UNIVERSITATEA TRANSILVANIA din BRAŞOV

FACULTATEA DE DREPT
PROGRAMUL DE STUDII DREPT

DREPTUL LA VIAȚĂ

Autori:
Moroianu Mihai Decebal Ilie
Sallo Alpar

BRAŞOV
2017
Contents

INTRODUCERE ......................................................................................................................................... 3
DECLARAŢIA UNIVERSALĂ A DREPTURILOR OMULUI ............................................................................. 3
PACTUL INTERNAŢIONAL CU PRIVIRE LA DREPTURILE CIVILE ŞI POLITICE .............................................. 5
CONVENŢIA PENRU APĂRAREA DREPTURILOR OMULUI ŞI A LIBERTĂŢILOR FUNDAMENTALE.............. 6
ALTE PACTE ŞI CONVENŢII CARE REGLEMENTEZĂ DREPTUL LA VIAŢĂ ................................................... 7
DISPOZIŢII CONSTITUŢIONALE ROMÂNEŞTI PRIVIND DREPTUL LA VIAŢĂ .............................................. 8
DISPOZIŢII REFERITOARE LA DREPTUL LA VIAŢĂ CUPRINSE ÎN DREPTUL PENAL ROMÂN .................... 10
CONCLUZII ............................................................................................................................................. 12
BIBLIOGRAFIE ........................................................................................................................................ 13
INTRODUCERE

Dreptul la viaţă este cel mai natural drept al omului. El s-a impus de timpuriu, în
sistemul juridic, fiind consacrat încă din primele declaraţii de drepturi şi desigur prin
constituţie. Este un drept cetăţenesc cu care începe inventarul drepturilor omului în cele mai
importante acte internaţionale din acest domeniu. Cele mai multe astfel de acte au fost
adoptate după cel de-al doilea Război Mondial sub egida Organizaţiei Naţiunilor Unite.
Aceste acte stau la baza întregii construcţii internaţionale referitoare la drepturile omului. Ele
influenţează legislaţiile naţionale ale statelor în această materie, prevederile lor constituind
standarde internaţionale ale drepturilor omului.
Ocrotirea vieţii şi apărarea persoanei reprezintă una din principalele obiective ale
tututror sistemelor de drept. Acest lucru nu e definitoriu doar pentru existența biologică și
fizică a entităţii umane, ci şi pentru existenţa şi evoluţia socială a umanităţii. Legea ocroteşte
nu numai interesul fiecărui individ de a trăi, de a-şi conserva şi prelungi viaţa, dar mai ales,
interesul societăţii ca viaţa fiecărui om să fie păstrată şi respectată de ceilalţi, conservarea
vieţii indivizilor fiind hotărâtoare pentru existenta societăţii, care nu poate fi concepută decât
că formată din indivizi în viaţă.
Carta Internaţională a Drepturilor Omului este denumirea sub care documentele ONU
reunesc principalele acte internaţionale referitoare la drepturile omului.

DECLARAŢIA UNIVERSALĂ A DREPTURILOR OMULUI

Preocupările pentru promovarea şi ocrotirea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti au

depăşit în timp limitele şi graniţele tradiţionale, ca o consecinţă firească a evoluţiei istorice în
care omenirea s-a angajat îndeosebi după al doilea Război Mondial, în încercarea de a se pune
capăt exploatării şi violenţei, rasismului şi discriminării naţionale, inegalităţii dintre oameni.1
Teoria nazistă, îndreptată înainte de 1939 împotriva evreilor şi a opozanţilor din
interior, s-a extins în primii ani ulteriori declanşării celui de-al doilea Război Mondial în estul
Europei pentru ca apoi să pătrundă în toate teritoriile ocupate. În intenţia de a face imposibilă
repetarea în viitor a unor pactici asemănătoare, numeroase spirite progresiste s-au reunit în
efortul de a promova acţiunea pentru instituirea unui sistem internaţional de ocrotire a
drepturilor omului.2
Astfel, la 26 ianuarie 1942, 26 de state cărora li s-au alăturat ulterior alte 19, au semnat
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, care a pus bazele protecţiei drepturilor omului,
iar împreună cele două Pacte, adoptate ulterior, privind protecţia drepturilor civile şi politice
şi privind drepturile sociale, economice şi culturale, alcătuiesc ceea ce este generic denumită
Carta Internaţională a Drepturilor Fundamentale.
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a dat un sens nou, o forţă aparte
drepturilor şi mai ales, protecţiei lor juridice. Declaraţia vorbeşte de o concepţie comună, de
un ideal comun şi s-a constituit în baza unei instituţii juridice de mari dimensiuni, o instituţie
internaţională care s-a dezvoltat asemenea unui fluviu, firav la izvor, dar care a devenit din ce
în ce mai tumultos3.
Drepturile civile şi politice, drepturi inerente persoanei şi care îi permit să participe la
viaţa în societate, se întâlnesc cu cele economice, sociale şi culturale care ţin de sistematizarea
materială a individului.

