Interviul-elemente teoretico- metodologice/ avantaje

și dezavantaje în cercetarea socială

I. Introducere: Geneza interviului în științele sociale

Interviul a luat naștere din nevoia de a stabili un raport suficient de egalitar între
anchetator și anchetat, astfel încât acesta din urmă să se simtă constrâns să dea informații ca la
un interogatoriu. Modificând raporturile dintre intervievator și interveviați, interviul modifică,
de asemenea și natura informației produse.
De la o informație care constituia un raspuns strict la o întrebare a anchetatorului, s-a
trecut la un raspuns- discurs, obținut prin intervențiile indirecte ale anchetatorului.

Întrebarea anchetatului în locul aceleia a anchetatorului: istoricul

unui schimb

La origine, interviul este un tip de raport social și verbal aparținând limbajului

diplomatic- anterior și, totodată, extern constituirii științelor sociale și a instrumentelor
metodologice-, desemnează o discuție de la egal la egal, între doi suverani, de exemplu, dar cu
toate acestea, se consideră că nașterea abordării numită ”indirectă” s-a produs la o dată mai
recentă – 1929 -, la Western Electric , unde s-a desfășurat o anchetă de evaluare într-un stil
nou, descrisă, comentată și teoretizată în 193 de către Roethlisberger și Dickson, care sunt
considerați fondatorii interviului de cercetare, Această anchetă, centrată la început pe
condițiile materiale, ale productivității în interprindere, a pus în evidență, împotriva oricărei
așteptări, importanța relatiilor interpersonale pentru motivația muncii.
Ancheta a devenit un dispozitiv de acțiune, îmbogățindu-se cu două etape
suplimentare: în afară de aplicarea chestionarului (numită abordare directă), ancheta cuprinde
de acum o abordare indirectă, procedându-se mai întâi la însemnări, iar apoi la înregistrarea
integrală a spuselor celor interveviați.
Punerea în funcțiune a acestui dispozitiv a reprezentat o cotitură în modul de
interogare, deoarece s-a petrecut progresiv de la căutarea raspunsurilor obținute la întrebările
formulate din perspectiva unei cunoașteri științifice deja existente, la cautarea întrebărilor
formulate de către actorii sociali înșiși.

1
 Trecerea de la chestionar la interviu este legată, astfel, nu numai de faptul că ancheta
socială însăși s-a desprins din interogatoriu, ci de transformarea viziunii antropologice asupra
societăților îndepărtate.

Demersul clinic: a obține colaborarea bolnavului facându-l să

vorbească
Piaget (1926) arată cum metoda clinică se poate impune ca singură abordare posibilă a
unei probleme date1. El și-a propus să studieze reprezentările despre lume pe care și le fac în
mod respins, în cursul diferitelor stadii ale dezvoltării sale intelectuale. Mai întâi, ne spune el,
i-a supus pe copii unei chestionar standardizat. Această tehnică are însă două inconveniente:
primul constă în faptul că, într-o etapă ulterioară, ne vom afla în imposbilitatea de a analiza
rezultatele obținute, din cauza lipsei de acces la contextul enunțului; al doilea și mai
important, privește caracteristicile problemei studiate.
Tot la participarea bolnavului face apel și Freud (1885), atunci când respinde metoda
catartică2.
Abandonarea metodei catartice directive și inductoare în favoarea utilizării unei
tehnici în care pacientul dispune de mijloace de analiză ale propriei sale vorbiri constituie o
revoluție epistemologică care a înnoit radical dispozitivele clasice de observație clasică ale
psihopatologiei.

Marile anchete sociale: de la interogatoriul săracilor la ascultarea lor

Deasemenea și în ancheta socială este elaborată o nouă concepție despre investigație.
Într-o epocă în care nu se face deosebire între filantropie și știintă socială, ancheta socială este
practicată de către medici, ”ingineri sociali”, funcționari, preoți, aflași cu toții la punctul de
joncțiune între clasele dominante și cele dominate.
Dispozitivul este acela al interogatoriului, iar prtocolul, acela al ”vizitei” (Leclerc,
1979). Observatorul social- care, dacă este cazul, poate fi însoțit de ofițerul de poliție-
adresează familiilor vizitate o serie de întrebări, pe teme ce preocupă autoritățile al căror
reprezentant este, dacă nu în realitate, cel puțin în viziunea celor anchetați.

