SOCIOLOGIA FAMILIEI

Lector univ.drd. Corina PANTELIMON

Obiective
Obiectivul principal al cursului este de a argumenta importanţa
familiei ca matrice socială, în cadrul căreia sunt prefigurate
structura, relaţiile şi chiar principalele instituţii sociale. Cursul este
structurat pe două părţi principale: una care acoperă domeniul de
istorie a familiei, iar cealaltă concentrată pe problemele specifice de
sociologia familiei. Scopul este de a desena cadrul evolutiv al familiei
ca instituţie universală umană, pe de o parte, şi de a sublinia
principalele sale funcţii sociale, pe de altă parte.

I. FAMILIA CA PROTOTIP AL SOCIETĂŢII

Familia face parte din categoria realităţilor primare sau funda-

mentale, fiind o instituţie universal umană. Tematica de studiu
specifică nu poate fi încadrată unei singure discipline; ea se plasează
la răspântia mai multor ştiinţe socio-umane: sociologia, antropologia,
psihologia, istoria, etnologia, demografia au toate capitole consistente
privind problematica familiei. În Marea Britanie a luat naştere un
domeniu special, denumit istoria familiei. Ca şi societatea sau natura
comunitară a omului, familia se poate constitui ca nucleu de înţelegere
şi explicare a realităţii. Sociologia familiei nu se delimitează foarte net
în spaţiul acestor studii; familia este privită, în acest cadru, ca entitate
eminamente socială aflată în raport nemijlocit şi esenţial cu societatea
totală. Mai mult, ea constituie chintesenţa însăşi a sociabilităţii, a cărei
consistenţă concretă este trecută cu vederea în desele ocazii în care se
pune sub semnul îndoielii natura socială a omului. (Psihologia, ca
întreaga paradigmă individualistă modernă, „investighează” asupra
valenţelor sociale ale personalităţii umane. Sociologia clasică
porneşte, dimpotrivă, tocmai de la datul naturii sociale umane.)
Familia consacră categoria primară a socialului, cea biologică. Ca
298
fiinţă biologică, omul se plasează într-un grup de rudenie, adică de
consubstanţiali, de indivizi a căror omogenitate şi interdependenţă ţine
de chiar constituţia lor fizică. Este de neconceput o percepţie
individualistă, a omului izolat, a cărui structură genetică este „cură-
ţată” de orice contaminare de grup, adică de rudenie. Şi să nu uităm
că, pe lângă substanţa fizică pe care oamenii o împărtăşesc între ei, în
cadrul grupurilor familiale, prin însăşi constituţia lor biologică, există
şi un patrimoniu moral, unul intelectual, un altul religios sau cultural
care îi integrează magmei socialului supraindividual. Familia este,
prin urmare, cea mai pură formă de manifestare a socialului uman, cea
care dă profilul celor dintâi forme de convieţuire colectivă. Primele
comunităţi umane, clanurile, triburile sau hoardele primitive nu
constituiau altceva decât structuri familiale largi, grupuri de rudenie în
care endogamia era garantul solidarităţii (în primul rând fizice, de
consaguinitate) grupului. Pornind de la această bază avem tipologii ale
comunităţilor umane precum cea făcută de F. Tönnies în Gemeinschaft
und Gesellschaft: pornind de la cele trei tipuri de relaţii familiale
(adică de înrudire) – maternă, conjugală şi fraternă – sociologul
german conturează cele trei tipuri comunitare umane: rudenia
(comunitatea de sânge), vecinătatea (comunitatea spaţială) şi prietenia
(comunitatea spirituală).
În lumina acestor argumente, sociologia familiei este un
domeniu de sociologie pură sau fundamentală. Debutul înţelegerii
societăţii se află în explicarea familiei, ca tip social primar. Din
păcate, cercetările sistematice de sociologia familiei nu sunt
numeroase. Cele dintâi preocupări în această direcţie se regăsesc în
vestul continentului, în Franţa şi Anglia şi apar spre sfârşitul secolului
al XVIII-lea. Între cei ale căror lucrări au avut relevanţă deosebită în
această direcţie sunt de menţionat René Villermé, A. Comte şi
Frederic Le Play. Contribuţii importante, fără a se constitui însă în
lucrări tematice referitoare la familie au avut şi Émile Durkheim,
Talcott Parsons şi antropologii A. R. Radcliffe-Brown şi Claude Levi-
Strauss.
Definiţiile cele mai comune ale familiei au, de regulă, două
accepţiuni:
cea restrânsă, conform căreia este familie un grup social
format dintr-un cuplu căsătorit şi copiii acestuia (care se bazează pe
căsătoria cuplului, ca instituţie generatoare a vieţii familiale, concepţie

299
eronată, după cum vom constata în capitolul referitor la Ciclul vieţii
familiale).
şi cea lărgită, care identifică familia cu grupul social ai cărui
membri sunt legaţi prin raporturi de vârstă, căsătorie sau adopţiune,
care trăiesc împreună, cooperează sub aspect economic şi au grijă de
copii (George Peter Murdock).
În corespondenţă cu definiţia antropologului mai sus citat,
Enciclopedia Britannica descrie familia prin trei caracteristici princi-
pale: locuinţa comună a membrilor, cooperarea economică şi
reproducerea biologică.
Definiţii stranii, care trădează superficialitatea studiilor socio-
logiei moderne asupra realităţii perene a familiei, întâlnim astăzi în
tratate de specialitate ale unor autori consacraţi: „Compoziţia bizară în
ceea ce priveşte sexul şi vârsta o face (pe familie, n.n. – C.P.) să fie un
grup de lucru neeficient, un slab comitet de planificare, un grup de
distracţii incomod şi un grup incert de comunicare spirituală.
Conducerea ei e asumată de doi amatori, relativ lipsiţi de experienţă,
nepregătiţi pentru rolurile de soţ, soţie, părinţi” (Reuben Hill). Deşi, în
mod evident, autorul citat se focalizează asupra ipostazei familiei
contemporane, pronunţarea falimentului acestei instituţii, echivalentul
falimentului bazei sociabilităţii umane nu are voie să fie pronunţat cu
asemenea iresponsabilă facilitate.
Propunem, ca încercare personală de definire a obiectului
studiului nostru, o concepţie a familiei ca grup social cu bază
biologică (în cadrul căruia există relaţii de sânge), a cărui
finalitate constă în preluarea, păstrarea, sporirea şi transmiterea
unui patrimoniu genetic, economic (avere mobilă şi bunuri
imobile), moral (norme şi valori), religios (ritualuri şi credinţe),
cultural (tradiţii şi cutume) şi social-identitar (patronimul ca semn
al unei identităţi sociale legitime).
În cercetările specialiştilor britanici în istoria familiei (ca disci-
plină autonomă de studiu), investigaţiile acestei instituţii s-au concen-
trat pe unul dintre următoarele trei aspecte (cf. Michael Anderson):
a) Dimensiunea afectivă (având ca obiect de referinţă relaţiile
conjugale sau, parentale, atitudinile sexuale, practicile premaritale
etc.); teza cercetărilor întreprinse pe această direcţie este că
schimbările socio-culturale majore influenţează profilul afectiv al
familiei. Contraproductivă este dificultatea depistării şi unei relative
cuantificări a indicatorilor specifici.
300
 b) Dimensiunea demografică are ca obiect de studiu gospo-
dăriile, numărul de botezuri, căsătorii, înmormântări, iar baza de
cercetare o constituie registrele civile. Această abordare este mai
apropiată de ştiinţele naturii, oferind informaţii verificabile, cu grad
mare se exactitate.
c) Dimensiunea economică-gospodărească se referă la relaţiile
economice dintre membrii familiei, relaţii de moştenire, de proprie-
tate, de succesiune a titlurilor şi privilegiilor etc. Aceasta este, până
astăzi, cea mai fructuoasă direcţie de cercetare a domeniului.
Şcoala Le Play şi metoda monografică în cercetarea familiei
În desfăşurarea cercetărilor de sociologie, mai ales în perioada
marilor ambiţii pozitiviste ale acestei discipline, preocuparea
principală a fost găsirea unei metode cât mai exacte de descriere a
socialului. În acest curent s-a înscris şi şcoala Le Play, care a consa-
crat metoda monografică drept fundamentală în cunoaşterea societăţii.
Pentru evaluarea funcţionalităţii ei, Le Play recomandă, ca instrument
de investigaţie asociat metodei monografice, bugetul de familie,
investit, astfel, cu puterea de analiză a întregii societăţi. Modurile de
asociere umană sunt clasificate pe trei niveluri: comunităţi (societăţile
tradiţionale), corporaţii (asociaţii cu rol moral sau social) şi asociaţii
profesionale. În urma unei anchete asupra a 45 de familii europene, au
fost constatate beneficiile, dar şi limitele monografiei familiale
realizată pe baza bugetului de familie. Complementar acestui efort,
Edmond Demolins a formulat teoria spaţiului fizic, în speţă a drumului
ca factor cu influenţă deteminantă asupra apariţiei unui tip specific de
familie şi, deci, de societate. Spaţiul, fie că este stepă, tundră, pădure,
fiorduri sau câmpie, determină un anumit profil al ocupaţiilor
specifice; aceste ocupaţii determină, la rândul lor, adoptarea unuia din
cele patru tipuri familiale principale: familia patriarhală, familia
tulpină (famille souche), familia particularistă şi familia instabilă.