1
Ion Moraru, „Drept constituţional şi instituţii politice”, Ediţia IX, Editura"Lumina Lex", Bucureşti, 2001, pag. 168.
2
T. Drăganu, „Declaraţiile de drepturi ale omului şi repercursiunile lor în dreptul internaţional public”, Editura
Lumina Lex, Bucuresti, 1998, pag. 205.
3
I. Moraru, M. Constantinescu, Simina Tănăsescu, Gh. Iancu, „Interpretarea Constitutiei”, Editura Lumina Lex,
Bucuresti, 2002, pag. 63.
 În Declaraţia Universală a Drepturilor Omului sunt înscrise o serie de principii de
mare însemnătate:
 toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi (articolul l);
 fiecare om se poate prevala de drepturile şi libertăţile fundamentale, fără deosebire
de rasă, culoare, sex, limbă sau religie (articolul 2);
 orice fiinţă umană are dreptul la viaţă, la libertate şi la securitatea persoanei sale
(articolul 3);
 nimeni nu poate fi ţinut în sclavie, nici în servitute (articolul 4);
 nimeni nu poate fi supus la torturi, tratamente şi pedepse crude, inumane sau
degradante (articolul 5);
 nici o persoană nu poate fi arestată, deţinută sau exilată în mod arbitrar (articolul 6);
Dreptul la viaţă este unul din primele drepturi consacrate prin Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului. În spiritul umanist în care a fost elaborată, Declaraţia pune accent pe
acele drepturi considerate inalienabile şi naturale omului. Conform Declaraţiei Universale a
Drepturilor Omului, drepturile cele mai naturale ale omului sunt dreptul la viaţă, libertate şi
securitatea persoanei.
Se subliniază caracterul esenţial al dreptului la viaţă şi faptul că el stă la baza oricărui
catalog al drepturilor omului, ca o condiţie pentru garantarea tuturor celorlalte.
Dreptul la viaţă trebuie înteles în sensul cel mai cuprinzător posibil, deşi datorită
caracterului obligatoriu, în final, le revine statelor alegerea conţinutului pe care îl vor
recunoaşte acestui drept în ordinea juridică internă a fiecăruia. Scopul Declaraţiei Universale
a Drepturilor Omului este ca dreptul la viaţă să fie consacrat şi respectat în ordinea internă a
tuturor statelor membre ONU.
Când e vorba de natura juridică a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, o parte
a doctrinei susţine că ea a căpătat un caracter obligatoriu şi că aceasta constituie o interpretare
a Cartei ONU. Se consideră că ea explică în detaliu sensul termenilor „drepturi şi libertăţi
fundamentale” pe care statele membre ONU au acceptat să le respecte atunci când au aderat la
Carta, printre care se numără şi dreptul la viaţă.4
Alţi autori subliniază că principiile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului au
fost reluate de numeroase instrumente internaţionale, iar referirile care se fac la valoarea
juridică a promovării sale sunt tot mai frecvente. Toate acestea atestă faptul că Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului a devenit în prezent o componentă a dreptului internaţional
cutumiar5. În acest sens, legiuitorul a introdus chiar în Constituţie, în articolul 20, precizarea
că „Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţeneşti vor fi interpretate şi
aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu Pactele şi celelalte
tratate la care România este parte”.
Deşi cuprinsă într-un cadru nu întotdeauna sistematic, Declaraţia are meritul
incontestabil de a fi proclamat ca fundamentală o gamă foarte largă de drepturi şi libertăţi.
Din punct de vedere al sferei acestor drepturi şi libertăţi, Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului este mult mai cuprinzătoare şi mai complexă decât orice altă declaraţie de drepturi ale
omului elaborată până atunci pe planul legislaţiei interne.
Referitor la dreptul la viaţă, în articolul 3 al Declaraţiei Universale se stipulează:
„Orice fiinţă umană are dreptul la viaţă, la libertate şi la securitatea persoanei sale”.
Datorită statutului său moral şi a importanţei juridice şi politice dobândite de-a lungul
anilor, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului stă alături de Magna Carta, Declaraţia
franceză a drepturilor omului şi Declaraţia de independenţă a Americii şi poate fi considerată
Constituţia omenirii în materia drepturilor omului.

4
Ionel Cloşcă şi Ion Suceavă, „Tratat de drepturile omului”, Editura Europa Nova, 1995, pag. 65
5
Victor Duculescu , „Protecţia juridică a drepturilor omului”, Editura Lumina Lex, pag. 67.
PACTUL INTERNAŢIONAL CU PRIVIRE LA DREPTURILE CIVILE ŞI
POLITICE

