, caci se formeaza in plus pelicula de acid silicic insolubil. Apa dizolva complet silicatii alcalini (Na, K), dar cu toate acestea, chiar prin adaugarea de oxizi alcalino-terosi, vor exista schimburi chimice intre apa si sticla. De asemenea, marea solubilitate a cationilor Na+, K+, Ca 2+ in reteaua sticlei le da posibilitatea de a trece in solutiile apoase ce se gasesc in contact cu sticla. Intr-o sticla obisnuita (silico-calco-sodica) vor trece mici cantitati de baze solubile in apa, cu formarea unui film de silice hidratat (acid silicic) insolubil, care va duce la formarea unui strat protector la suprafata. Astfel, alcalinitatea apei va fi slaba, dar suficienta pentru a declansa sau favoriza unele reactii chimice cu produsii din solutie, ca: precipitarea bazelor slabe din sarurile lor (sulfatul de stricnina), izomerizarea in compusi racemici mai putin activi, saponificarea unor esteri (atropina, cocaina), oxidarea substantelor polifenolice cu formare de produsi inactivi sau colorati (morfina, adrenalina) s.a. Atacul sticlei va fi cu atat mai profund cu cat reactiile se petrec la temperatura inalta, cum ar fi cazul sterilizarii preparatelor injectabile. De asemenea, si unele saruri solubile sunt mai agresive asupra sticlei, decat apa: solutia de citrat trisodic, solutia de fosfati. Alt fenomen care se observa este urmatorul: odata cu dizolvarea unor elemente ale sticlei in apa, uneori la suprafata sticlei se formeaza o pelicula foarte fragila care se detaseaza si se rupe in mici paiete insolubile; acest proces este accelerat prin autoclavarea preparatelor (paietele au in jur de 20 m). Imbunatatirea calitatilor sticlei In unele cazuri, sticla se trateaza cu vapori sau solutii de acizi sau saruri acide: SO 2, acizi minerali, sulfat de amoniu, dar acest mod de tratare a sticlei trebuie sa se repete dupa cateva folosiri. Alte metode mai moderne prevad siliconarea sticlei, care se realizeaza in diferite moduri: -prin tratare cu diclordimetilsilan (atentie, puternic iritant!), sub forma de solutie in cloroform sau in diclormetan, ea lasa pe suprafata sticlei un film fin, prin reactionarea si legarea de grupele silanol, avand ca urmare hidrofobizarea suprafetei sticlei. -pe cale uscata: pe suprafata uscata a sticlei se aplica o solutie de ulei de silicon, dizolvat in cloroform, se incalzeste si are loc formarea peliculei de silicon. -pe cale umeda: dupa curatirea sticlei se aplica o emulsie de silicon. Prin siliconare, pe langa imbunatatirea stabilitatii chimice a sticlei, se realizeaza si o mai buna golire a continutului din recipient.

Clasificarea recipientelor din sticla in functie de rezistenta lor hidrolitica :