1
Piaget folosește termenul de ”metodă clinică”, preluând numele unei tehnici folosite în psihopatologie,
care constă în diagnosticarea stării pacientului pornind de la diferite semne evidențiate de discursul său.
2
Metodă psihoterapeutică prin care terapeutul încearcă să obțină vindecarea bolnavului apelănd la
sugestie.

2
 Pentru buna desfășurare a anchetei asupra ”muncitorilor europeni”, Le Play
recomandă: ”Este mai important să asculți decît să interoghezi”. Suntem abia în 18623, astfel
reticența săracilor în a suporta interogatoriul și a furniza o informație, este subînțeleasă în
comentariile lui Le Play, care nu le putea fi smulsă decât tocmai pentru că erau lipsiți de
însemnătate, a contribuit la evoluția anchetei sociale către o formă de chestionare mai puțin
autoritară, problema implicând determinarea anchetatului de a coopera.

Indieni la oraș: introducerea metodelor antropologice la Chicago

Detașându-se progresiv de ancheta socială, ancheta sociologică își perfecționează

instrumentele de investigație; în același timp, ea împrumută de la antropologie modelul de
anchetă. Inspirat de celebra anchetă a lui Charles Booth referitoare la săracii din Londra
(realizată între anii 1889-1891, dar publicată abia în 1902), Du Bois realizează, în 1899,
primul studiu sistematic asupra unei comunități urbane, intitulat The Philadelphia Negro.
Scopul acestuia, era de a oferi o imagine căt mai aplă a vieții negrilor ce trăiesc în
Philadelphia. Instrumentele sale: studiul statistic și documentarea, ancheta directă pe teren,
observația participativă, el observând deja, în trecere, caracterul perturbator al convingerilor
sale, oricât de cold-blooded 4 ar fi el.
Totuși, ancheta de teren în această formă mixtă nu va cunoaște adevărata consacrare
decât 20 de ani mai târziu, la Chicago, sub dublul impuls al lui R. Park și W. Thomas. Pentru
ceea ce va deveni școală socială, terenul are o funcție triplă: fiind în același timp rit inițiatic,
exercițiu de deșteptare socială și încercare de reîntoarcere periodică la surse.
Școala de la Chicago ale cărei studii principale au ca obiect faptele și gesturile din
viața obișnuită, felurile de a fi și modurile de viață, recomandă observarea fenomenelor
sociale în cadrul lor natural. Subiectele studiilor pe care le-a inspirat, pentru a nu le cita decât
pe cele mai importante, sunt: The Hobo, The Taxi-Dance Hal, The Gang, The Ghetto, The
Gold Coast and the Slum5. Totuși, în această perspectivă, interviul nu figurează decât ca
tehnică asociată observației ”pe viu” și documentării.

3
Le Play f. (1862), „Instruction sur la methode de observation dite des monographies de famille”; metoda
a fost utilizată în ancheta descrisă în Les ouvriers Europeens, lucrare publicată în 1855 și reeditată în 1877-1878,
în șase volume (primul voluma fost reluat în 1879, sub titlul La Methode sociale).
4
„Cu sânge rece” (engl.). Ulterior R. Park, folosindu-se de experiența lui de ziarist, va insita asupra
atitutudinii detașate, necesară, în conducerea interviului.
5
Lucrările Școlii de la Chicago rămân profund legate de reformism și dependente de diferitele agenții
locale pentru realizarea anchetelor.

3
 Cu Școala de la Chicago, interviul devine așadar, elementul obligatoriu al abordării
etnografice a unui teren. Nu mai este vorba doar despre a chestiona altfel pentru a obține
consințământul unei populații supuse dreptului de a ști al autorităților, ci de a aplica o tehnică
pentru abordarea unor indivizi ce întrețin contacte între ei și cu alții, în diversitatea reală a
legăturilor lor efective, în contextul lor social, iar nu ca indivizi izolați (așa cum se întâmplă
în cazul abordărilor statistice6.