Acest Pact a fost adoptat şi deschis spre semnarea Adunării Generale a ONU la 16
decembrie 1966, intrând în vigoare 10 ani mai târziu, la 23 martie 1976. România a ratificat
Pactul la 9 decembrie 1974.
Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice consacră mai multe
drepturi decât Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi cu o specificitate mai mare,
partea a treia a Pactului fiind consacrată exclusiv dreptului la viaţă.
În articolul 6 se stipulează:
1. „Dreptul la viaţă este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie
ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi privat de viaţa sa în mod arbitrar.”
Pactul conţine şi reglementări referitoare la pedeapsa cu moartea. Astfel:
2. „În ţările în care pedeapsa cu moartea nu a fost abolită, o sentinţă de condamnare
la moarte nu va putea fi pronunţată decât pentru crimele cele mai grave, în conformitate cu
legislaţia în vigoare în momentul în care crima a fost comisă, legislaţie care nu trebuie să fie
în contradicţie cu dispoziţiile prezentului Pact şi nici cu cele ale Convenţiei pentru prevenirea
şi reprimarea crimei de genocid. Această pedeapsă nu poate fi aplicată decât în virtutea unei
hotărâri definitive pronunţată de un tribunal competent.”
3. „Când privarea de viaţă constituie crimă de genocid, se înţelege că nici o dispoziţie
din prezentul articol nu autorizează un stat parte la Pact să deroge în vreun fel de la o obligaţie
asumată în virtutea dispoziţiilor Convenţiei pentru prevenirea şi reprimarea crimei de
genocid.”
4. „Orice condamnat la moarte are dreptul de a solicita graţierea sau comutarea
pedepsei. Amnistia, graţierea sau comutarea pedepsei cu moartea pot fi acordate în toate
cazurile.”
5. „O sentinţă de condamnare la moarte nu poate fi pronunţată pentru crime comise
de persoane sub vârsta de 18 ani şi nu poate fi executată împotriva unor femei gravide.”
6. „Nici o dispoziţie din prezentul articol nu poate fi invocată pentru a se întârzia sau
a se împiedica abolirea pedepsei capitale de către un stat parte la prezentul Pact.”
Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice a fost completat cu două
Protocoale facultative:
a) Primul Protocol facultativ la Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi
politice, intrat în vigoare la 23 martie 1976 şi ratificat de România în 1993 oferă persoanelor
particulare ce se pretind victime ale unei încălcări a Pactului, posibilitatea de a înainta
Comitetului drepturilor omului (organ înfiinţat de Pactul Internaţional cu privire la drepturile
civile şi politice) comunicări sau plângeri individuale.
Persoanele particulare pot adresa aceste plângeri Comitetului drepturilor omului, doar
dacă au epuizat toate căile interne de recurs (articulul 8). Comitetul drepturilor omului nu va
admite acele plângeri ale persoanelor particulare care sunt anonime, care constituie un abuz al
dreptului de petiţionare sau sunt incompatibile cu dispoziţiile Pactului (articolul 3).
Plângerile persoanelor particulare acceptate de Comitet vor fi transmise statelor vizate,
care în termen de 6 luni trebuie să dea explicaţii Comitetului sau, dacă este cazul, vor
comunica măsurile luate pentru remedierea situaţiei (articolul 4).
Comitetul drepturilor omului nu va examina o plângere din partea unei persoane
particulare, dacă această plângere este în curs de examinare de o altă instanţă internaţională.
b) Al doilea Protocol facultativ la Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile
şi politice, vizând abolirea pedepsei cu moartea, adoptat prin rezoluţia Adunării Generale a
ONU în decembrie 1989, prevede în primul rând că, din momentul în care un stat ratifică
Protocolul, nici o persoană aflată sub jurisdicţia sa nu va fi executată, iar în al doilea rând, că
fiecare stat parte are obligaţia de a lua măsurile care se impun pentru abolirea pedepsei cu
moartea. Acest Protocol facultativ nu admite rezerve la prevederile sale, în afară de cea
formulată cu ocazia ratificării sau aderării, prevăzând aplicarea pedepsei cu moartea în urma
unei condamnări pentru o crimă, cu caracter militar, de o gravitate extremă, comisă în timp de
război.

CONVENŢIA PENRU APĂRAREA DREPTURILOR OMULUI ŞI A

LIBERTĂŢILOR FUNDAMENTALE
Această convenţie a fost primul instrument de drept internaţional care a organizat
apărarea individului în faţa propriului stat, garantându-i drepturile şi libertăţile fundamentale.
Ea permite statelor, în anumite condiţii, ca oligaţiile lor să fie suspendate în caz de război sau
de alt pericol care ameninţă viaţa naţiunii (articolul 15, paragraful 1). Dar chiar în aceste
împrejurări nici un stat nu se poate sustrage obligaţiei de a respecta dreptul la viaţă, de la
obligaţia interzicerii torturii, a sclaviei şi neretroactivităţii legii penale. Dispoziţiile
Convenţiei privind dreptul la viaţă sunt conform, art. 15, „inderogabile”.
Convenţia prevede în articolul 2 că „Dreptul la viaţă al oricărei persoane e protejat
prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat, decât în executarea unei
sentinţe capitale pronunţate de un tribunal în cazul când infracţiunea este sancţionată cu
această pedeapsa prin lege”.
În al doilea alineat, Convenţia detaliază situaţia în care nu se aduce atingere dreptului
la viaţă: „moartea nu e considerată ca fiind cauzată cu încălcarea acestui articol în cazul când
ea rezultă din recurgerea la forţă dovedită absolut necesară:
a) pentru a se asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale (legitimă
apărare);
b) pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane
legal deţinute;
c) pentru a reprima, conform legii, o revoltă sau o insurecţie”.
În ceea ce priveşte pedeapsa cu moartea, Consiliul Europei a adoptat două Protocoale
ce consacră expres şi exclusiv aceste probleme. Astfel au apărut Protocoalele 6 şi 13 la
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Protocolul 6 prevede abolirea pedepsei cu moartea şi că „nimeni nu poate fi
condamnat la o asemenea pedeapsă, nici executat”. Totuşi Protocolul admitea unele excepţii
justificate de circumstanţe excepţionale. Un stat poate prevedea în legislaţia sa pedeapsa cu
moartea pentru actele săvârşite în timp de război sau de pericol iminent de război. O
asemenea pedeapsă nu va fi aplicată decât în cazurile prevăzute de această legislaţie şi
conform dispoziţiilor sale. Statul respectiv va comunica Secretariatului General al Consiliului
Europei dispoziţiile aferente legislaţiei în cauză; nici o derogare de la dispoziţiile prezentului
protocol în temeiul articolelor 15 şi 64 din Convenţie nu este îngaduită.
Prin Protocolul 13, încheiat la 3 mai 2002, statele membre ale Consiliului Europei au
mers într-o direcţie mult mai radicală pe calea eliminării pedepsei cu moartea în orice
circumstanţe. Aşa cum declara şi în preambul, abolirea pedepsei cu moartea se impune pentru
că este esenţială pentru protecţia dreptului la viaţă, valoare fundamentală într-o societate
democratică.
În acest sens Protocolul prevede că „pedeapsa cu moartea va fi abolită. Nimeni nu va
putea fi condamnat la o asemenea pedeapsă sau executat”. Spre deosebire de Protocolul 6,
Protocolul 13 nu prevede nici un fel de derogări admisibile.
Din ansamblul dispoziţiilor enunţate deducem că dreptul la viaţă este unul din
drepturile fundamentale esenţiale şi are caracter absolut, nefiind permisă nici o altă derogare
de la protecţia lui în timp de pace sau de război, cu excepţia prevederilor expres şi limitativ
prevăzute de articolul 2. Textul Convenţiei împreună cu cel al celor două Protocoale, prin care
a fost abolită pedeapsa cu moartea, urmăreşte protecţia individului împotriva oricărei
suprimări a vieţii, impusă în mod arbitrar de către stat6.
Analizând prin coroborare textele dispoziţiilor internaţionale, observăm următoarele:
articolul 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului reglementează dreptul la viaţă şi nu
viaţa însăşi ca valoare ce trebuie protejată prin lege; dreptul la viaţă aparţine oricărei persoane
fără discriminare; protecţia legală a dreptului la viaţă trebuie asigurată de autoritatea naţională
şi este completată de interzicerea privării vieţii în mod intenţionat7.
În determinarea conţinutului acestui drept, un rol important 1-a jucat jurisprudenţa
Curţii Europene a Drepturilor Omului. Trebuie subliniat faptul că jurisprudenţa acesteia pune
în acord textul Convenţiei, cu evoluţiile sociale din ultimii 55 de ani, ce s-au scurs din
momentul elaborării ei.
Având în vedere textul articolului 2, sunt dificil de determinat sensul şi limitele pe
care Convenţia le stabileşte pentru dreptul la viaţă, problemă care apare şi în articolul 3 din
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Curtea a fost confruntată chiar cu problema
definirii vieţii şi a stabilirii titularilor acesteia, în speţe care au vizat dreptul la viaţă al fătului
sau eutanasia. În final, tot jurisprudenţa Curţii Europene este cea care stabileşte dacă dreptul
la viaţă, aşa cum este consacrat în Convenţie, trebuie înţeles în sens larg sau restrâns.

