POLITICI SOCIALE ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

CUPRINS

1. Politici sociale în Uniunea Europeană

1.1. Sistemele de sănătate
1.2. Pensiile
1.3. Egalitatea şanselor
1.4. Analiza situaţiei actuale şi tendinţe

2. Politici sociale în Republica Moldova

2.1. Prezentarea politicilor sociale din Republica Moldova
2.2. Analiză a situaţiei sociale actuale
2.2.1. Aspecte pozitive
2.2.2. Aspecte negative
2.3. Analiza comparativă a politicilor sociale din Uniunea Europeană şi cele din
Republica Moldova
2.4. Prezentarea politicilor sociale din România

3. Concluzii şi sugestii privind situaţiei actuală a politicilor sociale din Republica

Moldova
3.1. Concluzii
3.2. Sugestii

Anexa 1: LEGE nr. 17 din 6 martie 2000 privind asistenţa socială a persoanelor vârstnice –
România
Anexa 2: Evaluări din rapoartele Comisiei Europene privind România pe anii 2000, 2001
şi 2002
Anexa 3: Legea asigurărilor sociale de sănătate – România
Anexa 4: LEGE nr. 74 din 3 mai 1999 pentru ratificarea Cartei sociale europene revizuite,
adoptata la Strasbourg la 3 mai 1996

1
Anexa 5: Grafice, hărţi, ce fac referire la situaţia sănătăţii din România şi din Uniunea
Europeană

2
 CAPITOLUL 1

Necesitatea unui studiu referitor la politicile sociale este impusă de situaţia Republicii
Moldova. Condiţiile actuale au impus implementarea şi elaborarea unui sistem de politici
sociale, care a avut drept cadru o economie aflată în tranziţie şi o mentalitate etatistă. Din
aceste motive, ralierea la un sistem brevetat, ca cel implementat în Uniunea Europeană,
precum şi obiectivul declarat al Republicii Moldova de a se integra în viitor în Uniune, au
impus o analiză mai detaliată în ceea ce priveşte politicile sociale din Uniunea Europeană

Sistemele de protecţie socială au un rol foarte important în cadrul Uniunii Europene, în

viaţa europenilor, a familiilor lor precum şi din punctul de vedere al influenţei pe care o
exercită în propulsarea societăţii şi a economiei. Acestea garantează venituri persoanelor
aflate în dificultate permiţându-le în acelaşi timp să accepte şi să se adapteze evoluţiilor
economice şi sociale. Astfel ele favorizează în acelaşi timp coeziunea socială şi
dinamismul economic. Importanţa lor în cadrul infrastructurii sociale şi economice a
Uniunii Europene nu trebuie aşadar subestimată. Cheltuielile cu protecţia socială reprezintă
28,5% din PIB-ul comunităţii, din care partea cea mai importantă (63%) este destinată
pensiilor şi serviciilor de sănătate. Rolul lor în redistribuirea veniturilor este considerabil,
în sensul că datorită unor „lipsuri” ale sistemului social 40% dintre familii ar trăi într-o
relativă sărăcie, cifră care graţie regimurilor fiscale a scăzut la 17%. Având în vedere
impactul pe care politicile sociale îl au asupra condiţiei cetăţenilor Uniunii Europene, sunt
prezentate în continuare principalele linii directoare trasate în timp ca urmare a parcurgerii
unor etape distincte.

1.1. SISTEMELE DE SĂNĂTATE

Creşterea nevoii pentru produse de asigurare a sănătăţii este o trăsătură comună şi

importantă pentru toate ţările. În UE toate ţările membre au făcut faţă creşterii presiunii
asupra bugetelor serviciilor de sănătate de-a lungul anilor. Cauzele au fost nu numai
îmbătrânirea populaţiei care apasă asupra serviciilor, dar şi creşterea nivelului venitului

3
real şi intensificarea descoperirilor în domeniul medical, care au determinat la rândul lor
creşterea cererii pentru tratament. Dată fiind dedicaţia în ceea ce priveşte asigurarea
accesului universal la îngrijire medicală, atenţia s-a concentrat asupra reducerii
cheltuielilor fără a reduce însă calitatea serviciilor şi accesul la acestea. Reformele au făcut
referire de-a lungul anilor la creşterea eficienţei cu resursele existente şi la menţinerea
eficienţei costurilor pentru serviciilor prestate. În acest scop s-a realizat o împărţire a sferei
de acţiune a resurselor sectorului public, o împărţire a acordării de asistenţă medicală între
sectorul public şi cel privat şi a modului în care tratamentul şi celelalte servicii vor fi
gratuite, sau în cazul în care nu e vorba de gratuitate, stabilirea unui nivel acceptabil a
preţului.

Comunicatul Comisiei Europene din anul 2001 asupra viitorului serviciilor medicale şi a
serviciilor acordate persoanelor în vârstă a pus accentul pe 3 mari obiective care vor putea
asigura accesibilitatea, calitatea şi susţinerea financiară a sistemelor. Comunicatul
Comisiei Europene din anul 1999 a făcut deja apel la Statele Membre în vederea:

• Contribuirii la îmbunătăţirea eficienţei şi a eficacităţii sistemelor de sănătate astfel

încât acestea să îşi atingă obiectivele cu ajutorul resurselor disponibile. În acest
scop trebuie asigurat know-how-ul medical şi tehnologic şi utilizarea acestuia în cel
mai eficient mod posibil pentru a întări cooperarea între Statele Membre
• Asigurării accesului tuturor la servicii de sănătate de foarte bună calitate şi de a
reduce inegalităţile în ceea ce priveşte accesul la acestea
• Întăririi suportului acordat pe termen lung persoanelor în vârstă şi slăbite, prin
asigurarea unor facilităţi de îngrijire şi prin revizuiri în ceea ce priveşte acoperirea
protecţiei sociale pentru cei îngrijiţi cât şi pentru îngrijitori
• Îndreptării atenţiei spre prevenirea bolilor şi protecţia sănătăţii ca cele mai bune
unelte în abordarea problemelor de sănătate, reducerea costurilor şi promovarea
stilului de viaţă sănătos

Măsurile luate până în anul 1999 au fost un răspuns pentru aceste obiective, deşi au luat
alte forme pentru diferitele ţări. Aceasta nu poate decât să reflecte diferenţele în
dezvoltarea istorică ale sistemelor naţionale, a felului în care sunt organizate şi fondate,
precum şi a unui anumit standard a serviciilor. Cea mai importantă diferenţă

4
organizaţională este între ţările în care există un serviciu naţional de sănătate gratuit din
punctul de vedere al distribuţiei – ca ţările nordice, Anglia şi Irlanda – în care cheltuielile
sunt susţinute prin intermediul unor taxe generale, şi ţările în care există sisteme bazate pe
asigurări, unde contribuţiile sunt percepute special pentru accesul la serviciile de sănătate
şi unde oamenii sunt despăgubiţi în funcţie de serviciile pe care le-au accesat.

Măsurile actuale prin intermediul cărora se intenţionează obţinerea unei consolidări a

sistemelor de sănătate sunt detaliate în continuare:

Descentralizarea responsabilităţii serviciilor de sănătate

Metoda prin care s-a încercat creşterea eficienţei furnizării serviciilor de sănătate este prin
intermediul transferării responsabilităţii către nivelele regionale şi locale, sau chiar în unele
cazuri către spitale şi medici generalişti. Scopul este acela de a permite o luare în
considerare mai însemnată a nevoilor locale şi o mai bună coordonare între nevoi şi
resurse. Acest lucru a fost asociat în unele ţări cu o separare clară între cererea şi oferta de
servicii de sănătate şi cu numirea unor profesionişti în funcţii administrative menite să
îmbunătăţească managementul serviciilor.

Măsuri privind creşterea eficacităţii costurilor şi a calităţii tratamentului

Eforturile privind creşterea eficacităţii utilizării resurselor au luat diferite forme. A existat
spre exemplu a tendinţă crescută de a îmbunătăţi informaţia disponibilă despre costul
tratamentelor diferitelor boli, de a încerca să se ţină tot mai mult cont de costuri pentru a
determina nevoia de servicii şi pentru a o putea raţionaliza.

Mecanismele pieţei

Un mod foarte răspândit de inducere a schimbărilor în domeniul serviciilor de sănătate,

este încercarea de a introduce mecanismele pieţei pentru creşterea eficienţei. În cadrul
acestor măsuri se include şi o mai clară demarcare între oferta şi cererea de servicii
specificată mai sus. În acest sens au fost introduse contracte formale între consumatori şi
distribuitori, care stipulează serviciile ce vor fi prestate, termenii şi condiţiile aplicate
acestora, precum şi stabilirea unui sistem intern de plată, contribuind astfel la

5
conştientizarea de către pacient a costurilor implicate în vederea oferirii îngrijirii şi
tratamentului.

Reducerea cheltuielilor cu medicamentele

Măsurile luate în această direcţie vizează implicarea pacienţilor în plata medicamentelor

prescrise pentru tratamentul lor (co-plată), încurajându-se astfel economia în folosul
pacienţilor. Măsurile mai directe vizează folosirea într-un anumit număr de state membre a
medicamentelor generice, sau restricţionarea/interzicerea completă a unor anumite mărci
scumpe de produse farmaceutice.

Îngrijirea pe termen lung

În condiţiile în care persoanele în vârstă apelează mult mai des la serviciile de sănătate se
estimează că în viitor se va aplica o presiune tot mai mare asupra acestor servicii datorită
creşterii numărului persoanelor peste 70 de ani. O proporţie mare din această presiune este
atribuită nevoii acestor persoane de a li se acorda îngrijire pe termen lung comparativ cu
nevoia lor pentru medicamente. În condiţiile în care numărul persoanelor ce solicită
îngrijiri a crescut datorită imposibilităţii acoperii acestei solicitări la nivel familial, nevoia
pentru acordarea de asistenţă a crescut în multe din statele membre şi a devenit o provocare
importantă pentru politica socială, din punctul de vedere al posibilităţilor de acordare a
asistenţei precum şi a posibilităţii de finanţare a acesteia.

În acest context este mai puţin important cine este responsabil pentru asigurarea acestor
servicii, ci cine trebuie să suporte din punct de vedere financiar aceste servicii. Până în
prezent îngrijirea acordată pe termen lung a fost parte integrantă a sistemului de protecţie
socială doar în anumite State Membre. Germania, Austia şi Luxemburgul sunt cele mai
recente exemple. În alte state, ca Italia, organizaţiile non-profit deţin un rol important în
oferirea de asistenţă. De asemenea, rolul familiei rămâne important mai ales în ceea ce-i
priveşte pe bătrâni şi pe handicapaţi.

În condiţiile în care aceste măsuri vor fi luate în considerare pentru consolidarea sistemelor
de sănătate şi pentru realizarea obiectivelor propuse, atâta vreme cât este acceptată şi pusă
în practică implicarea economicului, a unei administraţii şi a unui management performant

6
în vederea obţinerii unor rezultate de excepţie, sistemele de sănătate din UE nu vor
cunoaşte decât progresul.

1.2. SISTEMELE DE PENSII

În perioada de dinainte de 1999, guvernele Uniunii Europene şi-au concentrat atenţia

asupra presiunii financiare pe care sistemele de pensii o creau prin prisma numărului mare
de persoane ce depăşeau vârsta de pensionare, şi a expansiunii continue în următorii ani a
generaţiei baby-boom care urma să se pensioneze. În următorii 10 ani, numărul persoanelor
de 65 de ani şi peste – vârsta oficială pentru pensionare în cele mai multe din statele
membre – a continuat să crească cu aproximativ un procent şi jumătate pe an în Uniune, cu
anumite variaţii ale ratei creşterii între ţări. În Spania, Italia şi Luxemburg numărul a
crescut cu aproximativ 2% pe an, în Grecia cu aproximativ 3% pe an, în timp ce în
Danemarca numărul a scăzut uşor, în Suedia şi Anglia crescând foarte puţin. Pentru
perioada de timp 2000 – 20015 se estimează că numărul persoanelor de 65 de ani şi peste
în Uniune va creşte cu aproximativ aceeaşi rată, dar cu mai puţine variaţii între statele
membre. Doar în Grecia se prevede o creştere de mai puţin de 1% pe an. În cazul Spaniei,
creşterea este estimată să scadă de la 2,4% la 1,18%. Numărul pensionarilor este posibil să
fie cu 20% mai mare în aproape toate ţările Uniunii Europene în 2015 decât în prezent, şi
în medie cu 40% mai mare decât în 1990.

