DIABETUL şi bolile conexe

O abordare nutriţională

De către Dl. Roberto Colombo, Medic pediatru la Spitalul din Bollate (MI), expert în
probleme legate de Obezitate.
Definiţie
În accepţiunea comună, atunci când vorbim despre diabet ne referim la diabetul "zaharat”, o
afecţiune destul de comună şi bine cunoscută de multă vreme, caracterizată prin modificări suferite
prin metabolismul glucidelor, şi anume prin asimilarea zahărului de către organism.
Aşa cum se întâmplă adesea în medicină, lucrurile nu sunt atât de simple, în sensul că,
pentru a vorbi despre diabetul zaharat o condiţie esenţială o reprezintă creşterea nivelului de
glucoză din sânge la un individ (creşterea glicemiei sau hiperglicemia), totuşi există situaţii ce pot fi
puse în discuţie în determinarea efectului de "hiperglicemie"; acest caz din urmă simbolizând faptul
că este vorba de diabet atunci când devine o constantă şi, în special, pe stomacul gol, moment în
care „o valoare ridicată” a glucozei în sânge este considerată a fi, în anumite cantități, absolut
normală după masă.
Clasificarea Diabetului (conform genezei sale)

Diabetul zaharat primar sau esenţial

- Diabet de tip 1 sau diabet zaharat insulino-dependent (IDDM, insulin dependent diabetes mellitus
în conformitate cu denumirea anglo-saxonă)
- Diabet de tip 2 sau diabet zaharat non insulino-dependent (NIDDM = non insulin dependent
D.M.)

Diabet secundar
- diabet la pacienţi fără pancreas (caracteristic, în consecinţă, pentru situaţiile în care o mare parte a
ţesutului pancreatic, în special ale părţilor sale glandulare care produc hormoni precum insulina, s-
a pierdut din cauza apariţiei unor tumori, inflamatorii sau de tip traumatic).
- diabetul "endocrin" legat de o dereglare hormonală, cauzată de prezenţa unor boli în diferite
organe, cu excepţia pancreasului (glanda suprarenală, glanda tiroidă, etc).

Forme rare de diabet zaharat corelate cu boli genetice sau cu leziuni la nivelul receptorilor, care la
nivelul ţesuturilor din organism au sarcina de a lega insulina pentru a permite activitatea
fiziologică.

Când vorbim despre Diabet, punem accentul mai mult, în general, pe cele două forme primare de
diabet (IDDM si NIDDM), care se manifestă în diferite perioade ale vieţii şi care provin de la
diferite afecţiuni.
Diabetul de tip 1 apare ca urmare a lipsei de insulină şi se manifestă din copilăria timpurie şi
necesită, în conformitate cu terapia tradiţională, administrarea de insulină. Boala este de origine
autoimună. Din motive care nu au fost pe deplin elucidate în prezent, sistemul imunitar al
bolnavului este îndreptat împotriva celulelor cunoscute sub denumirea de celule "beta", care se
găsesc în secţiunea din pancreas ce se ocupă cu producerea de hormoni (insulele Langerhans), ceea
ce conduce la un deficit al producţiei naturale de insulină.
Din aceste motive au apărut terapii din ce în ce mai inovatoare pentru pacienţi care în general sunt
tineri, în încercarea de a le oferi o mai bună calitate a vieţii: de la primele transplanturi de pancreas
la studiile recente şi cu privire la posibilitatea de transplant a insulelor pancreatice, îndeosebi, de
celule beta ce aparţin unui donator sănătos, în scopul de a restabili funcţia hormonală normală ce a
fost pierdută.
Diabetul de tip 2 reprezintă de departe cea mai comună formă de diabet: este o consecinţă a
utilizării inadecvate a insulinei din organism, care este insuficientă pentru nevoile organismului care
prezintă o tendinţă ereditară spre dezvoltarea de diabet zaharat, aşa cum se întâlneşte la anumite
populaţii şi în anumite familii. Practic există o predispoziţie la diabetul zaharat de tip 2, care se
manifestă, mai ales după o anumită vârstă (vârsta medie de viaţă) şi se instalează în prezenţa unor
factori favorizanţi, cum ar fi obezitatea şi factori declanşatori, precum stresul, un stil de viaţă
sedentar sau boli intercurente.
În acest ultim caz, la pacientul cu diabet zaharat non-insulino-dependent sau de tip 2, este frecventă
asocierea condiţiei cu o dietă săracă, bogată în zaharuri simple şi grăsimi, alimentaţie hipercalorică.
La diagnostic, în acest caz, se ajunge adesea în lipsa unor simptome sau tulburări percepute de către
pacient; de exemplu în timpul executării testelor de laborator, de cele mai multe ori există deja
complicaţii tipice ale bolii, vizibile în special la nivelul aparatului cardiovascular.
Cei mai mulţi pacienţi sunt de fapt "asimptomatici", acest lucru constatându-se ocazional prin valori
"hiperglicemice pe stomacul gol".
Cu toate acestea, unii pot efectua teste de sânge, deoarece prezintă simptome şi semne specifice
unui stadiu avansat al bolii, la care se ajunge fără a se observa vreun simptom în decursul unei
perioade lungi de timp: tulburări de vedere, probleme neurologice, creşterea tensiunii arteriale
(hipertensiunea) şi disfuncţii renale.
Următorul tabel rezumă o posibilă clasificare a diabetului zaharat în "stadii".
Clasificarea diabetului zaharat pe baza testului de toleranţă la glucoză.

Stadiul de diabet Testul de toleranţă la glucoză

Prediabet Normal
Diabet latent Patologic
Diabet manifestat Testul nu este necesar
Glicemie preprandial 120 mg/dl