ALTE PACTE ŞI CONVENŢII CARE REGLEMENTEZĂ DREPTUL LA VIAŢĂ

Principalul document internaţional ce abordează problematica drepturilor omului în

regiunea celor două continente americane este Declaraţia americană a drepturilor şi
îndatoririlor omului. Declaraţia a fost adoptată la 2 mai 1948, cu câteva luni înainte de
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu care are de altfel multe în comun. Deşi a fost
adoptată sub forma unei simple recomandări, statutul său juridic a suferit unele transformări
odată cu preluarea dispoziţiilor sale în practica Comisiei Internaţionale.
În cadrul Convenţiei sunt prevăzute următoarele drepturi civile şi politice:
 dreptul la personalitate juridică,
 dreptul la viaţă,
 dreptul la tratament uman,
 libertatea de servitute,
 dreptul la libertatea persoanei şi altele8.
Conform articolului 4, dreptul la viaţă este recunoscut oricărei persoane, în principiu,
din momentul concepţiei, acest element constituind o diferenţă semnificativă faţă de
Convenţia Europeană. Convenţia Americană prevede, în principiu, două mari restricţii ce pot
fi aduse dreptului la viaţă şi anume: pedeapsa capitală şi restricţia ce rezultă din dreptul
fiecărui stat de a se autoproteja.
În ceea ce priveşte pedeapsa cu moartea, articolul 4 este foarte detaliat, subliniind în
mod restrictiv condiţiile în care ea poate fi pronunţată şi executată. În primul rând, ea nu poate
fi pronunţată decât pentru crimele cele mai grave, în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive
şi cu respectarea principiului legalităţii pedepsei. Persoanelor condamnate trebuie să le fie
garantat dreptul de a solicita amnistia, graţierea sau comutarea pedepsei. De asemenea se
prevede că pedeapsa nu poate fi reintrodusă în ţările care au abolit-o şi nici nu poate fi lărgit
câmpul de aplicare. Niciodată această pedeapsă nu poate fi aplicată în cazul faptelor de natură
politică sau a celor conexe. În ceea ce priveşte execuţia, ea nu poate fi pusă în practică în
cazul persoanelor sub 18 ani sau peste 60 de ani, şi nici în cazul femeilor însărcinate.

6
Doina Micu, „Garantarea drepturilor omului în practica CEDO şi în Constituţia României”, Editura AII Beck
,Bucureşti, 1998, pag. 34.
7
Idem, pag. 36.
8
Adrian Năstase, „Drepturile omului - religia sfârşitului de secol”, IRDO, Bucureşti, 1992, pag. 62.
DISPOZIŢII CONSTITUŢIONALE ROMÂNEŞTI PRIVIND DREPTUL LA
VIAŢĂ