II. FAMILIA, INSTANŢĂ PRIMARĂ DE SOLIDARITATE: RUDENIA

MITICĂ, SPIRITUALĂ, BIOLOGICĂ

Rudenia mitică
Prima formă de solidaritate familială şi socială îşi avea temeiul
în asemănarea fizică a indivizilor. Conform acestei percepţii imediate,
cel dintâi criteriu de structurare a grupurilor sociale pare a fi fost cel
sexual. În virtutea asemănărilor anatomice, femeile constituiau un
301
grup distinct de acela al bărbaţilor. Această identitate anatomică era
înţeleasă ca descendenţă comună dintr-un prototip mitic originar.
Astfel, toate femeile societăţilor primitive descindeau din aceeaşi
strămoaşă mitică, iar bărbaţii erau toţi reproducerile unui aceluiaşi
strămoş. Identici fiind, solidaritatea însemna chiar consubstanţialitatea
lor, având natură organică. De aceea, multe teorii sociologice pun la
baza înţelegerii naturii societăţii relaţia fraternă, însă nu pe cea de
consanguinitate, însă, ci fraternitatea mitică. Biologia se supune, în
această ordine de înţelegere a lumii, mitologiei, aşa cum a făcut-o
multe mii de ani. În această accepţiune a întâietăţii sistemului rudeniei
mitice asupra celei biologice sau spirituale vom înţelege de ce
raporturile care structurează, din punct de vedere sociologic, grupurile
de rudenie sunt, în primul rând, cele de ascendenţă şi descendenţă şi nu
cele conjugale. Înaintea stabilirii unor linii de descendenţă biologică,
umană, au existat liniile de descendenţă mitică: primii oameni sunt
creaţii divine, sunt cópii sau reproduceri ai zeilor întemeietori.

Rudenia spirituală (năşia, frăţia de sânge, confreria) este, de

obicei, definită ca o relaţie de tip convenţional; ea este, însă,
asimilabilă rudeniei mitice sau celei biologice. (Astfel, năşia este
substitutul unei relaţii de filiaţie; naşii tutelează o căsătorie nu pentru a
se îngriji doar de cei doi soţi, ci mai ales de fiii acestora.)

Rudenia biologică este mult mai simplu de înţeles din

perspectiva ştiinţei moderne. Ea desemnează raporturile de
consanguinitate (rude între care există legături de sânge) şi pe cele de
afinitate sau alianţă (care apar în urma căsătoriei între familiile soţului
şi soţiei). Ea este, aşadar, definită astfel încât să acopere atât
dimensiunea verticală, a descendenţei, cât şi pe cea orizontală,
reprezentată în primul rând prin relaţiile ce se stabilesc în urma unei
uniuni conjugale. Noi facem însă distincţie între cele două tipuri de
înrudire care, de altfel, sunt reglementate separat. Primordială este
rudenia de sânge, adică aceea care la bază are descendenţa comună din
acelaşi strămoş. Aceasta poate fi matrilinară (fiind consideraţi consân-
geni sau consanguini cei care provin din aceeaşi mamă) sau
patriliniară (sunt rude cei proveniţi din acelaşi tată). În acest sistem de
înrudire, solidaritatea are extensie preponderent longitudinală, rapor-
turile de succesiune fiind acelea care asigură coeziunea comunităţii.

302
 III. ISTORICUL FAMILIEI: PREISTORIA – ERA FAMILIEI
UNIVERSALE

Paleolitic. În urma descoperirilor unor aşezări de formă

dreptunghiulară, împărţite în două jumătăţi şi având inventare care
trădau repartiţia lor pe sexe, încăperea din dreapta fiind rezervată
bărbaţilor, iar cea din stânga femeilor, precum şi prin interpretarea
simbolică a unor reprezentări religioase, s-a tras concluzia comple-
mentarităţii valorilor masculine şi feminine în această epocă şi a
existenţei unor menaje poligamice (convieţuirea unui grup de bărbaţi
cu un grup de femei). Această ipoteză susţine concepţia unei societăţi
primitive în care rudenia constituia fundamentul convieţuirii umane în
grupuri mixte. Locuirea în camere separate, în grupuri omogene din
punct de vedere sexual şi dovezile privind diferenţa formelor de cult
pentru cele două sexe, ca şi argumentele unor cercetări antropologice1,
etnologice şi etimologice2 ce argumentează în favoarea importanţei
mari atribuită rudelor materne (unchiul după mamă reprezintă, pentru
fiul surorii, un substitut al tatălui sau un complement al acestuia) şi a
existenţei unor relaţii fraterne între descendenţii din surori sau fraţi
poate indica existenţa unei solidarităţi sexuale, anterioară celei de
rudenie.
Mezolitic. Este epoca familiei lărgite dincolo de hotarele vieţii
şi morţii. Predomină ideea descendenţei viilor din morţi şi moştenirea
trupurilor. Ca şi în paleolitic, rudenia atinge proporţii cosmice, căci
exista credinţa conform căreia femeile erau fecundate nu de bărbaţi, ci
de obiectele sacre care păstrau spiritele celor răposaţi: fiecare nou
născut era întruparea unui strămoş mitic. Cultul strămoşilor se impune
ca şi cult familial şi de clan.
Neolitic. Are loc revoluţia agrară, când, pentru prima dată,
pământul este cultivat şi animalele sunt domesticite. Este era
matriarhatului, în care femeia, oficiantă a cultului pământului fecund
(Zeiţa Mamă primordială) devine întâia putere în plan social şi
familial. Fertilitatea femeilor, ca şi a Zeiţei Mame, era independentă

1
Copiii născuţi de surori îşi spuneau între ei „fraţi” şi îşi chemau
mătuşile ca „mame”; de asemenea, copiii născuţi din doi fraţi. Nu la fel
stăteau lucrurile cu fiii surorii şi cei ai fratelui, care se considerau „veri”.
(Vezi A. R. Radcliffe-Brown, Structură şi funcţie şi societăţile primitive).
2
Vezi Émile Benveniste, Vocabularul instituţiilor indo-europene.
303
de virilitatea masculină (partenogeneză); se credea că pruncul
pătrunde direct în pântecul femeii în urma atingerii unui obiect sau
animal din spaţiul înconjurător. Părintele nu este tată al copiilor săi
decât în sens social, nu şi biologic.3 Oamenii sunt, aşadar, legaţi între
ei numai prin mame, ceea ce accentuează precaritatea organizaţiei
familiale. Ei sunt, însă, oamenii locului, crescuţi, înainte de a ajunge
în pântecul matern, în pământ, în ape, în stânci. Tatăl legitima, din
punct de vedere social, copiii, prin ritualuri care aveau toate
caracteristicile adopţiunii. Putem, astfel, accepta ipoteza inexistenţei
sentimentului de procreator biologic al părinţilor. Paternitatea era un
concept anterior şi superior cuplului conjugal, al cărui rol era, aşadar,
mult mai redus decât cel care i se atribuie în epoca modernă.