Criteriile de diagnosticare
Odată ce a fost constatată o hiperglicemie preprandial ce poate indica existenţa unui stadiu de
diabet, se efectuează o serie de analize de laborator: prezenţa unei hiperglicemii constante sau
creşterea anormală a glicemiei, în urma administrării pe cale orală a unei cantităţi de zahăr (aşa-
numitul indice glucozic), sub formă de glucoză (în limba engleză OGTT, oral glucose tolerance
test* testul de toleranţă la glucoză pe cale orală), permite determinarea stadiului de "creştere
patologică a concentraţiei de glucoză din sânge."
Făcând un rezumat:
- concentraţia medie normală de glucoză în plasmă (partea lichidă din sânge), preprandial este de 95
mg/dl (cu o marjă cuprinsă între 60 şi 130)
- o valoare mai mare sau egală cu 140 este prin urmare anormală
- în fapt, American Diabetes Association(*Asociaţia Americană pentru Diabet) indică valorile
normale de până la 110 mg/dl preprandial
- valorile cuprinse între 110 şi 125 indică un nivel de glucoză "alterat" pe stomacul gol (sau IFG, în
limba anglo-saxonă)
- valorile glicemice mai mari de 125 indică diabetul; iar diagnosticul este cert pentru valori ale
glucozei egale cu 200 mg/dl în orice moment al zilei sau după 2 ore de la testul de toleranţă la
glucoză.
- valorile glicemiei cuprinse între 140 şi 200 mg/dl la 120 de minute de la testul de toleranţă la
glucoză indică în schimb o toleranţă scăzută la glucoză (IGT, impaired glucose tolerance).
În concluzie, se poate cu uşurinţă înţelege cât de fragilă este trecerea de la o fază potenţială de boală
la cea de boală manifestată.
O toleranţă compromisă la glucoză, indicată în urma testului, este doar un diagnostic intermediar în
evoluţia clinică a diabetului şi se estimează că boala se va instala la doar 5% dintre pacienţi într-un
an sau la 30% în cursul a 10 ani.
Manifestări ale diabetului
În cazul diabetului juvenil, şi anume cea mai rară formă a sa, diabetul de tip 1, secreţia scăzută sau
inexistentă de insulină din pancreas duce la o carenţă de glucoză în celule şi la o acumulare
anormală de "corpi cetonici", derivaţi din metabolismul substanţelor grase, şi „cetoacidoză”; starea
pacientulului fiind caracterizată printr-o epuizare extremă: acesta poate fi deshidratat şi obosit iar
condiţiile la debutul bolii pot fi critice, expunând astfel chiar şi viaţa pacientului unui risc major,
dacă nu se intervine de urgenţă prin tratament medical.
În cazul diabetului de tip 2, se menţine o anumită funcţionalitate a hormonului de insulină, care
duce la o modificare a reglării nivelului de glucoză din sânge, şi o toleranţă scăzută a acesteia sau
printro hiperglicemie preprandială, însă, de obicei, pacienţii nu prezintă niciun simptom.
Când boala se manifestă, de obicei în jurul vârstei de 40 de ani (dar cel mai adesea deja după vârsta
de 20 de ani), pacienţii pot prezenta deja complicaţii ale bolii.
Obezitatea este prezentă în 80% din cazuri şi s-a identificat o funcţionalitate redusă a insulinei,
cauzată probabil de "rezistenţă" receptorilor celulari faţă de aceasta, ca principal factor determinant
al unui sindrom plurimetabolic, aşa-numitul "sindrom X". Această manifestare este caracterizată de
intoleranţa la zahăr, hipertensiune arterială, obezitate (în special abdominală), tulburări la nivelul
grăsimilor din sânge (cum ar fi hipercolesterolemie şi hipertrigliceridemie), degenerarea accelerată
a vaselor arteriale mari (ateroscleroză). După cum vom vedea mai târziu, un regim alimentar
echilibrat şi "prudent" reprezintă cel mai bun mod de a preveni această boală cu risc ridicat pentru
sănătate.
Măsurile terapeutice
Un tratament optim are scopul de a controla valorile glicemiei, prin stabilizarea acestora în valori
acceptabile sau bune; adică din momentul în care toate simptomele bolii sunt legate de
hiperglicemia persistentă.
Asociaţia Americană pentru Diabet (American Diabetes Association) şi Departamentul Serviciului
de Sănătate Publică (Department of Public Health Service) au stabilit standardele recomandate
pentru controlul glicemiei la pacienţii cu diabet zaharat:

Indicele curent Control bun Control Control discret Control slab

acceptabil

Glicemie Inferior valorii de Inferior valorii de Inferior valorii de Superior valorii

preprandial mg/dl 115 140 200 de 200
(sânge capilar)
(100) (120) (170)

Glicemia la 2 ore Inferior valorii de Inferior valorii de Inferior valorii de Superior valorii
după masa de 140 175 235 de 235
prânz (sânge
capilar) (120) (150) (200)

Hemoglobina Inferior sau egal Inferior sau egal Inferior sau egal Superior 10%
glicozilată * cu 6% cu 8% cu 10%