Problema finanţării creşterii numărului de pensionari este asociată cu faptul că numărul

persoanelor în vârstă de muncă, cei care finanţează pensiile, creşte cu o rată mică. În
ansamblul Uniunii numărul acestora este prevăzut să fie cu 1% mai mare în 2015 decât
este în prezent. În patru dintre ţările membre, Germania, Spania, Italia şi Finlanda, numărul
acestora va fi mai mic în 15 ani decât acum. Conform rapoartelor demografice curente,
raportul între oamenii în vârstă de pensionare şi persoanele apte de muncă se va dubla, de
la 24% la 49% până în 2050. O estimare a cheltuielilor efectuate cu pensiile indică o
creştere de la 3 la 5 procente din produsul naţional brut pentru majoritatea ţărilor.

În faţa unor asemenea probleme, care s-au evidenţiat foarte bine de-a lungul anilor, ţările
membre au reacţionat în diferite moduri. Au încercat să micşoreze costurile cu pensiile,

7
atât pe cele prezente cât şi pe cele viitoare. De asemenea, s-au asigurat că fondurile care
servesc finanţării pensiilor vor fi disponibile fără a impune taxe inacceptabile pentru cei ce
muncesc, atât prin constituirea de fonduri de pensii care să răspundă unor necesităţi
viitoare, cât şi prin creşterea numărului de persoane în vârstă de muncă.

Mai exact, măsurile adoptate presupun:

• Creşterea vârstei de pensionare
• Limitarea dorinţei sau a posibilităţii de pensionare înainte de vreme şi încurajarea
populaţiei de a rămâne pentru mai multă vreme în câmpul muncii
• Creşterea numărului de ani de contribuţii ceruţi pentru a obţine o pensie întreagă
• Reducerea sumei plătibile la pensionare în funcţie de nivelul contribuţiei la fondul
de pensii din venitul câştigat pe perioada muncii
• Reducerea ratei efective de indexare a pensiilor, prin alinierea sumelor plătite la
inflaţie, menţinând astfel valoarea reală a pensiilor dar scăzând valoarea lor relativă
la salarii
• Încurajarea unei deplasări a pensiilor către cele private sau ocupaţionale, pentru a
uşura bugetul guvernamental – sau fondul public de pensii
• Creşterea veniturilor pe care pensionarii le pot câştiga în afara pensiilor, sau
reducerea taxelor asupra acestor venituri pentru a încuraja suplimentarea veniturilor
de către aceştia

Măsurile luate până în 1999 au fost însă moderate comparativ cu scara modificărilor
demografice, deşi există şi excepţii. Această situaţie se datorează reformelor puternice care
au fost adoptate de către un număr de ţări ca Spania, Italia, Finlanda şi Suedia. Dar este şi o
consecinţă a dificultăţilor în ceea ce priveşte adoptarea unor schimbări în sistemele bazate
pe asigurări, unde pensiile ar trebui să fie conform contribuţiilor plătite timp de mulţi ani.
În acelaşi timp, măsurile introduse au fost condiţionate de grija privind evitarea excluderii
sociale. Măsurile au fost destinate protejării celor mai neajutoraţi membri ai societăţii
precum şi pentru a asigura fiecărui pensionar un nivel acceptabil al veniturilor şi un
standard de viaţă. Mai mult, în anumite ţări au fost făcute eforturi pentru a mări echitatea
sistemului, pentru ca oameni aflaţi în circumstanţe asemănătoare să nu fie trataţi diferit.
Scopul acestei politici sociale precum şi a modernizării acesteia nu este de a reduce povara
financiară a statului şi de a proteja valabilitatea financiară a sistemului, ci de a îndeplini

8
cea dintâi datorie socială în acest caz, aceea de a asigura un nivel decent al venitului pentru
persoanele aflate la vârsta pensionării.

1.3. EGALITATEA ŞANSELOR

Uniunea Europeană are o tradiţie de lungă durată în promovarea egalităţii şanselor, a cărui
temă a fost abordată pentru prima dată în cadrul tratatului din 1957. Cadrul legal al UE
asigură egalitatea femeii cu bărbatul în faţa legii. Promovarea acestei idei este un element
important în cadrul relaţiilor externe ale Uniunii, precum şi în cadrul desfăşurării politicilor
de cooperare, şi în special promovarea şi protejarea drepturilor femeii este parte integrantă
a politicilor privind drepturile omului puse în practică de către UE în ţările lumii a treia.

În vederea integrării noţiunii de egalitate între sexe în cadrul politicilor care au un impact
direct sau indirect asupra vieţii locuitorilor UE, aceasta a introdus noţiunea de „gender
mainstreaming”1- făgaşul comun al sexelor.

Strategia Comunităţii Europene în ceea ce priveşte obţinerea egalităţii între sexe constă fie
în ajustarea politicilor proprii, fie în implementarea unor acţiuni concrete destinate
îmbunătăţirii situaţiei femeii în societate. Această strategie se constituie într-o abordare
integrată care marchează o modificare importantă faţă de acţiunile mai vechi ale
Comunităţii asupra acestei probleme, care se baza pe activităţi comportamentale şi
programe finanţate de diferite bugete şi organizaţii. În prezent se are în vedere coordonarea
diferitelor iniţiative şi programe sub o unică tutelă construită pe baza unor criterii de
evaluare, a unor unelte de monitorizare, a stabilirii unor standarde şi a evaluărilor.

1
Încorporarea oportunităţilor egale atât pentru femei cât şi pentru bărbaţi în cadrul tuturor politicilor şi
activităţilor Comunităţii. „ Promovarea egalităţii nu trebuie confundată cu un simplu obiectiv de echilibrare a
statisticilor: este o chestiune de promovare pe termen lung a şanselor în cadrul programelor ce privesc
structura familială, practicile instituţionale, organizarea muncii şi a timpului, dezvoltarea personală şi
independenţa, privind societatea în ansamblul ei, putând influenţa progresul, democraţia şi pluralismul”.

9
Obiectivele urmărite de Uniunea Europeană prin intermediul implementării conceptului de
egalitate a şanselor sunt următoarele:

1. Promovarea egalităţii între sexe în mediul economic

În vederea realizării acestui obiectiv Consiliul European de la Lisabona a recomandat

Comisiei şi statelor membre să revizuiască aspectele legate de oportunităţi în cadrul
politicilor de angajare, inclusiv reducerea diferenţierii din punctul de vedere al locului de
muncă deţinut şi a ajutorului în vederea reconcilierii muncii şi a vieţii de familie, în special
prin prisma stabilirii unor noi standarde pentru îmbunătăţirea serviciilor de îngrijire şi
asistenţă a copilului. Mai mult decât atât, s-au stabilit obiective cantitative cum ar fi
creşterea ratei angajării în rândul femeilor de la 51% la mai mult de 60% până în 2010. În
acest context se acordă o atenţie specială integrării femeii în noua economie.

2. Promovarea participării în mod egal şi a reprezentării

În cadrul specific al luării deciziilor s-a constatat un real deficit în ceea ce priveşte
reprezentarea feminină, ceea ce a impus acţiuni la nivelul Comunităţii. În acest context
Consiliul UE a adoptat pe data de 22 Octombrie 1999 concluziile referitoare la subiectul
echilibrării balanţei femeie/bărbat în cadrul adoptării deciziilor, precum şi un set de
indicatori pentru a determina cu exactitate această balanţă.

În cadrul Comisiei primii paşi concreţi au fost efectuaţi în februarie 1999 când s-a adoptat
comunicatul „Femeile şi Ştiinţa”, care a stabilit un obiectiv de cel puţin 40% pentru
participarea femeilor în comitetele consultative şi în programele de cadru ale UE.

3. Promovarea accesului în mod egal şi a beneficierii de drepturi sociale egale atât

pentru femei cât şi pentru bărbaţi

Acest al treilea obiectiv se constituie într-unul dintre pilonii de bază ai societăţilor

democratice. Cu toate acestea multe femei nu au acelaşi acces ca bărbaţii în ceea ce
priveşte drepturile sociale, fie din cauză că unele dintre aceste drepturi sunt bazate pe un
model vechi în care predomina imaginea masculină, fie pentru că nu s-a luat în considerare
aportul predominant al femeii în viaţa de familie şi cea profesională. Femeile din ţările în

10
curs de dezvoltare sunt frecvent subiectul discriminării în ceea ce priveşte accesul la hrană,
servicii de sănătate, educaţie, formare, luarea deciziilor şi drepturile de proprietate.

4. Promovarea echităţii în viaţa civilă

Stabilirea acestui obiectiv face referire la dreptul de a beneficia de drepturile omului

precum şi de libertăţile fundamentale atât ale bărbatului cât şi ale femeii, indiferent de rasă
sau origine etnică, religie sau credinţă, vârstă sau orientare sexuală.

5. Promovarea schimbului între rolurile sexelor şi înlăturarea stereotipurilor

Acest domeniu face referire la nevoia de a introduce schimbarea în ceea ce priveşte

comportamentul, atitudinea, normele şi valorile ce definesc şi influenţează rolurile sexelor
în societate prin intermediul educaţiei, formării, artelor, culturii, ştiinţei. Eliminarea
prejudecăţilor existente precum şi a stereotipurilor societăţii este esenţială în vederea
instaurării egalităţii şanselor.

Pentru a putea accede la realizarea obiectivelor propuse, Uniunea Europeană a stabilit şi

nişte mecanisme şi instrumente de punere în practică, după cum urmează:

1. Întărirea cooperării cu autorităţile naţionale şi coordonarea activităţilor în ceea ce

priveşte egalitatea şanselor
2. Consolidarea structurilor Comisiei Europene
3. Întărirea cooperării între instituţiile Comunităţii
4. Întărirea parteneriatelor
5. Stabilirea unor indicatori şi a unor standarde
6. Asigurarea informaţiei, raportărilor şi a evaluării

1.4. ANALIZA SITUAŢIEI ACTUALE, TENDINŢE

Odată cu introducerea monedei unice pe 1 ianuarie 1999 procesul integrării europene a

marcat o nouă etapă. Uniunea monetară europeană a creat mediul propice pentru

11
stabilitatea monetară şi pentru creşterea economică: inflaţia este mai mică de 2%, cursurile
valutare între majoritatea statele membre sunt anulate, finanţele publice sunt regularizate.
Se poate spune astfel că aceste modificări economice au o influenţă asupra pieţei muncii şi
a ratei şomajului, asupra stabilităţii preţurilor şi mai ales asupra finanţelor publice
„sănătoase”, asupra reformelor ce au loc pe piaţa muncii. Punându-se astfel accent pe
susţinerea finanţelor publice şi pe restructurarea cheltuielilor, a impozitelor şi taxelor în
vederea imprimării unui ritm mai alert al angajărilor şi al creării de posturi, cele două
tendinţe politice au astfel influenţe asupra politicilor de protecţie socială.

Acordurile semnate de către Consiliul Uniunii Europene cu ocazia reuniunilor de la

Amsterdam şi Luxemburg ce au avut ca temă de dezbatere strategia europeană privind
angajările, au consolidat cooperarea între statele membre şi instituţiile din UE. Influenţa
acestora asupra protecţiei sociale este considerabilă. Stimularea performanţelor în ceea ce
priveşte angajarea – adică asigurarea unui loc de muncă pentru fiecare precum şi cele mai
bune perspective de angajare – contribuie la ameliorarea situaţiei sociale a cetăţenilor şi la
lupta împotriva excluziunii sociale, adică la îndeplinirea unora dintre obiectivele
fundamentale ale politicilor sociale.

O viitoare alăturare a ţărilor din Europa centrală şi orientală reprezintă în acelaşi timp un
avantaj şi o ameninţare pentru Uniunea Europeană în ceea ce priveşte politicile sociale.
Această nouă dimensionare diferă considerabil de precedentele, pentru că Uniunea
Europeană nu a negociat până în acest moment cu atât de multe ţări deodată, dar şi datorită
numărului de persoane pe care îl presupune alăturarea ţărilor candidate, a nivelului lor de
venituri comparat cu cele existente deja în Uniune.