IV. ISTORICUL FAMILIEI: ANTICHITATEA

ŞI EPOCA PATRIARHATULUI

Indoeuropenii au cunoscut organizarea familială şi socială de tip

patriarhal, articulată pe modelul familiei mari (aşa cum se mai
întâlneşte astăzi în Serbia – zadruga – sau în Albania) şi pe filiaţia
patriliniară. Statutul tatălui era unul cu substrat mitic. În limbile
indoeuropene existau doi termeni pentru tată: pater (predominant ca
utilizare mitologică – Jupiter = Dyeu pater!) şi atta (ca adresare
familială). Societăţile care nu l-au cunoscut pe pater şi-au pierdut
vechile mitologii în care domina un zeu-tată. De la pater a fost derivat
conceptul de loc strămoşesc, patria. Puterea legală aparţinea exclusiv
tatălui (patria). Termenul pentru mamă, mater, nu a dat asemenea
derivate. Totuşi, în limba greacă existau termeni ce trădau o filiaţie
matriliniară anterioară epocii indoeuropenilor: homogastrios/hogastroi
desemna fraţii co-uterini, născuţi de aceeaşi mamă.
Sentimentul de fraternitate, bază a solidarităţii sociale, nu
presupunea, la fel cu cel de paternitate, legătura de sânge, ci rudenia
mitică, descendenţa din acelaşi strămoş mitic, apartenenţa la aceeaşi
fratrie (comunitate).
Antichitatea greacă. Vechii greci cunoşteau patru nivele de
rudenie: fratria (phrater), clanul aristocratic (genos), rudenia
(anchisteis) şi locuinţa (oikos). Fratria şi clanul grupau familiile care

3
Vezi Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, traducere
de Cezar Baltag, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1992.
304
îşi revendicau înrudire comună şi drepturi ereditare comune (în special
religioase, adică ţinerea cultului aceloraşi divinităţi protectoare
familiale4). Rudeniile (anchisteis) includeau legăturile de sânge până
la verii de gradul II; acesta era cadrul în care era posibilă moştenirea.
Locuinţa familială era unitatea primară de rezidenţă şi economie
domestică; era domeniul de manifestare a prestigiului individual şi, de
asemenea, era unitate politică, de realizare a alianţelor sau de
implicare în conflicte de dominaţie. (Mai târziu, rolul politic a fost
preluat de instituţiile publice, iar locuinţa familială a devenit spaţiu
privat, în care funcţiona o ierarhie ce îl avea în vârful ei pe tatăl-
patriarh.)
Antichitatea romană. Familia era o unitate economică integrată
unui sistem de rudenie patriliniar, condus de unul sau mai mulţi şefi,
în care ereditatea masculină avea întâietate. Nivelurile organizării
familiale erau constituite de gentes/curii/triburi. Un grup de rudenie
(gens) avea proprietare funciare comune (care includeau mormintele),
care se transmiteau în interiorul gintei; căsătoria între membrii unei
ginte era interzisă.

V. ISTORICUL FAMILIEI: EVUL MEDIU ŞI APARIŢIA

FAMILIEI NUCLEARE

În epoca medievală au existat diferenţe între societăţile din estul

şi sudul Mării Mediterane, care au păstrat modelul roman al rudeniei
patriliniare, şi cele din vestul şi nordul Europei, societăţi cu rudenie
bilaterală (celţii, germanii). Fenomenul cu cea mai mare influenţă
asupra evoluţiei familiei a fost apariţia şi răspândirea creştinismului.
Biserica a intervenit decisiv în reglementarea căsătoriilor şi în
impunerea exogamiei. Dacă, în sistemul rudeniei indoeuropene,
căsătoriile între veri erau recomandate de morala curentă şi foarte
frecvente, ele vor fi interzise de biserica creştină; de asemenea, se
interzic căsătoriile între rude prin alianţă sau spirituale. Sf. Augustin,
Toma d’Aquino susţineau fervent exogamia. Rezultatul a fost
spargerea puternicei coeziuni a grupurilor de rudenie care, împreună
cu dispersarea proprietăţii, o altă consecinţă fundamentală a
exogamiei, au subminat puterea şi influenţa foarte mari ale acestor
grupuri. Nu este clar dacă acest efect a fost prevăzut sau urmărit de

4
Vezi Fustel de Coulanges, Cetatea antică.
305
biserică sau a fost doar o consecinţă nepremeditată care a întărit
poziţia şi deci puterea şi influenţa socială a bisericii. Familia a fost
transformată, din grup extins, exercitând o puternică autoritate socială,
în unitate nucleară, deposedată de multe din funcţiile sale. De
asemenea, o dată cu impunerea modelului familiei nucleare, a crescut
importanţa legăturii conjugale. Pentru prima dată în istoria familiei,
biserica a impus consimţământul ambilor soţi la oficierea căsătoriilor.
S-a modificat şi transferul de proprietăţi la căsătorie: dacă
înainte acesta se făcea de la familia soţului către cea a miresei (la
germanici, greci, albanezi, sârbi), acum ea are loc invers, ca zestre a
tinerei femei.
Renaşterea şi Reforma. În perioada Renaşterii au continuat
schimbările începute în Evul Mediu, mai ales în direcţia importanţei
crescânde a legăturii conjugale. În urma Reformei, în ţările nordice a
scăzut severitatea interdicţiilor de căsătorie între rude.