* Procentul hemoglobinei ce transportă glucoza = indicele glicemic al unui pacient de-a lungul
timpului.
Există, în mod logic, alte mijloace folosite pentru atingerea acestui obiectiv, în timp ce
instrumentele de diagnosticare pentru a monitoriza controlul diabetului constă, în esenţă, în
determinarea rapidă şi frecventă a glicemiei (recoltarea de sânge capilar) şi stabilirea nivelul
hemoglobinei A1c (sau hemoglobina glicozilată, proteina din celulele roşii şi anume, formată prin
legarea moleculelor de glucoză).
Tratamentul tradiţional este cel de înlocuire cu insulină, în diferite preparate farmaceutice şi se
asociază cu tratamentul cu antidiabetice orale în principal de două feluri: solfaniluree şi biguanide.
Primele accelerează absorbţia glucozei şi reduc producţia acesteia; iar cele din urmă întârzie
absorbţia acesteia la nivel intestinal.
Tratamentul de bază în cazul diabetului este strâns legat de alimentaţie. Acesta va da rezultate doar
prin integrarea lui întrun program terapeutic structurat.
Aspecte psiho-sociale
Debutul uneori dramatic şi brusc al bolii, în special la o vârstă fragedă, poate avea un impact
puternic asupra familiei tânărului pacient. Neîncrederea chiar şi furia trebuie să lase loc acceptării
realităţii care, cu toate acestea, poate suferi întreruperi: activităţi normale, cum ar fi odihna,
exerciţiile fizice, nutriţia şi alte aspecte ale vieţii sociale sunt reevaluate în funcţie de cum o impune
noua realitate. În acest context, ca un prim pas, este deosebit de importantă intervenţia unor
specialişti având competenţe specifice (psihologi, asistenţi sociali, medici diabetologi) care au
posibilitatea de a conduce şi de a „pregăti” tânărul afectat de o boală cronică cât şi pe familia
acestuia, pentru a asigura, într-un moment deosebit de delicat echilibrul şi dezvoltarea cât mai
armonioasă a personalităţii.
Educarea pacientului şi a familiei sale
Programul este împărţit în trei faze: faza iniţială de informare la debutul bolii, a doua etapă de
aprofundare a cunoştinţelor noastre despre această problemă şi a treia fiind cea de actualizare
continuă.
Prima etapă este esenţială în sprijinirea familiei care iniţial poate fi confuză şi slab receptivă, însă
trebuie să deţină unele concepte de bază cu ajutorul cărora să înfrunte problemele legate de
începutul unei terapii care, în cazul pacienţilor tineri sau foarte tineri, va dura pentru mult timp şi
poate fi foarte dificilă (cum ar fi administrarea de insulină în cazul pacienţilor cu diabet zaharat de
tip 1).
A doua fază va permite abordarea unui program de educare mai aprofundat, prin recapitularea
problemelor inevitabile în anumite momente ale vieţii (cum ar fi abordarea consumului de băuturi
alcoolice, a viaţii sexuale, condusul maşinilor şi motocicletelor).
A treia fază, care ar trebui să beneficieze întotdeauna de asistenţa unei echipe de specialişti,
susţinută de activitatea meritorie a asociaţiilor, trebuie să asigure o continuă actualizare a
informaţiilor, prin deschiderea unor perspective, inclusiv prin intermediul mijloacelor de
comunicare celor mai inovatoare, cu privire la terapiile inovatoare şi prin consolidarea conceptelor-
suport celor mai importante în administrarea afecţiunii de diabet zaharat (exerciţii fizice, obiceiurile
alimentare, stilul de viaţă).
Activităţi şi exerciţii fizice
Exerciţiul fizic ca şi celelalte activităţi fizice şi sociale trebuie încurajat şi pe cât posibil favorizat:
sporturi practicate în spiritul jocului şi al competiţiei, activităţi de agrement şi preocupări muzicale,
care nu numai ca îmbunătăţesc condiţia fizică dar pot ajuta la creşterea stimei de sine şi conducând
astfel la o dezvoltare mai armonioasă a personalităţii.
Prevenirea
În această perspectivă se încadrează ceea ce poate fi considerată o activitate preventivă având ca
scop principal diminuarea prediabetului latent, realizabil doar prin menţinerea unei greutăţi
corporale ideale.
Sub aspectul prevenirii secundare şi terţiare, referitor la diabetul zaharat de tip 2, se plasează
intervenţiile uşor de pus în practică, cum ar fi, efectuarea de teste (glicemia) şi adoptarea unor diete
adecvate, împreună cu o activitate fizică corespunzătoare pentru pacienţii cu risc crescut, cât şi
măsuri ce privesc un control optim al metabolismului, în cazul bolilor evidente, în scopul de a evita
complicaţiile, in primis cele cardiovasculare şi care implică costuri ridicate la nivel de individ şi
social.
O atenţie deosebită trebuie acordată, în special, monitorizării tensiunii arteriale. Coexistenţa dintre
diabetul zaharat şi hipertensiunea arterială reprezintă un risc mixt foarte periculos, ce duce la
cronicizarea sănătăţii arterelor şi care poate declanşa episoade care pot pune în pericol viaţa
pacientului.
Indicaţiile privind tratamentul pacienţilor cu diabet zaharat includ recomandări legate de tensiunea
arterială care să nu prezinte valori superioare a 130/85 milimetri coloană de mercur, iar studii
recente au arătat că valorile mai mici ale tensiunii arteriale pot scădea semnificativ riscul de deces
din cauza complicaţiilor cardiovasculare şi renale.
Prin urmare, se evidenţiază importanţa tratamentelor medicamentoase aplicate cu cu terapii
combinate, pe lângă sfaturile nutriţionale des citate (a se vedea dieta prudentă în ceea ce priveşte
consumul de sare).
Astfel în prevenirea şi tratarea diabetului cât şi a complicaţiilor şi bolilor asociate acestuia, precum
obezitatea şi sindromul plurimetabolic, aşa cum s-a precizat mai sus, este foarte importantă dieta,
conform şi celor amintite mai sus.
Dieta în sensul cel mai larg, nobil şi corect, nu înseamnă regimul dogmatic şi rigid prin care
pacientul se află în faţa unor alimente interzise (multe) şi a celor permise (câteva), ajugând astfel să
fie extrem de frustrat de alimentaţia sa.
Dieta trebuie înţeleasă ca o alegere raţională a alimentelor şi a cantităţilor în care este consumat
fiecare dintre ele, care trebuie consumate în funcţie de caracteristicile acestora; un regim alimentar
variat, corect şi echilibrat, ca rezultat al unei educaţii nutriţionale adecvate, care să confere sfaturi
privind alegerea şi să permite evitarea aportului unor doze excesive şi a modurilor exagerate de
alimentaţie (de exemplu, dulciurile), care de multe ori sunt consumate în scopuri de gratificare
personală, chiar şi în scopuri de "compensare".
SUPRAPONDERALITATE SI OBEZITATE
Diabetul non-insulino dependent, de tip 2, este asociat în mai mult din 80% din cazuri cu un exces
semnificativ al greutăţii şi se caracterizează printr-o condiţie metabolică de hiperinsulină. Rata de
insulină din sânge este prin urmare ridicată, deşi, acest hormon care ar trebui să regleze nivelul de
glucoză din sânge nu îşi îndeplineşte pe deplin rolul.
În prezent, consiliul pentru dietoterapia diabetului se bazează în primul rând pe utilizarea unei
diete "precaute", adecvată pentru populaţia generală, care urmează în prezent dieta cunoscută în
limbajul familial sub denumirea de dietă "mediteraneană".
Ulterior se recomandă o creştere a consumului de alimente bogate în "fibre", conţinute din
abundenţă în cerealele integrale, legume si fructe: aceste fibre non-digerabile sunt în măsură să
intervină în mod pozitiv în absorbţia de grăsimi la nivel intestinal.
Mai mult decât atât, în prezenţa excesului de greutate, este important să se limiteze aportul de
calorii, urmând o dietă controlată, săracă în calorii.
De mare ajutor în acest sens, sunt îndulcitorii cu un conţinut foarte scăzut de calorii, care pot
asigura un gust plăcut pentru anumite alimente şi băuturi, fără a afecta în mod negativ sănătatea.
Am menţionat deja că aportul de "zaharuri simple" (prin aportul de calorii şi efecte metabolice
asociate ulterioare) trebuie restricţionat în mod drastic în rândurile populaţiei de orice vârstă, şi în
special, la pacienţii cu probleme grave de sănătate, cum ar fi: supraponderalitate, obezitate, diabet
zaharat şi sindromul latent plurimetabolic.
Este evident faptul că în cazul pacientului diabetic vor fi aplicate toate măsurile necesare pentru
obţinerea unui bun control al glicemiei după mese; pentru a nu exista excese alimentare cu
"alimente interzise" sau din listele cu alimentele restricţionate, ci restricţii rezonabile privind
aportul de alimente bogate în zaharuri sau grăsimi, luând în considerare, de asemenea, aportul de
calorii, în raport cu consumul energetic aferent activităţii fizice.
Cei mai mari aliaţi ai diabetului, după cum am menţionat, sunt, de fapt, excesul în greutate şi stilul
de viaţă sedentar.
În prezent, studiile recente au relevat că un copil obez din patru şi un adolescent obez din cinci
prezintă toleranţă scăzută la glucoză, stare care adesea duce la diabetul de tip 2. Aceşti pacienţi sunt,
de asemenea, purtătorii unor cantităţi mari de insulină în sânge, insulină care, de asemenea, are o
eficacitate redusă (hiperinsulinism şi rezistenţă la insulină).
Doar prevenirea manifestată prin activitate fizică şi sportivă adecvată şi prin intermediul unui regim
alimentar corespunzător, poate duce la evitarea instaurării diabetului zaharat la aceşti pacienţi.
Obezitatea, apărută ca fenomen în societăţile în curs de dezvoltare şi cele dezvoltate, reprezintă în
acest sens, a adevărată plagă socială.
Prin obezitate se înţelege o tulburare metabolică caracterizată prin acumularea excesivă de grăsime
în corp.
Un parametru eficient utilizat de nutriţionişti pentru a evalua greutatea corporală şi pentru
identificarea şi cuantificarea excesului de grăsime îl constituie indicele Body Mass Index (BMI) sau
Indicele Masei Corporale, dat de greutatea pacientului exprimat în kilograme împărţit la pătratul
înălţimii exprimate în metri. (a se vedea tabelul de la pagina 17).
În acest moment se impune să aprofundăm unele aspecte fundamentale cu privire la nutriţia umană:
pornind tocmai de la "mentalitatea" de a te simţi bine la masă, de multe ori prin redescoperirea
tradiţiilor mediteraneene, vechi şi solide, împreună cu validitatea celor mai recente descoperiri
ştiinţifice, se poate obţine o îmbunătăţire semnificativă a stării de sănătate per ansamblu.
ALIMENTELE: FUNCŢII ŞI UTILIZARE ȊN NUTRIŢIA UMANĂ
Energia necesară pentru a face faţă proceselor metabolice şi pentru secretarea substanţelor esenţiale
organismului provin din substanţele nutritive introduse prin alimentaţie; din dietă obţinem
carbohidraţii (sau zaharuri), lipidele (sau grăsimile), proteinele, alături de apă, vitamine şi săruri
minerale (oligoelemente).
O dietă echilibrată include aportul de diverşi macronutrienţi, astfel încât să aducă un aport de calorii
în procentele (din totalul de calorii introduse) sugerate de tabelul următor:

Carbohidraţi 55 – 60% 5% reprezentat de zaharuri

„simple”
Lipide 30% Din care:
saturate 10%
mononesaturate 10%
polinesaturate 10%
Proteine 10 – 15%
Fibre 25g/1000 Kcal introduse
Colesterol mai puţin de 300 mg pe zi

Nutrienţii şi soarta lor în organism: metabolismul

Principala sursă de energie este reprezentată de CARBOHIDRAŢI.
Se disting în carbohidraţi simpli şi complexi, în primul rând, mono- şi dizaharidele se caracterizează
prin prezenţa uneia sau a două molecule de zahăr, cum ar fi glucoza şi fructoza care alcătuiesc
zaharoză, zahărul alimentar.
Cele din urmă sunt oligo- sau polizaharidele, după cum sunt mai puţine sau mai mult de 10 de
molecule de glucoză.
Un exemplu comun de carbohidraţi complecşi îl reprezintă amidonul, conţinut în produse făinoase,
pâine şi cartofi.
LIPIDELE sunt reprezentate mai ales de trigliceride, compuşi formați dintr-un alcool, glicerolul şi
acizi graşi; aceștia din urmă sunt împărţiți în saturați şi nesaturați (mono sau poli), în funcţie de
prezenţa sau absenţa unor "legături chimice duble" în legăturile lor (respectiv una sau mai multe).
PROTEINELE sunt alcătuite din legături moleculare denumite "aminoacizi" şi reprezintă
„cărămizile” vieții, din care sunt formate țesuturile noastre şi care sub forma enzimelor și a
hormonilor, îndeplinesc funcţii importante în organism.
Nutrienţii furnizaţi de alimente sunt în întregime supuşi unui proces iniţial, anume digestia, adică
reducţia în substanţe mai simple efectuată de enzimele prezente în tractul intestinal, iar compuşii
astfel rezultaţi prin absorbţie sunt transportaţi de sânge la ţesuturi, dar sub diverse forme:
- zaharuri, cum ar fi glucoza, în formă simplă, care penetrează membranele biologice, cum ar fi cele
ale celulelor;
- aminoacizi în formă simplă sau sub forma unor compuşi (lanţuri de oligo- sau polipeptide)
- lipide, insolubile transportate de glucide sau proteine, astfel încât să constituie cu acestea din
urmă lipoproteinele.
Deoarece următoarele substanţe urmează propriul lor destin "metabolic", intrând deci în acele
cicluri de reacţii complexe şi combinate, realizate de enzimele prezente în celulele (mai ales cele
din ficat şi ţesutul adipos în ceea ce priveşte procesarea şi stocarea, sau la nivel muscular în ceea ce
priveşte utilizarea în scopuri energetice), este necesară intervenţia unor substanţe reglatoare, cum
sunt hormonii.
Aceştia din urmă, spre exemplu, insulina acţionează ca un canal folosind receptori de pe suprafaţa
celulelor (în special cele hepatice şi adipoase), care permit unor substanţe să pătrundă înăuntru, de
exemplu: glucoza.
Acesta din urmă, cum sunt proteinele şi lipidele, pot intra în reacţii pentru producerea de energie
sau pot fi înmagazinate imediat, constituind astfel depozite, rezervele organismului:

Substanţa Ţesut de depozitare Rezerva de energie sub forma

unor substanţe de acumulare
Carbohidraţi Ficat, muşchi glicogen
Grăsimi Ţesut adipos trigliceride
Proteine Muşchi proteine musculare