3

-tip I: fabricate din sticla neutra, borosilicat, cu o rezistenta hidrolitica inalta, data de insasi compozitia chimica a sticlei; -tip II: sticla silico-sodico-calcica, in mod uzual cu rezistenta hidrolitica inalta, rezultata ca urmare a unui tratament de suprafata; -tip III: sticla silico-sodico-calcica obisnuita, cu rezistenta hidrolitica moderata; -tip IV: sticla silico-sodico-calcica obisnuita, cu rezistenta hidrolitica joasa. Recipientele de sticla tip I, II, III sunt indicate pentru preparatele injectabile, iar tipul IV pentru formele solide care nu sunt de uz parenteral, cat si pentru forme lichide sau semisolide. In functie de aceste patru tipuri, redam in continuare utilizarea recipientelor de sticla: -tip I: pentru toate preparatele injectabile si pentru sange uman si componentele sangelui; -tip II: pentru preparatele parenterale apoase cu pH mai mic de 7; este necesar sa se controleze stabilitatea fiecarui preparat in aceste recipiente; -tip III: pentru preparatele parenterale neapoase, pentru pulberi de uz parenteral si pentru preparate de uz neparenteral. Fiolele de capacitate pana la 20 ml pentru lichidele de uz oral pot fi fabricate din sticla cu rezistenta hidrolitica superioara celei a recipientelor de sticla tip III; -tip IV: pentru preparatele lichide, semisolide, solide, dar nu de uz parenteral. Exceptand recipientele din sticla de tip I, celelalte recipiente mu sunt destinate a fi refolosite. Mai mult, recipientele din sticla pentru sange uman si produse de sange nu pot fi refolosite. B. Plastomeri Plastomerii (materialele plastice) au luat o dezvoltare considerabila in domeniul conditionarii primare a medicamentelor. Pungile sau recipientele de mare volum pentru preparatele parenterale sau plachetele termoformate, recipientele multiple pentru formele lichide, semisolide sau solide, fara a uita seringile, recipientele pentru preparatele injectabile sau materialele sterile de uzaj unic (seringile autoinjectabile) si tot atatea obiecte ca sonde, proteze, aparate etc. implica totodata cunoasterea cailor tehnologice de fabricare, cat si absenta de interactiuni sau limita de migrari compatibile cu securitatea de utilizare. Recurgerea la materialele plastice ofera o serie de avantaje pentru cel care utilizeaza solutiile (reducerea greutatii, rezistenta la soc), mai ales securitate in administrare a solutiilor - absenta contaminarii bacteriorologice, in momentul perfuzarii cu ajutorul pungilor suple, care nu necesita intrarea aerului, posibilitatea de separare a constituentilor sangelui in circuit inchis etc. Totodata, materialele de baza si mai ales compozitiile utilizate pentru fabricarea recipientelor sunt extrem de variate si pot pune probleme de toleranta, toxicitate si stabilitate. Materialele plastice au o structura macromoleculara de natura organica, in stare solida, in care exista odata cu domeniile amorfe si domenii cristaline (deci au o structura semiorganizata ca si sticla, dar de tip diferit). In acesti polimeri se inlantuie un mare numar de atomi, atomii de carbon formand cel mai adesea majoritatea sau integritatea scheletului; sunt polimeri inalti, formati din catene foarte lungi, adesea mai mari de 100.000 atomi, uniti intre ei prin legaturi covalente, foarte dificil de rupt, si legaturi secundare labile, ca: legaturi de hidrogen, forte van der Waals sau legaturi polare. Se disting: polimeri termoplastici, constituiti din molecule liniare, independente (cu eventuale ramificatii), care pot fi prelucrati la cald (ex.polietilena, polipropilena, policlorura de vinil, polistirenul) polimeri termorezistenti (duroplaste), constituiti din retele legate chimic intre ele si deci infuzibile (ex.fenoplastele, aminoplastele, poliesterii, poliuretanii). Unele materiale plastice au structura si caracteristici intermediare intre cele doua grupe.

B.1. Polimeri termoplastici

Polietilenele (PE) sunt foarte mult utilizate pentru conditionare; ele sunt polimeri ai etenei, avand
o structura liniara sau ramificata. In functie de conditiile de polimerizare, se obtin diferite sorturi: polietilena cu densitate joasa, radicalica; polietilena cu densitate joasa, liniara; polietilena cu densitate inalta. Polietilena de densitate joasa este un solid, incolor si transparent in strat subtire, iar in strat gros este opaca, translucida, albicioasa, flexibila si rezistenta la soc; este sensibila la temperatura de la 60-80 C. Polietilena de densitate inalta este mai densa, mai albicioasa, mai opaca si mai putin supla, pentru o aceeasi grosime; ea rezista la o temperatura pana la 115 C. Cresterea gradului de cristalinitate este insotita de marimea duritatii, rigiditatii si rezistentei la rupere, a rezistentei chimice, de scaderea permeabilitatii si rezistentei la soc. Polietilenele prezinta rezistenta chimica, in general foarte buna: la acizi slabi si acizi tari neoxidanti, la baze slabe si tari, la solventi organici sub 80 C, dar sunt permeabile. Recipientele din polietilena pot contine alcool, care se conserva bine, dar cu o usoara difuzie; eterul si acetona difuzeaza rapid. Sunt rezistente la fluor, dar nu la clor; bromul si iodul sunt absorbiti. Polietilenele de densitate joasa rezista putin la uleiuri si hidrocarburi. In general, sunt putin permeabile la gaze, O2, CO2 si relativ putin permeabile la vaporii de apa; rezistenta la uleiuri, grasimi si hidrocarburi creste cu densitatea. Pot suferi fenomene de imbatranire sub actiunea aerului, oxigenului, caldurii, radiatiilor ultraviolete, care altereaza proprietatile fizice, mecanice su chimice, cand survin opacifieri si fisuri; aceasta actiune se poate combate prin adaugarea de pigmenti (carbune) sau stabilizanti. De asemenea, sunt polimeri inflamabili, degaja apa si CO2. Proprietatile distinctive ale polietilenelor si limitele de utilizare: Proprietati distinctive excelenta proprietati de rezistenta la soc; excelente caracteristici dielectrice; comportare termica si rigiditate; inertie chimica; calitate farmaceutica. Limite de utilizare sensibilitate la fenomenul de fisurare sub tensiune (stress-cracking); comportare termica slaba; retragere importanta in tipar; sudare de inalta frecventa, imposibila; colaj foarte dificil; sensibilitate la u.v.