II. Clasificarea interviurilor

Aceasta se poate face conform mai multor criterii, obținându-se mai multe tipuri, așa
cum se poate vedea pe larg în lucrarea lui S. Chelcea (1996), dintre care cele mai importante
sunt următoarele: interviurile față în față (după genul convorbirii); interviuri structurate,
semistructurate și nestructurate (după gradul de libertate în formularea întrebărilor de către
cercetător în cursul vorbirii); individual și de grup (după numarul de participanți).

A. Interviul structurat
Prin acesta se înțelege că întrebările și ordinea lor sunt dinainte stabilite, deobicei sunt
date și alternativele de răspunsuri, subiectul având sarcina de a alege variante sau variantele
de răspuns ce i se par potrivite. Într-o formă drastică, în anumite anchete și sondaje, pretenția
este ca nu doar protocolul de interviu să fie total standardizat, ci și comportamentul celuia ce i
se adresează întrebările să fie la fe; să nu pună întrebări suplimentare, să nu răspundă la
întrebările subiecților, să păstreze același ton, etc.
De notat, însă că, din perspectiva calitativiștilor, și interviurile pe bază de chestionar
cu întrebări deschise sunt un interviu de tip cantitativ. Se mai cuvine o mențiune, relativ la
raportul interviu- anchetă; convorbiri față în față sau telefoane- a chestionarului standardizat
și este deci o formă de anchetă. Dar, pe de altă parte, aplicarea chestionarului se poate realiza
și prin modalități (poștă, înmânarea textului scris direct respondentului etc. ), iar pe de altă
parte interviul nonstructurat este altceva decât ancheta, constituindu-se în metodă calitativă,
cu alte funcții și caracteristici
Dacă în cazul interviului structurat , al anchetei orale, întrebările și ordinea lor sunt
dinainte prestabilite, în interviul semistructurat prestabilite sunt doar temele în jurul cărora se
va purta discuția . Așa se face că operatorul va pleca pe un teren cu un ghid de interviu și nu
cu un instrument elaborat în detaliu (chestionar).

6
Cf. Hannerz, op. cit

4
 B. Interviul calitativ (nestructurat)
Pentru anumiți calitativiști, conținutul celor spuse de subiecți în cadrul interviului
trebuie raportat la un referențial ontic, adică să ne punem în problema dacă ele sunt adevărate
sau false în raport cu anumite date ale realului, ci trebuie considerate în sine, ca expresii a
unor reprezentări șă practici simbolico- culturale ale subiecților. Un exemplu concret oferit de
D. Silverman (1993, pp. 105-106) ilustrează această diferență. Când sunt intervievați parinții
copiilor handicapați, foarte adesea ei aduc în prim plan ”atrocitățile” săvârșite de personalul
medical față de copii lor prin tratamente neadecvate sau prea târziu descoperite.
Fără îndoială că o atare interpretare a răspunsurilor este realizabilă și e întemeiată
științific, fiind deziderabilă din punct de vedere general uman. Nu se vede însă din ce motiv
cele două posibile demersuri (cantitativist și calitativist) sunt în raport de exclusivitate și nu
de completare.
Mulți cercetători adoptă în această privință punctul de vedere al complementarității
dintre cantitativ (raportarea răspunsurilor la referențialul exterior) și calitativ (analiza internă a
structurii răspunsurilor și a semnificației lor culturale). În faimoasa lor carte Drugs in
Adolescent World , ce sintetizează rezultatele cercetărilor întreprinse de ei cu privire la felul în
care adolescenții americani percep și utilizează drogurile, B. Glassner și J. Loughlin (1987)
consacră un capitol special respectivei probleme și anume; ”Putem noi crede copii? ” .
Silverman (1993) apreciază că cercetătorii de factură interacționalist –simbolică- cum
sunt și B. Glassner7 și J. Loughlin- își pun mai serios problema tensiunii și, eventual, a
complementarității dintre cele două tipuri de adevăr conținute în relatările indivizilor pe bază
de interviu ne structurat.
El susșine că, etnometodologii, sunt mai radicali, considerând așa cum anticipam , că
produsul final al interviului este o ”sincronizare de înțelesuri” (Cicourel, 1964) din timpul
acțiunii intervievator-interveviat.
a. Interviul individual
Interviul individual nestructurat presupune că cercetătorul poartă discuții libere cu
anumiți membrii ai comunități vizitate, pe una sau mai multe probleme. Uneori nici
problemele nu sunt date prealabil, urmând ca ele să fie descoperite și definite prin intermediul
unor astfel de discuții.
Conținutul și forma interviului individual diferă în funcție de problemele discutate, de
caracteristicile socio-demogafice ale populației (intervevierea copiilor, de exemplu, reclamă
7
Glassner, Barry, autorul best-sellerului național american ”The culture of fear”, renumit profesor de sociologie
la USC, el trăind în Los Angeles.

