Ministerul Educaţiei Tineretului şi Sportului al Republicii Moldova

Universitatea Tehnică a Moldovei

REFERAT

Tema: Mesajul - element cheie al comunicării

A efectuat: Studentul grupei CIC-1602, Crețu M.

A verificat: Lector superior Usturoi L.

Chișinău 2017
 Mesajul – element cheie al comunicării

1. Generalități
1.1Mesajul
1.2Reguli de expunere a mesajului
2. Eficiența transmiterii mesajelor
3. Clasificarea mesajelor
4. Tipuri de mesaje utilizate în comunicare
4.1 .Mesaje verble
4.2.Mesaje nonverbale
4.3.Mesaje codificate
4.4.Mesaje decodificate
4.5.Feed-back

Surse informative: “Etica preofesională și bazele comunicării. Ciclu de prelegeri” UTM 2008

“Sociologia comunicării în masă” Ioan Drăgan

 1.Generalități
1.1. Mesajul (conţinutul actului de comunicare) presupune un mozaic de informaţii obiective,
judecăţi de valoare care privesc informaţiile (subiectiv) şi judecăţi de valoare şi trăiri
personale în afara acestor informaţii etc. După Hellriegel, Slocum, Woodman „mesajele
includ datele transmise şi codul de simboluri care intenţionează să ofere un înţeles specific,
particular acestor date.

Procesul comunicări poate fi realizat prin intermediul mai multor forme: scrisori,
memorandumuri, rapoarte, discuții, convorbiri, întruniri, prezentații publice si interacțiuni
zilnice la un nivel mai mult sau mai puțin formal, tehnoredactare si telecomunicații,
comportament, inclusiv modul în care o persoană "dă" mâna, îsi ocupă locul în timpul unui
interviu, se îmbracă, vorbeste, se mișcă. Orice poate fi un potențial mesaj, o persoană nu poate
să nu comunice.

Așadar putem defini comunicarea ca fiind procesul de transmitere și recepționare de mesaje

care pot fi procese mentale (concluzii, gânduri, decizii interioare) sau expresii fizice (gesturi,
sunete). Oamenii preiau mesaje, le prelucrează spre a le întelege și lanseazș mesaje pentru
atingerea anumitor scopuri.

1.2.Reguli de expunere a mesajelor

Mesajele pot să fie transmise fără să fie receptate sau să fie incorect receptate şi decodate; invers
- anumite mesaje pot fi receptate fără ca acestea să fie transmise (de exemplu, un student ajunge
într-o sală de curs goală şi concluzionează, fără să primească vreun mesaj fie că nu se ţine cursul,
fie ca acesta s-a mutat în altă sală etc.), sau fără ca mesajele să fi fost transmise conştient (de
pildă, feedback-ul pe care profesorul îl primeşte interpretând limbajul trupului elevilor, care
poate sugera atenţia şi concentrarea sau dimpotrivă neimplicarea).

Sursa mesajelor trebuie să fie credibilă, iar mesajele clare şi lesne de înţeles pentru a fi reţinute.
Conţinutul mesajelor are consecinţe, iar modul în care este prezentată informaţia are impact
asupra efectului, efectele reprezentând esenţa comunicării.

Atingerea efectului scontat este primordială în mesajele persuasive ce se regăsesc pe bloguri, în

articolele de pe paginile editorialelor, în mesajele comerciale, în anunţurile de servicii publice,
reclame etc. Atunci când sunt prezentate mai întâi ştirile bune, se sporeşte acceptarea mesajului,
care ar putea include şi veşti rele. Prezentarea ambelor feţe ale mesajului cere o expunere atentă.
În general, nu există diferenţe dintre impactul persuasiv al abordărilor emoţionale comparativ cu
cel al abordărilor raţionale, acestea fiind adaptate canalului de comunicare şi conţinutului
mesajului. Mass-media este cea care transmite mesaje. Răspândirea tot mai vastă a informaţiilor
pe internet accentuază faptul că beneficiarii mesajelor răspund şi participă la dialogul public.