VI. ISTORICUL FAMILIEI: INDUSTRIALIZAREA

ŞI MALFORMAREA FAMILIEI

Impusă ca model general înainte de revoluţia industrială, familia

nucleară a suferit modificări accentuate datorită:
− creşterii mobilităţii populaţiei (teritoriale, sociale, ocupaţionale);
− creşterii eterogenităţii culturale, etnice, religioase etc. a populaţiei;
− modificării bazei de rezidenţă (în urma urbanizării);
− atragerea femeilor în activitatea de producţie industrială;
− modificarea concepţiei asupra muncii;
− modificarea concepţiei asupra timpului (ritmurile naturale, cosmice
şi biologice sunt substituite cu ritmurile artificiale; o dată cu creşterea
perioadei de şcolarizare, copilăria şi tinereţea sunt prelungite etc.);
− accentuarea individualismului, prin generalizarea schimbului
(care determină creşterea dificultăţii de integrare într-un grup familial).
Industrialismul a avut ca efect principal impunerea unor forme
aberante de familie. Ioan Mihăilescu le defineşte ca menaje nefa-
miliale şi grupează în această categorie menajele de o singură
persoană (celibatul definitiv sau temporar), uniunile de coabitare,
menajele formate din persoane între care nu se stabilesc relaţii
sexuale, menaje homosexuale. Aceste evoluţii trădează, evident,
degradarea accentuată a solidarităţii de tip familial, a familiei ca
instituţie. Paralel cu impunerea paradigmei individualiste în societatea
306
modernă, coeziunea structurilor familiale se năruie. Acelaşi autor5
enumeră principalele schimbări pe care epoca modernă le aduce în
structura familiei.
Reducerea nupţialităţii. Rata nupţialităţii a scăzut spectaculos,
în special în ţările din nordul Europei. (În acest spaţiu, România a
păstrat, încă, una din cele mai ridicate valori ale acestui indice.)
Fenomenele corelate acestei evoluţii sunt:
Generalizarea celibatului. Indezirabil, amendat public sau
legal în vechime, la începutul industrialismului, celibatul era conse-
cinţa unor cauze obiective, externe: dezechilibrul distribuţiei pe sexe a
populaţiei, provocat de migraţia inegală (preponderent masculină)
dinspre sate spre zonele urbanizate a făcut ca în mediul rural să
rămână o populaţie majoritară feminină, iar în oraşe să apară o infuzie
de populaţie masculină. Astăzi, celibatul este un fenomen acceptat,
rezultat al unei decizii personale şi nu neapărat impus de condiţii
exterioare; el se regăseşte în toate clasele sociale şi nu mai este în nici
un fel amendat de opinia publică.
Creşterea accentuată a vârstei la prima căsătorie, în ultimele
două decenii ale secolului al XX-lea. În special femeile se căsătoresc
la vârste mai înaintate decât înainte de această epocă, datorită, în
special, alegerii unei cariere şcolare de lungă durată.
Modificarea comportamentelor sexuale. Vârsta medie de
începere a vieţii sexuale scade în epoca modernă datorită emancipării
economice timpurii a tinerilor, precum şi schimbării moravurilor şi
atitudinilor sociale faţă de aceste comportamente. S-a constatat că, în
cadrul acestei tendinţe generale, optează pentru o iniţiere mai târzie
fetele, cei care au un nivel de şcolaritate mai ridicat, cei puternic
integraţi social (locuitorii din sate sau oraşe mici), cei integraţi într-o
comunitate religioasă sau familială puternică. Frecvenţa relaţiilor
sexuale premaritale a crescut accentuat, în paralel cu permisivitatea
socială faţă de acestea. De asemenea, relaţii extramaritale sunt mult
mai adesea întâlnite, indicând creşterea libertăţii sexuale a membrilor
grupului familial.
Diversificarea tipurilor de „familii”. Modelul dominant la înce-
putul epocii industriale, familia nucleară, scade ca proporţie astăzi, în
special în societăţile nord-europene. În aceste ţări, mai mult de o
jumătate din populaţie adoptă alte modele familiale, considerate cu

5
Vezi Ioan Mihăilescu, Familia în societăţile europene, T.U.B., 1993.
307
totul marginale nu cu multă vreme în urmă. Asistăm, astfel, la
redefinirea sau, mai curând, pierderea noţiunii de familie, atât ca
finalitate, cât şi ca structură specifică. În ceea ce priveşte finalitatea,
familia are astăzi în vedere preponderent oferirea unui cadru afectogen
membrilor săi şi mai puţin, sau chiar deloc, preluarea, sporirea şi
transmiterea unor valori morale, culturale, etice, a unui patrimoniu
economic, religios sau identitar; în ceea ce priveşte transmiterea
genetică, prin urmaşi, şi această funcţie a familiei este periclitată de
tendinţele tot mai pronunţate ale tinerelor menaje de a amâna sau re-
nunţa la a mai avea copii în favoarea unei aşa-zise afirmări personale.
Ca structură, există o mare varietate de forme mai mult sau mai
puţin familiale: există menaje de o singură persoană (celibatari
definitiv sau temporar), uniuni de coabitare (consensuale) fără copii
sau cu copii, menaje formate din persoane între care nu se stabilesc
relaţii sexuale, menaje homosexuale şi, desigur, formele familiale
cunoscute, familia nucleară şi familia cu 3-4 generaţii. În România
există şi menaje nefamiliale, însă cea mai mare pondere o au menajele
familiale ce pot fi: neparentale (fără copii), parentale sau grand-
parentale (copiii crescuţi de bunici). Familiile parentale formează
marea majoritate a tipurilor familiale româneşti.6 Cea mai mare pro-
porţie a familiilor nucleare (aproximativ 70%) se găseşte în mediul
rural, unde modelele tradiţionale supravieţuiesc încă. În Europa se
constată creşterea ponderii familiilor de coabitare, a menajelor nefami-
liale şi a familiilor monoparentale. Centrul de Ştiinţe Sociale de la
Viena a constatat, în urma unui studiu desfăşurat între anii 1970-1980,
că populaţia din Europa, Japonia, India îşi doreşte o creştere a
ataşamentului faţă de familie, adică o schimbare în sensul revenirii la
modele tradiţionale ale familiei statornice, deşi se aşteaptă la o scădere
a acestuia.

VII. CICLUL FAMILIAL

Alegerea partenerului în vederea căsătoriei. Există două

forme de întâlnire între sexe: 1) între grupuri omogene din punct de
vedere sexual; 2) individual. Înainte de începutul secolului al XX-lea,
perioada premaritală presupunea adoptarea unor modele de
comportament ce indicau clar intenţia de căsătorie. Se dăruiau diverse

6
V. I. Mihăilescu, op. cit.
308
obiecte, aveau loc întâlniri între familii, vizitele tinerilor sau întâlnirile
dintre ei se desfăşurau sub supravegherea părinţilor, în anumite cadre
consacrate etc. Începând cu secolul XX, tinerii se întâlnesc fără să mai
adopte aceste tipuri de comportamente, sustrăgându-se observaţiei
sociale şi evitând astfel, de multe ori, încheierea unei relaţii prin
căsătorie. Această etapă a „curtării” şi-a pierdut, în prezent, multe din
semnificaţiile sale; cuplurile convieţuiesc multă vreme înainte de
căsătorie, iar frecvenţa schimbării partenerilor premaritali este foarte
mare, mai ales la băieţi.
Căsătoria. Este un moment fundamental în ciclul familial, care
semnifică desprinderea cuiva de familia de origine şi întemeierea
uneia noi. Căsătoria nu a căpătat decât relativ recent sens juridic, civil
în ceea ce priveşte indivizii. Înaintea creştinismului, deşi era marcată
de un ritual religios, căsătoria nu era înregistrată de vreo instituţie
publică.
Stabilirea rezidenţei cuplului nou căsătorit se face diferit, de la o
societate la alta, în sistem patrilocal (soţia îşi urmează soţul în casa
acestuia), matrilocal sau uxorilocal (soţul intră în casa soţiei) sau
neolocal (cei doi soţi îşi stabilesc împreună un domiciliu nou).
Implicaţiile căsătoriei privesc, în general, petrecerea a mai mult
timp împreună, în vederea acomodării, creşterea activităţii sexuale,
schimbarea status-ului social; relaţiile individuale sunt substituite de
relaţii familiale (prieteniile „de familie”).
Naşterea copiilor. Este un fapt ce are nu numai sens biologic,
dar mai ales social. Distincţia între legitimitatea sau nelegitimitatea
copiilor este una dintre cele mai vechi. În antichitate, de pildă, ea se
referea mai cu seamă la adulterul femeilor, greşeală capitală ce putea
duce la întinarea neamului. Legitimitatea era oferită copiilor numai
prin recunoaşterea lor de către tată. Legătura biologică dintre acesta şi
copii era un fapt de importanţă secundară faţă de legătura socială, de
recunoaştere a unui fiu drept continuatorul tatălui. Apartenenţa
legitimă la un neam oferea un statut social demn; în lipsa demonstrării
unei asemenea apartenenţe, individul era ceea ce astăzi numim „un
marginal”, o persoană fără statut, fără recunoaştere socială, ce putea fi
totuşi integrat unui neam, străin din punct de vedere biologic, fie prin
adopţie, fie ca sclav sau client. În Evul Mediu creştin, importanţa
legitimităţii fiilor a scăzut ca importanţă; adulterul era reprobabil ca
încălcare a jurămintelor depuse în biserică, la săvârşirea tainei