Având în vedere coordonatele trasate, precum şi tendinţele pe care le-a căpătat strategia în
ceea ce priveşte politicile sociale, noile obiective stabilite sunt următoarele:

• Eficientizarea muncii şi asigurarea unor venituri sigure

• Garantarea unor pensii sigure şi a unor sisteme de pensii viabile
• Promovarea integrării sociale
• Garantarea unui nivel ridicat şi durabil a serviciilor de sănătate

12
Ţinând cont de aceste noi obiective, se poate afirma cu certitudine că Republica Moldova a
început implementarea sistemului de politici sociale în concordanţă cu acestea, axându-se
în principal pe:
• furnizarea unor servicii de sănătate conform cu aşteptările populaţiei, prin
elaborarea şi implementarea legii privind asigurările obligatorii de sănătate
• reducerea sărăciei, prin elaborarea strategiei de reducere a sărăciei
• strategia ocupării forţei de muncă

CAPITOLUL 2

Schimbările profund democratice care sunt în curs de desfăşurare în Republica Moldova

necesită prezenţa unor instituţii sociale care să funcţioneze la standardele ţărilor dezvoltate.
Spre deosebire de acestea, societatea în ţările din estul Europei nu are experienţa unei
organizări riguroase datorită sistemului totalitar care a preluat pentru o perioadă lungă de
timp orice formă de administrare. Astfel nou createle state independente au moştenit o
societate fără mecanisme sociale non-guvernamentale, fără experienţa unei bune
administraţii.

Pentru o mai bună ilustrare a cadrului socio-economic ce va constitui baza implementării

politicilor sociale în Republica Moldova, vom detalia în continuare principalele coordonate
ale acestei perioade de tranziţie.

Dacă în perioada 1992-1996 se înregistrează o creştere a deficitului bugetar de la 4,7% faţă

de PIB la 9,7% în 1996, în perioada următoare, până în anul 2000, a urmat o descreştere
constantă a acestui indice până la 1%. În acelaşi context economic se poate de asemenea
afirma că PIB –ul anului 1999 reprezintă doar 34% din nivelul anului 1990, suferind o
regresie importantă. În anul 2000 este oprită evoluţia negativă, economia vădind tendinţe
clare de stabilizare şi relansare social-economică - PIB-ul creşte cu 1,9% faţă de anul
precedent, iar producţia industrială - cu 8%. Principalii indicatori ai activităţii economiei
naţionale în perioada ianuarie-septembrie 2001 confirmă menţinerea şi chiar amplificarea
tendinţelor de creştere economică.

Anii 1992-1993 au stat sub semnul unei inflaţii galopante după care s-a înregistrat o
tendinţă constantă de scădere a ratei medii anuale a inflaţiei până în anul 1998. Criza

13
financiară regională din 1998 a cauzat o creştere provizorie a inflaţiei (de la 8% în 1998 -
la 39% în 1999), dar stabilizarea şi relansarea economică ce a urmat au condus la scăderea
substanţială a indicelui preţurilor de consum, rata cumulativă a inflaţiei în primele nouă
luni ale anului 2001 constituind 1,9% (faţă de 15,5% în perioada similară a anului 2000).

În concluzie economia naţională se prezintă ca un sistem cu o structură instituţională slab

definită, beneficiind de un suport legislativ în unele cazuri incoerent şi contradictoriu, şi în
acelaşi timp de un sector privat lipsit de eficienţă sau competitivitate.

Pe fondul acestui cadru socio-economic defectuos, pe parcursul ultimului deceniu au

apărut şi s-au amplificat discrepanţe structurale şi probleme grave, legate de scăderea
substanţială a nivelului de trai al populaţiei.

Principalele probleme cu care se confruntă populaţia, şi din cauza cărora implementarea

unui sistem de politici sociale riguroase este imperioasă sunt în primul rând:

• Sărăcia. Veniturile reale ale populaţiei s-au micşorat de 3,5 ori din 1990 până în
prezent, iar pensia medie s-a micşorat de 4 ori.

• Şomajul şi migraţia forţei de muncă (conform Biroului Internaţional al Muncii rata

şomajului în anul 2000 a fost de 8,5%). În plus, ca urmare a deteriorării situaţiei
materiale a populaţiei la sfârşitul anilor '90 s-a declanşat procesul depopulării, care
are la bază mai multe cauze: natalitate scăzuta, mortalitate în creştere, cât şi
migraţia populaţiei.

• Scăderea puterii de cumpărare a populaţiei, bazată de asemenea pe reducerea

veniturilor.

2.1 POLITICI SOCIALE ÎN REPUBLICA MOLDOVA

Dată fiind situaţia Republicii Moldova, Ministerul Economiei stabileşte o strategie de

dezvoltare social – economică pe termen mediu. În aceste condiţii se impune crearea unui
cadru instituţional, legislativ şi organizatoric propice dezvoltării unei noi societăţi în care
primordial să fie rolul jucat de individ, şi care în acelaşi timp să-i poată satisface nevoile în
materie de bunăstare, ocrotire a sănătăţii şi protecţie împotriva şomajului.

14
Ministerul Economiei defineşte aşadar obiectivele sociale ale acestei strategii, care vor
constitui principalul punct de reper în ducerea la îndeplinire a acesteia:

• formarea unui potenţial uman adecvat exigenţelor moderne pe plan educaţional,

ştiinţific, tehnologic, inovaţional, cultural şi moral;

• crearea condiţiilor economice pentru populaţia aptă de muncă în vederea ridicării

substanţiale a nivelului bunăstării în baza propriilor venituri;

• realizarea strategiei de reducere a sărăciei, diminuarea discrepanţelor în ceea ce

priveşte nivelul de trai, asigurarea protecţiei sociale a celor mai vulnerabile
categorii ale populaţiei, dezvoltarea sistemului de asistenţă socială echitabilă, cu
destinaţie precisă;

• asigurarea accesului general la serviciile social-culturale (ocrotirea sănătăţii,

învăţământ, cultura etc.);

• majorarea pensiilor şi perfecţionarea sistemului de pensii;

• crearea noilor locuri de muncă şi creşterea gradului de ocupare în câmpul muncii;

• crearea unui sistem de protecţie a drepturilor cetăţenilor Republicii Moldova pe

pieţele muncii din străinătate.

Având drept punct de reper obiectivele sociale stabilite deja de Ministerul Economiei în
cadrul strategiei de dezvoltare social-economica, sunt conturate bineînţeles şi principalele
măsuri ce vor conduce la îndeplinirea obiectivelor, acestea vizând cu precădere:

• Sănătatea;
• Educaţia;
• Locuinţele;
• Aprovizionarea cu energie şi apă potabilă;
• Ocuparea şi migraţia forţei de muncă, includerea săracilor în activităţile economice;
• Politici ale veniturilor;
• Protecţia socială;
• Asistenţa pentru categoriile vulnerabile şi marginalizate ale populaţiei;
• Modalităţile de includere a săracilor în luarea deciziilor.

15
Până în momentul de faţă Ministerul Economiei al Republicii Moldova a elaborat strategii
în ceea ce priveşte:

• Reducerea sărăciei
• Ocupării forţei de muncă
• Introducerea asigurărilor obligatorii de sănătate.

Strategia de reducere a sărăciei

În cazul Republicii Moldova principalele două cauze ale sărăciei sunt indiscutabil,
următoarele:

• Evoluţia PIB
• Datoria externă (aceasta depăşind ca mărime PIB-ul).
În ceea ce priveşte prima dintre cauze, Ministerul Economiei rezumă evoluţia indicatorului
după cum urmează:
- declin brusc în anii 1990-1994;
- stagnare depresivă în 1995-1999;
- relansare (în 2001- cu 6,1%, în 9 luni ale anului 2002 – 5,9%).

În încercarea de a dezvolta o strategie eficientă şi de a se asigura că ţinta acestei strategii

este elocvent şi punctual descrisă, este adoptată definiţia din Raportul anual al Băncii
Mondiale, conform căreia principalele coordonate sunt:
- venituri şi consumuri reduse;
- nutriţie insuficientă;
- sănătate afectată;
- acces redus la educaţie;
- vulnerabilitatea la diferite fenomene naturale, sociale şi politice;
- lipsa posibilităţilor de participare la luarea deciziilor.

Obiectivele care au fost avute în vedere în elaborarea strategiei se pot împărţi în două
categorii:
• Fundamentale
- Omul, care în calitate de valoare supremă a societăţii beneficiază de pace,
sănătate, bunăstare, mediu sănătos.
- Integrarea europeană.

16
 - Reintegrarea teritorială a Republicii Moldova.
• Naţionale
- Consolidarea stabilităţii politice.
- Asigurarea stabilităţii macroeconomice
- Reducerea riscurilor de şoc economic
- Creşterea economică ce generează la rândul ei reducerea sărăciei

Măsurile de reducere a sărăciei detaliate în cadrul strategiei sunt:

• Consolidarea cadrului macroeconomic, modernizarea economiei.
• Reforma sectorului privat.
• Politici şi măsuri pentru dezvoltarea sferei de producţie şi a infrastructurii, care
vizează industria, agricultura, energia, construcţiile, transporturile şi drumurile,
telecomunicaţiile, turismul.
• Consolidarea ordinii publice
• Reintegrarea teritorială a ţării

Introducerea sistemului de asigurări obligatorii de sănătate

Necesitatea implementării unui sistem de asigurări obligatorii de sănătate reiese evident

din faptul că acesta garantează în primul rând o acoperire universală obligatorie a
populaţiei, constituindu-se în acelaşi timp într-un sistem garantat de stat de protecţie a
intereselor cetăţenilor în domeniul sănătăţii, oferindu-le posibilităţi egale în obţinerea
asistenţei medicale calitative, inclusă în Programul Unic de servicii medicale.

Deşi în prezent acest tip de asigurare obligatorie de sănătate are o mare răspândire în
majoritatea ţărilor, inclusiv în cele din Estul Europei, modelul de bază se regăseşte în
sistemul german de asigurări. Ca titlu informativ, principiile după care se ghidează modelul
sunt:

• Solidaritatea dintre generaţii, dintre persoanele sănătoase şi cele bolnave;

• Echitate în acordarea serviciilor de sănătate;
• Accesul universal al populaţiei la servicii medicale şi sociale;
• Finanţarea din fondurile publice, formate din taxe şi impozite, precum şi din
contribuţii obligatorii şi benevole ale patronatului şi populaţiei active;

17
 • Asigurarea îngrijirilor de bază, inclusiv de prevenire a bolilor, acordate de medicul
de familie;
• Descentralizarea economico-financiară a sistemului de sănătate şi asigurarea unui
înalt grad de autonomie prestatorilor de servicii medicale;
• Garantarea calităţii prin intermediul acreditării instituţiilor medicale şi acordării de
licenţe activităţilor medicale.

Adaptând acest model necesităţilor Republicii Moldova, el prezintă la nivel naţional

următoarele caracteristici de bază:

• Aceleaşi servicii medicale pentru toţi contribuabilii;

• Primele de asigurare se stabileşte în funcţie de venit, nu în funcţie de riscurile

individuale;

• Contribuţiile sunt plătite de patron şi de salariat;

• Statul se angajează să achite contribuţiile persoanelor vulnerabile sau dezavantajate

din punct de vedere social;

• Se va exercita control public asupra administrării fondurilor ce vor gestiona

mijloacele financiare destinate asigurărilor medicale.

În ceea ce priveşte modul în care vor fi gestionate fondurile pe baza cărora se va

implementa şi dezvolta sistemul asigurărilor obligatorii de sănătate, organismul responsabil
cu constituirea şi gestionarea fondurilor este Compania Naţională de Asigurări în
Medicină. În contul acesteia vor fi vărsate lichidităţile din partea întreprinderilor,
organizaţiilor, instituţiilor, cetăţenilor, organelor administraţiei publice centrale şi locale
formându-se fondurile de asigurare care vor acoperi cheltuielile necesare tratării
afecţiunilor menţionate în Programul Unic.

Foarte importantă ca fază în implementarea sistemului de asigurări obligatorii de sănătate

este momentul în care s-a elaborate Programul Unic, acesta având rolul de a determina
tipurile, maladiile şi volumul de servicii medicale ce vor putea fi accesate de persoanele
asigurate.