În crearea mesajelor de avertizare, întotdeauna trebuie de comunicat oamenilor ceea ce doriţi să

gândească sau să facă. Mesajele cu concluzii explicite sunt mai eficiente decât mesajele ce
permit beneficiarului să tragă singur concluziile. În scris, nu uitaţi niciodată persoana căreia îi
adresaţi mesajul. Oamenii sunt complecşi. Ei abordează materialul cu mintea (cognitiv) şi cu
inima (afectiv). Pentru a fi persuasiv, mesajul trebuie să prezinte un lucru de valoare publicului-
ţintă şi compatibil cu motivaţiile publicului. Finalitatea unui mesaj depinde de obiectivul
comunicării. Scopul trebuie să fie măsurabil, nu nebulos. Odată ce ştiţi la ce valori şi nevoi veţi
face apel, veţi conştientiza ce abordare persuasivă are cele mai mari şanse să dea rezultate; apoi
puteţi alege textura mesajului. Canalul ales dictează, într-o anumită măsură, tipul de textură.
Televiziunea presupune cea mai largă gamă- culoarea, formatul, mişcarea şi sunetul. Un
computer are toate aceste elemente, plus controlul interactiv. Imaginile şi sunetele obţinute cu
ajutorul computerului însă nu sunt la fel de bune precum cele oferite de televiziune. În cazul
tiparului mărimea, forma unui obiect şi senzaţia produsă de el – aşa cum ştiu graficienii –pot fi
factori determinanţi în ceea ce priveşte alegerea unei broşuri, unui ambalaj sau atragerea atenţiei
cu ajutorul unei reclame. Problemele de comunicare sunt cauzate, adesea, de semantică.
Cuvintele folosite trebuie să însemne acelaşi lucru atât pentru receptor, cât şi pentru emiţător.
Jargonul, obscuritatea şi confuziile lingvistice abundă în guvern, în sistemul educaţional şi de
altfel, cam peste tot. Factori importanţi în alegerea limbajului sunt claritatea, credibilitatea,
impactul emoţional şi contextul. Consecvenţa unui mesaj cu celelalte provenite de la aceeaşi
sursă sunt importante. Mesajele unice sunt mai uşor de memorat.

2. Eficiența transmiterii mesajelor

Eficienţa în interpretarea şi înţelegerea mesajelor se poate măsura ca o funcţie a
redundanţei acestora.

Măsurarea informaţiei prin redundanţă devine un factor important referitor la forma

mesajului. Redundanţa defineşte ceea ce este predictibil sau convenţional într-un mesaj,
opusul redundanţei fiind entropia. De exemplu, John Fiske afirmă că limba engleză este
redundantă în proporţie de 50%. Ion-Ovidiu Pânişoară vorbeşte despre trei tipuri de
redundanţă:
 1.
redundanţa necesară (volumul minim de informaţie care poate menţine comunicarea)
2.
redundanţa acceptată reprezintă volumul optim de informaţie, care nuanţează înţelesul
mesajului şi nu este atât de mare pentru a împiedica comunicarea;
3.
redundanţa superfluă – când volumul de informaţie este atât de mare, încât
comunicarea este împiedicată.

Redundanţa oferă astfel o formă a mesajului, iar emiţătorul se va centra pe folosirea unui nivel
optim de redundanţă pentru ca atât înţelegerea mesajului, cât şi captarea şi menţinerea interesului
să fie conjugate în acţiunea sa. Toate acestea trebuie armonizate cu contextul, cu elementele de
adresabilitate şi celelalte elemente ale procesului de comunicare (de pildă, mesajele sunt
transmise prin mai multe canale; astfel nivelul şi forma interacţiunii sunt definite de
caracteristicile contextului).

La nivelul mesajelor putem vorbi de două efecte utile în structurarea comunicării

educaţionale: efectul de întâietate, ce se referă la faptul că, în reţinerea unor elemente de
conţinut cu influenţă informaţională, datele prezentate de emiţător la început au o mai mare
influenţă, şi efectul recentivităţii ce sugerează, în mod opus celor de mai sus, că uneori,
informaţiile prezentate la urmă au o importanţă mai ridicată. Dacă mesajele sunt persuasive şi
auzite unul după celălalt, iar audienţa trebuie să răspundă după un timp anume, atunci apare
efectul de întâietate, dar dacă mesajele se succed cu o perioadă de timp între ele, atunci efectul
recentivităţii primează.

Mesajele pot varia şi în funcţie de afinitatea şi relevanţa subiectului în raport cu receptorul sau în
funcţie de stilul şi tipul de adresare folosite.

