PROIECT

Litigii Maritime
“Sechestrul Navei Comerciale”

Constanţa 2015
 SECHESTRUL ASIGURATOR MARITIM AL NAVEI COMERCIALE

Sechestrul asigurator – noţiune şi reglementare

Sechestrul asigurator reprezintă o măsură destinată să indisponibilizeze

bunurile mobile sau imobile ale pârâtului, până la terminarea procesului, în scopul de
a garanta reclamantului posibilitatea de a-şi realiza creanţa constatată prin hotărârea ce se va
pronunţa.
Sechestrul asigurator constă în indisponibilizarea, de către instanţa sesizată cu
cererea principală, la cererea accesorie a creditorului reclamant, a unor mobile sau
imobile, aparţinând debitorului, aflate la acesta sau la un terț, pentru ca la nevoie, să se
poată executa silit, în vederea acoperirii creanţei alegate în raport cu valoarea acesteia.
La procedeul sechestrului asigurator se poate recurge doar atunci când obiectul
acţiunii vizează plata unei creanţe.
Noţiunea de sechestru asigurator asupra navei nu este definită în legislaţie.
Potrivit art.490 din Codul comercial: Vasele sunt bunuri mobile. Fac parte din vas:
îmbarcaţiunile, uneltele, instrumentele, armele, muniţiile, proviziunile şi în
general toate lucrurile destinate uzului său permanent, chiar când ar fi oarecare
timp separate de vas.
Art. 23 din Ordonanţa nr.42/1997 privind transportul maritim şi pe căile
navigabile interioare1 prevede că: Sunt nave, în înţelesul prezentei ordonanţe: navele
maritime şi de navigaţie interioară de orice tip, propulsate sau nepropulsate,
care navighează la suprafaţă ori în imersie, destinate transportului de mărfuri şi/sau
de persoane, pescuitului, remorcajului ori împingerii; instalaţii plutitoare, cum ar fi:
drage, elevatoare plutitoare, macarale plutitoare, graifere plutitoare și altele asemenea,
cu sau fără propulsie; construcţii plutitoare care, în mod normal, nu sunt destinate
deplasării, cum ar fi: docuri plutitoare, debarcadere plutitoare, pontoane,
hangare plutitoare pentru nave, platforme de foraj şi altele asemenea, faruri
plutitoare; ambarcaţiuni de agrement.
Potrivit dispoziţiilor art.1 lit.d) din Convenţia Internaţională pentru Unificarea
anumitor reguli în materie de conosament – Bruxelles 1924 2: prin vas se înţelege
orice bastiment folosit pentru transportul de mărfuri pe mare.
Creditorul are dreptul de a proceda la sechestrarea unui vas ori a unei părţi indivize a
lui, proprietatea debitorului sau, în cazurile şi după formalităţile legale.
În dreptul maritim internaţional, sechestrul asigurator al navei este reglementat de
Convenţia de la Bruxelles din 10 mai 1952 pentru unificarea anumitor reguli
asupra sechestrului asigurator de nave maritime3.
Dispoziţiile Convenţiei sunt aplicabile în orice stat contractant, oricărei nave, care
poartă pavilionul unui stat contractant. Pavilionul reprezintă simbolul naţionalităţii unei nave.

1
Republicată şi modificată prin Legea nr. 290/2007 publicată în M. Of. Nr. 780 din 16/11/2007
2
Ratificată de România prin Legea nr. 43/1937, publicată în M. Of. nr. 60/13.03.1937
3
Ratificată de România prin Legea nr. 91/1995, publicată în M.Of. nr. 255/ 8.11.1995
 Nava are în mod obligatoriu o naţionalitate care poate fi însă diferită de cea a
proprietarului ei. Convenţia din 1952 se aplică sechestrării navelor ce poartă
pavilionul unui stat contractant în jurisdicţia altui stat contratant. Ea devine imperativă
şi are prioritate asupra dreptului intern atunci cand condiţiile sale de aplicabilitate sunt
îndeplinite. În consecinţă, o navă aflată sub pavilionul unui stat contratant nu poate fi
sechestrată într-un alt stat contractant decât în baza Convenţiei de la Bruxelles din 19524.
Fiecare stat contractant poate să refuze aplicarea Convenţiei, oricărui stat
necontratant şi oricărei persoane care, în ziua sechestrării nu are reşedinţa obişnuită sau
sediul său principal într-un alt stat. Prin urmare, dacă la data sechestrului creditorul nu
are reşedinţa obişnuită sau sediul într-un stat contractant, aplicarea Convenţiei îi va fi
refuzată. O a doua limită a domeniului de aplicare a Convenţiei este dată de art. 8 alin.4
potrivit cu care nici o dispoziţie a prezentei Convenţii nu va modifica sau nu va
afecta legea internă a statelor contractante în ce priveşte sechestrarea unei nave în
jurisdicţia statului al cărui pavilion îl poartă de către o persoană care are
reşedinţa sa obişnuită sau sediul principal în acest stat.
Scopul Convenţiei a fost acela de a exclude din câmpul său de aplicare
cazurile în care nu există element de extraneitate. Nici o referire nu se face însă în acest
text la reşedinţa sau sediul debitorului, ceea ce exprimă concepţia generală a normei
internaţionale inspirate din dreptul englez potrivit cu care acţiunea este îndreptată
împotriva navei şi nu a debitorului. Prin art.2 se instituie o altă limită a domeniului de
aplicare a Convenţiei: ... nici una dintre dispoziţiile prezentei convenţii nu va
putea fi considerată ca o extindere sau o restrângere a drepturilor de
competenţe pe care statele, autorităţile judiciare sau autorităţile portuare le
deţin în baza legii lor interne sau a reglementărilor lor, de a sechestra, a reţine
sau de a opri în alt mod o navă de a ieşi în larg în jurisdicţia lor. Aşadar, anumite
circumstanţe excepţionale, precum violarea regulilor de securitate şi navigaţie,
poluare, etc. duc la excluderea aplicării Convenţiei în favoarea regulilor naţionale ale
statului în care se aplică sechestrul5.