Intrebuintari: Polietilena se poate prelucra prin procedeele cele mai variate si este plastomerul cel mai utilizat pentru conditionare sub forma de: flacoane cu pereti supli, flacoane pulverizatoare, picatoare, recipiente rigide, tuburi pentru comprimate si unguente, tipare-ambalaj pentru supozitoare, seringi si fiole auto-injectabile, saci pungi etc. De asemenea, polietilena intra, impreuna cu aluminiul, hartia si alti plastomeri, in compozitia a numeroase complexe termosudabile (tehnica Blister).

Polipropilena (PP) se obtine prin polimerizarea propenei si se prezinta sub doua forme: forma
izotactica (substituentii au aceeasi orientare sterica), care prezinta bune proprietati mecanice si termice; forma atactica (radicalii metil sunt dispusi la intamplare) este mai putin cristalina, pentru ca este mai putin regulata si are proprietati mai putin interesante. Polipropilena este un polimer semicristalin, cu transparenta mare, permeabil la gaze, proprietate ce creste cu temperatura, este rezistenta la solventi organici, usor permeabila la apa si derivati aposi. Are o foarte buna rezistenta chimica la produsi organici, acizi minerali, detergenti; unii solventi aromatici o dizolva la cald; acizii minerali concentrati si puternic oxidanti o ataca la cald. Este afectata de lumina, radiatii u.v. si in prezenta aerului; imbatranirea se manifesta prin disparitia stralucirii si fragilitate.

Proprietatile polipropilenei: Proprietati distinctive densitate usoara; rigiditate crescuta; excelenta rezistenta chimica; rezistenta inalta la prelucrare; foarte usor permeabila la apa si vapori de apa; utilizare la 100-120C; posibilitate de sterilizare pana la 135C; rezistenta la fisurare sub tensiune (stress-clackling); buna transparenta si stralucire de suprafata. Limite de utilizare termoformare dificila; sensibilitate la u.v.; comportament la foc; colaj foarte dificil; sudare la frecventa inalta, imposibila.

Intrebuintari: Se indica pentru fabricarea de filme si articole sterilizabile cu apa fierbinte, recipiente rigide; este cea mai utilizata pentru seringi.

Poli-(clorura de vinil) si derivatii (PVC)


Se obtine prim polimerizarea corurii de vinil; este o pulbere alba, rigida, rezistenta la acizi concentrati, la baze, alcooli, grasimi, uleiuri si numerosi solventi organici, dar se gonfleaza in contact cu hidrocarburile aromatice si este dizolvata de esteri si cetone. Este putin permeabila la gaze si uleiuri volatile, vapori de apa, dar in acelasi timp mai permeabila decat polietilena. Din cauza rigiditatii este putin utilizata pentru conditionare; prin adaos de plastifianti se obtine o materie mai supla. Din punct de vedere toxicologic, monomerul este cancerigen, dar poli-(clorura de vinil) nu prezinta niciun pericol. Proprietatile policlorurii de vinil: Proprietati distinctive rezistenta excelenta la abraziune; stabilitate buna; rezistenta chimica buna la: acizi, alcali, uleiuri, grasimi, alcooli si hidrocarburi alifatice. Limite de utilizare sensibilitate la soc; sensibilitate la frig. .

Intrebuintari: dupa polietilena, poli(clorura de vinil) este plastomerul cel mai utilizat; permite obtinerea de recipiente rigide sau suple sub forma de tuburi, saci, cutii, flacoane, fiole mari sau pungi pentru solutii injectabile, tuburi simple pentru perfuzii, pompe peristaltice, catetere, sonde stomacale, folii termosudabile etc. Distrugerea obiectelor de poli(clorura de vinil) pune probleme complexe; la incinerare, ea da cantitati considerabile de acid clorhidric (o butelie de 35 g formeaza 10-12 l de HCl gazos).