În momentul în care receptorul îşi gândeşte mesajul, este important ca acesta să fie generat dintr-
o perspectivă empatică, adică este necesară o proiecţie în modul în care respectivul ascultător va
recepţiona mesajul când acesta va fi transmis efectiv. Mai precis, mesajul trebuie gândit în
directă proporţie cu cel căruia este adresat (trebuie evitată tendinţa de a construi mesajul făcând
abstracţie de particularităţile celui care beneficiază de mesaj) şi trebuie să existe „un repertoriu
comun”. Acesta nu trebuie să vizeze doar o sferă de sinonimie a volumului de cuvinte pe care îl
deţin cei doi comunicatori, ci să presupună un cod lărgit, comun de comunicare, cum ar fi
interesele studenţilor, modul lor de ascultare, tipul dominant de feedback folosit, tipul de
interrelaţionări ale studenţilor între ei şi cu profesorul etc. După cum am mai afirmat – la punctul
2 al capitolului – decodarea se referă la descifrarea sensului mesajului primit. Pentru a se
produce o decodare corectă, receptorul trebuie să se afle în posesia codului adecvat, astfel că, în
ceea ce priveşte comunicarea mesajelor, un cod sau un sistem de semne în acest sens este alcătuit
din unităţi (semnele) şi structuri (regulile de combinaţie), iar esenţa sa constă în a asocia structuri
de date sensibile cu structuri de semnificaţie.

3.Clasificarea mesajelor
1. mesajul care există în mintea emiţătorului (regăsit ca atare în gândurile acestuia);

2. mesajul care este transmis de emiţător (definind modul în care emiţătorul codează mesajul);

3. mesajul care este interpretat (decodat de receptor);

4. mesajul care este reamintit de acesta (afectat de selectivitatea receptorului şi de modalităţile de

respingere a elementelor indezirabile pentru el). Printre aceste modalităţi regăsim şi filtrarea, ce
se defineşte drept procesul prin care receptorul analizează/decodifică mesajul primit prin
intermediul setului său perceptiv (credinţe, aşteptări, experienţă anterioară proprie).
Considerăm că filtrarea nu este bună sau rea în sine (chiar dacă ea este o principală barieră în
procesul de comunicare), pentru că este foarte importantă filtrarea informaţiilor necesare în
circumstanţele date.
Filtrarea – ca proces psihic, proprietate a percepţiei (selectivitatea ei) – poate fi o sursă
importantă de conflicte observabile la nivelul mesajului şi al vehiculării acestuia între emiţător şi
receptor. În literatura de specialitate sunt descrise trei tipuri de filtrare:

- aşezarea pe niveluri – gândurile, sentimentele, tendinţele incompatibile cu setul perceptiv al

individului tind să fie continuu rejectate sau ignorate; de pildă, un elev cu probleme disciplinare
atunci când audiază împreună cu colegii săi un mesaj despre educaţie civică, nu recepţionează în
mod efectiv înţelesul mesajului;

- ajustarea – părţile din mesaj considerate înalt dezirabile pentru receptor sunt luate în
consideraţie într-o pondere foarte mare (de exemplu, dacă un profesor promite premii pentru
realizarea unor activităţi mai puţin atrăgătoare, atunci elevii se vor centra pe prima parte a
mesajului, cea legată de premii).

- asimilarea – receptorul ataşează mesajului înţelesuri pe care emiţătorul nu a intenţionat să le

transmită, fapt într-o anumită măsură normal având în vedere caracterul arbitrar al semnului
lingvistic explicat deja în cursul nostru.
Între cele patru tipuri de mesaj prezentate mai sus există, de asemenea, fenomene de distorsiune
treptată. Anumite etape sunt „sărite” (deşi ele au fost parcurse de transmiţătorul mesajului în
construirea raţionamentului propriu-zis), deoarece ele par acum extrem de simple, evidente.
Astfel de omisiuni, care îi pot produce dificultăţi receptorului în urmărirea logicii şi coerenţei
interne a mesajului, sunt frecvente în activitatea instructiv educativă şi nu numai.

4.Tipurile mesajelor
Mesajele verbale si mesajele nonverbale.