Condiţiile generale ale sechestrului asigurator

Pentru înfiinţarea sechestrului asigurator sunt necesare a fi întrunite, în

mod cumulativ, o serie de condiţii precum: a)creanţa să fie constatată printr-un act scris; în
lipsa unui înscris creditorul trebuie să depună o cauţiune reprezentând o jumătate din
valoarea reclamată în justiţie; b)creanţa să fie exigibilă; c)reclamantul să dovedească faptul
că a intentat acţiunea civilă.
Codul de procedură civilă prevede: (1)Creditorul care nu are titlu executoriu, dar a
cărui creanţă este constatată prin act scris şi este exigibilă, poate solicita înfiinţarea unui
sechestru asigurator asupra bunurilor mobile şi imobile ale debitorului, dacă se dovedeşte
că a intentat acţiune. El poate fi obligat la plata unei cauţiuni în cuantumul .fixat de către

4
Maria Veriotti – Măsurile asiguratorii în dreptul maritim- Teorie, jurisprudenţă şi reglementări, Ed. Lumina
Lex, Bucureşti, 2003, p. 38
5
Maria Veriotti – Op. cit., p. 41
instanţă. (2)Acelaşi drept îl are şi creditorul a cărui creanţă nu este constatată în scris, dacă
se dovedeşte că a intentat acţiune şi depune, odată cu cererea de sechestru, o
cauţiune de jumătate din valoarea reclamată. (3)Instanţa poate încuviinţa sechestrul
asigurator chiar dacă creanţa nu este exigibilă în cazurile în care debitorul a micşorat
prin fapta sa asigurările date creditorului sau nu a dat asigurările promise ori atunci
când este pericol să-şi ascundă sau să-şi risipească averea. În aceste cazuri, creditorul
trebuie să dovedească îndeplinirea celorlalte condiţii prevăzute de alin.1 şi să depună o
cauţiune al cărui cuantum va fi fixat de către instanţă.
În conformitate cu art. 2 din Legea nr. 91/1995, privind aderarea României
la Convenţia Internaţională pentru unificarea anu mitor reguli asupra
sechestrului asigurator de nave maritime, sechestrul reprezintă imobilizarea unei
nave cu autorizarea autorităţii judiciare competente pentru garantarea unei
creanţe maritime, dar nu se înţelege sechestrarea unei nave pentru executarea unui titlu6.
În mod excepţional legea permite înfiinţarea sechestrului chiar dacă, creanţa nu a ajuns la
scadenţă, dar numai în una din următoarele situaţii: când datornicul a micşorat prin fapta sa
asigurările date creditorului sau nu s-a conformat asigurărilor promise sau când
există pericolul ca datornicul să se sustragă de la urmărire sau să-şi ascundă ori să-şi
risipească averea sa. În toate aceste împrejurări, sechestrul se va putea dispune numai
după depunerea unei cauţiuni, al cărui cuantum se fixează de către instanţă.

Definiţia legală a creanţei maritime este dată de art. 1 din Convenţia de la Bruxelles
din 1952 ca fiind afirmarea unui drept şi a unei creanţe rezultate din următoarele
situaţii:

a) daune cauzate de către o navă, fie prin abordaj, fie în alt mod;
b) pierderi de vieţi omeneşti sau daune corporale cauzate de către o navă sau
provenind din exploatarea unei nave;
c) asistenţa şi salvarea;
d) contracte referitoare la folosinţa sau locaţiunea unei nave prin charter-party sau
altfel;
e) contracte referitoare la transportul mărfii de către o navă în baza unui charter-party,
conosament sau altfel;
f) pierderi sau pagube aduse mărfurilor şi bagajelor transportate de către o navă;
g) avarie comună;
h) împrumut maritim;
i) remorcaj,
j) pilotaj;
k) furnizarea în orice loc, de produse sau de materiale făcute unei nave în
scopul exploatării sau întreţinerii sale;
1) construcţie, reparaţii, echipamentul unei nave sau taxele de doc;
m) salariile comandanţilor, ofiţerilor sau membrilor echipajului;