309
căsătoriei. Astăzi, el este motiv de întrerupere a contractului civil
dintre cei doi parteneri.
În ziua de astăzi, naşterea copiilor ridică probleme ce nu ţin de
legitimitatea sau excluderea familială a descendenţilor, ci de
redefinirea rolurilor familiale (soţii devin părinţi, părinţii bunici, iar
copiii–fraţi) şi de problemele induse de aceste redefiniri. Accentul
deplasat de la familie ca şi continuitate socială la individ,
„colecţionar” al unor roluri cărora li se adaptează sau nu, care se
completează sau se armonizează sau nu, conduce spre proliferarea
problemelor de ordin individualist, psihologic. Aceste „disfuncţii”
influenţează, din nefericire, negativ familia, care depinde astăzi de
labilitatea manifestărilor individuale.
Maturizarea copiilor. Implică, în primul rând, realizarea fina-
lităţii fundamentale a familiei. Descendenţii sunt pregătiţi să preia
patrimoniul familial şi să-i asigure continuitatea, adică să aibă, la
rândul lor, descendenţi. În familia modernă, acest prag înseamnă, în
primul rând, emancipare, adică ruperea legăturilor cu familia de
origine, slăbirea legăturii între părinţi şi copii; în familia tradiţională,
el marca îmbogăţirea cadrului familial cu noi tipuri de relaţii familiale
(dintre părinţi şi partenerii conjugali ai copiilor: soacră–noră, socru–
ginere, încuscrirea etc.). În ceea ce priveşte viaţa familială a părinţilor,
ea poartă, spun autorii moderni, apăsarea unei posibile scăderi a
încrederii reciproce, a cărei cauză ar fi diminuarea, o dată cu
înaintarea în vârstă, a activităţii sexuale. Negăm însă criteriul sexua-
lităţii puterea de a fundamenta o instituţie de importanţa celei
familiale.
Bătrâneţea. Este epoca în care are loc transferul de putere şi
autoritate între generaţii. De asemenea, apar noi relaţii de dependenţă,
de această dată a părinţilor de copii. Venerarea bătrânilor este o
tradiţie generală în cadrul societăţilor tradiţionale, unde ei reprezentau
cea mai mare acumulare a cunoaşterii ordinii universale. Ea este
substituită, însă, astăzi de tolerarea şi „asistarea” lor în cadrul unor
instituţii speciale şi, în paralel, de anularea acestui privilegiu al
înţelepciunii vârstei prin proliferarea politicilor de întârziere sau
anulare a bătrâneţii (de reîntinerire).
Moartea. Dispariţia fizică a unui membru al familiei poate avea
implicaţii foarte diferite în funcţie de tipul familial. În familiile
societăţilor antice sau cele din comunităţi rurale conservatoare (aşa
cum se întâlnesc încă în România, în zonele muntoase cu precădere),
310
morţii neamului formează o comunitate de rudenie ce se plasează în
continuarea neamului viu, al celor trăitori. Morţii nu dispar, neamul nu
se împuţinează prin actul dispariţiei lor dintre cei vii; dimpotrivă, ei
vor forma „neamul de dincolo”, rudenia transcendentă, peste limita
vieţii şi a morţii. Comunitatea străbunilor (sau strămoşilor, cuvânt cu
implicaţii etimologice extrem de importante pentru înţelegerea
concepţiei româneşti asupra înrudirii) se va păstra în apropierea
urmaşilor, ocrotindu-i şi, în acelaşi timp, având nevoie de slujba pe
care aceştia o fac în cinstea lor. Membrii acestor familii îşi slujesc
morţii aducându-le ofrande, asigurându-le, prin ritualuri speciale,
odihna şi pomenindu-i, adică păstrându-le, perpetuându-le amintirea.
Părinţii se îngrijesc de timpuriu ca moartea lor să fie slujită cum se
cuvine de către copii; astfel, ei îşi vor asigura o nemurire lipsită de
suferinţă, în continuitate familială cu cei rămaşi în viaţă.
În societatea modernă, moartea unui membru al familiei
înseamnă dispariţia lui de lângă ceilalţi. Această dispariţie poate avea
ca urmare fie creşterea solidarităţii prin responsabilizarea membrilor
supravieţuitori, fie scăderea ei, accentuând tendinţele de individua-
lizare sau însingurare ale acestora. Toate ritualurile familiale ce se
cereau executate de către rudele defunctului aveau, pe lângă rolul
magic-religios, de celebrare a trecerii unui hotar, şi funcţie solidariza-
toare, căci îi alăturau pe cei înrudiţi în această responsabilitate
comună.
Un aspect foarte important al faptului morţii unui membru al
familiei este succesiunea sau moştenirea. Transmiterea către
moştenitorii legitimi a patrimoniului material şi spiritual al familiei era
un act de importanţă capitală. Trebuie să amintim, totuşi că moştenirea
nu a avut dintotdeauna forma testamentară sau legală cunoscută astăzi.
La romani, de pildă, testamentul nici nu era cunoscut. Averea tatălui
se transmitea fiilor încă din timpul vieţii acestuia; ei erau co-
proprietari, sau, mai corect spus, aveau împreună cu şeful familiei,
uzufructul proprietăţilor pe care acesta nu le putea înstrăina fără
acordul lor. Proprietatea nu era obiect de tranzacţie, ci se considera
dată pentru veşnicie de strămoşii veneraţi; ea nu aparţinea bunului
plac sau liberului arbitru al unui proprietar vremelnic, ci generaţiilor
succesive care se adăugau neamului. Şi în societatea ţărănească
românească se păstrează aceeaşi tradiţie: pământul se atribuie
moştenitorilor (pe linie masculină, în general, cel puţin până la
începutul secolului XX) înainte de moartea tatălui.
311
 VIII. STRUCTURA FAMILIEI

1. Componenţa numerică a familiei. O familie poate include

între 3-4 persoane (ceea ce putem numi o familie restrânsă) şi 30-40
de persoane, uneori mai mult (familia extinsă). Numărul membrilor
depinde de tipul societăţii (modernă sau tradiţională), de profilul
populaţiei (paşnică sau războinică, sedentară sau nomadă), de
ocupaţiile dominante, de regimul proprietăţii etc. Un tip special,
denaturat al familiei restrânse este astăzi, cu o incidenţă tot mai mare,
familia monoparentală (formată din mamă cu copii sau, mai rar, din
tată şi copii); de asemenea, alte forme actuale ale familiei restrâse sunt
cuplurile fără copii sau copiii instituţionalizaţi sau care trăiesc singuri,
în grija bunicilor sau a altor rude.

2. Structura generaţională. Poate fi extinsă, incluzând mai

mult de două generaţii, sau redusă la generaţia părinţilor şi copiilor.