Glucoza, în special, este substanţa cea mai utilizată de către organism pentru a produce şi de a stoca
energie.
Polizaharidele ingerate prin alimentaţie sunt rupte (hidrolizate) de enzimele amilază (cele mai
importante secretate în cantităţi predominant superioare de către glanda pancreatică având funcţie
"exocrină", cu funcţii în principal digestive), dând naştere unor compuşi mai simpli, oligozaharidele
(formate din puţine molecule) şi dizaharide (formate din două molecule).
Enzimele de la nivelul mucoasei intestinale sparg aceste substanţe în cele mai importante zaharuri
"simple": galactoză, fructoză şi glucoză.
Glucoza este folosită prin introducerea sa în metabolismul "glicolizei" prin producerea de energie
(prin formarea unei molecule cheie, ATP, adenozin trifosfat). Substanţa finală a traseului glicolizei,
este piruvatul, ce constituie punctul de legătură cu căile metabolice ale proteinelor şi lipidelor:
piruvatul (transformat în "acetil coenzima A") intră în ciclul acidului citric, în care se găsesc mai
multe produse intermediare ale metabolismului proteic (aminoacizi) pe lângă substanţele grase
(derivate prin aşa-numita beta-oxidare a acizilor graşi).
Este vorba, în mod evident, de căi metabolice legate reciproc şi care se influenţează reciproc.
„Echilibrul” este atins, de exemplu în cazul glucozei, prin degradarea acesteia în glicoliza celulară
prin depozitarea sub formă de glicogen (glicogeneză) sau prin punerea acestea la dispoziţie prin
degradarea acesteia din urmă (glicogenoliză). Organismul produce, de asemenea, şi glucoză
(gluconeogeneză) din precursori non-glucidici (aminoacizi şi lactat) de la nivelul ficatului, sau chiar
prin "shunt" (derivaţie) de la alţi carbohidraţi.
Este evident că toate acestea presupun o reglare hormonală fină, al cărei primum movens îl
reprezintă oricum concentraţia de glucoză din sânge (glicemia).
Chiar şi lipidele supuse unei degradări (lipolizei, la fel ca în oxidarea beta a acizilor graşi) şi
sintezei (lipogeneză) intră în ciclurile de producţie de energie. În special, în cazul unei concentraţii
scăzute de glucoză, se activează calea ciclului acidului citric, prin producerea de energie şi material
"rezidual" cum sunt corpii cetonici (cetogeneză sau formarea de cetone).
Insulina, şi pe cale de consecinţă carenţa de insulină sau o activitate redusă a sa precum în cazul
diabetului zaharat, joacă un rol-cheie în reglarea zahărului din sânge şi în metabolismul glucozei şi
a lipidelor.
Funcţiile endocrine
Funcţia de reglare a proceselor metabolice se realizează în mare măsură cu ajutorul hormonilor
produşi de glandele "endocrine".
Pe deasupra, pancreasul, pe lângă furnizarea de "exocrine" şi secreţia sucurilor gastrice are, după
cum s-a menţionat anterior şi funcţie endocrină, relevată de glucagon şi insulină, respectiv produse
de celulele alfa şi beta din insulele pancreatice ale lui Langerhans.
Spre deosebire de glucagon cu acţiune catabolică, adică de răspuns al organismului la nivelurile
scăzute ale glucozei aflate în circulaţie (hipoglicemie), prin degradarea glicogenului de rezervă şi
producerea de glucoză, insulina exercită un stimul "anabolic":
- utilizarea glucozei circulante, cu creşterea gradului de acces la nivel celular şi activarea căilor
glicolizei şi în consecinţă prin scăderea glucozei din sânge
- reducerea ex novo a producţiei de glucoză (gluconeogeneză)
- creşterea stocării sub formă de glicogen (glicogeneză)
- activarea lipogenezei (cu acumularea de lipide în celule adipoase şi reducea lipidelor care circulă
sub formă de lipoproteine)
- activarea metabolismului prin sinteza proteinelor.
Se poate intui că în cazul în care insulina produsă sau nu ca răspuns la stimuli prin creşterea sau
scăderea glicemiei, este carentă (diabet zaharat de tip 1) sau dacă are o activitate insuficientă (de
exemplu, din cauza unui defect la nivelul receptorilor celulari, diabet zaharat de tip 2), se
înregistrează dezechilibre metabolice puternice.
De unde rezultă importanţa dietei la persoanele cu diabet zaharat, mai ales la cele cu diabet de tip 2,
non insulino-dependent.
Dieta cu absorbţia glucidelor din alimente este cea care determină creşterea nivelului glicemic din
plasmă (glucoza sangvină maximă postprandial), iar reacţia organismului este de a produce insulină
(care începe cu un nivel al glucozei în sânge mai mare de 70 mg/dl), şi prin activarea căilor
metabolice destinate utilizării şi depozitării glucozei.
În cursul diabetului zaharat se determină în schimb:
- hiperglicemia
- hiperlipidemie (creşterea lipidelor din sânge)
- ulterior, sinteza paradoxală a glucozei de către celulele deficitare în glucoză din momentul în care
glucoza nu mai reuşeşte să treacă din sânge în celulele corpului
- o creştere a "corpilor cetonici" legate de metabolismul grăsimilor.
Să încercăm acum să răspundem la câteva întrebări simple cu privire la metabolism, înainte de a
aborda capitolul cu dieta la diabetici.

TESTUL DE AUTOEVALUARE
1) Care sunt elementele esenţiale introduse în organism prin alimentaţie?
2) Din ce elemente se compune o dietă echilibrată? În ce procent?
3) Care este îndeosebi soarta carbohidraţilor introduşi prin dieta?
4) Există puncte de întretăiere ale căilor "metabolismului" glucidic, lipidic şi proteinic?
5) Care substanţele implicate în reglarea ciclurilor metabolice?
6) Ce influenţă are insulină asupra glicolizei, gluconeogenezei, glicogenolizei şi lipolizei?
7) Care sunt efectele deficitului absolut (sever) sau relativ de insulină?
8) De ce este importantă alimentaţia în controlul diabetului?
9) Câte tipuri de diabet zaharat există?
10) Este abordarea subiectului privind diabetul zaharat una multidisciplinară şi orientată spre un stil
de viaţă special? De ce?
11) Care este relaţia dintre supraponderalitate, obezitate şi diabetul zaharat non insulino-dependent?
Ei bine, ceva, ceva a fost cu siguranţă "digerat": relaţia dintre diabet şi excesul de grăsime, riscurile
pentru sănătate asociate hiperinsulinismului şi hiperglicemiei, importanţa alimentaţiei, înţeleasă ca
dietă echilibrată şi variată, ar trebui să de acum înainte din patrimoniul nostru. Să vedem acum, mai
exact, cum se aplică în practică sfaturilor dietetice în cazul diabetului.
DIETA PERSOANELOR BOLNAVE DE DIABET
Prescrierea şi respectarea unei diete potrivite sunt esenţiale în tratamentul diabetului zaharat, atât de
tip 1 cât şi de tip 2 şi reprezintă o condiţie de bază pentru succesul oricărei intervenţii medicale.
O dietă adecvată previne şi corectează anomaliile metabolice ale diabetului zaharat şi previne sau
întârzie debutul complicaţiilor apărute în urma hiperglicemiei persistente.
Sfaturi din partea celor mai importante Societăţi Ştiinţifice
Societatea Americană şi cea europeană de Diabet au căzut de acord asupra unui fapt esenţial, şi
anume în a sugera introducerea la bolnavii de diabet zaharat un aport de calorii printr-o dietă
adecvată care să menţină sau să restabilească greutatea normală la pacient, având un IMC
acceptabil, prin urmare valorile IMC dorite, potrivit dimensiunilor scheletului la populaţia adultă:

Sex Constituţie mică Constituţie medie Constituţie mare

 Masculin 20.0 22.0 25.0
Feminin 18.7 20.8 23.8

N.b.: BMI=greutate Kg/înălţime2 în m

Pentru restul recomandări nu diferă de cele aplicabile la populaţia cu risc crescut de cardiopatie
ischemică.
În rezumat:

Carbohidraţi Prepondenrenţă complecşi

Lipide Mai puţin de 30% din totalul caloriilor
Proteine 0.9-1 g /Kg/ zi
Fibre solubile Aport crescut

Obiective nutriţionale şi sfaturi practice privind dietoterapia la pacienţii cu diabet

Obiective nutriţionale:
1) a restabili valorile normale de glucoză din sânge cât şi pe cele optimale de lipoproteine din sânge,
prevenind hiper şi hipoglicemie, cât şi dezvoltarea de complicaţii
2) a asigura copiilor şi adolescenţilor o creştere normală, menţinându-şi greutatea corporală în
limitele fiziologice
3) a asigura starea de sănătate femeilor gravide bolnave de diabet zaharat, a fetusului şi producerea
lactaţiei la sân
4) stabilirea calendarului şi a modalităţilor de a mânca sau lua gustări astfel încât să se evite
fluctuaţiile glicemiei
5) a planifica sfaturile dietetice ţinând cont şi de "stilul de viaţă" (a se vedea obiceiurile alimentare
şi activitatea fizică)
6) a controla greutatea pacienţii supraponderali cu diabet zaharat de tip 2,
7) a îmbunătăţi, în sinteză, starea de sănătate şi calitatea vieţii persoanelor afectate de diabet
zaharat.
Să intrăm acum şi mai mult în detalii, analizând diferite "valori" privind consumul de calorii şi
substanţe nutritive (în special aşa-numiţii macronutrienţi, adică proteine, glucide şi lipide) la
subiectul bolnav de diabet zaharat.
Recomandări dietetice cu privire la introducerea de calorii şi acumularea în procente de
macronutrienţi
Premisa oricărui program de dietoterapie la pacientul bolnav de diabet este aceea că, ţinând seamă
de criteriul de distribuţia a consumului de alimente la trei mese şi două sau trei gustări, este
esenţială dedramatizarea renunţărilor şi ale exceselor, evitând atitudinile rigide şi preconcepţiile şi
încercându-se eliminarea implicaţiilor emoţionale, prin găsirea de soluţii la problemele asociate cu
activitatea profesională, obiceiurile familiare şi etnice, cu exigenţele sociale şi condiţiile economice.
Într-un cuvânt, să evite toate situaţiile care pot genera sentimente de respingere sau frustrare, la un
timp protejarea sănătăţii a subiectului.
NECESARUL CALORIC
În principiu, la pacienţii asimptomatici cu diabet zaharat, cerinţele calorice nu diferă de cele legate
de metabolismul bazal şi de nivelul de activitate fizică la pacienţi faţă de aşa-zisele "Niveluri de
consumul zilnic recomandat de energie şi nutrienţi pentru populaţia italiană” (LARN), sau Dieta
zilnică recomandată (Recommended Dietary Allowances - RDA) din SUA.
La pacienţii cu diabet zaharat care nu sunt insulino-dependenţi asociat cu obezitatea, obiectivul va
consta întro scădere treptată a greutăţii corporale care poate fi, în general, realizată prin
recomandarea unei diete care să nu conţină alimente bogate în calorii şi carbohidraţi simpli.
CARBOHIDRAŢII
La un moment dat aceştia au fost eliminaţi din dieta bolnavilor de diabet zaharat, însă au fost
reintroduşi: îndrumările sugerează un consum de 55-60% din totalul caloriilor introduse; cu toate
acestea zaharurile simple (mono şi dizaharide), trebuie să se încadreze într-un procent de 5-10% din
carbohidraţii totali şi trebuie să fie consumaţi ca parte a unei mese mixte şi complete.
Ȋn practică trebuie să se evite consumul de dulciuri și se încurajează utilizarea îndulcitorilor
sintetici.
Este cunoscută prin urmare, existenţa unui aşa-numit indice glicemic (IG): consumul de alimente
care conţin aceeaşi cantitate de carbohidraţi poate afecta diferit glicemia din sânge.
De fapt, s-a demonstrat ulterior că indicele glicemic, deşi are meritul că a indicat faptul că răspunsul
glicemic la introducerea de carbohidraţi variază în funcţie de conţinutul de lipide din alimente, de
aportul acestora de proteine şi fibre, de prezenţa de amidon, de cantitatea de apă, chiar şi de forma
fizică a produselor alimentare, temperatura şi durata de mestecare, totuşi prezintă o variabilitate
mare de la un pacient la altul.
În sinteză, însă, rămâne valabil sfatul de a consuma în special paste făinoase şi legume în dauna
pâinii, orezului şi cartofilor care se comportă la fel ca zaharurile simple (zaharoza).
În continuare tabelul rezumă, prin indicele glicemic - IG, diferenţele dintre diferite produse
alimentare care sunt reprezentative în inducerea unei creșterii a nivelului de glucoză din sânge.
INDICELE GLICEMIC = ZONA DE CREȘTERE GLICEMICĂ INDUSĂ DE UN
ALIMENT/ZONA DE CREȘTERE GLICEMICĂ INDUSĂ DE PÂINEA ALBĂ (preferat ca punct
de referinţă la glucoză) exprimat în %