4.1 Termenul de mesaj verbal semnifică un mesaj transmis prin limba scrisă sau prin cea
vorbită, adică este exprimat fie în cadrul unor discuții fie pe parcursul unor scrieri.
Discuțiile sunt cele mai frecvente căi de transmitere a mesajelor verbale. Acestea includ
conducerea, derularea unor întruniri / ședinte, speech-uri, vânzarea de produse și servicii,
acordarea de consultanță angajaților, solutionarea unor reclamații, derularea unor activități de
negociere etc. Comunicarea orală este foarte diferită de cea scrisa întrucât oferă mai multe
modalitati de transmitere a mesajului. Comunicând oral se pot corecta imediat aspectele
percepute necorespunzător, se pot accentua anumite părți ale mesajului, clarifica idei, exprima
atitudini. Aceasta este probabil explicația pentru faptul ca oamenii prefera să comunice față în
față sau prin telefon decât în scris.
Scrierea este o formă mai pretențioasă de comunicare verbală. Atunci când se scrie, mesajul
trebuie transmis clar si concis înca de prima dată. Îndemânarea de a scrie se dobândește în
timp si presupune mai multă creativitate decât cea de a vorbi. Comunicarea scrisă în afaceri
este extrem de importanta întrucât e o sursa majora de documentație. Astfel, dacă oamenii ar
apela doar la mesajele orale ar fi dificil de amintit ceea ce s-a comunicat anterior; de aceea în
afaceri o mare importanță revine cuvântului scris.

Modul în care mesajele verbale sunt percepute este o consecință directă a anumitor
îndemânări pe care respectivul receptor și le-a însușit. Este vorba de îndemânarea de a audia,
citi și gândi eficient.
Audierea este îndemânarea în comunicare cea mai puțin utilizată în mod eficient. Când o
persoana este în interactiune față - în – față cu o alta, este foarte probabil ca la un moment dat
aceasta să înceapă să "viseze cu ochii deschiși". Motivul este acela ca un individ poate asculta
aproximativ 500 de cuvinte / minut; însa cei mai mulți dintre oameni rostesc aproximativ 125
cuvinte / minut, adică cuvintele sunt rostite de 4 ori mai lent decât s-ar putea asculta. În plus,
audierea implică mai mult decât simpla auzire a vorbelor rostite. Presupune așezarea cuvintelor
în perspectiva lor corespunzatoare precum si urmărirea mesajelor acompaniatoare care pot
contrazice sau confirma cuvintele rostite. Audierea implică de asemeni obiectivitate.
Citirea eficientă este o importantă îndemânare în comunicare. Este esențială capacitatea de a
sumariza un document și de asemeni capacitatea de a decide imediat ce parte poate avea
efecte considerabile și ce trebuie facut în legatura cu aceasta.
Gândirea oamenilor este realizată în termeni verbali. Luarea deciziilor, soluționarea
problemelor, planificarea, organizarea, alte activități de afaceri necesită considerabile procese
de gândire. În timp ce gândirea verbala poate impune anumite limite asupra creativității,
aceasta este o formă de comunicare interpersonală utilă în coordonarea celorlaltor îndemânari
în comunicare.
Desigur, oamenii nu folosesc doar cuvinte pentru a comunica. Ori de câte ori se comunică, se
trimit în exterior mesaje și prin intermediul altor mijloace. Chiar atunci când nu scriem sau
vorbim noi totusi comunicam ceva, uneori neintenționat.
Ansamblul elementelor non-verbale ale comunicării este uneori denumit ‘‘metacomunicare’’
(cuvântul grecesc ‘‘meta’’ înseamna ‘‘dincolo’’ sau “în plus”). ”Metacomunicarea” este deci
ceva în plus față de comunicare și trebuie sa fim conștienți de existența sa. Trebuie subliniat ca
metacomunicarea, care însoțește orice mesaj, are o importanță deosebita, întrucât ascultătorul
va folosi acesta “chei”, adică mesajele non-verbale pentru a-l ajuta să interpreteze ce i se
comunică, dar , mai important, el va prelua înțelesul mai degrabă din metacomunicare decât
din cuvintele auzite, în special atunci când “una se spune si alta se face”. Dacă de exemplu,
atunci când o persoană este supărată, aceasta încearcă să ascundă acest lucru, trebuie sa fie
conștientă de pozitia corpului, modul în care folosește gesturile, privirea, expresia feței, tonul
vocii care pot trada.