Constituţia României din 1991 conţine standardele democraţiei constituţionale şi ale

statului de drept, aşa cum ele sunt enunţate în documentele internaţionale, cum ar fi actele
constituţionale ale Consiliului Europei, documentele adoptate la diferitele reuniuni ale statelor
membre ale Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa şi, desigur, documentele
adoptate în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite. Titlul al II-lea al Constituţiei României este
dedicat drepturilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor, iar în Capitolul al II-lea sunt
tratate drepturile şi îndatoririle fundamentale.
Articolul 22 din Constituţia României, reglementează şi garantează trei drepturi
fundamentale cetăţeneşti, care, deşi sunt într-o indisolubilă legătură, nu sunt totuşi
confundabile din punct de vedere juridic. Aceste drepturi sunt:
1. dreptul la viaţă,
2. dreptul la integritate fizică,
3. dreptul la integritate psihică.
Faptul că dreptul la viaţă este primul drept enunţat în catalogul drepturilor şi
libertăţilor fundanentale, conţinut în actuala Constituţie, denotă importanţa pe care Adunarea
Constituantă i l-a acordat. Această poziţie în raport cu celelalte drepturi enumerate se
regăseşte şi în instrumentele juridice internaţionale, care, ori încep catalogul cu acest drept,
ori îl situează printre primele. În acest sens putem da ca exemplu Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, Pactele sau Convenţia Europenă a Drepturilor Omului. Astfel Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului stabileşte în articolul 3 „dreptul la viaţă şi la inviolabilitate al
oricărei persoane”. Articolul 2 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului prevede că
dreptul oricărei persoane la viaţă este protejat prin lege, iar Pactul privind drepturile civile şi
politice stabileşte că dreptul la viaţă este inerent persoanei umane. În accepţiunea CEDO,
dreptul la viaţă reprezintă un drept suprem al fiinţei umane, una din valorile Fundamentale ale
societăţii noastre, dar şi a materiei drepturilor omului pe plan internaţional.
Articolul 22 se referă la accepţiunea restrânsă a dreptului la viaţă, adică privind viaţa
persoanei numai în sensul ei fizic, această soluţie fiind mai eficientă din punct de vedere
juridic.
În principiu, dreptul la viaţă creează în sarcina statului o obligaţie negativă de a nu
face nimic de natură să ia viaţa unei persoane în mod arbitrar. Totuşi, în lumina jurisprudenţei
CEDO, obligaţiile statelor pot fi şi pozitive, atunci când au obligaţia de a asigura protecţia
persoanei, în special a celor ce sunt încercaţi sau se află în situaţii vulnerabile.
Totuşi, trebuie reamintit faptul că în Constituţia României, dreptul la viaţă este
consacrat în accepţiunea sa restrânsă, singura de natură să asigure o protecţie realistă a
acestui drept. Aceasta deoarece este foarte dificil ca un stat să-şi asume şi să îndeplinească
astfel de obligaţii, în special cele ce ţin de nivelul de trai, dependent exclusiv de situaţia
economică a fiecărui stat.
Având în vedere că acest drept fundamental împlică, în primul rând, că nimeni nu
poate fi privat de viaţa sa în mod arbitrar, articolul 22(2) interzice pedeapsa cu moartea, ca
fiind contrară drepturilor naturale ale omului. Interzicerea prin Constituţie a pedepsei cu
moartea exprimă tendinţa, dominantă azi în lume, prezentă în documentele juridice, politice şi
sociologice de înlăturare a acestor sancţiuni. Pedeapsa cu moartea este nu numai o încălcare a
drepturilor naturale ale omului, dar este, prin natura sa, o cruzime ce foarte rar s-a dovedit
dreaptă. Mai mult, ea produce efecte ireparabile, istoria dovedind că de foarte multe ori ea a
fost rezultatul unor grave erori judiciare9.

9
Mihai Constantin, Ion Deleanu, Antonie Iorgovan, „Constituţia României - comentată şi adnotată”, Bucureşti,
1992, pag. 52.
 Legea fundamentală a României nu face precizări referitoare la excepţia aplicării
pedepsei cu moartea. România a ratificat Protocoalele 6 şi 13 care abolesc pedeapsa cu
moartea, iar aceste protocoale nu se referă şi la situaţia în care moartea poate fi provocată de o
persoană fizică ce nu exercită atribuţii legale. În această privinţă legea penală română
reglementează legitima apărare.
Pe lângă faptul că prevederile constituţionale ce garantează dreptul la viaţă realizează
o corelare clară şi eficientă cu instrumentele juridice menţionate, aceasta trebuie corelată şi cu
alte dispoziţii cuprinse în Constituţie. Astfel, primul articol al legii fundamentale ce
reglementează, într-o formulă sintetică, elementele definitorii ale statului român prevede că:
„România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi
libertăţile cetăţeneşti, libera dezvoltare a persoanelor umane, dreptatea şi pluralismul politic,
reprezintă valori supreme şi sunt garantate.”(articolul 1, alineatul 3, Constituţia României).
Articolul 20 are o însemnatate deosebită pentru garanterea drepturilor omului în
România. Conform acestui articol dispoziţiile constituţionale vor fi interpretate în
conformitate cu instrumentele juridice internaţionale în materia drepturilor omului. Sunt
enumerate Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi Pactele Internaţionale adoptate de
Naţiunile Unite.
Conform modificărilor intervenite în 2003, prevederile acestor documente vor fi
aplicate cu prioritate de către legiuitorul român, cu excepţia cazurilor în care Constituţiile sau
legile internaţionale conţin dispoziţii mai favorabile.
Autoritaţile publice competente ale României să aplice legea naţională trebuie să
asigure prin activitatea lor aplicarea conformă a dispoziţiilor constituţionale cu cele ale CEDO
şi cu respectarea interpretării şi sensului atribuit noţiunii din Convenţie prin jurisprudenţa
Comisiei şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului. Respectarea conformităţii se impune
organelor jurisdicţionale ordinare, instanţelor superioare şi Curţii Constituţionale a României,
care sunt obligate în temeiul articolele 11 şi 20 ale Constituţiei şi al supremaţiei legilor, să
aplice prioritar dispoziţiile CEDO faţă de cele ale Constituţiei şi ale acesteia din urmă
prioritar faţă de legile internaţionale.
Aplicarea prioritară a CEDO se face, nu doar în cazul conflictelor de legi, ci şi în cazul
neconformităţii generate prin interpretarea prevederilor legale. Aceasta cu atât mai mult cu
cât, prin ratificare, CEDO a devenit parte integrantă a dreptului intern român (articolul 11,
alineatul 2). Ea are aplicabilitate directă pe teritoriul României şi poate fi aplicată simultan şi
în coroborare cu dispoziţiile constituţionale, în speţă articolul 22(1)10.
Realizarea sistemului internaţional de norme, prin elaborarea de documente politice şi
juridice şi impunerea acestora, demonstrează, pe de-o parte recunoaşterea vocaţiei naturale şi
universale a omului, iar, pe de altă parte, realismul şi eficienţa acestuia în protecţia drepturilor
personale, această caracteristică conferind o forţă juridică aparte. Această forţă juridică nu
înlătură, ci păstrează rolul reglementărilor juridice interne în apărarea concretă a drepturilor
cetăţeanului. Mai mult, soluţia constituţională aleasă de legiuitorul român exprimă nu numai
ataşamentul faţă de reglementările internaţionale, ci şi marea receptivitate faţă de dinamica
posibilă şi previzibilă11.