6
Curtea de Apel Constanţa, Decizia nr. 356/ 20.12.1996, în M. Voicu, M. Veriotti – Drept maritim –
jurisprudenţă şi legislaţie., Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 102-103
 n) banii cheltuiţi de comandant şi cei plătiţi de către încărcători, navlositori sau agenţi
în contul navei sau al proprietarilor ei;
o) proprietatea contestată a unei nave;
p) posesia sa, ori exploatarea sa, sau drepturile la rezultatele explotătrii unei nave în
coproprietate;
q) orice ipotecă maritimă şi orice garanţie7.
Dispoziţiile art.3 din Convenţia Internaţională pentru unificarea anumitor reguli asupra
sechestrului asigurator de nave maritime prevăd că orice reclamant poate sechestra nava la care se
referă creanţa, fie oricare navă aparţinând celui care era, în momentul naşterii creanţei
maritime, proprietarul navei la care această creanţă se referă.
Dispoziţiile art. 4 din Convenţie fac trimitere la situaţia în care gestiunea nautică a
vasului a fost predată navlositorului şi în care acesta din urmă răspunde singur de creanţele
maritime născute în legătură cu această navă.
Textul de lege prevede în mod expres posibilitatea reclamantului de a cere
sechestrarea acestei nave ori a oricărei alteia aparţinând navlositorului, dar nicio altă navă
aparţinând proprietarului nu poate fi sechestrată în legătură cu această creanţă maritimă.
Creanţa maritimă afirmată de reclamant s-a născut în legătură cu nava "Sebeş" în
perioada de valabilitate a contractului de bare-boat încheiat între C.N.M. NAVROM, în
calitate de armator şi S. C. "Euronav Shipping Co" S.R.L., în calitate de navlositor, contract
reziliat de către armator la data de 12 iunie 1997.
Sechestrarea unei alte nave aparţinând aceluiaşi armator în legătură cu această creanţă
maritimă a navlositorului nu poate fi admisă, astfel că tribunalul a respins cererea de sechestru
asigurator asupra navei "Tismana", proprietatea C.N.M. Navrom Constanţa8.
Legătura dintre creanţa maritimă afirmată şi nava sau navele debitorului trebuie,
însă, să fie dovedită.
În ceea ce priveşte creditorii titulari ai cererii de sechestru, în categoria persoanelor
care pot solicita instituirea măsurii sechestrului asigurator, Convenţia enumeră persoanele
fizice sau juridice, asocierile de persoane sau de capitaluri, precum şi statele, administraţiile
şi instituţiile publice.
Reclamantul a fost definit ca o persoană care invocă în profitul său existenţa unei
creanţe maritime.
În practică s-a pus problema admisibilităţii sechestrului asigurator asupra unei nave
aflate în time-charter, formulată de către proprietarul acesteia, care invocă neplata chiriei
de către navlositor. Instanţa a admis cererea de sechestru reţinând că în speţă sechestrul
reprezintă un mijloc de presiune pentru debitorul rău platnic sau de obţinerea unei
garanţii şi nu indisponibilizare a bunului în vederea vânzării silite.
Prin încheierea atacată cu apel, tribunalul a instituit măsura
sechestrului asigurator şi asupra procentului de 25% din producţia de grâu ce revine

7
Martine Remond Gouilloud – Droit maritime, 1997, ediţia a II-a, p. 180, apud Maria Veriotti – Măsurile
asiguratorii în dreptul maritim – Teorie, jurisprudenţă şi reglementări, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 47
8
Tribunalul Constanţa – Secţia Maritimă şi fluvială, Încheierea din 26 iunie 1998, apud M. Voicu, M Veriotti –
Drept maritim-Jurisprudenţă şi legislaţie, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2000, p. 101-102
intimatei debitoare, în baza contractului încheiat cu apelanta. Măsura sechestrului
asigurator constă în indisponibilizarea bunurilor mobile ale debitorului ce se află
sau la un terţ, în vederea vânzării silite. Având în vedere textele de lege care
reglementează măsura sechestrului asigurator, menţionat mai sus, şi faptul că
această măsură a fost instituită asupra procentului de 25% din recolta ce se cuvine
intimatei debitoare, se reţine că prima instanţă a procedat corect la luarea acestei
măsuri, atât timp cât drepturile apelantei nu au fost încălcate9.
În conformitate cu dispoziţiile art.3 alin.1 din Convenţia de la Bruxelles din 1952,
reclamantul poate sechestra, fie nava la care se referă creanţa, fie orice navă aparţinând
celui care era în momentul naşterii creanţei, proprietarul navei, la care această creanţă se
referă.
Potrivit regulii instituite de art.3, nava răspunde de datoriile sale, respectiv de cele
născute în cursul exploatării ei. Facultatea de a sechestra nava care a generat creanţa
corespunde acţiunii in rem acordată în dreptul anglo-saxon titularilor de creanţe maritime.
Art.3 alin.1 din Convenţie arată că: nava la care se referă creanţa trebuie să
aparţină armatorului-debitor. Sechestrarea navei în care persoana, alta decât propietarul este
obligată printr-o creanţă maritimă, este reglementată de art.3 alin. 4 din Convenţie.
Legea impune cerinţa ca bunul al cărui sechestru se cere, să aparţină debitorului. O navă
ce nu aparţine debitorului creanţei nu poate fi sechestrată.
Faţă de probele administrate, instanţa constată neîndeplinită în cauză această cerinţă,
pârâtul Panagis Zissimatos, debitorul creanţei, nefiind proprietarul vasului. Intervenienţele
au susţinut şi probat că vasul al cărui sechestru îl solicită reclamanta este proprietatea
Companiei Rossbay Limited.
Iahtul "Princess of Adriatic", de naţionalitate britanică, înregistrat sub nr. 4534 în
Registrul Navei Britanic, a fost dobândit de către pârâtul Panagis Zissimatos, prin
contractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 02.06.1989.
Ulterior, acesta a transferat proprietatea asupra navei Companiei Rossbay Limited,
înfiinţată şi organizată conform legislaţiei din Gibraltar, având sediul în Irish Town 28
Gibraltar (fila 223).
Extrasul din Partea I a Registrului Naval Britanic cuprinzând caracteristicile navei,
proprietatea sa şi ipoteca atestă calitatea de proprietar al navei "Princess Adriatic" a
Companiei Rossbay LTD.
În această calitate, Compania Rossbay LTD a şi ipotecat nava în favoarea
creditoarei The United Bank of Kuweit şi ulterior, în favoarea creditoarei United States Trust
Co of New York.
Având în vedere actele şi lucrările dosarului, nu se poate reţine situarea în Grecia, a
centrului de conducere şi gestiune al companiei Rossbay LTD, fiind astfel lipsită de suport
probator susţinerea reclamantei privind existenţa, în această ţară, a sediului real al companiei
şi posibilitatea constatării, pe acest temei şi în conformitate cu legea greacă - ca lege ce
guvernează fondul raportului juridic, a inexistenţei companiei şi al dreptului de proprietate al
pârâtului asupra bunurilor acesteia.