Serviciile oferite de Program sunt finanţate prin intermediul Fondului asigurării obligatorii
de asistenţă medicală constituindu-se în următoarele tipuri de asistenţă socială:

18
 • Asistenţă medicală de urgenţa prespitalicească, în cazuri provocate de maladiile
acute, acutizarea maladiilor cronice, accidente, traume şi intoxicaţii, complicaţiile
gravidităţii şi la naştere;

• Asistenţa medicală primară, care presupune măsuri de profilaxie şi prevenţie, lista

maladiilor şi a stărilor pacientului, medicamentele de care vor beneficia persoanele
asigurate în cadrul acordării asistenţei medicale la nivelul medicilor de familie;

• Asistenţa medicală spitalicească, pentru următoarele cazuri:

- maladii acute sau acutizarea maladiilor cronice, intoxicaţii şi traume

care necesită terapie intensivă, supraveghere medicală permanentă
şi/sau izolare în conformitate cu indicaţiile epidemiologice;

- patologia gravidităţii, naşteri şi avorturi.

• Asistenţa medicală specializată de ambulator, care presupune asistenţa medicală a

medicului specialist de profil având drept scop stabilirea diagnosticului şi/sau a
tratamentului.

Sistemul de asigurări obligatorii de sănătate este valabil pentru toate categoriile de cetăţeni:

• Persoanele aflate în câmpul muncii. În cazul acestora poliţele de asigurare vor fi

suportate atât din contul instituţiilor unde aceştia îşi desfăşoară activitatea, cât şi
din contul personal al acestora. În urma efectuării acestei plăţi asiguratul va
beneficia de oricare din aceste servicii:

- Acces la toate serviciile incluse în Programul Unic

- Asistenţă medicală oportună şi calitativă

- Minimizarea cheltuielilor proprii pentru sănătate

- Servicii profilactice cu scopul de a micşora riscul de îmbolnăvire.

• Persoanele neîncadrate în câmpul muncii. În cazul acestora bugetul de stat va

asigura următoarele categorii de cetăţeni: invalizi, studenţi în cadrul instituţiilor de
învăţământ superior (zi), elevii din învăţământul secundar profesional. În plus, din
bugetele administraţiilor publice locale vor fi asiguraţi pensionarii, şomerii, copii

19
 de vârstă preşcolară, elevii din învăţământul primar, gimnazial, mediu general şi
liceal.

Strategia ocupării forţei de muncă în Republica Moldova

Punctele de sprijin ale formulării unei strategii ca cea a ocupării forţei de muncă sunt fără
îndoială piaţa actuală a muncii din Republica Moldova şi politica actuală de ocupare a
forţei de muncă, alături de coordonatele lor definitorii. În încercarea de a contura cu o cât
mai mare fidelitate strategia de ocupare a forţei de muncă elaborată de Ministerul
Economiei al Republicii Moldova, vom încerca mai întâi să identificăm pe rând
coordonatele celor două elemente.

În ceea ce priveşte piaţa forţei de muncă există o serie de indicatori care pot construi o
imagine fidelă a acesteia: reducerea forţei de muncă, creşterea salariului mediu,
diversificarea structurii ocupaţionale şi a surselor de venituri, scăderea populaţiei apte de
muncă şi a celei ocupate, apariţia şi extinderea unor forme atipice de ocupare, angajarea
unei părţi însemnate a populaţiei active în economia subterană, emigrarea şi imigrarea
forţei de muncă. Evoluţia actuală a pieţei forţei de muncă se datorează fluctuaţiilor
economice (aşa cum reiese şi din introducerea capitolului), acestea generând prin
inconsecvenţă o piaţă rigidă, tensionată, marcată de puternice dezechilibre structurale,
teritoriale, ocupaţionale şi profesionale. Ţinându-se cont de factorii ce au influenţat de-a
lungul timpului piaţa muncii din Republica Moldova, precum şi evoluţia economică
viitoare (se preconizează creşterea PIB cu un ritm anual de 6-7% şi reducerea ratei
inflaţiei, pe fondalul extinderii procesului investiţional), există şanse pentru o ameliorare
a situaţiei în perioada 2002-2008, ceea ce va crea condiţii favorabile creării unor noi locuri
de muncă.

Caracteristicile actuale ale pieţei muncii din Republica Moldova se prezintă după cum
urmează:

• Diminuarea numărului persoanelor ocupate pe economie. În ultimii 10 ani acesta a

scăzut cu circa 190 mii persoane. Ponderea cetăţenilor ocupaţi în totalul populaţiei
a constituit în anul 2001 41,3%;

20
 • Creşterea numărului persoanelor disponibilizate faţă de numărul celor angajate;

• Modificarea repartizării angajaţilor pe diferite forme de proprietate. În 1990

ponderea angajaţilor din sectorul privat în populaţia ocupată constituia 37%, iar în
anul 2001 – 70%, în timp ce în sectorul public această pondere era în anul 1990 de
63%, iar în anul 2001 de 30%;

• Intensificarea proceselor de disponibilizare a lucrătorilor - lichidarea şi

reorganizarea unor întreprinderi au condus la reduceri considerabile de personal;

• Scăderea numărului persoanelor ocupate incomplet;

• Creşterea numărului de persoane ocupate în sectorul neformal;

• Intensificarea migraţiei forţei de muncă;

• Utilizarea insuficientă a potenţialului intelectual, condiţionată de scăderea cererii la

forţa de muncă de înaltă calificare.

Un alt indicator care poate ilustra elocvent situaţia pe piaţa forţei de muncă este bineînţeles
şomajul, care în cazul Republicii Moldova nu este definit conform normelor internaţionale
şi Biroului Internaţional al Muncii. Pe plan naţional definiţia acceptată a şomerilor
stipulează că acestea sunt persoanele care sunt înregistrate în această calitate la oficiile
forţei de muncă, în timp ce definiţia mult mai completă a organismelor de mai sus
stipulează că şomeri sunt persoanele care nu au un loc de muncă ce le poate asigura un
venit, sunt în căutarea unui loc de muncă şi sunt disponibili să se angajeze. O asemenea
diferenţă în interpretarea unui indicator atât de important nu poate conduce decât la o
viziune distorsionată asupra realităţii, iar eventualele comparaţii cu situaţiile existente pe
plan internaţional nu pot fi puse în discuţie.

Acest indicator rămâne deosebit de important datorită impactului pe care generarea lui îl
are asupra cetăţeanului. Astfel, ca subiect al şomajului persoana respectivă suportă pe rând
pierderea venitului şi a situaţiei sale sociale, reducerea nivelului de trai al familiei,
limitarea posibilităţilor de educare a copiilor, sărăcie, agravarea sănătăţii, etc. Se poate
observa că impactul şomajului în nivel social este devastator. Cele mai frecvent întâlnite
forme de şomaj în Republica Moldova sunt cel teritorial, fricţional, latent şi critic, de
asemenea apar forme de şomaj diferenţiat în funcţie de sexul şi vârsta persoanei.

21
Ca o consecinţă a situaţiei de pe piaţa forţei de muncă din Republica Moldova a apărut
fenomenul de migraţie a populaţiei în afara graniţelor acesteia, în căutarea unui loc de
muncă, instituindu-se în timp necesitatea luării unor măsuri de reducere a acestui fenomen.
Republica Moldova a luat în considerare printre principalele măsuri formarea unui Serviciu
de Stat de Migraţiune în vederea dirijării proceselor migraţioniste şi a ameliorării situaţiei
existente. Au fost semnate în acelaşi context diferite acorduri privind activitatea de muncă
şi protecţia socială a cetăţenilor angajaţi provizoriu în alte state.

În condiţiile în care politica de ocupare a forţei de muncă reprezintă un sistem de principii,

obiective, direcţii care determină caracterul ocupării forţei de muncă la o anumită etapă a
dezvoltării social economice a societăţii, iar strategia de ocupare a forţei de muncă
presupune realizarea unui sistem de măsuri de intervenţie activă în vederea creării
premiselor juridice şi economice în domeniul ocupării forţei de muncă, e importantă o
delimitare conceptuală a celor două noţiuni. Astfel, politica de ocupare a forţei de muncă
are ca principal obiectiv crearea premiselor economice favorabile ocupării locurilor de
muncă, iar măsurile urmărite în realizarea acestui obiectiv sunt în primul rând susţinerea
investiţiilor şi relansarea industriei, precum şi activizarea politicilor statului.

Ţinându-se cont de faptul că resursele investiţionale sunt limitate, este necesară abordarea
din punctul de vedere al unei expertize social-economice a proiectelor şi programelor
investiţionale pentru a fi surprinsă influenţa acestora asupra extinderii ariei de încadrare a
forţei de muncă. În principal statul va întreprinde măsuri privind susţinerea ramurilor
economice în proces de restructurare, privind sprijinirea programelor de angajare a
populaţiei în diferite ramuri, de creare şi păstrare a locurilor de muncă sau a programelor
de restructurare a ramurilor, precum şi privind promovarea măsurilor comune ale
Guvernului, patronatelor şi sindicatelor. În ceea ce priveşte susţinerea investiţiilor se
consideră că această măsură poate fi detaliată în mai multe sensuri:

• Dezvoltarea sistemului de învăţământ general şi profesional, în vederea unei mai

bune pregătiri din punct de vedere profesional;

• Restabilirea şi dezvoltarea sistemului de instruire internă a personalului, inclusiv la

locurile de muncă, crearea condiţiilor pentru auto instruire;

22
 • Garantarea dreptului fiecărei persoane adulte (peste 18 ani) de a utiliza o formă de
pregătire profesională (calificare, recalificare, specializare, perfecţionare, alta decât
cea dobândită prin şcoală sau formare iniţială);

• Dezvoltarea serviciilor prestate de structurile de angajare în câmpul muncii pentru

pregătirea profesională a persoanelor neangajate, susţinerea şi organizarea instruirii
prealabile a lucrătorilor;

• Dezvoltarea sistemului de instruire neîntreruptă, orientat spre reproducerea,

menţinerea şi perfecţionarea forţei de muncă;

• Dezvoltarea şi perfecţionarea sistemului de orientare profesională şi susţinere

psihologică a şomerilor şi cetăţenilor fără ocupaţie, precum şi a celor ocupaţi, dar
care tind să-şi schimbe profilul de muncă.

În ceea ce priveşte strategia de ocupare a forţei de muncă, aceasta are la bază abordări
conceptuale în domeniul angajării şi utilizării forţei de muncă care urmăresc soluţionarea
problemelor cu caracter economic, social şi psihologic specifice economiei de piaţă a
Republicii Moldova. Obiectivele avute în vedere de strategia de ocupare a forţei de muncă
prevăd după cum urmează:

• Implementarea elementelor de stabilizare a economiei şi relansare a procesului

investiţional prin crearea noilor locuri de muncă;

• Implementare unor instrumente de stimulare a ocupării şomerilor, inclusiv de

încurajare şi pregătire a acestor, pentru a desfăşura activităţi pe cont propriu;

• Anticiparea efectelor restructurării şi retehnologizării asupra ocupării şi organizarea

din timp a procesului de recalificare şi redistribuire a forţei de muncă
disponibilizate;

• Calcularea şi supravegherea sistematică a ratei şomajului.

Prin prisma obiectivelor măsurile stipulate de mai sus-numita strategie sunt:

• Sporirea investiţiilor în învăţământul profesional şi formarea profesională;

23
 • Creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă rezultat din creşterea economică,
prin reorganizarea timpului de lucru;

• Creşterea moderată a salariilor şi încurajarea apariţiei unor noi domenii

ocupaţionale;

• Reducerea costurilor indirecte ale forţei de muncă;

• Creşterea eficienţei politicilor active promovate pe piaţa muncii.

Punerea în aplicare a strategiei de ocupare a forţei de muncă se va realiza în două etape,

prima în perioada 2002 – 2004, în care este se are în vedere implementarea pe termen lung
în toate domeniile cu influenţă directă asupra gradului de instruire a populaţiei a unor
programe moderne de formare, ţinându-se de asemenea cont de ridicarea la standardele
internaţionale, prin prisma unor măsuri privind egalitatea şanselor, măsuri vizând direct
dezvoltarea regională, etc. În cea de-a doua etapă, în perioada 2005 – 2008 se preconizează
aducerea integrală la îndeplinire a Strategiei urmărindu-se ridicarea calităţii resurselor
umane, combaterea fenomenului de excludere socială, etc.