10
Doina Micu, „Garantarea drepturilor omului în practica CEDO şi în Constituţia României”, Editura All Beck,
Bucureşti, 1998, pag. 37.
11
Mihai Constantin, Ion Deleanu, Antonie Iorgovan, Ion Muraru, „Constituţia României - comentată şi
adnotată”, Editura All Beck, Bucureşti, 1992, pag. 49.
 DISPOZIŢII REFERITOARE LA DREPTUL LA VIAŢĂ CUPRINSE ÎN
DREPTUL PENAL ROMÂN
Importanţa protecţiei vieţii, prin intermediul legislaţiei penale, dar nu numai, rezidă în
faptul că viaţa omului este nu numai valoarea primară fundamentală ce stă la baza existenţei
sale, ci reprezintă şi condiţia perpetuării omenirii ca specie. Omul este singura fiinţă care
conştientizează propria sa existenţă şi individualitate. Recunoaşterea vieţii ca un drept
fundamental a avut loc abia după ce i-a fost recunoscut caracterul de atribut primordial şi
imperativ pentru existenţa omenirii. „Viaţa nu este proprietatea nimănui, ci uzufructul
tuturor”12.
Datorită naturii omului de a fi o fiinţă „socială”, întreaga lui existenţă se desfăşoară
în cadrul unui grup, constituit de către societate. Din acest motiv apărarea vieţii este o
preocupare esenţială nu numai a individului, dar şi a societăţii în ansamblul ei, ca grup ce-şi
asumă obligaţia protejării membrilor săi. Având în vedere aceste elemente, se afirmă că
„legea penală protejează relaţiile sociale a căror formare, desfăşurare şi dezvoltare implică
respectarea vieţii umane, valoare socială supremă”13.
Legea penală, ca expresie a voinţei societăţii, apără viaţa omului, nu ca bun individual
(deşi este neîndoielnic că ea prezintă un interes primordial pentru fiecare individ), ci ca un
bun social, ca o valoare supremă pentru existenţa colectivităţii înseşi. Aceasta îndreptăţeşte pe
legiuitor să pretindă tuturor cetăţenilor să-şi respecte viaţa şi să se abţină de la orice fapte care
ar aduce atingere acestei valori sociale, şi implică interesele vitale ale comunităţii14.
Ocrotirea persoanei prin mijlocirea legii penale se înscrie printre cele mai importante
obiective ale dreptului penal; persoana omului este apărată, atât sub aspectul personalităţii
sale fizice (viaţa, integritatea corporală, sănătatea), cât şi a personalităţii sale morale
(demnitatea, onoarea, libertatea, etc.), valori care definesc personalitatea individului în orice
tip de societate15.
Necesitatea armonizării legislaţiei naţionale cu standartele legislative europene a
condus la elaborarea noului Cod penal, care a fost adoptat în anul 2009 , intrând în vigoare la
data de 1 februarie 2014.
Spre deosebire de Codul penal anterior, în noul Cod penal infracţiunile contra vieţii
sunt cuprinse într-un capitol separat, acestea purtând următoarele denumiri: omorul (art. 188),
omorul calificat (art. 189), uciderea la cererea victimei (art. 190), determinarea sau
înlesnirea sinuciderii (art. 191) şi uciderea din culpă (art. 192). Apărarea persoanei prin
dispoziţiile legii penale (Codul penal, Titlul al II-lea privind omul în principalele sale
atribute), evidenţiază faptul că bunul cel mai de preţ al omului este viaţa.
O problemă importantă cu care s-a confruntat doctrina penală este cea a stabilirii
limitelor vieţii, aceasta deoarece legea penală ocroteşte doar persoana în viaţă.
Viaţa, în concepţia Codului Penal actual , este protejată începând cu naşterea. Acesta
marchează momentul de debut al vieţii persoanei, dar nu e marcat de un moment clar, ci
cuprinde diferite faze fiziologice ce se desfăşoară într-un anumit interval de timp. De aceea s-
au născut discuţiile cu privire la stabilirea momentului în care se poate vorbi despre o
persoană independentă din punct de vedere fiziologic sau de făt. În acest sens au fost
formulate mai multe opinii, care luau ca punct de plecare fie momentul separării fizice, fie pe
cel al începerii procesului fiziologic al naşterii. În cele din urmă s-a căzut de acord asupra
ipotezei că fătul dobândeşte calitatea de persoană, a cărei existenţă este protejată penal prin
incriminarea infracţiunilor contra vieţii, numai din momentul expulzării, a dobândirii
existenţei fiziologice independente, pe de o parte, iar pe de altă parte, din momentul respiraţiei