9
Ciutacu Florin – Drept comercial, Culegere de speţe, Ed. Themis Cart, Bucureşti, 2005, p. 330
 Pe de altă parte, cercetarea susţinerilor reclamantei şi deopotrivă al pârâtului,
privind existenţa fictivă a Companiei Rossebay LTD, precum şi a cauzelor de nulitate a
înregistrării vasului pe numele acesteia nu poate fi făcută în cadrul acţiunii de încuviinţare a
unei măsuri asiguratorii10.

Procedura reţinerii navei până la soluţionarea cererii de sechestru asigurator

Faţă de unele dificultăţi de ordin practic, datorate vechii reglementări a
sechestrului, de întârzierea pe care o implică consecinţele luării acestei măsuri, ca
urmare a condiţiilor impuse de art. 907-908 Cod comercial (depunerea unei cauţiuni şi
dovada existenţei acţiunii de fond), jurisprudenţa română a adoptat soluţia reţinerii
navei provizorii a navei comerciale până la încuviinţarea sechestrului asigurator. În
practica secţiei maritime se utilizează în toate cazurile pentru reţinerea navei în port pe
termen limitat sau până la soluţionarea cererii de sechestru asigurator procedura ordonanţei
preşedinţiale sub rezerva îndeplinirii condiţiilor speciale de admisibilitate: urgenţa,
caracterul vremelnic şi neprejudecarea fondului. Astfel, articolul stipulează: Instanţa va
putea să ordone măsuri vremelnice în cazuri grabnice pentru păstrarea unui drept
care s-ar păgubi prin întârziere, pentru prevenirea unei pagube iminente şi care nu
s-ar putea repara, precum şi pentru înlăturarea piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul
unei executări. Cererea de ordonanţă preşedinţială se va introduce la instanţa
competentă să se pronunţe asupra fondului dreptului. Ordonanţa va putea fi dată şi fără
citarea părţilor şi chiar atunci când există judecata asupra fondului. Judecata se
face de urgenţă şi cu precădere. Pronunţarea se poate amâna cel mult 24 de ore,
iar motivarea ordonanţei se face în cel mult 48 de ore de la pronunţare.
Ordonanţa este vremelnică şi executorie. Instanţa va putea hotărâ ca executarea să se
facă fără somaţie sau fără trecerea unui termen.
Prin ordonanţa preşedinţială se pot lua măsuri provizorii, vremelnice, grabnice, cu
privire la păstrarea unui drept sau prevenirea unei pagube iminente, ori pentru înlăturarea
piedicilor ce s-ar ivi cu prilejul unei executări.
Prin urmare posibilitatea de a folosi calea ordonanţei preşedinţiale este condiţionată de
urgenţa măsurii solicitate şi are un caracter vremelnic, întrucât pe această cale nu pot fi luate
măsuri definitive care să rezolve în fond litigiul dintre părţi.
Dreptul de a sesiza instanţa cu o cerere de ordonanţă preşedinţială revine
părţii interesate în păstrarea unui drept care s-ar păgubi prin întârziere, în prevenirea
unei pagube iminente ce nu s-ar putea repara sau în înlăturarea piedicilor ce s-ar
ivi cu prilejul unei executări silite.
Practica judiciară a apreciat în mod constant că admisibilitatea unei cereri
trebuie analizată şi din perspectiva raportului litigios, fără ca prin aceasta să fie adusă
atingere soluţionării fondului cauzei deduse judecăţii. Aceasta presupune ca la data
sesizării printr-o cerere de ordonanţă preşedinţială, instanţa trebuie să aibă în vedere caracterul
vremelnic al măsurii solicitate, dar şi finalitatea unei asemenea măsuri.
Este recunoscut faptul că măsura reţinerii navei este impusă de cerinţa soluţionării unei

10
Tribunalul Constanţa – Secţia maritimă, Încheierea din 19.11.1997, în Dosar nr. 2029/MF/1997, apud Maria
Veriotti – Sechestrul asigurator al navei comerciale – Teorie şi jurisprudenţă, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2001
cereri accesorii fondului, de instituire a sechestrului asigurator, însă o asemenea dispoziţie a
instanţei nu poate să excludă şi aspectul cuantumului prejudiciului pe care 1-ar putea suporta
cel faţă de care se cere luarea măsurii urgente.
În practică s-a adoptat soluţia reţinerii provizorii a navei comerciale pe calea
procedurii urgente a ordonanţei preşedinţiale până la soluţionarea cererii de sechestru
asigurator.
Astfel, prin sentinţa civillă nr. 7/COM/ 24 octombrie 1997 a fost admisă cererea de
ordonanţă preşedinţială formulată de Banca Comercială a Greciei, în contradictoriu cu
pârâtul Panagis Zissimatos. S-a dispus reţinerea provizorie a navei "Princess of Adriatic"
aflată în Portul Constanţa, începând cu data de 24 octombrie 1997 şi până la soluţionarea
cererii de încuviinţare a sechestrului asigurator.
Fiind necesară lămurirea înţelesului dispozitivului de natură a permite o corectă
executare a titlului, instanţa constată că reţinerea navei, înţeleasă ca o măsură urgentă şi
provizorie cu efecte temporare, nu poate dăinui, decât până la soluţionarea cererii de
încuviinţare a sechestrului asigurator de către prima instanţă şi nu până la soluţionarea ei
definitivă11.
Cererea de ordonanţă preşedinţială se va introduce la instanţa competentă să se
pronunţe asupra fondului dreptului. Prin urmare în determinarea competenţei
trebuie să se ţină seama de regulile de drept comun privitoare la soluţionarea litigiilor de
fond.
Ordonanţa va putea fi dată şi fără citarea părţilor şi chiar atunci când există
judecată asupra fondului. Judecata se face de urgenţă şi cu precădere. Din acest text se
desprinde concluzia că instanţa are posibilitatea de a aprecia asupra necesităţii citării părţilor.
Instanţa va aprecia asupra necesităţii citării părţilor în funcţie de natura cauzei şi de
împrejurările care reclamă intervenţia justiţiei.
Ordonanţa reprezintă actul final şi de dispoziţie al instanţei, care trebuie să fie
pronunţată cu respectarea regulilor de drept comun. Prin urmare, forma scrisă este
obligatorie, iar ordonanţa va trebui să cuprindă toate elementele unei hotărâri judecătoreşti.