3. Structura de roluri şi statusuri. Fiecare membru al familiei

ocupă o anumită poziţie în raport cu celelalte care fac parte din acelaşi
grup. Ierarhia familială este foarte clar şi, în acelaşi timp, solid
constituită, din suprapuneri pe poziţii ce au la bază definiţii de vârstă,
sex, grad de rudenie. Aceste criterii ordonează şi structura de
autoritate a familiei, care, la bază, cunoaşte două tipuri fundamentale,
tradiţionale de propagare: autoritatea bărbatului asupra femeii şi
autoritatea celor mai vârstnici asupra celor mai tineri, a părinţilor
asupra copiilor.
Locuinţa, proiecţia spaţială a familiei. La fel cum satul,
oraşul, cetatea, chiar teritoriul administrat de un stat sunt expresii ale
spaţiului socializat, gospodăria şi locuinţa reprezintă expresia spaţială
a familiei, neglijată de multe ori de către cercetători. Ca orice grup cu
bază teritorială, a cărui stabilitate depinde de sedentarizarea, de
„civilizarea” unui anumit spaţiu, familia îşi construieşte, îşi
proiectează prin locuinţă o bună parte din caracterele sale specifice.
Locuinţa familială capătă importanţă o dată cu sedentarizarea
populaţiilor; acesta este modul de coexistenţă socială care furnizează
criteriul descendenţei, al originii ca sursă a prestigiului social şi al
rezidenţei ca nucleu al vieţii familiale şi referenţial al vieţii publice.

312
Locuinţele sedentare au două dimensiuni fundamentale: casa, cons-
trucţia în care se adăpostesc membrii familiei şi o parte a bunurilor
familiale şi pământul sau domeniul familial. Foarte importante sunt,
în acest sistem al averii imobiliare, relaţiile de proprietate care pun în
legătură familia şi locul de rezidenţă şi prin care se realizează
socializarea (civilizarea) spaţiului locuit. Dacă spaţiul natural este
neutru, omogen din punct de vedere al semnificaţiilor sociale, spaţiul
socializat este structurat în funcţie de aceste semnificaţii, care pot fi
economice (spaţiu destinat activităţilor economice, spaţiu destinat
altor tipuri de activităţi), religioase (spaţiu sacru/profan), politice
(spaţiu cucerit, spaţiu dobândit prin alianţe etc.), pur sociale (spaţiu
rezervat femeilor, copiilor, bărbaţilor; spaţiul pentru primirea străinilor
sau pentru adunarea celor ai casei etc.).

IX. FUNCŢIILE FAMILIEI

A considera familia drept unitate funcţională înseamnă a o

raporta în sens subordonat unei unităţi superioare. Cu alte cuvinte,
înseamnă a-i nega o finalitate proprie pentru a o supune unei finalităţi
externe. Această entitate superioară faţă de care familia se poate
dovedi funcţională sau disfuncţională nu poate fi decât societatea. Faţă
de societate, familia poate manifesta anumite funcţii, slujind unor
finalităţi globale, cum ar fi cea de reproducere biologică (funcţia
reproductivă a familiei), culturală (funcţia de socializare sau de
educare a copiilor), normativă (funcţia etico-juridică a familiei) sau
materială (funcţia economică) a societăţii. Paralel şi fără deosebire,
însă, sociologia familiei alătură astăzi acestora şi alte funcţii precum
cea recreativă, sexuală sau afectivă, care însă nu vizează finalitatea
societăţii ca entitate exterioară şi superioară familiei, ci o finalitate
precară, legată de individ ca entitate supremă.
Funcţia reproductivă. Funcţia de reproducere a fost consi-
derată funcţia primară a unităţii familiale, fiind asimilată necesităţii
primare de dezvoltare a societăţii globale, necesitatea de perpetuare
fizică, biologică. La nivel familial, ea este asimilată, în mod firesc,
funcţiei sexuale, deşi anumiţi autori din sociologia americană fac
distincţie între funcţia reproductivă şi cea sexuală. Această diferenţiere
se datorează tendinţei actuale, mult mai pronunţate în ţările dezvoltate,
de a ridica sexualitatea la rang de categorie socială fundamentală şi de
a o investi cu valenţe explicative. Ea devine, astfel, o instituţie
313
fundamentală, iar teoriile pe care le generează studierea vieţii sexuale
au ambiţii tot mai mari. În sociologia clasică, însă, sexualitatea nu a
parvenit încă la un asemenea statut, ea desemnând, încă, un
comportament cu bază instinctuală, pe care mai avem, totuşi, ambiţia
de a-l domina prin voinţă, morală, viaţă intelectuală etc. Funcţia
reproductivă, de naştere a copiilor în cadrul familial înseamnă, de fapt,
finalitatea de a continua existenţa unei spiţe de neam, de a-i asigura
supravieţuirea fizică. Sub acest aspect, ea este simbolizată prin
căsătorie. Căsătoria este, ca instituţie familială, o invenţie de dată
relativ recentă, dacă ne raportăm la vechimea formelor de familie.
Vreme de secole, ea nu a existat decât ca ritual casnic, prin care
bărbatul şi femeia întemeiau o nouă casă, un nou mediu de perpetuare
a valorilor ce ţineau de o anumită formă cultică, anume religia
domestică. Centrul semnificaţiilor sale era transferarea tutelei femeii
de la familia de origine spre cea conjugală. În antichitate, căsătoria
era, aşadar, o ceremonie exclusiv familială, desfăşurată în cadrul
gospodăriei familiei soţului. O dată cu creştinismul ea este oficiată şi
ca ritual public, în cadrul bisericii. Pentru prima dată, la căsătorie este
cerut consimţământul tinerilor şi, tot pentru prima dată, legătura
conjugală este pe viaţă. În sfârşit, în epoca modernă, cele două
ceremonii (familială şi religioasă) sunt substituite prin oficierea civilă
a căsătoriei, în faţa unei instanţe publice municipale. În societăţile
tradiţionale (cum este şi cea românească) se mai celebrează, însă,
chiar şi astăzi, toate cele trei forme de căsătorie, începând cu cea mai
nouă şi terminând cu cea mai veche (mai întâi se realizează căsătoria
civilă, legală; apoi cununia religioasă; în final, are loc ceremonia sau
ospăţul familial).
O intervenţie puternică în ceea ce priveşte manifestarea funcţiei
reproductive a familiei a avut Biserica creştină, prin impunerea
concepţiei sale asupra fertilităţii, sterilităţii, zămislirii, avortului sau
practicilor contraceptive. În ceea ce priveşte sentimentele conjugale,
niciodată nu se aplica unei căsătorii oficiale termenul de amor,
dragoste pasională, rezervată zonelor întunecate ale patimii ilicite.
Dragostea dintre soţi era numită charitas conjugalis sau dilectio,
expresii greu de tradus pentru noi, desemnând un fel de har conjugal,
fidelitate, devotament, o îmbinare de tandreţe, prietenie şi respect.
Actual, funcţie de reproducere biologică a familiei este descrisă
pe baza unor parametri de o simplitate aritmetică. Ea este influenţată de
o serie de factori cum ar fi: vârsta soţiei, sănătatea partenerilor, durata