4.2 Mesajele nonverbale, adică mișcarea corpului, caracteristicile fizice, distanța, atingerea,
paralimbajul, artifact-urile, mediul, timpul, mesajele nonverbale scrise reprezintă mai mult de
65% din mesajele transmise prin comunicare. Comunicarea nonverbala este, așa cum am
specificat și mai sus, aceea care transcende comunicarea scrisă sau orală. Mesajele nonverbale
pot întări, complementa, contrazice sau înlocui mesajele verbale.
Mișcarea corpului, a feței , a capului, a ochilor. Felul în care o persoană se mișca sau își
folosește corpul furnizează informații despre acea persoană. În general oamenii dau din cap
pentru a indica aprobarea sau pentru a încuraja o altă persoană în ceea ce spune ori face. În
Marea Britanie o încuviințare din cap da celeilalte persoane permisiunea să continue, în timp ce
în India înclinarea capului în sus și în jos înseamna “nu”, o dezaprobare. Fața unei persoane
poate furniza în mod continuu un comentariu al reacției la ceea ce se comunică - surprindere,
neîncredere, aprobare, furie, etc. - astfel ca studiind expresiile feței unei persoane se pot învăța
multe despre adevaratele sentimente ale respectivei persoane. în contrast cu alte semnale ale
corpului, mișcarea ochilor are un efect puternic, comparativ cu alte semnale fizice folosite.
Unele mișcări ale ochilor sunt necontrolabile; ele trimit mesaje foarte puternice pe care le
recepționăm aproape fără a fi conștienți. Ochii nu pot comunica izolați de restul corpului. Există
un numar nesfârșit de mesaje care pot fi trimise când se combină mișcarea ochilor cu cea a
pleoapelor și sprâncenelor sau cu alte poziții ale trupului. Alte mișcări ale părților corpului
grupate sub denumirea de gesturi sunt moduri obișnuite de comunicare nonverbală.
Caracteristicile fizice ale unui individ pot fi mesaje importante pentru ceilalți indivizi. În timpul
anilor '60 bărbații care purtau par lung sau barbă întimpinau dificultăți în găsirea unui loc de
muncă. Ofertanții locurilor de muncă considerau excesul de plete ca un simbol al rebeliunii față
de autoritatea economică si politică. Oamenii înalți sunt adeseori angajați pe posturi care
implică un contact direct cu clienții, datorită respectului pe care uneori înălțimea îl atrage.
Studiile arată că oamenii cu un aspect exterior plăcut sunt considerați mai credibili decât cei cu
mai puțin șarm.
Distanța. În afaceri se poate observa cum oamenii apreciaza o anumită relație sau interațciune
cu alți oameni dupa felul cum aceștia "păstrează sau nu distanța". Distanța mică sugerează
încredere, căldură, amabilitate etc. pe când distanța mare sugerează că persoana care o
pastreaza nu permite apropierea, e mai rece, mai rezervată.
Atingerea este o importantă formă de comunicare, în strânsă corelație cu ideea de spațiu
personal. Deși a fost probabil cea mai veche formă de comunicare, folosită de copiii mici încă
de când nu sunt în stare să comunice, mulți sunt nesiguri în legatură cu modul cum aceasta
trebuie utilizată eficient. În general avem tendința de a fi foarte precauți atunci când folosim
atingerea ca fsrmă de comunicare. Studiile arată că oamenii care își dau mâna înaintea unei
întruniri vor lucra mai ușor împreună. Prin atingere, printr-o strângere de mână se rup barierele
de comunicare care adesea exista între oameni. Totuși sunt unele persoane care reacționeaza
negativ în fața unor tentative de atingere. A învăța când să atingi si cum să primești atingerea
poate fi o valoroasă îndemânare în comunicare.
Paralimbajul semnifică modul în care oamenii folosesc cuvintele. Când vorbim, volumul si tonul
vocii, folosirea unor “aaa” sau a altor caracteristici de vorbire servesc pentru a completa
mesajul verbal. În relațiile de afaceri este importantă claritatea si audibilitatea în vorbire.
Utilizarea la momentul oportun a accentului, a jargonului, a unui anumit grad de informalitate
si naturalețe pot crea un mediu confortabil auditoriului.