Reţinerea navei are ca efect imobilizarea navei în port şi interzicererea părăsirii apelor
teritoriale româneşti.
Măsura reţinerii provizorii a navei dispusă pe calea ordonanţei preşedinţiale încetează:
la expirarea duratei pentru care a fost instituită;
prin depunerea unei scrisori de garanţie bancară de către armatorul debitor;
prin respingerea cererii de sechestru asigurator sau prin renunţarea la judecata
cererii de sechestru;
la cererea creditorului sau debitorului, în cazul în care condiţiile ordonanţei nu mai
subzistă.

11
Tribunalul Constanţa – Secţia Maritimă şi Fluvială, Sentinţa civilă nr. 252/25 noiembrie 1997, apud M.
Voicu, M. Veriotti – Drept maritim român, Jurisprudenţă şi legislaţie, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2000
 Procedura sechestrului asigurator al navei

O navă nu poate fi sechestrată decât cu autorizaţia unui tribunal sau a oricărei

alte autorităţi judiciare competente a statului contractant în care sechestrul este aplicat. Art. 4
din Convenţie impune necesitatea existenţei unei autorizări judiciare prealabile în toate
cazurile, fără distincţie, regulile de procedură referitoare la obţinerea autorizării,
fiind guvernate, potrivit art. 6 alin. 2 din Convenţie de legea statului în care
sechestrul a fost aplicat sau solicitat. Absenţa autorizării prealabile atrage nulitatea
măsurii aplicate.
Art. 907 Cod comercial, care face trimitere la dispoziţiile de drept comun din
codul de procedură civilă, cu deosebirile arătate în art. 908 Cod comercial, prevede că,
sechestrul asigurator asupra navei se aplică de instanţa judecătorească la
cererea creditorului dacă sunt îndeplinite cel puţin două condiţii: introducerea acţiunii
asupra fondului şi depunerea unei cauţiuni.
Art. 907-908 din Codul comercial, completate cu reglementarea art. 592 si
următoarele din Codul de procedură civilâ consacră condiţiile instituirii sechestrului
asigurator: formularea unei cauţiuni asupra fondului pretenţiilor şi depunerea cauţiunii12.
În conformitate cu dispoziţiile art. 907 Cod comercial: partea interesată într-o
cauză comercială va putea deodată cu intentarea acţiuinii să ceară a se pune sechestru
asigurator asupra averii mobile a debitorului sau, conform ar. 414 şi urm. Cod procedură civilă.
Textul nu distinge între acţiunea asupra fondului introdusă la o instanţă străină sau
română. De asemenea, acţiunea introductivă asupra fondului trebuie să fie timbrată.
Reclamantul este obligat ca înainte de introducerea cererii de chemare în judecată în
procesele ş i c e r e r i l e î n m a t e r i e c o m e r c i a l ă e v a l u a b i l e î n b a n i s ă î n c e r c e
s o l u ţ i o n a r e a l i t i g i u l u i p r i n conciliere directă cu cealaltă parte. Data convocării
pentru conciliere nu poate fi fixată mai devreme de 15 zile de la data primirii actelor
comunicate. Înscrisul despre rezultatul concilierii ori în cazul în care pârâtul nu a dat curs
comunicării, dovada că de la data primirii acestei convocări au trecut 30 de zile, se anexează
la cererea de chemare în judecată.
Potrivit Convenţiei Internaţionale de la Bruxelles din 1952, dacă tribunalul în
jurisdicţia căruia nava a fost sechestrată nu are competenţă pentru a statua asupra
fondului, va stabili un termen în care reclamantul va trebui să introducă o acţiune în faţa
tribunalului competent. De asemenea, dacă părţile au inserat în contract clauza atributivă de
jurisdicţie sau o clauză compromisorie, tribunal va putea să stabilească un termen în care
reclamantul va trebui să intenteze acţiune asupra fondului. Art. 7 alin. 4 din Convenţie
prevede că: în cazurile prevăzute la cele două aliniate precedente, dacă acţiunea nu se
introduce în termenul acordat, pârâtul va putea să ceară ridicarea sechestrului sau
eliberarea cauţiunii depuse.
În practica judiciară s-a ridicat problema admisibilităţii sechestrului asigurator atunci
când creditorul a investit instanţa cu o cerere de emitere a ordonanţei care să conţină
somaţia de plată şi nu cu o acţiune de drept comun, şi s-a decis că cererea de emitere a