În condiţiile în care obiectivele stabilite sunt realiste şi măsurile luate pentru ducerea lor la
îndeplinire sunt cele recomandate de situaţia social-economică a Republicii Moldova,
efectul pe care Strategia de ocupare a forţei de muncă l-ar putea avea este de creştere a
flexibilităţii pieţei muncii şi a nivelului de ocupare, de reorientare a populaţiei economic
active către alte domenii de muncă, de ameliorare a consecinţelor sociale pe care le
generează disponibilizarea forţei de muncă, de creştere a numărului noilor locuri de muncă,
de prevenire a creşterii şomajului la nivel teritorial, de dezvoltare a potenţialului resurselor
umane prin perfecţionarea sistemului de calificare, recalificare, de creştere a mobilităţii
resurselor de muncă.

2.2 ANALIZĂ A SITUAŢIEI SOCIALE ACTUALE

Acest subcapitol îşi propune să prezinte situaţia actuală a politicilor publice din Republica
Moldova, impactul pe care implementarea acestora îl are în rândul populaţiei. Informaţiile
şi comentariile prezentate în continuare se bazează exclusiv pe feedback-ul pe care

24
acţiunile de natură socială l-au primit din partea cetăţenilor. Neta departajare între
aspectele pozitive şi cele negative este destul de greu de efectuat în unele cazuri, atunci
când există păreri pro şi păreri contra, concluzia bazându-se atât pe cumulul de păreri cât şi
pe statisticile existente referitoare la subiectul în cauză.

Pentru a contura situaţia socialului din Republica Moldova de astăzi vom prezenta o scurtă
statistică realizată de Institutul de Politici Publice, care reuşeşte să realizeze o schiţă
veridică a acesteia:

1. Principalele temeri ale populaţiei sunt: sărăcia, de care se tem 33% din persoanele
chestionate; viitorul copiilor - 15%, preturile - 11% şi şomajul, 10% dintre persoane.
2. Din totalul celor chestionaţi 52% nu sunt mulţumiţi de felul în care trăiesc, iar 32% sunt
mulţumiţi de unele aspecte şi nu sunt mulţumiţi de alte aspecte. 85% este procentul celor
pentru care banii reprezintă o reală problemă, asistenta medicala - 84%, curăţenia şi
îngrijirea localităţii - 74%, viaţa politică din ţară - 52% şi de transporturi - 52%.
3. 52% consideră că nu s-a schimbat aproape nimic anul acesta comparativ cu anul trecut;
29% consideră că viaţa este mai bună, iar 18% - că este mai proastă, de asemenea 36%
dintre cei chestionaţi consideră că peste un an vor trăi mai bine.
4. Pentru 45% veniturile familiilor ajung doar pentru strictul necesar, iar pentru 34% dintre
ei acestea nu ajung nici măcar pentru strictul necesar.
5. 56% consideră că nu le este deloc asigurată securitatea personală, acelaşi lucru este
afirmat de 56% dintre chestionaţi, însă în legătura cu securitatea socială, 50% - securitatea
economică, 47% - securitatea sănătăţii, 38% - securitatea publică, 27% - securitatea
alimentară, iar 22% din respondenţi sunt de părere că nu le este deloc asigurată securitatea
politică.

Dacă statistica de mai sus prezintă opinia publică referitoare la calitatea vieţii şi
problemele sociale, putem afirma cu certitudine că în acelaşi timp Republica Moldova se
confrunta cu o situaţie socio-demografică alarmantă, cauzată pe de o parte de reducerea
substanţială a natalităţii, precum şi datorită nivelului sporit al mortalităţii infantile. În
aceeaşi categorie de indicatori se încadrează speranţa de viaţă care este mult inferioară
speranţei de viaţă din Uniunea Europeană (77 de ani), aflându-se de asemenea în urma
speranţei de viaţă din România, respectiv 69 de ani. Este de remarcat de asemenea numărul
în creştere al şomerilor (cca. 25000 şomeri înregistraţi) care nu beneficiază de venituri ce
le pot permite un trai decent. În plus, peste 90% din populaţie dispune de un venit lunar

25
care nu acoperă coşul de consum oficial stabilit. Acestea toate în condiţiile în care moneda
naţională e relativ stabilă, fiind însă menţinută din mijloacele FMI.

Se poate observa deci cu uşurinţă că feedback-ul oferit de populaţie prin intermediul

sondajului realizat de Institutul de Politici Publice este realist şi obiectiv. Acestea fiind
spuse, se vor înfăţişa în continuare aspecte pozitive şi cele negative ale situaţiei sociale
actuale.

Aspecte pozitive

1. Se acordă o importanţă din ce în ce mai mare protecţiei copilului şi familiei. În acest

spirit, Republica Moldova şi-a propus un optimist obiectiv major, respectiv reconsiderarea
statutului copilului. În acest spirit se va proceda la elaborarea şi implementarea unei
„Strategii Naţionale privind Protecţia Copilului şi a Familiei”. Proiectul strategiei în cauză
este elaborat de Guvernul Republicii Moldova susţinut de donatori internaţionali ca
UNICEF, DFID, SIDA, EVERYCHILD, care oferă asistenţă tehnică, precum şi de
societatea civilă.

În cadrul Strategiei se va ţine cont de faptul că familia este veriga cea mai importantă a
societăţii. În situaţia în care familia nu se poate susţine din veniturile câştigate i se vor
pune la dispoziţie alimente şi alte astfel de ajutoare care să împiedice instituţionalizarea
inevitabilă a copiilor. Scopul reformării sistemului existent de protecţie a copilului este de
a efectua o redirecţionare a fluxurilor financiare şi o distribuire clară a responsabilităţilor
între administraţia centrală şi cea locală. De asemenea în cadrul reformei sistemului de
protecţie a copilului urmează să fie elaborate standardele de calitate pentru toţi subiecţii
sociali. Astfel, toţi furnizorii de servicii, indiferent de forma de proprietate, (de stat, private
sau ONG-uri) vor trebui să treacă procesul de acreditare şi să obţină licenţă pentru
serviciile prestate.

2. În condiţiile în care astăzi peste 80% din populaţia Republicii Moldova trăieşte cu mai
puţin de un dolar pe zi, oamenii nu par să mai creadă că o reformă în sănătate sau noile
proiecte implementate în acest domeniu ar putea schimba lucrurile în bine, iar mulţi dintre
ei nici nu ştiu că în Moldova se desfăşoară anumite reforme ce vizează sănătatea.

Reuşind să înfrunte realitatea dezarmantă este lăudabil faptul că în Republica Moldova se

află în curs de realizare numeroase programe destinate sănătăţii şi relansării sistemului de
ocrotire a sănătăţii , însă, după părerea specialiştilor, aceste măsuri sunt insuficiente până

26
când fiecare membru al societăţii nu-şi va schimba atitudinea şi nu va avea grijă de propria
sănătate.

Acesta este şi motivul pentru care principiile de bază pe care le propagă Ministerul
Sănătăţii şi organizaţiile internaţionale ce implementează proiecte în domeniul medicinii
este că fiecare cetăţean trebuie să conştientizeze că responsabilitatea pentru protejarea
propriei sănătăţi îi aparţine în totalitate.

Cu titlu de exemplu menţionăm două campanii în curs de desfăşurare în Republica

Moldova:

• ”Promovarea sănătăţii şi prevenirea maladiilor”, proiect care are scopul bine definit
de a stabili clar rolul şi obligaţiile statului cu privire la stimularea ocrotirii sănătăţii
propriilor cetăţeni.

• ”Oameni sănătoşi - viitor sănătos”. Având deviza ”Alege să fii sănătos!”aceasta

este a doua etapă a proiectului Băncii Mondiale ”Fondul de Investiţii în Sănătate”
(FIS), care se desfăşoară în colaborare cu Ministerul Sănătăţii. Campania se va
desfăşura pe tot parcursul anului 2003 şi va include discuţii cu populaţia, spoturi
publicitare în mass-media şi o serie de traininguri pentru medici. Obiectivul
principal al campaniei este combaterea bolilor provocate de sărăcie: informarea
publicului larg privind priorităţile din domeniul sănătăţii şi reformele care se
desfăşoară în prezent (în special sistemul de asigurări medicale obligatorii),
combaterea bolilor SIDA, TBC şi sensibilizarea populaţiei în privinţa riscurilor pe
care acestea le comportă, responsabilitatea individuală pentru protejarea propriei
sănătăţi, determinarea publicului pentru respectarea unui mod de viaţă sănătos.

3. Este lăudabil faptul că se fac eforturi pentru a aduce la cunoştinţa populaţiei fenomenul
violenţei împotriva femeii, în vederea sensibilizării acesteia. Ţinând cont că violenţa
împotriva femeii este un fenomen care a luat amploare în Republica Moldova,

Pentru a veni în sprijinul acestor afirmaţii prezentăm în continuare o statistică realizată în

perioada noiembrie 2001 - februarie 2002, în cadrul Campaniei Regionale Informaţionale
“Viaţa fără violenţă”, cu suportul UNIFEM (Fondul Naţiunilor Unite pentru Femei), cu
privire la violenţa domestică asupra femeii în nouă ţări din spaţiul fost sovietic:
Azerbaidjan, Uzbekistan, Belarus, Lituania, Kîrgîzstan, Moldova, Rusia, Tadjikistan şi
Kazahstan. În Republica Moldova studiul a fost realizat de Asociaţia “Gender-Centru”. În

27
cadrul studiului au fost chestionate 800 de persoane (400 de bărbaţi şi 400 de femei) cu
vârste mai mari de 15 ani, din localităţi rurale şi urbane. Circa 82,1% din participanţii la
sondaj au recunoscut existenţa în Republica Moldova a violenţei împotriva femeii în
familie. În privinţa celor mai răspândite forme violenţa fizică şi sexuală; 96,9% au
specificat violul, 87,5% din ei menţionând alte forme mai uşoare, ca loviturile, împinsul,
etc. 69% au considerat ameninţările ca pe o manifestare a violenţei psihologice. În acelaşi
timp, 52,6% au recunoscut că brutalităţile şi insultele reprezintă violenţă psihologică.
Majoritatea au considerat că violenţa domestică are consecinţe negative asupra femeii, cum
ar fi stresul psihologic (83,8%) şi problemele de sănătate fizică (70,1%). În acelaşi timp,
potrivit statisticilor oficiale, doar 22 % dintre femei fac plângeri relativ la agresiunile
cărora au fost supuse. Potrivit datelor Ministerului Afacerilor Interne, în anul 2000 în
Republica Moldova, ca rezultat al relaţiilor agresive în familie, au fost înregistrate 82 de
omoruri cu tentativă şi 95 de cazuri de leziuni corporale grave. În 2001 au fost înregistrate
45 de omoruri cu tentativă şi 40 de cazuri cu leziuni corporale grave (decedaţi – 6 bărbaţi
şi 28 de femei).

Tocmai pentru a lua atitudine în această problemă şi pentru a obţine o reacţie din partea
populaţiei s-au iniţiat campanii de combatere a violenţei împotriva femeii. Printre acestea
şi cea numită „Şaisprezece Zile de Activism împotriva Violenţei Gender”, acesta fiind
titlul unei campanii mondiale, care se desfăşoară anual între 25 noiembrie - 10 decembrie.
În Republica Moldova, Asociaţia “Gender-Centru”, cu suportul Open Society Institute,
Budapesta, organizează în această perioadă „Campania Media de Combatere a Violenţei
împotriva Femeii”, în cadrul căreia sunt desfăşurate mai multe activităţi cu scopul de a
schimba atitudinea şi comportamentele violente ale bărbaţilor şi femeilor, precum şi a
promova, a dezvolta practicile de prevenire a violenţei contra femeii.

Este important să se conştientizeze faptul că problema constă nu doar în tradiţia patriarhală

conservativă, ci şi în faptul că există lacune grave atât în educaţie, comportament social,
cât şi la nivel legislativ.