Artifact-urile semnifica îmbrăcămintea, podoabele, parfumurile, cosmeticele, mesele de par

etc. Ele sunt utilizate ca o extensie a persoanei ce le poartă, deci în scopul de a crea o imagine a
respectivei persoane. Oamenii identifică anumite artifact-uri drept simboluri pentru anumite
lucruri. De exemplu înainte de anii '60 bărbații care purtau lănțișoare sau cercei erau
considerați efeminați, apoi aceste podoabe au devenit simboluri ale rebeliunii contra autorității
pentru ca în final aceste podoabe să fie acceptate drept moda.
Timpul, respectiv modul în care acesta este utilizat oferă numeroase informații despre o
persoană. De exemplu se pot spune multe despre o persoană care vine la o întâlnire la timp,
mai devreme sau mai târziu. Managementul timpului este un foarte bun indicator și
comunicator al abilitatilor și personalității unui individ.
Mesajele nonverbale scrise semnifică modul în care sunt prezentate mesajele scrise, de
exemplu calitatea hârtiei prin care se comunică un mesaj scris, utilizarea unui ribbon și a unei
imprimante bune, aspectul respectivului mesaj, tonul, punctuația, vocabularul, etc.

-Mesaje codificate și decodificate

Momentele esenţiale ale procesului de comunicare sunt: codificarea şi

decodificarea. Când o sursă încearcă să comunice un mesaj ea urmăreşte să realizeze o
“comuniune” (un înţeles comun) cu destinatarul proiectat.

4.3.Codificarea este primul act al procesului de comunicare: intenţiile comunicatorului trebuie