Policlorura de viniliden
permeabile la gaze si vapori de apa.

se utilizeaza sub forna de filme transparente si inodore, putin

Polistirenul si copolimerii
Polistirenul se obtine prin polimerizarea stirenului; alti produsi din aceasta grupa sunt: polistiren-soc, amestec de polistiren si cauciuc butadiena stiren, notat SB; copolimeri stiren -acrilonitrili, notat SAN; terpolimeri acrilonitril-butadiena, notat ABS. In functie de tehnicile de prelucrare se obtin diverse sorturi: polistiren standard, polistiren expandat (PSE) si usor. Stirenicele sunt derivati amorfi, transparenti (polistirenul soc este opac), au duritate mare, sunt casante, fragile, au rezistenta buna la radiatii, sunt stabile la acizi oxidanti concentrati, solubile in hidrocarburi
6

aromatice, eteri, esteri. Temperatura limita de utilizare este de 70-90 C; nu se pot deci steriliza la cald, nu sunt inflamabile; sunt sensibile la u.v. (mai ales cele care contin polibutadiena); aceasta degradare se manifesta prin ingalbenire si pierderea proprietatilor mecanice; se indica stabilizatori. Terpolimerul ABS este opac, cu aspect stralucitor si prezinta o buna stabilitate, rezistenta termica pana la 100C, dar este inflamabil. Are o mare stabilitate in timp. Intrebuintari: Se utilizeaza mai ales ca material medico-chirurgical: cutii, catetere, seringi, rinichi artificial.

Poliacrilati. Dintre acestia cel mai utilizat este poli(metacrilatul de metil), polimer rigid, inflamabil, stabil in timp, foarte transparent si clar; rezista pana la 80 C. Se utilizeaza in stomatologie, pentru fixarea protezelor articulare, pentru lentile de contact, piese optice. Poliamidele reprezinta o familie importanta de plastomeri obtinuti prin policondensare, au mai mult catene liniare si sunt cunoscute sub numele: rilsan, nylon si copolimeri variati. Sunt cristaline, transparente, pot absorbi apa si devin plastice; o atmosfera prea uscata le fragilizeaza, se pot steriliza pana la 120-150C, au mare rezistenta la soc si abraziune. Sunt foarte permeabile la gaze, dar au o buna rezistenta chimica, permit conditionarea sub vid. Intrebuintari: Se utilizeaza pentru fabricarea de: picatoare, seringi dozatoare, port-canule, filme pentru ambalaj, sterilete, valvule mitrale pentru inima, vane pentru perfuzie etc.
sunt polimeri amorfi sau cristalini, transparenti, stabili la 70 C, rezistenti la vapori de apa, acizi si baze. Se utilizeaza mai ales ca material medico-chirurgical, folii pentru ambalaj steril.

Poli(tereftalatul de etilen) (PET) si poli(tereftalatul de butilen) (PBT)

Policarbonatii. Se obtin prin condensarea bis-fenolului cu fosgen. Se caracterizeaza prin proprietati foarte interesante: o excelenta transparenta (lasa sa treaca 88% din lumina vizibila) si o rezistenta remarcabila la soc si caldura - au punctul de fuziune 220 C-230C. Se utilizeaza pentru seringi, flacoane de plasma, canule pentru perfuzie, biberoane incasabile si sterilizabile etc. Derivatii celulozici. Datorita structurii chimice, celuloza naturala nu poseda plasticitate; dar prin
diverse tratamente conduce la materii plastice foarte utile. Astfel, filmele de celuloza regenerata (alcali-celuloza-xantogenat de celuloza) sunt cunoscute sub numele de celofan. Celofanul este transparent, nu este termoplastic. Sub actiunea caldurii isi pierde progresiv umiditatea si devine fragil, casant la 140 C, dar redevine suplu prin rehidratare in atmosfera umeda. Este foarte putin permeabil la gaze, vapori de uleiuri volatile si la toate lichidele insolubile in apa, dar absoarbe usor apa si este permeabil pentru vaporii de apa. Filmele de celuloza pot fi colorate si imprimate usor, se pot suda la 130C, sub presiune. Se utilizeaza pentru conditionarea formelor solide, in straturi cu polietilena, PVC. Nitroceluloza este utilizata sub forma de lac pentru hartie si cartoane; prin plastifiere cu camforul se transforma in celuloid. Acetatul de celuloza este foarte utilizat sub forma de filme transparente, cu grosimea de 2/100 mm. Foliile de acetat de celuloza se lipesc foarte usor, datorita solubilitatii in solventi ca acetona; ele sunt permeabile la vaporii de apa, rezista la incalzire pana la 175 C, apoi sunt carbonizate; in prezenta apei gonfleaza. Polimerul nu este toxic, dar poate contine adjuvanti care sunt toxici. Se utilizeaza pentru fibre artificiale si ambalaje termoformate. Siliconele. In conditionarea medicamentelor sunt utilizate diferite tipuri de polisiloxani, polimeri organo-silicici. Se clasifica in trei grupe: uleiuri si gume; elastomeri; rezine. Se utilizeaza ca materii auxiliare pentru medicamente, antispumanti, lubrifierea instrumentarului chirurgical, lentile de contact, pentru acoperirea suprafetelor, tratamentul hartiei si, mai ales, pentru hidrofobizarea sticlei si siliconarea interiorului tuburilor metalice, in asociere cu cauciucul, ca material de fabricare al busoanelor. Siliconarea recipientelor de sticla este frecvent utilizata pentru a facilita prelevarea solutiilor injectabile, fara pierderi de produs.
7