5
anumite procedee și comportamente ale interveviatorului), de locurile în care se desfășoară
(locuință, școală, birou etc.). Astfel se pot desprinde mai multe tipuri de interviuri individuale:
• Interviu calitativ de tip clasic utilizat în cercetările etnografice, unde el este
consubstanțial observației participative, și unde cercetătorii, luând parte la viața și
activitățile unei culturi, rezlizează automat și convorbiri informale, spontane, dar de
cele mai multe ori, ei își provoacă discuții cu un caracter mai organizat, centrate pe
anumite subiecte.
• Studiile de istorie orală au ca suport metodologic tot interviul nestructurat, diferența
față de utilizarea lui curentă fiind aceea că se urmărește în mod expres reconstituirea,
pe cale orală, din relatările participanților, a unor evnimente, episoade sau profiluri de
personalități istorice.
• J. Douglas(1985), dorind să sublinieze caracterul deschis al interviului nestructurat,
necesitatea adaptării lui la situații și persoane diverse, propune expresia de interviu
creativ. Se recomandă ca deopotrivă intervievatorul și intervievatul să renunțe la orice
regulă de gândire și conduită formală, să uite toate conveniențele, să se exprime tot
mai liber și creativ.
• Preocupările postmoderniste în legătură cu interviul merg pe linia de a prezenta cât
mai crud, autentic, fără intervenția deformatoare a cercetătorului, relatările și
interpretările subiecților investigați. Tot în cadrul mișcării postmoderniste se susține că
prin interviul interpretativ, alături de caracterul creator și polifonic, trebuie să se
insiste pe momentele considerate de subiecți ca fiind cruciale în traiectoria lor de
viață.

b. Interviul de grup și focus grup

Prin interviul de grup se înlatură ceea ce în literatura metodologică se numește
greșeală atomistică, adică deducerea stării de spirit colective din agregarea statistică- oricât de
rafinată ar fi ea- a opiniilor individuale. Este clara diferența dintre interacțiunea statistico-
matematică a opiniilor și interacțiunea reală a acestora în procesul viu al discuțiilor în
procesul de grup, unde intervin ample fenomene de controversă, de persuasiune, de autoritate
etc.
Ca și interviul individual, interviul de grup se poate realiza în cele trei forme:
structurat, semistructurat și nestructurat.