să fie transpuse în cuvinte rostite sau scrise, în imagini etc., deci transpuse într-un mesaj.
Mesajele sunt compuse din semne (semnale ale unei experienţe) cum sunt cuvintele; cuvântul
“cal” este un semn care reprezintă “experienţa noastră generalizată” asupra cailor. Pentru cineva
care n-a văzut niciodată sau n-a citit şi nu a auzit despre cai, cuvântul “cal” nu are nici o
semnificaţie. De regulă, învăţăm “semnele” prin asociere (cineva ne-a arătat un avion şi ne-a
spus cuvântul avion). Cuvântul (semnul) odată învăţat ne produce acelaşi răspuns (sau aproape)
ca şi obiectul pe care îl reprezintă. Totuşi, subzistă deosebiri între semne şi obiecte: cuvântul
câine sau fotografia unui câine nu ne produce aceeaşi reacţie de apărare ca apropierea unui câine
străin. Funcţia semnelor este aceea de a suplini originalele, de a codifica experienţa noastră şi de
a face astfel posibilă comunicarea.
Semnele pot circula în toată lumea (ca fotografia unei explozii atomice sau imaginile televizate
ale revoluţiei române).
Semnele funcţionează ca elemente sau părţi ale unor sisteme cum sunt limbajul verbal sau
limbajele no-verbale, iar însuşirea şi utilizarea corectă a acestora se înscriu în tripticul
comunicare,
socializare, integrare socială. “Când învăţăm să vorbim (semnele limbajului verbal – n.n.),
învăţăm mai mult decât simple cuvinte”, nu doar să “denumim lucruri”, ci cum să ne comportăm
faţă de ceilalţi şi, în genere, faţă de lumea din jur. Învăţarea limbajelor, deci a sistemelor de
semne, înseamnă: asimilarea unor valori; asimilarea de răspunsuri selectate şi structuri de
semnificaţii referitoare la ceea ce se întâmplă în jurul nostru; familiarizarea cu coduri şi
convenţii; selectarea şi organizarea experienţelor în patternuri de comportament; învăţăm să
“descoperim, explorăm şi să înţelegem propria identitate”; învăţăm “ordinea simbolică” a lumii,
adică modul în care sunt organizate în sisteme de semne şi limbaje semnificaţiile formelor de
existenţă, de relaţionare şi de
mişcare a faptelor şi proceselor din mediul natural şi social. Sistemele de semen şi limbajele,
reprezintă o “forţă socială impersonală” care induc simbolic dependenţa noastră faţă de societate,
iar pe de altă part contribuie, prin reproducerea activă a semnificaţiilor, a valorilor şi rutinelor
din discursurile şi obiceiurile noastre, la menţinerea şi transmiterea instituţiilor, a formelor de
organizare socială şi a structurilor sociale. Discursurile ca expresii ale producerii sociale a
semnificaţiilor, ale codificării experienţelor şi interacţiunilor sociale, constituie, în acelaşi timp,
elemente de structurare a realului şi forţe ale “construcţiei sociale” a realităţii. Lumea este făcută
reală şi înţeleasă în realitatea ei prin limbaj şi discurs, prin codificare şi decodificare. “Adevărata
natură a lucrurilor poate fi considerată a se fundamenta nu pe lucruri în sine, ci pe relaţiile pe
care le construim şi pe care apoi le percepem între ele”. Lumea este aşa cum o cartografiază
discursurile care circulă în spaţiul public (construite din semne, coduri, convenţii şi moduri de
semnificare). În spiritul teoriei semiotice sunt de reţinut trei importante caracteristici ale
semnelor: “arbitrarietatea” sau “convenţionalitatea” relaţiei lor cu referenţii exteriori (caracterul
arbitrar al relaţiei dintre semnificant şi semnificatul său); “multiaccentualitatea” semnelor, care
nu au o “semnificaţie internă fixă” ci numai un potenţial de semnificare concretizat prin utilizare
în contexte specifice care relevă, accentuează, direcţionează semnificaţiile; capacitatea de a
genera “conotaţii” şi “mituri” în sensul semnificării valorilor “expresive” (emoţii, sentimente,
evaluări pozitive/negative) sau “reflexiv-abstracte”.
Codificarea este deopotrivă condiţie şi mecanism al comunicării.Un limbaj
sau un cod reprezintă o pluralitate de semne care, potrivit unor reguli de combinare, au o
semnificaţie comună pentru un număr de interpreţi şi care poate fi produsă de aceştia. Mai
precis, codul este un sistem de semne, alcătuit din unităţi (semnele) şi structuri (reguli de
combinaţie), iar esenţa sa constă în asocierea structurilor de elemente sensibile cu structuri de
semnificaţie. Pentru a sesiza semnificaţia unui semn (cuvânt, expresie, gest), “emiţătorul şi
destinatarul trebuie să aibă un cod comun, adică o serie de reguli care permit a atribui o
semnificaţie semnului”. Putem aseamăna sistemul nostru de semne cu o stenogramă:
codificatorul trebuie să ştie a scrie stenograma, iar decodificatorul trebuie să ştie să o citească.
Mesajul odată lansat (un anunţ, un discurs, un comentariu etc.) devine independent de emiţătorul
lui, rămânând totdeauna deschisă problema dacă el va ajunge la destinatar şi dacă va fi receptat
de către acesta.
4.4.Decodificarea presupune un proces prin care se dă răspuns următoarelor întrebări (tacite) ale
comunicatorului: mesajul va fi înţeles şa cum ş-a gândit comunicatorul? Imaginea trezită în
mintea receptorului va coincide cu cea din capul sursei? Cel mai simplu mod de a înţelege
codificarea şi decodificarea este să ne gândim la ceea ce se întâmplă într-un circuit telefonic
atunci când are loc o convorbire între doi abonaţi.
Deci, realizarea comunicării cere anumite calităţi ale fiecărei verigi; capacitatea
informaţională pentru sursă; capacitatea de codificare la sursă – emiţător (precizie, evitarea
cuvintelor de prisos, a ambiguităţilor şi a expresiilor fără sens etc.); canalul trebuie să transmită
rapid şi cu fidelitate mesajul. În “construirea” mesajului, este de dorit să se evite redundanţele
(cu excepţia repetărilor intenţionate, pentru a fi siguri că receptorul a înţeles mesajul) şi, de
asemenea, să se aleagă cu discernământ între intenţia de a transmite mai multe informaţii în
unitatea de timp şi preocuparea de a transmite mai puţine şi a fi mai bine înţeleşi; receptorul
trebuie să fie în măsură a decodifica. Pentru decodificarea şi mai exactă a mesajelor un element
foarte important este: câmpul de experienţă al sursei (comunicatorului) şi al receptorului, care se
defineşte prin cunoştinţele, simbolurile, informaţiile, atitudinile celor două “verigi”. Aceasta este
o condiţie indispensabilă pentru “armonizarea receptorului şi a emiţătorului”, a codificării şi a
decodificării, a funcţionării codurilor comunicatorului şi receptorului. Sursa şi destinatarul
codifică şi decodifică în funcţie de propria lor experienţă (dacă nu am învăţat limba engleză nu
putem codifica şi decodifica în această limbă). La elaborarea mesajului comunicatorul trebuie să
introducă elemente pe care destinatarul le percepe cu ușurință acestea făcînd parte din experiența
sa, elementele comune celor două experienţe fiind condiţia pentru receptarea mesajului.
Putem spune că fiecare persoană este atât codificator cât şi decodificator, primind şi
transmiţând mesaje. Mai precis, omul este ca un interpret: el decodifică şi codifică neîncetat
mesaje, în funcţie de semnele pe care le primeşte. Comunicatorul decodifică informaţii şi le
codifică într-un mesaj.
De fapt, omul decodifică mereu semne din mediul său şi le codifică în răspunsuri. Când
primeşte un semnal (în forma unui semn) şi dacă în prealabil a învăţat semnul respectiv, el a
“învăţat” şi răspunsurile adecvate. Tocmai aceste răspunsuri constituie “înţelesul” pe care îl are
pentru noi semnul respectiv, iar experienţa fiecăruia este o acumulare de astfel de înţelesuri –
răspunsuri adecvate situaţiilor de interacţiune. “Interpretarea” semnelor reuneşte într-un process
unitar cele două momente ale decodificării şi codificării. Pe baza “interpretării” se produc
răspunsurile la semnele ce ne parvin. Înţelesul rezultat din decodificare ne spune apoi cum să ne
codificăm răspunsurile. “De fapt, este greşit să se imagineze procesul comunicării ca începând
undeva şi sfârşindu-se altundeva. El este, într-adevăr, fără sfârşit. Noi suntem mici centre de
schimbare a direcţiei, îndrumând şi reîndrumând curentul nesfârşit al comunicării. Ne putem
imagina corect comunicarea ca trecând prin noi fără îndoială, schimbată prin interpretările
noastre, obiceiurile, aptitudinile şi posibilităţile noastre, fără ca output-ul să înceteze a reflecta
input-ul”. Un alt element esenţial pentru înţelegerea proceselor de comunicare este feed-back-ul.
Într-o conversaţie, de pildă, unul comunică spre celălalt, dar şi acesta retransmite către
preopinentul său.