Pâinea integrală de grâu 100

Miere 126
Cartofi 116
Pâine de secară 95
Zaharoza 89
Orez 83
Banane 79
Tărâţe 74
Portocale 66
Spaghete 66
Macaroane 64
Struguri 62
Mere 53
Iaurt 52
 Îngheţată 52
Lapte 49
Mazăre 49
Pere 47
Linte 43
Fasole 31
Consumul de alimente având diferite valori mai joase exprimate în % determină creşterea valorilor
glicemice proporţional mai moderate.
LIPIDELE
Aportul trebuie să se menţinută sub pragul de 30% din totalul caloriilor, cu un raport de acizi graşi
saturaţi/mononesaturați – polinesaturați de 1:2. Colesterolul trebuie să aibă valori mai mici de 300
mg/zi.
PROTEINELE
În ceea ce priveşte populaţia generală se recomandă să nu se depăşească 15% din totalul de calorii
introduse prin dietă, şi aproximativ o treime din necesarul zilnic să fie proteine de origine animală.
Nivelul proteic va crește, în mod inevitabil, la aproximativ 20% din totalul caloriilor, în cazul
dietelor foarte scăzute în calorii/hipocalorice.
ALCOOLUL
Se poate consuma în cantităţi mici, în timpul meselor, acordând totuşi mare atenţie aportului caloric.
FIBRELE VEGETALE
Trebuie încurajat aportul de fibre, mai ales cele solubile; acest lucru având un efect benefic asupra
valorilor glicemiei, trigliceridelor şi colesterolului din sânge.
Cantitatea recomandată de fibre este de 30-40 gr. în total sau 15-20 gr. pentru fiecare 1000 de calorii
consumate, cantitate ce poate fi atinsă prin alegerea atentă a alimentelor.
ÎNDULCITORII
Prin acest termen se înţelege substanţele naturale, cum ar fi zaharoza (zahărul alimentar fiind cel
mai cunoscut şi cel mai frecvent utilizat), cu putere calorică sau substanţe de sinteză, lipsite în
esenţă de calorii şi care sunt folosite pentru a îndulci sau pentru a îmbunătăţi gustul băuturilor și
produselor alimentare (cum ar fi zaharina).
Dintre senzaţiile ereditare recunoscute de către bolta palatală la om gustul dulce este, probabil, cel
mai apreciat. Un copil, care trebuie să aleagă între gustul dulce, sărat, amar sau acru, cu siguranță va
alege gustul dulce, ținând cont de primul contact cu produsele alimentare și anume laptele, care are
gustul predominant dulce. Nu este surprinzător aşadar că "gustul dulce" are o mare importanţă în
alegerea alimentelor.
Când folosim termenul îndulcitor ne referim, contrar utilizării comune a termenului, la orice
substanţă care poate îndulci alimentele și băuturile pe care le consumăm.
În dietetică trebuie, prin urmare, să facem clar distincţia dintre cele două mari categorii de
îndulcitori:
- îndulcitori nutritivi, zahărul rafinat (alimentar), siropul cu un conţinut ridicat de fructoză,
glucoza, dextroza, lactoza, fructoza, mierea. Acestea au o valoare calorică mult mai modestă, deşi în
această categorie se incadrează, totuşi, zaharuri-alcool (aşa-numiții poliolii), împărţiți în
monozaharide, având un singur zahar (sorbitol, manitol, xilitol) şi dizaharide, constând în două
zaharuri (maltitol, izomalt);
- îndulcitori non-nutritivi (sau non-nutrienţi, care nu aduc un aport caloric în cantitățile obişnuite):
zaharina, aspartamul, acesulfam-K, sucraloza.
Să observăm în continuare mai în detaliu proprietăţile şi caracteristicile diferiților îndulcitori.
Zaharoza (dizaharidă format din glucoză și fructoză) este zahărul alimentar în sensul cel mai
comun. Este un zahar simplu și este cel mai folosit îndulcitor natural. Zaharoza, la fel ca şi fructoza
(monozaharidă), aceasta din urmă folosită în principal ca îndulcitor în preparatele alimentare
industrale, aduc împreună un aport de 4 kcal/gr. (kilocalorie per gram de substanţă consumată).
Fructoza determină, în general, valorile de vârf cele mai scăzute de glicemie, datorită absorbţiei sale
lente la nivel intestinal, cu toate acestea, atunci când este consumată în doze mari, individuale (de
20-50 gr.), poate provoca tulburări gastrice şi contribuie la creşterea numărului de trigliceride la
nivel hematic.
Poliolii (alcool-zaharuri) pot fi considerați înlocuitori ai zahărului, având în plsu un conținut
energetic uşor mai scăzută decât cele menţionate anterior.
Absorbţia acestora este incompletă şi, prin urmare, reacția glucozei la aportul lor este redusă.
Aceștia sunt utilizați în principal în preparatele industriale (prăjituri, înghețate și gumă de mestecat).
Prezintă un potenţial cariogen minim, fiind, de asemenea, și un bun laxativ.
Zaharina, aspartamul, acesulfam-K şi sucraloza sunt îndulcitori sintetici.
Aceștia sunt cunoscuți pentru marea lor putere de îndulcire (de la 200 la 700 de ori mai mare decât
a zahărului alimentar pentru zaharină, de 600 de ori mai mare pentru sucraloză, 160-220 de ori mai
mare decât zahărul rafinat pentru aspartam), care este asociat, de asemenea, unui aport caloric
nesemnificativ, aproapiat valorii de zero.
Astfel se evidenţiază importanţa acestor îndulcitori în contextul abordării dietetice la pacienţii cu
status de diabet în stare latentă sau manifestat.
Persoana care suferă de diabet zaharat trebuie să acorde atenţie la consumul de zaharuri simple cu
absorbție rapidă (zaharoză), înlocuindu-le de preferat, așa cum s-a menţionat, cu zaharuri complexe
cum ar fi amidonul, ce prezintă o absorbție mai lentă.
Aportul zilnic de carbohidrați ar trebui să fie cuprins între 50 şi 55% din totalul caloriilor, dar 80%
din acesta trebuie să fie constituit de amidon.
În acest context, utilizarea de îndulcitori sintetici, cum ar fi zaharina, în esență considerată sigură
atunci când este utilizată în doze normale, nu este periculoasă, vă permite să îndulciți mâncărurile şi
băuturile, făcând "economii" importante în consumul de zaharuri simple și de calorii.
Îndulcitorii sintetici reprezintă, prin urmare, prima alegere pentru pacienţii diagnosticați cu diabet
zaharat, atât pentru a evita total introducerea de zaharoză şi asimilarea imediată de glucoză, care
conduce la hiperglicemie, cât și pentru a restricţiona aportul caloric din dietă și pentru un control
mai bun al greutăţii corporale.
Acest lucru este chiar mai evident atunci când ţinem seama că obezitatea este de obicei legată de
excesele alimentare pe de o parte, cu un aport ridicat de calorii din dietă și pe de altă parte, de un
consum energetic redus, corelat cu un stil de viaţă sedentar.
Zahărul şi gustul dulce asociate cu un sentiment de plăcere, pot contribui într-adevăr la o lipsă de
control asupra consumului de alimentare și cu un pericol sporit al aportului glucidic (în special de
zaharuri simple).
Utilizarea de îndulcitori non-calorici în tratamentul dietetic al pacienților supraponderali şi
pacienților cu diabet zaharat are la bază furnizarea unor senzaţii plăcute și dulci fără a afecta aportul
de carbohidrați și calorii, la pacienții având un echilibru metabolic delicat.
Următorul tabel rezumă caracteristicile cele mai importante ale îndulcitorilor naturali şi sintetici.
ÎNLOCUITORI ȘI ECHIVALENȚI AI ALIMENTELOR
Un capitol important în tratamentul dietetic al diabetului zaharat îl reprezintă sistemul de înlocuire
dintre produsele alimentare, în scopul de a planifica mesele în funcţie de gusturile individuale.
Filozofia este aceea de se lua în considerare principalele grupe de alimente, împărţite în funcţie de
aportul acestora cu principalele elemente nutritive. În cadrul fiecărei grupe sunt posibile înlocuiri
menţinându-se în acelaşi timp aportul caloric.
Înlocuirea alimentelor aparţinând unor diferite grupe este posibilă doar dacă se aleg alimente având
un conţinut similar de nutrienţi.
Grupele de alimente
Pe baza conţinutului de nutrienţi şi a funcţiei principale a acestora în organism, produsele
alimentare pot fi împărţite în 7 grupe majore. Cele mai importante societăţi ştiinţifice şi organizaţii
de sănătate publică propun niveluri de consum mai mult sau mai puţin extinse, din punct de vedere
cantitativ, pentru diferitele grupe alimentare, aşa cum a fost sintetizată în aşa-numita "Piramidă
alimentară", care are la bază produsele alimentare cu aporturile cele mai mari (în general indică
numărul de porții din dieta zilnică).
Echivalenți
Este posibilă efectuarea unor înlocuiri între alimente atâta timp cât se ține cont de echivalenții
acestora, adică atât cu privire la cantitățile de calorii introduse, cât și cu privire la compoziţia
nutrienţilor, care să fie cât asemănătoare.
Au fost identificați trei echivalenți diferiți la glucide:
- echivalent lapte (carbohidraţi 10 gr.)
- echivalent fructe (carbohidraţi 10 gr.)
- echivalent pâine, cereale şi leguminoase (carbohidraţi 25 gr.)
În ceea ce priveşte carnea şi brânzeturile, echivalenţa implică proteinele şi lipidele.
În continuare tabelul recapitulativ al celor 7 grupe principale ale alimentelor şi tabelul de
echivalenților acestora.
Grupele de alimente
Grupele de alimente Principalii nutrienţi Funcţia Numărul de porţii
recomandate
I Carnea, peştele şi Proteine Plastică 1-2 porţii pe zi
ouăle
II Laptele şi produse Proteine şi lipide Plastică şi Energetică 1-2 porţii pe zi
derivate Vitamina A, D, B şi
calciu
III Cereale şi cartofi Glucide (amide) şi Energetică şi Plastică 3-5 porţii pe zi
proteine
Vitamina B şi Fibre
(dacă sunt integrale)
IV Legume uscate Proteine şi Glucide Plastică şi Energetică 1-2 porţii alternative la
Fibre I grupă
V Lipide ca condiment Lipide Funcţie energetică Uz moderat
Sursă de acizi graşi
esenţiali şi vitamine
liposolubile A, D, E, K
VI Legume şi Fructe Caroteni şi săruri Reglare Respectiv, 3 şi 2 porţii
(morcovi şi caise) minerale pe zi
Fibre
Glucide (fructe)
VII Legume şi fructe Vitamina C şi săruri Reglare 3 şi 2 porţii alternative
(roşii, ardei şi minerale la grupa VI
portocale) Fibre
Glucide (fructe)
Zaharuri simple şi Glucide Energetică Cu moderaţie
dulciuri Lipide