Aspecte negative

1. Tinerii constituie segmentul social cel mai afectat de şomaj. Conform datelor Serviciului
de Stat pentru Utilizarea Forţei de Muncă, în anul 2001 tinerii între 18-30 de ani

28
reprezentau 46,6% din şomerii înregistraţi la acea dată. De asemenea, potrivit estimărilor
Ministerului Educaţiei, în fiecare an aproximativ 18000 dintre elevii care termină
învăţământul obligatoriu nu-şi continuă studiile, îngroşând rândurile şomerilor. Numai
fiecare al 8-lea absolvent al învăţământului universitar de lungă durată este integrat în
câmpul muncii, comparativ cu fiecare a 6-a persoană care absolvă învăţământul universitar
de scurtă durată (colegiile) şi fiecare al 2-lea absolvent din învăţământul profesional.
66,7% din tineri au temeri în legătură cu situaţia de permanentă instabilitate a societăţii
moldovene şi a economiei Republicii Moldova.

Este de remarcat faptul ca o abordare legislativă coerentă în această privinţă s-a înregistrat
odată cu „Legea cu privire la tineret”, care reglementează crearea condiţiilor speciale,
economice şi organizatorice pentru dezvoltarea tineretului şi direcţiile prioritare de
promovare a acestei politici, care fost adoptată abia în 1999, în 2000 a fiind aprobat şi
„Programul de acţiuni prioritare” pentru realizarea respectivei legi. Totuşi, chiar dacă
demersurile legislative au început, este de remarcat faptul că statul se confruntă cu multiple
probleme, printre care lipsa de pregătire adecvată a specialiştilor, insuficienţa fondurilor
necesare pentru lucrul cu tinerii, absenţa unui parteneriat viabil între funcţionarii publici şi
tineri etc.
Îngrijorător de elocventă este următoarea statistică, conform căreia dorinţa predominantă a
tinerilor se reduce la părăsirea ţării. 61,3% dintre tineri doresc să plece peste hotare în
căutarea unui loc de muncă bine plătit; 17,5% ar migra pentru un loc permanent de trai şi
numai 12,4% - la studii.

În concluzie nu doar problema spinoasă a şomajului în rândurile tinerilor trebuie să atragă

atenţia autorităţilor, ci şi consecinţele extrem de grave ale acestuia, printre care una dintre
cele mai importante este migraţia, care coroborată cu natalitatea scăzută şi o rată a
mortalităţii în creştere nu poate decât să afecteze negativ populaţia Republicii Moldova.

2. Societatea civilă. Aceasta este expresia dreptului cetăţenilor la libera asociere şi se

materializează în formarea ONG-urilor, partidelor, asociaţiilor, sindicatelor. Aceste
formaţiuni au în vedere un spectru larg de interese care în final condiţionează continuitatea
procesului de dezvoltare socială. La baza societăţii civile sunt persoanele care doresc să
trăiască într-un mediu social mai bine organizat. Aşadar, rolul primordial al societăţii civile

29
este preluarea multora dintre problemele comunitare, statului revenindu-i doar rolul de
observare şi asigurare a condiţiilor pentru atingerea acestui scop.

Până în momentul de faţă societatea moldoveană nu a devenit conştientă de faptul că statul

este doar o parte a sistemului social care nu poate garanta buna desfăşurare a existenţei
sociale. Majoritatea populaţiei nu realizează faptul că pentru o mai bună funcţionare a
societăţii propriile lor eforturi sunt extrem de importante (42,5% dintre cetăţeni nu cunosc
practic nimic despre sectorul non-guvernamental). Aceştia consideră încă în mod eronat că
statul este singurul care poate juca rolul garantului în probleme sociale. 87% dintre
cetăţenii chestionaţi consideră că statul ar trebui să asigure nivelul necesar de decenţă
socială şi doar 7% au încredere în activităţile desfăşurate de acesta.

Pornind de la premisa că existenţa unei pături sociale mijlocii conduce inevitabil la apariţia
societăţii civile, şi că cetăţenii ce aparţin clasei mijlocii sunt gata să folosească surplusul de
bani, timpul liber şi să depună eforturi pentru a contribui la îmbunătăţirea vieţii lor,
soluţionând problemele comunităţii cu forţele proprii ajungem la concluzia că societatea
civilă din Republica Moldova n-a acumulat încă acea “masă critică” pentru a exercita
continuu şi consecvent monitorizarea activităţii puterii. Putem adăuga aici şi gradul scăzut
de educaţie a populaţiei în domeniul apărării drepturilor omului şi inhibiţia în ceea ce
priveşte spiritul de iniţiativă şi încredere în forţele proprii. Cetăţeanul este obişnuit să
aştepte soluţionarea tuturor problemelor de către autorităţile de stat.

2.3. ANALIZA COMPARATIVĂ A POLITICILOR SOCIALE DIN UNIUNEA

EUROPEANĂ ŞI CELE DIN REPUBLICA MOLDOVA

Uniunea Europeană. Prin adoptarea, în 1992, odată cu Tratatul de la Maastricht, a

Protocolului privind politica socială (anexat Tratatului instituind Comunitatea Europeană),
statele membre şi-au exprimat dorinţa ca Uniunea să continue eforturile în domeniu. Mai
mult, conform protocolului, Uniunea putea „recurge la instituţiile, procedurile şi
mecanismele prevăzute de Tratat în scopul adoptării actelor şi deciziilor necesare pentru a
pune în practică acest acord”. În urma intrării în vigoare în 1999 a Tratatului de la
Amsterdam, Protocolul privind politica socială a fost încorporat în Tratatul instituind

30
Comunitatea Europeana. Ca urmare a acestor modificări, în prezent baza legala a politicii
sociale europene se regăseşte în Tratatul instituind Comunitatea Europeana, în primul rând
sub forma unor dispoziţii cu caracter de principiu şi „orizontal” – trebuind să fie respectate
de oricare din celelalte politici comunitare şi de actele normative care le materializează.
Ele sunt completate de dispoziţii speciale privind politica sociala.
• Astfel, Art. 2 arată că între obiectivele Comunităţii, şi deci şi ale Uniunii în
ansamblul sau, se numără „un nivel înalt de ocupare a forţei de muncă şi de
protecţie socială, şi asigurarea egalităţii între bărbaţi şi femei”
• Art. 3 prevede că – în vederea realizării scopurilor arătate – în toate activităţile sale
Comunitatea va urmări eliminarea inegalităţilor şi promovarea egalităţii între
bărbaţi şi femei.
• Art. 12 al Tratatului interzice discriminarea pe bază de cetăţenie,
• Art. 141 întăreşte principiul nediscriminării dintre bărbaţi şi femei.
• De asemenea, Art. 13 dă posibilitatea instituţiilor Uniunii să întreprindă acţiuni de
sine stătătoare pentru combaterea diverselor forme de discriminare.
• Articolele 136 şi 137 vizează promovarea măsurilor de combatere a excluderii
sociale.
• Promovarea egalităţii privind persoanele cu deficienţe este impusă de Art. 95,
• Art. 119 impune principiul plăţii egale pentru munca egală.
• Rolul partenerilor sociali este recunoscut în Tratatul de la Amsterdam prin Art. 137,
prin care statele membre trebuie să asigure un dialog între angajaţi şi angajatori.
• La nivelul Comunităţii, Comisia Europeană are sarcina de a promova consultările
cu patronatele şi sindicatele şi să ia măsurile considerate necesare pentru facilitarea
dialogului prin acordarea unui sprijin echilibrat părţilor (Art. 138).

Politica socială se numără printre competenţele partajate între statele membre şi Uniune, în
unele dintre componentele acesteia, Uniunea fiind chemată să asigure numai o coordonare
a politicilor naţionale, în timp ce în altele poate iniţia măsuri ale căror modalităţi de
aplicare concrete sunt lăsate în seama statelor membre. Carta Socială Europeană (atât în
forma sa iniţială, semnată la Torino în 1961, cât şi în cea revizuita în 1996), Cartea Albă
„Politica Socială Europeană” (1993), precum şi „Carta comunitară privind drepturile
sociale fundamentale” (1989) au stabilit obiectivele politicii sociale.

31
Acestea se referă la:
• promovarea ocupării forţei de muncă;
• îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi de muncă;
• protecţie socială corespunzătoare;
• asigurarea unui dialog între angajaţi şi angajatori;
• dezvoltarea resurselor umane în vederea obţinerii şi menţinerii unei rate înalte de
ocupare şi a forţei de muncă;
• combaterea excluderii sociale.

Având în vedere obiectivele stabilite pentru a fi implementate şi respectate în cadrul

Uniunii Europene se poate spune că fiecare dintre acestea a fost abordat şi în cadrul
Republicii Moldova. Singurele şi realele discrepanţe existente între politicile sociale din
UE şi cele din Republica Moldova sunt:

• Cadrul iniţial de implementare. Atâta vreme cât în cazul Uniunii Europene grefarea
politicilor sociale se face în condiţiile unui mediu stabil, educat din acest punct de
vedere, dat fiind faptul că fiecare dintre ţările membre răspunde cel puţin unui nivel
mediu de abordare a socialului, în cazul Republicii Moldova mediul este
fundamental tulburat în urma culturii şi educaţiei comuniste aplicat pentru o
perioadă îndelungată. Dintre toate dezavantajele care pot fi enumerate, etatizare
sistemului social este cea mai gravă şi cu cele mai dureroase efecte.
• Dificultăţi întâmpinate în implementarea cadrului legislativ. În primul rând datorită
lipsei de cultură socială, şi a persoanelor cu o pregătire superioară în acest
domeniu. Spre diferenţă de cadrul legislativ al Uniunii Europene, care este puternic
consolidat şi temeinic întocmit, ţinând cont de necesităţile sociale ale tuturor
membrilor, şi ale cetăţenilor săi.
• Dificultăţi în diseminarea informaţiei legate de social. Dacă în Uniunea Europeană
toate ţările membre au deja sisteme sociale consolidate, iar diseminarea
informaţiilor în rândul cetăţenilor este foarte bine coordonată având rezultate
excelente, în Republica Moldova aceasta este mult îngreunată de gradul de
civilizaţie socială a populaţiei, în rândul căreia campaniile de diseminare nu au
efecte vizibil benefice.

32
 2.3. PREZENTAREA POLITICILOR SOCIALE DIN ROMÂNIA

Acest capitol se constituie într-o evaluare a motivaţiilor şi tendinţelor manifestate în ultimii

ani în politica socială românească, în contextul transformărilor sistemice profunde din
Europa Centrală şi Răsăriteană.

Pentru a contura cadrul general ce a constituit baza implementării unor politici sociale
viabile în România vom ilustra sistemul de politici sociale din perioada comunistă, prin
enumerarea câtorva repere:
• centralizarea şi preluarea exclusivă de către stat a funcţiei de protecţie socială
(efectul acestei situaţii a fost dublu: reducerea la minimum a serviciilor de asistenţă
socială precum şi deprofesionalizarea completă a acestora);
• ocuparea deplină a forţei de muncă;
• generalizarea veniturilor salariale, minimalizarea veniturilor din proprietate şi
eliminarea veniturilor din profit;
• instituirea asigurărilor sociale de stat, sistem care garanta o acoperire universală şi
relativ generoasă faţă de toate categoriile de riscuri sociale (pensii, alocaţii
familiale, de boală sau de maternitate), cu excepţia şomajului care nu era
recunoscut;
• gratuitatea învăţământului şi a asistenţei medicale, pentru toate categoriile de
vârsta, respectiv socio-profesionale;
• promovarea unei politici pro-nataliste. Legea din 1966 interzicea avorturile şi
folosirea mijloacelor contraceptive. Efectele dramatice ale acestei legi nu au
întârziat sa apară: o creştere masivă a mortalităţii materne şi a mortalităţii infantile;
înregistrarea unui număr mare de avorturi ilegale cu repercusiuni nefaste pentru
viaţa femeii; creşterea numărului de copii abandonaţi şi a celor orfani.
• transferul unor costuri asupra populaţiei, prin apariţia şi extinderea ,,plăţilor
compensatorii" în sănătate, învăţământ, administraţie;
• suprimarea treptată a asistenţei sociale, nerecunoaşterea oficială a sărăciei şi
neacodarea nici unui beneficiu social decurgând dintr-o asemenea situaţie;
• investiţii publice masive în sectorul construcţiilor şi acordarea de facilităţi la
cumpărarea de apartamente, măsură cu impact favorabil pe termen scurt dar
nefavorabilă pe termen lung, datorită depopulării satelor şi stabilizării în mediul

33
 urban a unei largi categorii de muncitori cu nivele slabe de calificare, dependenţi în
exclusivitate de unitatea industrială la care fuseseră aduşi;
• discriminarea agricultorilor, meseriaşilor şi liber-profesioniştilor prin neincluderea
lor în sistemul asigurărilor sociale de stat.