6
 În discutarea colectivă de către membrii unui grup natural a unei probleme din viața
grupului respectiv, sarcina intervievatorului este deosebit de complexă și delicată, deși
intervențiile sale trebuie reduse la minimum, adică să nu depășească 20% din totalul
schimburilor verbale. Intervențiile se referă la sublinierea si reformularea unor opinii, precum
și la sinteze progresive, cel ce conduce interviul trebuind să realizeze ceea ce se numește
”nedirijare asupra fondului și dirijarea formei” Adică, să știe să stăpânească grupul, să
depățească momentele dificile, cum ar fi cele create de participanții care monopolizează
schimbul de replici, să știe să îi încurajeze pe cei timizi și să fie capabili să aplaneze tensiunile
ce se pot ivi.
Pentru o mai bună reușită a interviului de grup, sunt necesare câteva condiții
importante, dintre care nu sunt de neglijat cele materiale, exterioare, dar cu implicații
psihologice importante: la ce oră se realizează (este contraindicată reunirea membrilor
grupului după orele de muncă sau de clasă); locul unde se desfășoară și numărul de
participanți (schimbul optim de replici se poate asigura cu un număr de 10-15 persoane);
calitatea participanților (nu ebine să fie prezente persoane cu un înalt statut social-
profesional, deoarece au un efect inhibant).
Interviurile de grup clasice se utilizează atât în traducerea trăitului în reflectat, în
clarificarea valorilor și atitudinilor grupale și individuale, în rezolvarea eventualelor tensiuni
și ajungerea la soluții, cât și în faza de preanchetă, pentru construirea unor chestionare
standardizate.
Interviul de grup structurat s-a concretizat în ceea ce de multă vreme se practică în
SUA- și mai recent, și la noi- sub denumirea de focus grup. El a fost și este asiduu folosit, mai
ales în studiile de marketing, în implementarea și evaluarea unor programe sociale și în
proiectarea sau completarea unor cercetări sociologice. În acest din urmă scop, el a fost
utilizat de R. K. Merton și colaboratorii săi (1956), care i-au conferit și numele, în lucrarea
The Focused Interview.
Clasificarea interviurilor de grup în structurate, semistructurate și nestructurate
privește criteriul poate cel mai important, fiind vorba de fixarea sau nu a cadrului de conținut
al discuției.
Astfel interviul de grup are o serie de avantaje , mai importante fiind cele ce decurg
din dinamica opțională și decizională proprie grupului ca entitate. De asemenea, comparativ
cu ancheta, trebuie menționat costul mult mai redus. Dezavantajele provin din faptul că cel
conduce un astfel de interviu trebuie să fie o persoană cu multe abilități de intervievator, dar și
de moderator, de negociator, calități ce nu e ușor să fie întrunite de aceeași persoană.

7
 III. Avantajele si dezavantajele interviului ca tehnica de cercetare

Kenneth D. Bailey (1978/1982, apud Chelcea) prezintă atât avantajele, cât şi

dezavantajele interviului.
A. Avantaje:
• flexibilitatea, posibilitatea de a obţine răspunsuri specifice la fiecare întrebare;
• rata mai ridicată a răspunsurilor, asigurată de obţinerea răspunsurilor şi de la
persoanele care nu ştiu să citească şi să scrie, ca şi de la persoanele care se simt mai
protejate când vorbesc decât când scriu;
• observarea comportamentelor nonverbale, fapt ce sporeşte cantitatea şi calitatea
informaţiilor;
• asigurarea standardizării condiţiilor de răspuns, lucru imposibil de realizat în cazul
chestionarelor poştale;
• asigurarea controlului asupra succesiunii întrebărilor, fapt ce are consecinţe pozitive
asupra acurateţei răspunsurilor;
• colectarea unor răspunsuri spontane, ştiut fiind că primele reacţii sunt mai
semnificative decât cele realizate sub control normativ;
• asigurarea unor răspunsuri personale, fără intervenţia altora;
• asigurarea răspunsului la toate întrebările şi prin aceasta furnizarea informaţiilor
pentru testarea tuturor ipotezelor cercetării;
• precizarea datei şi locului convorbirii, fapt ce asigură comparabilitatea informaţiilor;
• studierea unor probleme mai complexe prin utilizarea unor formulare, chestionare
sau ghiduri de interviu mai amănunţite, cu mai multe întrebări, de o mai mare
subtilitate;

B. Dezavantaje:
• costul ridicat, nu numai al orelor de intervievare, dar şi al celorlalte etape şi momente
ale proiectării şi realizării cercetărilor pe bază de interviu;
• timpul îndelungat necesar pentru identificarea persoanelor incluse în eşantion,
pentru obţinerea acordului şi desfăşurarea convorbirii, uneori fiind necesare mai multe
vizite la aceeaşi adresă;
• erorile datorate operatorilor de interviu în ceea ce priveşte punerea întrebărilor şi
înregistrarea răspunsurilor, asa-numitul „efect de operator“;

8
• imposibilitatea consultării unor documente în vederea formulării unor răspunsuri
precise;
• inconveniente legate de faptul că se cere indivizilor să răspundă, indiferent de
dispoziţia lor psihică, de starea de oboseală etc.;
• neasigurarea anonimatului, fiind cunoscute adresa şi numărul de telefon ale
persoanelor care urmează să fie intervievate;
• lipsa de standardizare în formularea întrebărilor, ceea ce limitează comparabilitatea
informaţiilor;
• dificultăţi în accesul la cei care sunt incluşi în eşantion.