12
Tribunalul Constanţa – Secţia maritimă şi fluvială, Încheierea nr. 6/MF/2004, apud Maria Veriotti, Marin
Voicu – Jurisprudenţă maritimă română 2001-2005, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p. 116
ordonanţei care să conţină somaţia de plată nu poate fi asimilată cu intentarea unei acţiuni la
care se referă art. 907 Cod comercial, astfel că prin neîndeplinirea acestei condiţii,
solicitarea de a se lua măsura este inadmisibilă13.
Art.358 din Codul de procedură civilă prevede că înaintea sau în cursul
arbitrajului oricare dintre părţi poate cere instanţei judecătoreşti competente să
încuviinţeze măsuri asiguratorii cu privire la obiectul litigiului, cerere la care se
anexează cererea de arbitrare, sau în lipsa dovezii, comunicarea prevăzută de art. 347
alin. 2 şi 3 referitoare la numirea arbitrilor, precum şi convenţia arbitrală.
În derularea procedurii arbitrale este necesară intervenţia justiţiei statale, nu
numai pentru rezolvarea incidentelor privind constituirea tribunalului arbitral, dar şi
pentru luarea la cererea părţii, înaintea, sau în cursul arbitrajului, a măsurilor
asiguratorii şi vremelnice în realizarea protecţiei drepturilor subiective valorificate prin
acţiunea arbitrală.
Convenţia de la Geneva din 21 aprilie 1961 conţine în art.6 alin.4 stipulaţii
exprese în sensul posibilităţii pe care părţile o au în a sesiza instanţele
judecătoreşti în soluţionarea unor astfel de cereri, fără ca acest fapt să aducă
atingere autonomiei procedurii arbitrale.
Dispoziţiile art.358 alin.8 şi cele ale art.359 alin.9 C.pr.civ. consacră principiul
competenţei concurente cât priveşte luarea măsurilor asiguratoare sau vremelnice cu privire
la obiectul litigiului şi la constatarea anumitor împrejurări de fapt. Acest principiu
are ca premisă faptul că arbitrul, spre deosebire de judecător, nu are imprerium, şi,
ca atare, nu poate dispune măsuri de constrângere prin care partea să fie silită, prin
dispoziţie publică, să execute măsura luată. Arbitrul are numai dreptul de a soluţiona
un litigiu determinat, de a afirma dreptul în limitele convenţiei arbitrale. Facultatea
tribunalului arbitral de a lua, la cererea părţilor, măsuri asiguratorii sau vremelnice,
de a constata anumite împrejurări de fapt, este condiţionată de acordul părţii
împotriva căreia se cer luate aceste măsuri. În absenţa acestui acord, partea interesată
îşi va îndrepta cererea la instanţa judecătorescă.

Cauţiunea
Cauţiunea este o condiţie obligatorie, impusă de cod, pentru înfiinţarea sechestrului
asigurator, norma care o reglementează având caracter imperativ.
Textul art.908 Cod comercial impune condiţia: sechestrul nu se va putea
înfiinţa decât după depunerea unei cauţiuni, în afară de cazul, sau a unui
alt efect comercial la ordin sau la purtător protestat de neplată.
Darea de cauţiune, nefiind facultativă, nu poate rămâne la aprecierea judecătorului,
şi, deci, creditorului nu i se poate acorda dispensa de cauţiune.
Cauţiunea reprezintă o sumă de bani ce trebuie depusă de partea care solicită
instituirea sechestrului asigurator, cu titlu de garanţie, în scopul dezdăunării pentru
eventualele pagube, pe care cealaltă parte le-ar încerca prin luarea măsurii sechestrului
asigurator asupra navei.