314
căsătoriei, distribuţia rolurilor în familie, utilizarea mijloacelor
contraceptive, nivelul de instrucţie al soţilor şi în mod special al soţiei,
statutul profesional al femeii, dorinţa de a avea copii. De asemenea, se
specifică factorii care influenţează exercitarea funcţiei reproductive a
familiei: factori economici, demografici, legislatici, politicile sociale
etc. Indicii demografici care traduc în limbaj cantitativ eficacitatea cu
care familia îşi îndeplineşte această funcţie sunt, de asemenea,
enumeraţi: nupţialitatea (nr. de căsătorii/1.000 de locuitori), vârsta
medie la prima căsătorie, indicele precocităţii căsătoriei (se măsoară la
vârstele de 20-24 de ani pentru femei şi de 25-29 de ani pentru
bărbaţi) şi indicele celibatului definitiv (care se măsoară la vârstele de
45-49 de ani).
Funcţia economică. Familia tradiţională este o unitate de
economie naturală (de subzistenţă). În cadrul ei existau trei dimensiuni
de manifestare a funcţiei sale economice: dimensiunea productivă,
administrativă (de gestionare a bugetului) şi cea profesională. În ceea
ce priveşte producţia, familia era un atelier de lucru şi o unitate
agricolă: se produceau alimente, îmbrăcăminte şi încălţăminte,
mobilier, tot ceea ce era necesar supravieţuirii membrilor săi. Toţi
aceştia erau implicaţi în activităţile productive, pe măsură abilităţilor
şi capacităţii fizice. Din acest punct de vedere, familia era o unitate
socială în sine, ea putând exista autonom faţă de alte forme de
organizare socială. Funcţia administrativă, de gestionare a resurselor,
de alocare a lor potrivit unor priorităţi stabilite revenea, de multe ori,
femeii (în societatea rurală românească), dat fiind că aceste bunuri
gestionate erau mobile (alimente, bani); cele imobile rămâneau în
administrarea bărbaţilor. Importanţa bunurilor mobile a crescut
accentuat, în defavoarea proprietăţilor imobiliare şi a capacităţii
familiei de a gestiona aceste proprietăţi. În sfârşit, în cadrul familiei se
realiza pregătirea profesională a membrilor, „calificarea” lor pentru
ocupaţiile tradiţionale. Transmiterea din generaţie în generaţie, de la
părinţi la copii a ocupaţiei avea la bază identitatea condiţiilor de
muncă pe durate foarte mari de timp.
Astăzi, deşi familiile, prin membrii lor, sunt interesate să câştige
mult mai mult decât necesarul subzistenţei, ele reuşesc să ofere mult
mai puţină securitate materială acestora. Cauzele acestei slăbiciuni
sunt precaritatea patrimoniului (bunuri mobile, uşor de tranzacţionat,
uşor de pierdut), inexistenţa unor rezerve strategice înăuntrul familiei,
dependenţa de instituţii economice externe. Funcţia economică a
315
familiei se manifestă azi preponderent prin administrarea unui buget
comun şi prin exercitarea (tot mai restrânsă) a proprietăţii comune
asupra unor bunuri. Principalele instrumente care măsoară exercitarea
funcţiei economice a familiei sunt, în consecinţă, bugetul de venituri şi
cheltuieli (unde sunt incluse date referitoare la raportul dintre
veniturile şi cheltuielile totale ale familiei, modurile de obţinere a
veniturilor, numărul şi calitatea persoanelor aflate în incapacitate de
muncă şi structura cheltuielilor) şi fişa locuinţei (care conţine titlul de
proprietate asupra locuinţei, densitatea de locuire, starea locuinţei,
dotarea ei, mobilierul, modul de utilizare a spaţiului locuibil).
Proprietatea familială a suferit o denaturare paralelă cu cea a
familiei ca agent economic. De altfel, termenul de economiei derivă
din grecescul oikos, ce desemna domeniul familial, locuinţa şi terenul
aflat în stăpânirea familiei. Excepţie făcând societăţile nomade sau de
curând sedentarizate7, bunurile capitale, cele care făceau esenţa
relaţiei de proprietate erau cele imobile, funciare, în principal casa şi
pământul. Proprietatea desemna, însă, iniţial, domeniul neamului, care
era dat în păstrare unor indivizi lipsiţi de importanţă particulară. La
început, ea a avut sens religios, nu legal şi nici economic. Familia,
neamul erau puse în slujba proprietăţii, mai cu seamă a pământului,
care nu reprezenta obiectul pasiv al relaţiei de proprietate, ci subiectul
activ care supunea şi dispunea continuarea cu orice preţ a unei forme
primordiale de cult: cultul locului şi, în strânsă legătură cu acesta,
cultul strămoşilor. Putem spune că, iniţial, omul era proprietatea
pământului şi nu invers. Din această cauză, în cele mai multe societăţi,
dreptul succesional stabilea imposibilitatea înstrăinării sau fărâmiţării,
prin moştenire, a proprietăţii. Indiviziunea averii era acelaşi lucru cu
indiviziunea familiei. Principiul proprietăţii familiale imuabile persistă
în sistemul economiei familiale a Evului Mediu şi în acela tradiţional
al familiei rurale. El va fi întrerupt abia o dată cu principiile dreptului
familial modern, în care moştenirea se face pe baza descendenţei
naturale şi a noilor principii ale dreptului civil.

7
Astfel, la tătari proprietatea se exercita numai asupra turmelor. La
vechii germani, de curând sedentarizaţi, pământul nu aparţinea nimănui. La
începutul anului, tribul încredinţa un ogor fiecărui membru; în anul următor,
repartizarea pământului se schimba. Folosinţa nu atrăgea şi proprietatea
omului asupra terenului, ci numai asupra recoltei.
316
 Funcţia de socializare. Prin această funcţie, familia participă
direct la reproducerea culturală a societăţii. Socializarea este un proces
cu o participare minimă, dacă nu chiar nulă, a conştiinţei şi voinţei
umane, întrucât realitatea socială este suverană, supunând individul
propriilor raţiuni de reproducere. În esenţă, socializarea este un
fenomen cultural, iar aspectul său observabil constă în învăţarea
socială, adică în iniţierea culturală. După cum spunea Leo Frobenius,
faţă de oamenii care sunt purtătorii ei, cultura trebuie înţeleasă ca un
organism independent, ca o fiinţă vie care are o naştere, o copilărie, o
maturitate şi o bătrâneţe. „Nu voinţa oamenilor dă naştere culturii, ci
cultura îl re-învie pe om”.8
Socializarea era realizată de întreaga societate, cu care familia
nu se afla în discontinuitate. Ba dimpotrivă, între societate şi familie
exista o coerenţă perfectă, dată de extrapolarea valorilor familiale în
cadrul societăţii lărgite şi de interiorizarea valorilor publice în spaţiul
familial. Simbioza era aproape desăvârşită. Pedagogia, ca să folosim
un termen care doar de curând şi-a căpătat aura ştiinţifică, era un
fenomen difuz şi implicit. Familia nu trebui să-şi „educe” membrii
pentru a-i transforma în fiinţe sociale; ei se năşteau în societate
întrucât erau membri ai unei familii. Astăzi este cunoscută şi
obligatorie distincţia sociologică între socializarea primară şi cea
secundară. Dacă cea primară se referă la primii ani de viaţă, în care
sunt deprinse categoriile sociale fundamentale (limbă maternă,
reperele axiologice primare, deprinderea gusturilor, a modelelor
bazale de comportament etc.), socializarea secundară este cea care are
loc în afara familiei, în instanţe specializate (şcoli) sau nespecializate
(grupuri profesionale, de vârstă, politice etc.). Putem distinge, mai
mult sau mai puţin convenţional, din punctul de vedere al agentului
principal al educaţiei, o epocă a pedagogiei materne (perioada tim-
purie, până la ieşirea copilului de sub zodia grijii femeieşti,
reprezentată de mamă şi doică) şi una a pedagogiei paterne, care vine
în completarea intrării copilului în viaţa publică (mai întâi prin
intermediul şcolii). Tatăl a fost dintotdeauna „ghidul social” al fiilor.
În cadrul socializării extrafamiliale, cele mai semnificative
instanţe erau constituite de riturile de trecere, care integrau indivizii în
corpurile sociale, făcându-i indistincţi în cadrul acestora, conformi cu