B.2.. Polimeri termorezistenti In aceasta grupa sunt cuprinse: - Fenoplastele Aminoplastele Poliesterii - Poliuretanii Sunt rezine dure, infuzibile si insolubile. Structura lor este o retea tridimensionala foarte compacta, in care nu exista posibilitatea glisarii moleculelor unele pe altele. Fenoplastele sunt obtinute prin condensarea fenolilor si aldehidelor. Exemplu: bachelita (prima rezina de sinteza, obtinuta de Bakeland in 1907) din policondensarea fenolului cu formolul. Aminoplastele se obtin prin policondensarea aldehidelor cu aminele: mai importante sunt ureeformol si melamina-formol. Se prezinta sub forma de pulbere la care se adauga diversi adjuvanti, care le scad fragilitatea; sunt insolubile si infuzibile (se carbonizeaza spre 300 C). Se utilizeaza ca accesorii pentru conditionare: busoane, cutii. Poliesterii se obtin prin actiunea diacizilor asupra polialcoolilor si sunt in general copolimeri cu un monomer, cel mai adesea stirenul. In conditionare se folosesc pentru acoperirea protectoare, datorita unei bune rezistente chimice si mecanice. Poliuretanii se obtin din actiunea diizocinatilor asupra alcoolilor si aminelor. Se utilizeaza ca lacuri de sutura, substituenti de piele (in arsuri grave), pompe de sange, inima artificiala. C. Elastomeri In aceasta grupa sunt cuprinse: -cauciucurile naturale; -cauciucurile sintetice; -cauciucuri siliconice. In preparare, toate trebuie supuse unei vulcanizari care are scopul de a le diminua plasticitatea si de a le creste elasticitatea, deoarece elastomerii sunt polimeri alifatici, cu numeroase duble legaturi. Aceste macromolecule liniare sunt mai ales plastice. In cazul cauciucurilor naturale si sintetice, agentul de vulcanizare este sulful, care va crea punti intre catene si nu vor mai putea glisa unele pe altele. La acestea se adauga diferiti adjuvanti. Cauciucul natural este obtinut prin inciziile unor arbori din speciile Hevea, Ficus, Euphorbes, sub forma de latex. Este un polimer inalt al izoprenului (izomerul cis). Are un grad de polimerizare de 3-4.000 si o masa moleculara de 200.000-300.000. Vulcanizarea cu sulf permite trecerea de la reteaua macromoleculara monodimensionala, la o retea tridimensionala. Are avantajul unei excelente elasticitati care este o calitate importanta din punct de vedere farmaceutic (etanseitate dupa intepatura). O vulcanizare cu sulf 30% conduce la un produs rigid, dur, cu rezistenta mecanica si electrica, numit ebonita, utilizat ca material medico-chirurgical. Principalele inconveniente sunt permeabilitatea la gaze, sensibilitatea la oxidare, migrarea impuritatilor si adjuvantilor.