Echivalenţii

PÂINE Pâine albă 50 gr. Pizza cu roşii, pâine prăjită 30 gr.

feliată, grisine, biscuiţi,
spaghete crude, macaroane
crude, orez crud, făină 00, paste
în suc crude, făină de grâu 35 gr.
pâine intergrală 50 gr.
cartofi prăjiţi 80 gr.
cartofi fierţi,
fasole proaspătă 100 gr.
mazăre proaspătă 160 gr.

FRUCTE Struguri, kaki, banană,

Mere, pere, cireşe smochine 80 gr.
Ananas 100 gr. Piersică, portocală,
mandarine, zmeură, 130 gr.
grepfruit, căpşune,
pepene verde şi galben 160 gr.
LAPTE Lapte pudră 25 gr.
Lapte slab 200 gr. Iaurt natural 125 gr.
Lapte parţial degresat 200 gr.
CARNE Carne semigrasă, brânzeturi 80 gr.
Carne sau peşte slab 100 gr. slabe, ouă
Carne grasă, peşte gras şi 60 gr.
brânzeturi grase

A nu uita totuşi anumite sfaturile practice.

Înainte de toate, înarmaţi-vă, cel puţin pentru prima fază, cu un cântar de bucătărie. Apoi, nu uitaţi
că, spre exemplu, o lingură de supă conţine 20 gr. de unt care echivalează cu 25 gr. de orez; o
linguriţă de cafea conţine 4 gr. de cacao amară sub formă de pulbere echivalent a 8 gr. de zahăr; 1
felie de pâine prăjită este echivalentul a 2 biscuiţi.
Sărurile minerale şi vitaminele se conservă mai bine dacă legumele şi verdeţurile sunt fierte în
puţină apă.
De preferat, carnea şi peştele se vor coace pe grătar, friptă, în cuptor, sub vapori sau în folie.
Cu excepţia persoanelor cu hipertensiune, nu există restricţii speciale în a folosi sarea de bucătărie.
Aproape toate condimentele pot fi utilizate pentru a da savoare mâncărurilor.
Tizanele, ceaiurile şi cafeaua pot fi consumate fără restricţie atâta timp cât nu se îndulcesc cu zahăr
ci cu îndulcitori sintetici, care sunt practic lipsiţi de calorii, cum ar fi zaharina sau îndulcitori
hipocalorici naturali (de tipul sorbitol, manitol sau fructoză, în formule având cantităţi adecvate).

În prezent, sunt în plus disponibili îndulcitori pe bază de aspartam, cu valoare calorică egală cu 0
sau îndulcitori sub formă de pulbere, produse şi distribuite în pliculeţe monodoză sau pachet, utili
pentru prepararea unor dulciuri sărace în zaharuri simple şi cu un aport caloric extrem de moderat.