Acestea se constituie în principalele caracteristici ale politicii sociale în toate ţările blocului
sovietic cu anumite deosebiri, datorate nivelelor diferite de dezvoltare economică şi
rigidităţii politice mai mult sau mai puţin accentuate. După 1989 aceste ţări au început
reformarea sistemului, aplicând în principiu acelaşi gen de măsuri dar cu viteze diferite, în
funcţie de contextul economic şi politic concret la care se raportau.

Raportate la situaţia anterioară, se vor prezenta în continuare primele fenomene sociale ce

au afectat populaţia României după revoluţia din 1989, fenomene ce au impus odată cu
trecerea timpului şi luarea primelor măsuri în materie de politici sociale.

Primul fenomen social nou apărut în zona ex-comunistă a fost şomajul, despre care a
început să se vorbească oficial încă din 1990. După şocul asumării publice a acestui
termen, s-a intrat repede în faza măsurărilor statistice şi a comentariilor de presă. Valorile
oficiale au indicat, de exemplu, 3% în 1991, apoi o creştere continuă în anii următori,
10,9% în 1994 şi 11,6% în 1998, cu perspective reduse de ameliorare pe termen scurt. Cea
mai mare parte a şomerilor proveneau din industria grea, aflată la începutul unui lung
declin.

Un alt fenomen social al anilor `90 a fost subţierea segmentului activ al populaţiei,
respectiv creşterea accelerată a numărului de pensionari şi asistaţi social. În afara intrărilor
în şomaj, pensionarea timpurie, la cerere, a fost abuziv utilizată ca alternativă la şomaj în
ultimii zece ani iar efectele secundare ale acestei politici se fac simţite acum în bugetul
asigurărilor sociale.

Scăderea puterii de cumpărare a populaţiei este asociată cu reducerea continuă şi drastică a

veniturilor reale ale cetăţenilor în comparaţie cu nivelul tot mai înalt al preţurilor. În 1997
salariul mediu pe economie ajunsese sa reprezinte doar 58% din valoarea corespunzătoare
momentului decembrie 1989, iar în cazul pensiilor situaţia era şi mai severă. Datele
statistice indică o ,,alocare bugetară" pentru alimente de aproape 60% din cheltuielile totale
ale unei familii obişnuite. Aceste valori sunt foarte mari pentru o ţară cu aspiraţii
comunitare, acceptându-se în general ideea că ponderea cheltuielilor alimentare într-o ţară

34
europeană dezvoltată nu poate depăşi 30% din totalul cheltuielilor, limită care este
considerată de unii autori o posibilă definire a pragului de sărăcie.

Deteriorarea indicatorilor demografici şi ai stării de sănătate publică au la bază scăderea

veniturilor populaţiei, dar şi carenţele educaţionale şi lipsa de organizare a serviciilor de
profil, toate aceste fenomene luând amploare după 1989. Nivelele înalte ale mortalităţii
infantile şi materne ne plasează printre ultimele poziţii din Europa. Mult sub media
europeană este şi speranţa de viaţă în România (69 de ani în România faţă de 77 de ani în
Europa). Tot în dreptul acestei categorii de indicatori trebuie subliniat şi procesul de
îmbătrânire a populaţiei.

Sărăcia constituie fenomenul social cu cea mai accentuată viteză de diseminare în

societatea româneasca şi cu cele mai dăunătoare consecinţe. Din acest motiv obiectivul
fundamental al politicii sociale în România se va orienta cu precădere spre reducerea
sărăciei. Primul pas în aceste demersuri este stabilirea oficială a unui prag unic pentru
încadrarea fenomenului. În România se utilizează multiple definiţii ale sărăciei, care
furnizează imagini diferite asupra realităţilor sociale. De exemplu, Institutul de Cercetare a
Calităţii Vieţii de pe lângă Academia Româna apreciază utilă folosirea a două tipuri de
criterii, unul pentru ,,pragul de subzistenţă" iar celălalt pentru ,,pragul de trai decent".

Ţinând cont de aceste manifestări sociale ce şi-au făcut simţită prezenţa imediat după
revoluţia din 1989, este evident necesară luarea unor măsuri pentru reabilitarea socială a
populaţiei. Este important de menţionat în acest context elementul de referinţă pentru
înţelegerea premiselor sub care a debutat reforma în România: mentalitatea centralist-
etatistă.

Aceasta mentalitate face referire la convingerea românilor ca statul e dator să le asigure

bunăstarea (garantarea locului de munca, creşterea salariilor, gratuităţi în sănătate,
învăţământ, cultură, burse, bilete gratuite în staţiuni, reduceri la transport, locuinţe etc.).
Dorinţa de mai bine în România se confundă deci cu aşteptarea ca statul să dea mai mult
oamenilor şi să rezolve problemele financiare şi socio-profesionale apărute ca urmare a
suprimării vechilor mecanisme de centralizare şi planificare.

Răspunzând acestei mentalităţi guvernul României restituie cetăţenilor contribuabili

,,părţile sociale" acumulate în ultimii ani ai lui Ceauşescu. Bineînţeles că restituirea a
câteva zeci de mii de lei a însemnat la începutul lui 1990 o creştere relativă şi temporară a

35
consumului, banii fiind însă cheltuiţi în câteva luni, iar la nivel naţional risipirea unei sume
de ordinul câtorva zeci de milioane de dolari a echivalat cu imposibilitatea consolidării
bugetului de asigurări sociale. Această măsură a fost însoţită de reducerea săptămânii de
lucru, înmulţirea sărbătorilor oficiale şi interzicerea ,,orelor peste program" nesalarizate
sau fără acordul angajatului, sistarea exportului de produse alimentare şi creşterea continuă
a importurilor finanţate din surse publice, anularea sistemului de salarizare în funcţie de
nivelul producţiei, acordarea de beneficii şi sporuri salariale fără acoperire economică,
instituirea unor drepturi şi facilităţi privind anumite categorii sociale etc. Toate aceste
măsuri au avut un efect concertat: epuizarea în scurt timp a resurselor existente şi anularea
şanselor de reluare a creşterii economice.

A doua etapă începe în toamna anului 1990 şi durează până spre sfârşitul deceniului (1997-
1998), când încep să apară primele măsuri de reformă reală a sistemului securităţii sociale.
Putem face referire la aceasta ca la ,,etapa indexărilor", ea caracterizându-se în principal
prin măsuri de contra-balansare a costurilor restructurării sectorului economic. Principala
formă de expresie a politicii sociale în perioada menţionată a fost indexarea veniturilor în
funcţie de rata inflaţiei şi de creşterea preţurilor. Acordarea unor compensaţii modice
(trimestriale sau lunare) de 3-5%, în condiţiile unei inflaţii galopante în special în
intervalul 1990-1993, nu a avut darul de a mulţumi populaţia, a cărei putere de cumpărare
se deteriora continuu.

În cadrul acestei etape sunt adoptate câteva legi cu caracter social semnificativ. În 1991 a
fost reglementat juridic şomajul, urmat de Legea privind contractul colectiv de muncă,
Legea privind soluţionarea conflictelor de muncă, Legea cu privire la sindicate, Legea
privind garantarea salariului minim pe economie.

După alegerile parlamentare şi prezidenţiale din noiembrie 1996 programul de guvernare

prevedea o serie de reforme profunde, de conţinut, vizând arhitectura securităţii sociale în
contextul compatibilizării cu standardele comunitare.

Dintre numeroasele angajamente menţionam: - reforma sistemului de asigurări sociale; -

reformularea politicii privind utilizarea forţei de lucru; - reforma sistemului de salarizare a
personalului bugetar, prin introducerea salarizării diferenţiate şi scăderea ponderii
vechimii; - elaborarea unor programe eficiente de reconversie profesională, vizând în
special muncitorii din ramurile industriale neperformante; - relansarea politicii locuinţelor;
- promovarea Legii privind tichetele de masă; - reforma unor politici sociale sectoriale,

36
cum ar fi reforma sistemului educaţional şi reforma sistemului sanitar; - reforma
administraţiei publice şi a serviciilor aferente; - reconsiderarea asistenţei sociale, multă
vreme neglijată, prin dezvoltarea unor servicii moderne şi eficiente în domeniu.

Prima din legile de referinţă ale reformei sociale în actuala legislatură a fost adoptată de
Parlament la începutul mandatului: Legea asigurărilor sociale de sănătate. Prin Legea
nr.145/1997 (pe scurt LASS) intenţia legiuitorului a fost de a (re)introduce sistemul
asigurărilor de sănătate de tip german (modelul denumit ,,Bismarck"), în condiţiile în care
acesta a funcţionat în România şi în perioada premergătoare instaurării comunismului.
LASS a definit instituţia medicului de familie, a instituit dreptul pacientului de a-şi alege
medicul şi a precizat mecanismul de finanţare a serviciilor medicale: contribuţii ale
angajatului, ale angajatorului (câte 7% fiecare) şi ale statului. În rest, reforma sistemului
sanitar s-a concentrat pe segmentul rămas în gestiunea Ministerului Sănătăţii: programele
naţionale de sănătate publică, finanţate în continuare de la bugetul statului.

Se impune în acelaşi timp reconstrucţia sistemului de pensii, având în vedere numărul în

continuă creştere al pensionarilor (cca 6 milioane în prezent), nivelul mediu redus al
pensiilor dar şi discrepanţele foarte mari între pensiile noi şi cele vechi. Urmează ca în
1999 MMPS să trimită la Parlament un proiect legislativ extrem de important privind
reforma pensiilor, care stipulează printre altele creşterea vârstei de pensionare (de la 62 la
65 de ani în cazul bărbaţilor şi de la 57 la 60 pentru femei), instituind în acelaşi timp
fondurile de pensii administrate în regim privat (complementare pensiilor publice) la care
vor trebui să contribuie în mod obligatoriu persoanele care mai au cel puţin 20 de ani până
la împlinirea vârstei de pensionare şi opţional cei care mai au cel puţin 10 ani de muncă.
Noua lege a pensiilor a intrat în vigoare la 1 aprilie 2000 dar este de presupus că efectele ei
benefice se vor simţi pe termen mediu şi lung, în timp ce situaţia pensionarilor de acum va
rămâne probabil grea şi în lunile următoare.

După 1989 asistenţa socială a rămas o zonă periferică şi greu de atins a politicilor sociale.
Deşi după revoluţie au fost adoptate o serie de măsuri sectoriale, acestea nu au condus la
constituirea unui sistem coerent şi bine definit. Categoriile de prestaţii sunt cele consacrate,
şi anume: ajutoare în bani şi în natură; finanţarea şi administrarea unor instituţii pentru cei
aflaţi în situaţii speciale; furnizarea de servicii specializate persoanelor aflate în situaţii
speciale. Potrivit ''Anuarului statistic al României'', în categoria ajutoarelor în bani sau în

37
natură sunt incluse atât alocaţiile şi ajutoarele acordate populaţiei de la bugetul de stat cât
şi cele acordate de la bugetele locale.

Alocaţia de stat pentru copii este un ajutor cu caracter universal care se acordă tuturor
copiilor intre 0-16 ani, sau până la 18 ani, dacă urmează o formă de învăţământ prevăzută
de lege, ori sunt copii handicapaţi. Pentru copii de vârstă şcolară alocaţia este condiţionată
de frecventarea şcolii, în limita a 40 de absenţe nemotivate lunar. Cuantumul alocaţiei de
stat pentru copii este în sumă fixă, lunară, indexabilă, iar pentru copii handicapaţi se
măreşte în procent de 100% faţă de ceilalţi copii. Fondurile provin de la Bugetul de Stat şi
se administrează prin Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale şi Ministerul Educaţiei
Naţionale.

Ajutorul pentru mame cu mulţi copii a fost instituit în perioada politicii nataliste din
regimul comunist pentru mamele care au în îngrijire mai mult de 3 copii sub 18 ani sau
până la 25 ani, dacă sunt studenţi. Nu se indexează având un caracter compensatoriu.
Fondul acestui ajutor provine de la Bugetul de Stat, administrat prin Ministerul Muncii şi
Protecţiei Sociale.