13
Maria Veriotti – Măsurile asiguratorii în dreptul maritim-Teorie, jurisprudenţă şi reglementări, Ed. Lumina
Lex, Bucureşti, 2003, p. 116-117
 Obligativitatea depunerii cauţiunii rezidă în ideea de risc a părţii care obţine
din partea instanţei instituirea sechestrului ca măsură în favoarea sa, iar, pe de altă parte, în
ideea de garanţie anticipată, pentru cealaltă parte căreia i se pune la dispoziţie un mijloc
sigur, în vederea acoperirii pagubelor pe care le-ar suferi în cazul în care măsurile luate
împotriva sa i s-ar cauza daune şi, va fi, în cele din urmă desfiinţată.
Referitor la natura juridică a cauţiunii judiciare în materie discutată este de remarcat
că ea reprezintă o sumă de bani ce trebuie depusă de partea care solicită
instituirea sechestrului, cu titlu de garanţie, în scopul desdăunării pentru eventualele
pagube pe care cealaltă parte le-ar încerca prin luarea măsurii de indisponibilizare
asupra averii mobile a acesteia. Obligativitatea depunerii cauţiunii rezidă, deci, pe
de o parte, în ideea de risc a părţii care şi obţine din partea instanţei intituirea
sechestrului ca măsură în favoarea sa, iar, pe de altă parte, în ideea de garanţie
anticipată pentru cealaltă parte căreia i se pune la dispoziţie un mijloc sigur în
vederea acoperirii pagubelor pe care le-ar suferi în cazul în care măsurile luate
împotriva sa i-ar cauza daune şi vor fi, în cele din urmă desfiinţate. Aşadar, cauţiunea
judiciară este de natură să servească exclusiv numai interesul părţii în favoarea căreia
a fost depusă neputând fi urmărită în principiu de alţi creditori. De aceea, cuantumul
cauţiunii judiciare, lăsat la atributul exclusiv al instanţei, trebuie să corespundă satisfacerii
intereselor debitorului în ipoteza în care măsura îl va prejudicia şi va fi desfiinţată.
Satisfacerea intereselor debitorului impune ca urmare, un cuantum al cauţiunii rezonabil
şi nu o simplă îndeplinire formală a condiţiei cerute de lege.
Cauţiunea reprezintă o condiţie de fond, pentru înfiinţarea sechestrului asigurator.
Stabilirea cauţiunii se face de judecător prin încheierea de înfiinţare a măsurii asiguratorii.
Sancţiunea nedepunerii cauţiunii în termenul stabilit atrage desfiinţarea de drept a
sechestrului. Este o sancţiune obligatorie, care operează automat.
Desfiinţarea de drept se constată prin încheiere irevocabilă dată fără citarea părţilor.
O nouă cerere de sechestru după desfiinţarea de drept a măsurii formulate de acelaşi creditor,
va fi examinată în raport de aceste circumstanţe particulare.
Cuantumul cauţiunii trebuie să fie suficient şi rezonabil pentru a fi protejat
atât creditorul, cât şi debitorul în ipoteza în care măsura îl va prejudicia şi va fi ulterior
desfiinţată.
Nedepunerea cauţiunii fixate sau depunerea unei cauţiuni care nu întrunea elementele
esenţiale ale unei cauţiuni sub aspectul termenului, a beneficiarului garanţiei este
sancţionată cu respingerea cererii de sechestru asigurator asupra navei.
În practică, a fost respins sechestrul asigurator asupra navei Dacia, cu motivarea că
scrisoarea de garanţie bancară depusă de reclamantă nu întruneşte elementele esenţiale ale unei
cauţiuni bancare.
Întrucât contractul de cauţiune bancară este definit ca fiind contractul accesoriu,
potrivit căruia o bancă se angajează faţă de beneficiarul garanţiei să plătească o sumă de bani
în locul ordonatorului (debitorului), un element esenţial al cauţiunii îl constituie desemnarea
beneficiarului garanţiei cu toate datele de identificare sau scrisoarea de garanţie bancară
depusă de reclamant nu include în textul său nicio menţiune privind persoana care este
beneficiară a garanţiei. În acelaşi timp, se constată că intenţia de a da cauţiunea, astfel cum a
fost exprimată în conţinutul scrisorii de garanţie nr. S 6101580/17.12.1998 nu satisface
cerinţa garanţiei de a fi un angajament ferm şi iremediabil de plată. Sub aspectul termenului
de valabilitate limitat, de numai 3 ani, scrisoarea de garanţie nu răspunde scopului urmărit de
legiuitor prin reglementarea cu caracter imperativ din art. 908 Cod comercial, acela de a
constitui o garanţie anticipată în favoarea comerciantului debitor pentru acoperirea eventualelor
pagube pe care le-ar încerca urmare a indisponibilizării averii sale mobile14.
Depunerea cauţiunii este o condiţie de existenţă a sechestrului, căci expresia „se
desfiinţează de drept” echivalează cu inexistenţa măsurii.
Desfiinţarea de drept a sechestrului se constată prin încheiere irevocabilă, dată fără
citarea părţilor în cazul nedepunerii cauţiunii în termenul stabilit de instanţă.
Nu poate fi lăsată însă îndeplinirea acestei condiţii, adică forma şi conţinutul
garanţiei, şi deci, eficacitatea ei, numai la latitudinea creditorului din sechestru şi în
afara oricărui control al instanţei. Într-o atare, ipoteză, îndeplinirea obligaţiei imperative
prevăzute de lege atârnă numai de voinţa creditorului din sechestru, ceea ce este contrar
finalităţii şi ratiunii cauţiunii. Este de asemenea, o condiţie pur potestativă simplă care
afectează substanţa obligaţiei juridice a debitorului din garanţii şi tinde la neexecutarea
acesteia.
Procedura desfiinţării de drept a sechestrului are caracter contencios. Desfiinţarea de
drept se constată prin încheiere irevocabilă dată fără citarea părţilor. În caz de respingere a
cererii sunt aplicabile dispoziţiile relative la procedurile necontencioase. Încheierea de
respingere este supusă apelului, care poate fi făcut de orice persoană interesată, şi curge de la
pronunţare penru cei care au fost de faţă şi de la comunicare, pentru cei care au lipsit.
Odată cu înfiinţarea sechestrului asigurator, care este executoriu, durata
cauţiunii va trebui să se prelungească până la soluţionarea definitivă a acţiunii
principale, când el se va transforma în sechestru definitiv, în cazul admiterii ei.
Cauţiunea poate înceta ca o consecinţă a încetării obligaţiei principale a
debitorului printr-una din cauzele de stingere a obligaţiilor, precum şi prin renunţarea
creditorului la judecata acţiunii principale sau la cererea de sechestru asigurator.
Judecata sechestrului
Instanţele judecătoreşti naţionale au competenţa generală în soluţionarea
litigiilor de comerţ internaţional. În lipsa unei convenţii arbitrale, instanţele judecătoreşti
au competenţă în soluţionarea litigiului.
Procedura de soluţionare a litigiilor de comerţ exterior în faţa instanţelor de
judecată este stabilită de legea forului, iar procedura executării silite a hotărârilor este
stabilită de legea ţării de executare a acestora15.
Art. 908 alin. 2 Cod comercial, dispune că instanţa competentă se pronunţă
asupra sechestrului în camera de consiliu, fără citarea părţilor.
Instanţa se pronunţă asupra cererii printr-o încheiere susceptibilă de apel
potrivit cu regulile aplicabile în materie necontencioasă. Judecata cererii de sechestru