12
Horia Diaconescu, „Infracţiuni intenţionate contra vieţii persoanelor”, Editura Austrom, Craiova, 1998, pag. 17.
13
Idem, pag. 18.
14
Alexandru Boroi, „Infracţiunile contra vieţii”, Editura Naţional, Bucureşti, 1996, pag. 15.
15
Idem, pag. 17.
extrauterine. Acesta este frontul care separă infracţiunile de omor sau de ucidere din culpă, de
exemplu, de cea de provocare ilegală a avortului.
Celălalt moment important al frontierelor vieţii este cel al morţii. Nici acest subiect nu
a fost lipsit de dezbateri în rândul teoreticienilor. Moartea , la fel ca şi naşterea nu este un
proces instantaneu, ci durează perioade de timp variabile şi este marcată de starea de frontieră
a vieţii, caracterizată prin şoc, colaps, sincopă, comă, agonie sau moarte aparentă, în care
trecerea spre moartea ireversibilă are loc treptat, în etape, într-o succesiune care adeseori
îngreunează surprinderea momentului survenirii ei16. Medicina legală a stabilit unele criterii
cât mai generale în raport cu care se poate constata momentul decesului. Acestea sunt moartea
clinică, evidenţiată de încetarea funcţiilor aparatului respirator şi circulator şi moartea
biologică sau cerebrală, care se instalează ceva mai târziu.
Codul Penal actual incriminează provocarea ilegală a avortului, stabilind implicit şi
condiţiile în care întreruperea sarcinii poate avea loc. Astfel, este incriminat avortul atunci
când sarcina depăşeşte 14 săptămâni. Totuşi, derogarea de la protecţia vieţii fătului sunt
recunoscute atunci când întreruperea sarcinii era necesară pentru a salva viaţa, integritatea
corporală şi sănătatea femeii însărcinate. În aceste condiţii viaţa şi integritatea femeii
însărcinate primează asupra celei a fătului.
Un aspect foarte important, care este legat direct de stabilirea cu certitudine a instalării
ireversibile a morţii biologice, este prelevarea de organe în vederea transplantului. Acestea
trebuie să fie în stare să-şi exercite în continuare funcţiile vitale, dar luarea deciziei presupune
calificarea faptei în raport cu legislaţia penală care incriminează omuciderea. Unii autori
critică opinia conform căreia posibilitatea unor organe vitale, ca de exemplu inima, de a-şi
păstra capacitatea şi după constatarea morţii persoanei, semnifică faptul că procesul morţii
biologice nu s-a încheiat. Conform acestor autori o asemenea operaţiune este de natură sa aibă
consecinţe negative asupra transplantului şi implicit asupra posibilităţii salvării altor vieţii17.
Legea nr. 2 din 8 ianuarie 199818 privind prelevarea şi transplantul de ţesuturi şi
organe umane, reglementează condiţiile în care transplantul de ţesuturi şi organe poate avea
loc. Prin transplantul de ţesuturi şi /sau organe umane se înţelege acea activitate medicală
complexă care, în scop terapeutic, înlocuieşte ţesuturile şi /sau organele compromise
morfologic şi funcţional, din corpul unui subiect uman cu alte structuri similare, dovedite ca
fiind sănătoase. Prelevarea de ţesuturi şi organe umane de la persoana decedată se efectuează
numai dacă moartea cerebrală a fost confirmată medical. Condiţiile în care o persoană poate fi
declarată ca fiind în moarte cerebrală sunt detaliate de lege.
O altă problemă ce dă naştere multor dispute este cea a eutanasiei, persoana care se
află în viaţă, deşi muribundă sau aflată în agonie, beneficiază încă de protecţia legii penale.
Una din multele definiţii date eutanasiei este „uciderea săvârşită sub impulsul unui
sentiment de milă pentru a curma chinurile fizice ale unei persoane care suferă de o boală
incurabilă a cărei moarte este din această cauză inevitabilă19.
În general, statele lumii au refuzat să dezincrimineze faptele ce constituie eutanasie,
argumentând că viaţa reprezintă o valoare fundamentală şi orice compromis legislativ ar putea
da naştere unor abuzuri. Exemplul negativ al regimului nazist, în timpul celui de-al II –lea
Război Mondial, este încă proaspăt în memoria comună a omenirii.
Din punct de vedere ştiinţific este foarte diferit determinată existenţa
consimţământului victimei sau a sentimentului de milă din partea autorului. Problema se
complică şi mai mult atunci când persoana nu-şi poate exprima consimţământul.