Ajutorul bănesc trimestrial se acordă persoanelor cu incapacitate de muncă, adulţi şi

bătrâni fără venituri sau cu venituri foarte mici, ai cărui susţinători legali nu au
posibilitatea de a-i sprijini. Este o sumă fixă, indexabilă ce se acordă trimestrial pe bază de
cerere din partea beneficiarului şi evaluare prin anchetă socială. Fondul provine de la
Bugetul de Stat şi Fondul de risc şi accidente.

Ajutorul de şomaj, reglementat prin Legea nr.1/1991 (completată şi modificată) se acordă

pe o perioadă de 270 de zile, urmat fiind de o ,,alocaţie de sprijin" - restrictivă şi diminuată
- pentru cei care rămân în continuare fără loc de muncă, acordată pentru încă 18 luni.
Contribuţia la fondul de şomaj se partajează între angajator şi angajat, asigurând în medie
un beneficiu social mai mare decât salariul minim net pe economie. În afara ajutorului de
şomaj, o ordonanţă de urgenţă adoptată în 1997 îşi propunea să sprijine restructurarea
accelerată a industriilor neperformante, prevăzând acordarea a 6-12 salarii compensatorii
(egale cu salariul mediu net pe unitate) pentru muncitorii disponibilizaţi. Măsura nu a avut
nici pe departe efectul scontat. Doar un procent infim din beneficiarii acestor compensaţii

38
au făcut investiţii ori au găsit un alt loc de muncă, cei mai mulţi consumându-şi banii şi
ajungând în prezent fără nici un venit.

Agenţia Naţională a Locuinţelor (ANL) a luat fiinţă în 1998 şi activarea ei s-a produs în
1999 constituind premisa relansării investiţiilor în construcţia de locuinţe şi punând bazele
unui program naţional de inspiraţie occidentală în acest domeniu, urmând ca principalii
beneficiari ai creditelor pe termen lung cu dobânzi subvenţionate de stat să fie tinerii.

Adoptarea Legii privind salarizarea demnitarilor şi a personalului bugetar (Legea

nr.154/1998) operează o reformă de principiu în stabilirea veniturilor pentru persoanele
plătite din bani publici, în sensul că fiecărui angajat i se oferă posibilitatea de a primi un
salariu în conformitate cu performanţele profesionale individuale şi independent de
vechime, oscilând între un maxim şi un minim stabilite pentru fiecare grad de încadrare.

Reforma în învăţământ a atins în prezent nivelul cel mai avansat în plan conceptual şi al
reglementărilor adoptate, suferind însă de insuficienţa resurselor.

Pe parcursul reformării învăţământului s-a urmărit compatibilizarea cu marile modele

educaţionale din Europa şi cu spiritul şi standardele comunitare. Noua politică educaţională
s-a concentrat pe reforma curriculară, pe înnoirea planurilor de învăţământ, a programelor
şcolare, a conţinutului efectiv al manualelor, a metodelor de predare şi învăţare şi nu în
ultimul rând a modalităţilor de evaluare a cunoştinţelor, incluzând marile examene şi
concursuri din viaţa unui tânăr: capacitatea, bacalaureatul, admiterea în învăţământul
superior şi examenul de licenţă. Noua Lege a învăţământului, adoptată în prima fază ca
ordonanţă de guvern (OG 36/1997), a trecut cu mare dificultate prin Parlament abia în
toamna lui 1999, votul final fiind îngreunat datorită chestiunii controversate şi
suprapolitizate a înfiinţării universităţilor de stat cu limba de predare maternă.

Drept concluzie se poate afirma cu certitudine că după 10 ani de la începutul tranziţiei

România se află încă în căutarea unui model de politică socială care se poate adapta
nivelului de educaţie şi cultură socială al cetăţenilor ei, şi care ar putea satisface nevoile
sociale ale acestora.

3. CONCLUZII ŞI SUGESTII PRIVIND SITUAŢIA ACTUALĂ A POLITICILOR

SOCIALE DIN REPUBLICA MOLDOVA

39
3.1. CONCLUZII

În conformitate cu toate datele furnizate de lucrarea de faţă, se desprind firesc următoarele

concluzii:
• În Republica Moldova interesul faţă de implementarea şi crearea unui cadru social
adecvat, care să ofere siguranţă şi ocrotire cetăţenilor ei există cu certitudine.
Afirmaţia se bazează pe fapte concrete, ca elaborarea şi aprobarea legilor ce
vizează socialul.
• Abordarea legislativă şi cea ideologică a cadrului social sunt asemănătoare cu cele
din Uniunea Europeană, modelul fiind deci unul consacrat şi care funcţionează prin
prisma sistemelor în care se manifestă.
• În acelaşi timp este important de menţionat, pentru o mai bună înţelegere a
evoluţiei socialului, că principalul impediment este sau a fost cadrul economico-
social pe care au fost grefate principiile noii politici sociale. În condiţiile în care
principalul jucător era statul, care acorda „protecţie şi acoperire necondiţionată
tuturor cetăţenilor săi”, revenirea la un sistem în care individul şi condiţia acestuia
primează a fost un şoc, căruia nu toată populaţia Republicii Moldova a reuşit să îi
facă faţă, rămânând ataşată în continuare de ideea că statul este cel ce se cuvine să
le acorde protecţie.
• Specialiştii din Republica Moldova susţin lipsa experţilor în acest domeniu, care ar
putea susţine în continuare elaborarea şi implementarea unor noi laturi ale politicii
sociale.
• Chiar dacă abordarea legală a fost efectuată, abordarea mediatică, cea care ar trebui
să aibă efect pe termen lung asupra populaţiei întârzie să-şi facă apariţia în forţă,
ceea ce la momentul actual se traduce printr-o veritabilă ignoranţă din partea
cetăţenilor în ceea ce priveşte socialul.
• Mediul politic instabil, atât din punct de vedere al tranziţiei prelungite, cât şi din
punctul de vedere al conflictului transnistrean nu oferă siguranţă şi certitudinea
atragerii investitorilor străini, şi implicit a capitalului străin, ceea ce ar putea
propulsa economia moldoveană.

40
Cel mai dureros de menţionat este fenomenul de generare al reacţiilor în lanţ. Conjunctura
a fost cea provocată de destrămarea Uniunii Sovietice, urmate aproape imediat de
pierderea de către Republica Moldova a majorităţii partenerilor de comerţ exterior. De aici
şi până la situaţia prezentă cu care se confruntă populaţia nu este decât un pas, sărăcia fiind
cuvântul cheie pe care se bazează toate explicaţiile în ceea ce priveşte socialul. Acesta este
motivul pentru care reforma în sănătate nu are foarte multă priză la public, motivul pentru
care tinerii au început să migreze, fără intenţia de a se mai întoarce în ţara care nu le oferă
nici un fel de perspective cel puţin în ceea ce priveşte angajarea, motivul pentru care
educaţia nu se mai află pe primul plan, etc.

În cazul acestei societăţi copleşite de fenomenul sărăciei, ale cărei cote educaţionale scad
progresiv, este tot mai dificil de penetrat, iar sensibilizarea publicului vis-a-vis de
problemele sociale este foarte greu de realizat, datorită în principal neîncrederii acesteia în
sistemul existent.

3.2. SUGESTII

Ţinând cont de coordonatele actuale ale societăţii din Republica Moldova, şi de

principalele probleme cu care se confruntă aceasta, există două tipuri de sugestii propuse
pentru evaluare. Primul tip de sugestii are drept ţintă directă populaţia, în timp ce al doilea
tip de sugestii vizează cu precădere autoritatea care trebuie să elaboreze şi să implementeze
şi în viitor politicile sociale.

Astfel, în cadrul primului tip se sugestii se recomandă:

• Abordarea mediatică agresivă, organizarea unor campanii de sensibilizare a
populaţiei pe diverse teme, cum sunt sănătatea, educaţia, violenţa împotriva femeii,
protecţia copilului şi familiei, etc. Este important de menţionat că diseminarea
informaţiilor cuprinse în cadrul acestor campanii trebuie susţinută de mijloacele de
informare în masă, televiziune, radio-difuziune, mass-media, etc. De aceea,
înaintea organizării unor astfel de evenimente este bine să se realizeze un studiu de
piaţă care să releve care mijloc de informare are cel mai mare impact în rândul
populaţiei, care să stabilească un interval orar de maximă audienţă, etc. Pentru
realizarea şi organizarea unor astfel de evenimente mare amploare este necesară

41
 prezenţa unor specialişti, specialişti care pot beneficia înainte de training-uri şi
perioade de formare în afara ţării, în vederea câştigării experienţei.
• Sensibilizarea populaţiei vis-a-vis de activităţile desfăşurate în cadrul ONG-urilor,
mediatizarea rolului şi posibilităţilor de întrajutorare pe care acestea le oferă. Este
important ca cetăţenii Republicii Moldova să conştientizeze contribuţia majoră pe
care acţiunile lor o pot aduce cadrului social existent. Dacă mentalitatea etatistă va
fi învinsă se poate spune că societatea se îndreaptă cu paşi siguri spre drumul cel
bun.

Cel de-al doilea tip de sugestii vizează acţiunile ce pot fi întreprinse de autoritatea în
cauză pentru a-şi eficientiza acţiunile. Se recomandă astfel:
• Instituirea unor stagii, traininguri de formare, eventuale cursuri de formare a
formatorilor pentru specialiştii din cadrul ministerelor. Efectele unei astfel de
practici pot fi rapid valorificate, şi pot influenţa atât procesul de elaborare
legislativ cât şi procesul de instruire al cetăţenilor.
• De asemenea este importantă permanenta informare a autorităţilor în ceea ce
priveşte cadrul social. În acest sens este bine să se iniţieze regulat acţiuni de
intervievare a populaţiei, în urma cărora se pot efectua statistici având drept
scop formare unei imagini realiste.
• Conştientizarea de către autorităţi a interdependenţei evidente dintre mediul
economic şi cel social. Atâta vreme cât economicul va suferi, socialul nu va
avea decât de pierdut, neputând institui de unul singur coordonate.
• O acţiune fructuoasă cu perspective extraordinare este aceea de implicare în
proiecte internaţionale. Cel puţin în cadrul Uniunii Europene funcţionează
foarte multe programe care susţin social, educaţional şi din punctul de vedere
al cercetării numeroase state din Europa de Est. Chiar dacă de cele mai multe
ori Republica Moldova nu are drepturi depline în cadrul acestor programe, sau
nu este stat membru, asocierea cu state membre este bine văzută şi căutată de
către acestea. Un exemplu ar fi nou iniţiatul „Program Cadru 6” care oferă
oportunităţi inedite nu numai în ceea ce priveşte cercetarea, dar şi în ceea ce
priveşte implementarea unor structuri sociale coerente, există de asemenea un
program care permite „importarea” experţilor din ţări membre UE, ceea nu
poate aduce decât beneficii Republicii Moldova. Pentru mai multe informaţii

42
privind acest program se poate accesa site-ul www.cordis.lu, de unde se pot
afla informaţii suplimentare privind şi alte programe.

43
Bibliografie:

1. Une stratégie concertée pour moderniser la protection sociale – Comisia Europeană

2. Social Protection in Europe 2001 – Comisia Europeană

3. Evaluări din rapoartele Comisiei Europene privind România pe anii 2000, 2001 şi 2002

4. Statistici realizate de Institutul de Politici Publice din Republica Moldova, publicate pe

site www.ipp.md

5. Statistici publicate pe site-ul www.gate.md

6. Metodologia de elaborare a versiunii finale a strategiei de creştere economică şi reducere

a sărăciei (SCERS) – Guvernul Republicii Moldova

7. Strategia ocupării forţei de muncă în Republica Moldova – Guvernul Republicii

Moldova

8. Comunicat de Presă Informativ din 15.03.03 – Misiunea Băncii Mondiale în domeniul

sănătăţii – Guvernul Republicii Moldova

9. Evaluarea stării actuale a procesului de integrare a Republicii Moldova în Uniunea

Europeană – Dr. Oleg Serebrian

10. Statistici şi scurte rezumate publicate pe site-ul Ligii pentru Apărarea Drepturilor
Omului www.lado.ngo.md

11. Broşuri, ghiduri, statistici, publicate pe site-ul Comisiei Europene www.europa.eu.int

12. Legi, Comunicate de presă publicate pe pagina oficială a Republicii Moldova

www.moldova.md

44