8
Leo Frobenius, Paideuma, Editura Meridiane, Bucureşti, 1985, p. 39.
317
anumite modele superioare naturii umane.9 Cu timpul, aceste corpuri
sociale au luat forma grupurilor de vârstă exclusive, în care nu
accedeau decât tinerii de o anumită vârstă. Din punctul de vedere al
socializării, adică al formării în spiritul unei culturi, indivizii suferă un
fenomen modelator în trepte, care traduce, în planul paideumei
individuale, succesiunea pragurilor iniţiatice din societate. Aceste
trepte ale spiritului sunt, în viziunea aceluiaşi L. Frobenius, vârsta
intuitivă sau lumea demonismului pueril (viaţa culturală şi spirituală a
vârstei copilăriei), vârsta idealistă şi lumea ideală (viaţa culturală şi
spirituală a vârstei tinereţii) şi, în sfârşit, vârsta mecanicistă şi lumea
faptelor (viaţa spirituală şi culturală a vârstei mature).
Funcţia etico-juridică. Prin socializare, familia transmite
modelul cultural dominant membrilor săi. Ea nu îl propune spre
„dezbatere” conştiinţelor acestora, ci îl impune ca normă culturală şi
socială. Impunerea acestui model se face prin aplicarea unui mod
constrângător de modelare a conduitelor, concretizat în sistemul
normelor şi sancţiunilor specifice şi în structura de autoritate a
familiei. Acest sistem punitiv dezvoltă forme de sancţiuni, din care
unele pot fi calificate ca violente, provocatoare de suferinţă fizică.
Conform structurii de autoritate, care organizează orice
colectivitate, fiecare membru al familiei ocupă o anumită poziţie în
raport cu ceilalţi, care fac parte din acelaşi grup. Ierarhia familială este
foarte clară şi, în acelaşi timp, solid constituită, din suprapuneri pe
poziţii ce au la bază definiţii de vârstă, sex, grad de rudenie. Aceste
criterii ordonează structura de autoritate a familiei, care, la bază,

9
În societăţile primitive, aceste treceri sunt puternic marcate de
ritualuri de consacrare: „Băieţii sunt duşi într-o pădure, expuşi unor scene de
groază, petrec în junglă un timp mai scurt sau mai lung, iar înainte de ieşirea
din această asociere din junglă şi de reîntoarcerea în satul natal, sunt tatuaţi, li
se ciuntesc dinţii, li se taie părul sau primesc alte însemne ale bărbaţilor din
tribul lor. […] Extraordinar de răspândită este … credinţa că, în timpul
acesta, băieţii sunt sacrificaţi sau chiar înghiţiţi de duhul junglei şi născuţi din
nou.” (Leo Frobenius, Paideuma). Comuniunea cu pădurea şi animalele lua,
în cele mai multe din aceste societăţi vechi, forma totemismului, prin care
războinicii se împărtăşeau din substanţa (carnea, sângele) şi spiritul
animalului venerat, pentru a-şi însuşi trăsăturile dominante ale acestuia. O
expunere amănunţită a complexităţii riturilor iniţiatice o face Arnold Van
Gennep în cunoscutul său studiu, Riturile de trecere. (Les rites de passage,
Nourry, Paris, 1937-1958).
318
cunoaşte două tipuri fundamentale, tradiţionale de propagare:
autoritatea bărbatului asupra femeii şi autoritatea celor mai vârstnici
asupra celor mai tineri, a părinţilor asupra copiilor.
Familia controlează aproape toate deciziile şi acţiunile
importante ale membrilor săi, hotărând în comun, de exemplu, cine şi
cu cine se va căsători; dacă va fi aleasă o ocupaţie sau alta; ce fel de
muncă este de făcut şi în ce moment; ce educaţie trebuie să se acorde
şi cui; ce fel de tranzacţii economice sunt de făcut etc. Formulele de
organizare a autorităţii pot fi mai despotice (autoritatea unică a
patriarhului) sau mai democratice (consiliile familiale, care se întâl-
nesc şi astăzi în multe familii europene). Familia clasică reacţionează
în virtutea responsabilităţii colective pentru ofensele şi greşelile
săvârşite de membrii săi. În familiile urbane responsabilitatea colec-
tivă este înlocuită, în mare măsură, de responsabilitatea individuală.
În legătură cu această funcţie a familiei de a judeca şi corija
comportamentele membrilor săi, este adusă, tot mai insistent, în
dezbaterea publică problema violenţei domestice. În plan social şi
familial, exagerarea acestui fenomen reprezintă contestarea, cu
precădere de populaţia feminină10, a formelor naturale, tradiţionale ale
autorităţii (a bărbatului asupra femeii, a adulţilor asupra copiilor).
Ceea ce se pierde din vedere, conform ideologiei drepturilor naturale
ale omului, este că violenţa este legitimă atât timp cât are susţinerea
unei poziţii de autoritate. Nimeni nu contestă violenţa armatei sau
poliţiei împotriva celor care le încalcă autoritatea de a apăra teritoriul
sau de a impune legile unei comunităţi. Comunitatea, de orice tip ar fi,
are dreptul la exerciţiul violenţei (sub forma pedepsei) asupra
membrilor săi, în scopul supunerii şi aproprierii conştiinţelor acestora.
Suferinţa provocată acestora prin pedeapsă de către o comunitate are,
din acest motiv, sens purificator, expiator: comunităţile religioase
practică exorcismul, impun asceza ca suferinţă expiatoare şi
propiţiatoare; comunităţile rurale cunosc, la rândul lor, ritualuri
violente de purificare a spaţiului, obiectelor şi fiinţelor ş.a.m.d. La fel,

10
Deşi statisticile sociologice arată că numărul agresiunilor asupra
femeilor este mai redus, ca pondere şi ca gravitate, decât violenţa manifestată
asupra bărbaţilor, chiar dacă evidenţele poliţiei arată un raport invers. Acest
lucru se datorează unei conduite diferite de reclamare a tratamentelor violente
(bărbaţii sunt mai reticenţi în a-şi reclama soţiile, iar copiii mamele în faţa
unei instanţe oficiale).
319
nimeni nu ar trebuie să conteste dreptul familial, în dimensiunea sa
prescriptivă sau în cea punitivă, ca definire a crimei (É. Durkheim) şi
a pedepsei. Abuz este doar acea violenţă care nu are la bază
legitimitatea unei autorităţi (a abuza înseamnă a-ţi asuma drepturi pe
care nu le ai). Definiţia modernă asupra violenţei familiale desfiin-
ţează orice legitimitate a pedepsei, adică a structurii de autoritate a
familiei. Familia este transformată, în acest fel, într-o instituţie lipsită
de autoritate sau căreia i se acordă doar o autoritate formală
(„competenţa”). În acest fel, controlul social, care se realiza prin
interiorizarea normelor deprinse în mediul familial, s-a exteriorizat în
societatea modernă şi revine în totalitate instituţiilor publice. (De aici
paradoxul ce domină societatea americană, de exemplu, unde
promovarea drepturilor omului, în defavoarea familiei şi a altor
instituţii tradiţionale, se împleteşte foarte strâns cu controlul riguros şi
foarte eficient al conduitelor.)

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Ariès, Philippe; Duby, Georges, Istoria vieţii private, Editura Meridiane,

Bucureşti ,1994-1998.
Mihăilescu Ioan, Familia în societăţile moderne, T.U.B., 1995.
Stănciulescu E., Sociologia educaţiei familiale, Editura Polirom, Iaşi, 2002.
Frobenius Leo, Paideuma, Editura Meridiane, Bucureşti, 1985.

320