Cauciucurile sintetice sunt mai rezistente la imbatranire si mai impermeabile la gaze si vapori de apa. Ele rezista mai bine la solventi si au o compozitie mai constanta. -cauciucul butil este cel mai utilizat pentru dopuri; el este un polimer al izobutenei, in care se adauga 2% izopren, adjuvanti; -cauciucul clorobutil este un copolimer al izobutenei si clorizoprenului; este mai stabil si mai rezistent la solventi; -cauciucul nitril este un copolimer al butadienei cu acrilo-nitrilul; el este mai rezistent la uleiuri grase si uleiuri volatile. Cauciucuri siliconice sunt polimeri cu dimetilsiloxanul; au avantajul ca sunt stabile, la cald si frig, rezistente la ozon, hidrofobe, dar sunt permeabile la gaze, vapori de apa si au rezistenta limitata la solventi.
8

Elastomerii se utilizeaza pentru accesorii de conditionare si obiecte diverse: dopuri pentru flacoane, legaturi de inchidere, tetine si capace pentru biberoane, tuburi si racorduri pentru aparatura de transfuzii sanguine, sonde, prezervative etc.

D. Metale si aliaje Pentru conditionarea primara a medicamentelor sunt utilizate: aluminiul, cositorul (staniul), plumbul si otelul inoxidabil, tabla zincata. Aluminiul, sub forma unui aliaj cu puritate 99%, este cel mai utilizat metal, datorita avantajelor privind: maleabilitate, greutate redusa si rezistenta chimica, prin formarea la suprafata a unui strat protector de alumina. Acest strat, insa, are un caracter amfoter si poate fi dizolvat de acizi sau alcali. Rezistenta chimica a suprafetei poate fi crescuta prin tratarea suprafetei: -stratul de oxid de aluminiu se poate intari prin tratament electrolitic (procedeul de oxidare anodica); -aluminiul se poate imersa in solutii alcaline, care formeaza un strat protector de saruri complexe; el poate servi ca baza de aplicare pentru lacuri; -acoperirea cu lacuri de poliepoxizi, rezine (polietilena, rilsan). Aluminiul este utilizat mult sub forma de folii, care ofera avantajele: rezistenta la oxidare, masa redusa, etanseitate la mirosuri si gaze, opacitate la lumina si u.v., putere de reflectare care protejeaza de caldura. Se mai prepara: tuburi, cutii perforate pentru pudre, recipiente pentru aerosoli sub presiune, capace pentru flacoane tip penicilina, folii termosudate, captusite cu diferite materiale. Atat foliile cat si flacoanele pot fi inscriptionate direct. In general, foliile metalizate se indica pentru conditionarea formelor solide dozate sensibile la umiditate. Staniul: se utilizeaza un aliaj cu cel putin 97% staniu; acest metal are urmatoarele avantaje: inalterabilitate la aer, maleabilitate, inocuitate. Se foloseau folii termosudabile sau tuburi vernisate cu lacuri sau plastomeri, care au fost inlocuite de aluminiu, metal mai economic. Plumbul este din ce in ce mai putin utilizat la ora actuala la fabricarea de tuburi pentru unguente, datorita toxicitatii sale, cat si faptului ca siliconarea interioara nu prezinta o siguranta certa, mai ales la locul de infiletare a dopurilor. Otelul inoxidabil, de diferite calitati, este utilizat pentru confectionarea de containere, rezervoare, cuve de stocare, ustensile, diverse piese ale aparatelor, care vin in contact direct cu medicamentul. El ofera o mare rezistenta mecanica, fizica si chimica. E. Hartia si cartonul Hartia, sub forma de capsule de hartie si pungi de diferite marimi, se utilizeaza frecvent pentru conditionarea primara a medicamentelor solide: pulberi, comprimate, granulate, produse vegetale (ceaiuri). Cartonul se indica pentru fabricarea de cutii, folosite pentru ambalare (conditionare secundara). Marele dezavantaj al acestuia il constituie faptul ca nu ofera o protectie suficienta contra umiditatii, aerului, oxigenului si microorganismelor. Pentru imbunatatirea conditionarii, hartia este tratata special, acoperita cu ceara (hartie pergaminata, cerata), cu metale: prin asociere cu aluminiu mai ales, cu o grosime de 0,01 mm sau cu materiale plastice: polietilena, poli(clorura de vinil); silicone, alcool polivinilic sau acetat de polivinil. Ele se aplica prin extrudere, termosudare (tehnica Blister) sau evaporarea solutiilor, emulsiilor acestora pe suprafata hartiei.