4.5. Feed-back-ul în comnicare

De ce este atât de important feed-back-ul în comunicare? Acesta ne spune, prin reacţiile de
răspuns, cum sunt interpretate şi receptate mesajele noastre. Feed-back-ul îmbracă forme foarte
diferite, în funcţie de tipul şi forma comunicării. Într-o convorbire, el se poate exprima prin
cuvinte de răspuns (“da”; “nu”; “aşa este”; “e în regulă”; “nu sunt de acord”etc.) sau prin mimică
şi gesture (zâmbet aprobator, rictus şi respingere, nedumerire în fizionomie, semnul V – victorie
etc.). În cazul presei, scrisorile primite la redacţie în urma unui articol constituie o formă de
feed-back, ca şi aplauzele publicului la o conferinţă.
Dar problema feed-back-ului în comunicarea de masă este mult mai complicată (va fi
prezentată în paragraful consacrat măsurării audienţelor, mijloc de cuantificare ştiinţifică a
feedback-ului în comunicarea de masă).
Putem distinge “propriul feed-back al fiecărui om”: este reacţia de
corectare a propriului scris, a greşelilor de exprimare.
În fine, transmiterea mesajelor trebuie să ia în considerare multiplicarea canalelor de
comunicare. De regulă şi în cele mai simple acte de comunicare se folosesc mai multe canale:
într-o convorbire intervin pe lângă undele sonore ale vorbirii, expresia feţei, gesturile. Chiar şi
comunicarea verbală implică mai multe niveluri ale transmiteri mesajului: rostirea cuvintelor,
accentuarea unora, intonaţia, organizarea cuvintelor, vocea etc. În comunicarea de masă,
multiplicarea canalelor îmbracă aspecte particulare şi devine un element esenţial pentru
eficacitatea acesteia.
În presa scrisă, această multiplicitate se manifestă prin: modul de redactare a ştirii; titluri şi
dimensiunile titlurilor; paginarea informaţiilor, reportajelor, articolelor; imaginile înserate; litera
folosită etc. “Astfel putem vizualiza canalul tipic al comunicării nu ca pe un simplu circuit
telegrafic, în care curentul circulă sau nu circulă, ci mai exact ca un fel de cablu coaxial în care
numeroase semnale curg în paralel de la sursă spre destinaţie”. În genere, când vor să valorizeze
în mod deosebit un mesaj comunicatorii apelează la mai multe “canale” – gesturi, modularea
vocii, imagini etc. În comunicarea de masă, multiplicarea “canalelor” poate fi, o tehnică de
manipulare.