16
H.Diaconescu, „Infracţiunile contra vieţii persoanei”, Editura Austrom, Craiova 1998, pag 35.
17
H.Diaconescu, „Infracţiuni conta vieţii persoanei”,Editura Austrom, Craiova 1998, pag 36.
18
Publicată în Monitorul Oficial nr. 8 din 13 ianuarie 1998.
19
G. Antonoiu, C. Bulai, Gh. Chivulescu, „Dicţionar juridic penal”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1976, pag. 107.
 Argumente pentru au fost cele care sancţionează recunoaşterea unui „drept de a muri”
şi ideea că dreptul la viaţă ar trebui să conţină în egală măsură şi dreptul de a trăi cu
demnitate, lucru de care nu se bucură cei grav bolnavi.
Există state în care discuţiile pe această temă au avut loc, fiind finalizate cu proiecte de
lege în sprijinul eutanasiei (SUA, Marea Britanie, Rusia). Recent Olanda a acceptat eutanasia
în condiţii foarte severe, iar Belgia discută în prezent astfel de propuneri20.
În România, ideea tolerării eutanasiei a fost respectată de legiuitor. În Codul Penal din
1936, a fost incriminată ca o varietate a omorului şi anume, cea la rugămintea stăruitoare şi
repetată a victimei sau sub dominaţia sentimentului de milă pentru chinurile unui bolnav
incurabil, în care pedeapsa era mai mică. În ceea ce priveşte legislaţia română actuală, aceasta
incriminează, alături de celelalte infracţiuni intenţionate contra vieţii şi infracţiunea de
determinare sau înlesnire a sinuciderii (articolul 179, Cod Penal).
După Revoluţia din 1989, când a fost înlăturat regimul comunist, s-a urmărit punerea
de acord a legislaţiei penale cu tratatele internaţionale. O modificare importantă a Codului
Penal a intervenit prin Decretul-lege nr. 6 din 7 ianuarie 199021, prin care articolel 54 si 55
privind pedeapsa cu moartea şi înlocuirea pedepsei cu moartea au fost abrogate. Apoi
România a ratificat al 2-lea Protocol facultativ la Pactul internaţional cu privire la drepturile
civile şi politice, vizând abolirea pedepsei cu moartea22.
În viziunea Decretului-lege nr. 6/1990, pedeapsa cu moartea prevăzută anterior pentru
unele infracţiuni din Codul Penal şi legile speciale a fost definitiv abolită pentru orice
categorie de fapte, fiind înlocuită cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă. Toate pedepsele cu
moartea neexecutate au fost înlocuite cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă.

CONCLUZII

Infracţiunile contra vieţii sunt reprezentate printr-un grad de pericol social ridicat,
deoarece aduc atingere proprietăţii celei mai de preţ a omului, adică viaţa acestuia. Acest
lucru este cu atât mai important cu cât prejudiciul adus vieţii, ca valoare socială, nu mai poate
fi remediată niciodată ceea ce explică incriminarea sa prin dispoziţii separate şi sancţiunea
mai severă. Cu toate astea observăm că întâlnim şi situaţii în care acest drept trebuie să
suporte anumite restricţii, impuse de apărarea unor valorii sociale superioare.
Din cele prezentate mai sus putem înţelege de ce statele, fiecare în parte, cât şi
comunitatea europeană, are obligaţia de a lua toate măsurile necesare pentru a garanta o
protecţie efectivă a dreptului la viaţă, iar acest lucru se poate realiza cel mai eficient prin
adoptarea unei legislaţii penale eficiente care să descurajeze săvârșirea faptelor care ar putea
pune în pericol viața unei persoane şi prin asigurarea unor mecanisme de aplicare a acestei
legislați.
Legea penală, ca expresie a voinţei sociale, trebuie sa apere viaţa omului, nu ca pe un
bun individual, ci ca pe un bun social, ca pe o valoare supremă pentru existenţa colectivităţii
însăşi. Acest fapt îi conferă dreptul legiuitorului de a cere tuturor cetăţenilor să îşi respecte în
mod reciproc existenţa şi să se înfrâneze de la orice acţiune ce ar aduce un prejudiciu acestei
valori sociale şi implicit şi intereselor comunităţii. Fiind strâns legată de interesele întregului
grup social, viaţa omului își dobândeşte adevărata semnificaţie şi valoare numai în cadrul
relaţiilor sociale; numai raportată la aceste relaţii viaţa devine un drept la viaţă al omului
întrucât dreptul nu reglementează decât relaţii sociale şi nu o ipotetică relaţie a individului cu
el însuşi23.

20
V. Duculescu, „Protecţia Internaţională a Drepturilor Omului”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, pag. 299.
21
Publicat în Monitorul Oficial nr. 4 din 8 ianuarie 1990.
22
Prin Legea nr. 7/1991 pentru ratificarea celui de-al 2-lea Protocol facultativ, publicată în Monitorul Oficial nr.
18 din 26 ianuarie 1991.
23
Alexandru Boroi, „Infracţiunile contra vieţii”, Editura Naţional, Bucureşti, 1996, pag. 5
BIBLIOGRAFIE

1. Adrian Năstase, „Drepturile omului - religia sfârşitului de secol”, IRDO, Bucureşti,

1992
2. Alexandru Boroi, „Infracţiunile contra vieţii”, Editura Naţional, Bucureşti, 1996
3. Doina Micu, „Garantarea drepturilor omului în practica CEDO şi în Constituţia
României”, Editura AII Beck ,Bucureşti, 1998
4. Horia Diaconescu, „Infracţiuni intenţionate contra vieţii persoanelor”, Editura
Austrom, Craiova, 1998,
5. I. Moraru, M. Constantinescu, Simina Tănăsescu, Gh. Iancu, „Interpretarea
Constitutiei”, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2002
6. Ion Moraru, „Drept constituţional şi instituţii politice”, Ediţia IX, Editura"Lumina
Lex", Bucureşti, 2001
7. Ionel Cloşcă şi Ion Suceavă, „Tratat de drepturile omului”, Editura Europa Nova, 1995
8. Mihai Constantin, Ion Deleanu, Antonie Iorgovan, „Constituţia României - comentată
şi adnotată”, Bucureşti, 1992
9. T. Drăganu, „Declaraţiile de drepturi ale omului şi repercursiunile lor în dreptul
internaţional public”, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 1998
10. Victor Duculescu , „Protecţia juridică a drepturilor omului”, Editura Lumina Lex