14
Tribunalul Constanţa – Secţia maritimă şi fluvială, încheierea nr. 18.02.1998 în Maria Veriotti, Marin Voicu –
Drept maritim- jurisprudenţă şi legislaţie, Ed. Lumina Lex, Bucureşti
15
Voicu Marin – Dreptul comerţului internaţional, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2002
asigurator asupra navei se face de urgenţă chiar şi în zilele de sărbatori legale. Art.
97 C.pr.civ. prevede în acest sens că: nici un act de procedură nu se poate îndeplini
în zilele de sărbătoare legală, afară de cazuri grabnice, după încuviinţarea preşedintelui.
Cererea de sechestru asigurator se adresează instanţei care judecă procesul, instanţa
care este competentă să judece în primă instanţă acţiunea asupra fondului, indiferent
dacă la data formulării cererii de sechestru asigurator judecata acţiunii mai era sau nu pe
rolul acestei instanţe.
Prin urmare, cererea de sechestru asigurator poate fi formulată pe cale
principală, atunci când acţiunea asupra fondului nu mai este pe rolul instanţei competente să
o judece în primă instanţă, poate fi formulată pe cale incidentală, dacă este făcută în timp ce
acţiunea principală este în curs de judecată în primă instanţă, poate fi formulată ca o cerere
accesorie, dacă este intentată odată cu acţiunea asupra fondului16.
Dacă cererea de instituire a sechestrului asigurator este admisă, măsura este adusă la
îndeplinire de către executorul judecătoresc, care se deplasează la locul situării navei,
o declară sechestrată şi întocmeşte un proces verbal de sechestru.

Efectele sechestrului asigurator al navei

Regimul juridic al navei determină anumite efecte specifice ale sechestrului
asigurator în dreptul maritim, cum ar fi: indisponibilizarea fortaţă a navei în port şi atragerea
competenţei jurisdicţionale asupra fondului. Convenţia internaţională pentru unificarea
anumitor reguli asupra sechestrului asigurator de nave maritime, Bruxelles 1952,
defineşte în art.1 sechestrul ca fiind imobilizarea unei nave cu autorizarea autorităţii
judiciare competente pentru garantarea unei creanţe maritime.
În majoritatea sistemelor de drept se admite că sechestrul asigurator asupra
navei are ca efect imobilizarea forţată a navei în port17.
Dispoziţiile art. 96 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/1997 prevăd următoarele:
Căpităniile de port pot interzice oricărei nave dintr-un port sau dintr-un loc de
staţionare qflat în apele naţionale navigabile, la solicitarea Autorităţii Navale Române, a
administraţiilor portuare şi/sau de căi navigabile, a altor autorităţi publice ale statului
sau ale unor agenţi economici, pentru delicte ale proprietarului sau operatorului navei ori
ale proprietarului mărfii aflate pe navă, faţă de respectivele autorităţi sau respectivii agenţi
economici.
Prin natura sa, nava este un bun mobil destinat navigaţiei. Imobilizarea acesteia în
port, urmare a unui sechestru instituit are, în cele mai multe cazuri, efecte negative asupra
activităţii comerciale a armatorului. De aceea, legiuitorul a prevăzut posibilitatea
ridicării sechestrului asigurator şi autorizarea plecării navei sechestrate în voiaj, cu
respectarea însă a normelor procedurale instituite în acest sens.
De principiu instituirea sechestrului asigurator asupra navei presupune
existenţa unei proporţii rezonabile între valoarea navei şi a creanţei reclamate, deşi

16
Tăbârcă Mihaela, Buta Gheorghe – Codul de procedură civilă, comentat şi asnotat cu legislaţie, jurisprudenţă
şi doctrină, Ed. Universul juridic, Bucureşti, 2007, p.1445
17
Maria Veriotti – Măsurile asiguratorii în dreptul maritim – Teorie, jurisprudenţă şi reglementări, Ed. Lumina
Lex, Bucureşti, 2003, p. 138
în dreptul internaţional o dispoziţie expresă în acest sens nu se regăseşte.
La cererea părţilor interesate, instanţa poate dispune ridicarea sechestrului
asigurator instituit asupra navei dacă debitorul va consemna suma, capital, interese şi
cheltuieli pentru care s-a înfiinţat sechestrul.
Măsura ridicării sechestrului se poate pronunţa cel care a luat-o şi atunci
când cererea principală, în temeiul căreia s-a încuviinţat măsura de asigurare, a
fost anulată, respinsă sau perimată prin hotărâre irevocabilă18. Art.5 din Convenţia
1952 pentru unificarea anumitor reguli asupra sechestrului asigurator de nave
maritime, prevede că instanţa va acorda ridicarea sechestrului în cazul în care o cauţiune
sau o altă garanţie suficientă va fi fost furnizată.
În lipsa acordului părţilor cu privire la valoarea cauţiunii sau a garanţiei, tribunalului
sau autoritatea judiciară competentă va fixa suma sau cuantumul ei. Cuantumul
cauţiunii nu poate depăşi valoarea creanţei reclamate.
Durata cauţiunii o stabilesc de regulă părţile de comun acord, aceasta
rămânând la dispoziţia instanţei până la soluţionarea definitivă a dosarului de fond,
dată la care hotărârea devine potrivit dreptului nostru executorie.

18
Ioan Leş – Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole. Ediţia 3, Ed. All Beck, Bucureşti, 2007
Bibliografie:

[1]. Ciutacu Florin – Drept comercial, Culegere de speţe, Ed. Themis Cart, Bucureşti, 2005
[2]. Deleanu Ion – Tratat de procedură civilă, Vol. II, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005
[3]. Leş Ioan – Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole. Ediţia 3, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2007
[4]. Tăbârcă Mihaela – Drept procesual civil, Vol. I-II, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2005
[5]. Veriotti Maria – Măsurile asiguratorii în dreptul maritim – Teorie, jurisprudenţă şi
reglementări, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003
[6]. Voicu Marin – Dreptul comerţului internaţional, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2002