Sunteți pe pagina 1din 19

Despre adicție

Adicţia este un stadiu extrem al abuzului de substanţe. Adicţia este definită ca un comportament
compulsiv, lipsit de auto-control, în ciuda consecintelor negative serioase. Persoana cu
comportament adictiv îşi focalizează treptat atenţia spre obţinerea, folosirea drogurilor, în ciuda
îmbolnăvirii, ruperii relaţiilor de prietenie, precum şi a ratării în viaţă. Aceasta atitudine poate fi
interpretată greşit de către familie ca fiind o atitudine de autodistrugere.
Important este riscul crescut al recăderilor, chiar şi după o perioada mare de abstinenţă,
fiind accentuată de 2 factori: stressul şi semnalele mediului înconjurator - extern sau intern -
gândurile intruzive repetitive, de căutare a drogurilor în permanenţă, ce sunt prezente şi în
tulburarea obsesiv-compulsivă.
Studiile imagistice au evidenţiat activarea mai multor zone cerebrale, cum ar fi: regiunea
corticală prefrontală, nucleul acumbens din striat, şi amigdala din sistemul limbic (studii PET şi
fMRI).
Studii recente au arătat că drogurile determină pe căi directe sau indirecte o creştere a
nivelului de dopamină, prin blocarea receptorilor de dopamină la nivelul striatului, fiind puternic
corelat cu “înalţarea” realizată de consumul de cocaină sau metilfenidat. În general, dopamina
este necesară pentru a recompensa acţiunea organismului, sau de a sublinia recompensa, ceea ce
ne dovedeşte dorinţa acută de recompensă, şi iniţierea adicţiei.
Literatura curentă sugerează implicarea a două sisteme disfuncţionale în adicţie: partea
anterioară a cingulus-ului, şi cortexul orbito-frontal (două regiuni frontale), cu rol în controlul
comportamentului, şi a comportamentului legat de recompensă, aceleaşi zone implicate şi în
tulburarea de comportament obsesiv-compulsiv.
Stadiile adicţiei
Sunt trei stadii ale adicţiei, implicând un complex psihologic în care fiecare stadiu are un
mecanism neuronal specific.
Primul stadiu este cel al aşteptării, sau al motivaţiei pentru consumul iniţial, din dorinţa de
a experimenta noi sentimente, sau de schimbare a stării de spirit printr-o înăltare spirituală.
Al doilea stadiu este cel al memorizării consumului de droguri, consolidat de experienţa
trăită, prin recompensa data de eliberarea de dopamină ca urmare a consumului de droguri.
Aceasta eliberare de dopamina leagă consumul de droguri de procedura de învatare, prin
producerea plăcerii. Acest mecanism de învăţare diferă de mecanismul de învăţare normal prin
implicarea sistemului limbic, invocând implicarea emoţională prin producerea plăcerii.
Al treilea stadiu, consta în sensibilizarea sau obişnuinţa, prin efectul propriu al drogurilor
(plăcere sau stări disforice), care încep să determine obişnuinţa. Pentru drogurile ca alcoolul,
nicotina şi heroina, plăcerea poate fi redusă marcat de complicaţiile medicale. După mai multe
administrări, intervine toleranţa din ce în ce mai mare pentru a produce plăcerea, dar şi senzaţia
de rău extrem sau agitaţie la lipsa de consum.
Neurobiologia adicţiei (dependenţei)
Genetica - o mulţime de cercetări legate de genetica adicţiei sugerează tendinţa de a se
moşteni (referitor la alcoolism-Cloninger 1999). Aceasta tendinţă poate rezulta din funcţionarea
alterată a genelor, conducând la alterarea proteinelor cerebrale. Atunci când proteinele sunt
anormale, genele sunt anormale şi afectează şi funcţia neurotransmiţătorilor. De exemplu, sinteza
sau metabolismul dopaminei este dependent de aceste enzime. Cantitatea de enzime existentă
poate modifica dopamina cerebrală. De asemenea, răspunsul dopaminei cerebrale la modificările
mediului înconjurător este individual, necesitând cantităţi diferite de dopamina, rezultând o
funcţie anormală a sistemului mesolimbic, ce poate conduce la distorsionarea stării afective, cu
producerea unei cantităţi mici de plăcere ca urmare unei experienţe pozitive, sau a unei cantităţi
disproporţionate de durere ca urmare a interacţiunilor negative. Persoana cu un astfel de defect
genetic poate fi susceptibil în mod special la consumul de cocaină pentru a-şi creşte nivelul de
dopamină cerebrală, care este aproape normală.
Chimismul cerebral - Neurotransmiţătorii sunt mesagerii chimici cerebrali specifici cu
potenţial adictiv cert, de exemplu, cocaina se potriveste cu dopamina, pentru că efectul major al
consumului este creşterea nivelului de dopamină. Heroina se potriveşte cu endorfina, care este
morfina naturală a creierului, pentru că heroina mimează efectul endorfinei la nivelul receptorilor
specifici. Alcoolul se potriveşte cu mai mulţi neurotransmiţători cheie, cum ar fi: serotonina,
glutamatul, GABA, acetil-colina, endorfinele, şi multe altele. Deşi acţiunea este complexă,
implicând mai mulţi neurotransmiţători, cercetătorii au arătat că există o cale finală comună
pentru substanţele ce produc adicţie şi aceasta este calea dopaminergică (Koob 1998). Aceste
substanţe adictive pătrund pe căi indirecte în calea dopaminergică crescând nivelele dopaminei
sau modificând acţiunea dopaminei asupra receptorului. Ceea ce este important, este ca aceasta
cale îşi întinde ramificaţiile la nivelul lobului frontal, interacţionând cu plăcerea, emoţia,
memoria evenimentului emoţional, precum şi abilitatea de a lua decizii legate de evenimentul
emoţional.
Sensibilizarea - Persoanele care devin adictive la vârste fragede, şi după o mică expunerea
la substanţe adictive, au o mare predispoziţie genetică, cu o mai mică abilitate de a elibera
cantităţi normale de dopamina, sau aceste cantităţi eliberate sunt normale, dar sunt degradate mai
rapid decât normal. De aceea, o singură expunere la cocaină modifică dramatic viaţa acestor
persoane, prin creşterea rapidă a nivelelor de dopamina, deoarece cocaina blochează degradarea
acesteia, o desface de pe receptor, şi o recaptează, rezultând o cantitate mare de dopamina în
spaţiul sinaptic, în timp scurt.
Aceste persoane cu deficit genetic de dopamina, au dificultăţi în experimentarea normală a
emoţiilor, iar “înălţarea” produsă de consumul de droguri poate constitui prima dată când aceştia
au putut simţi nivelul normal al dopaminei. Această cale devine mai activă la consumul de
droguri, de aceea intervine şi dorinţa puternică de consum. Alte substanţe necesită mai multe luni
pentru a se constitui adicţia.
Nivelele crescute de dopamină sunt urmate de o scădere sub nivelul normal al acesteia
după scurt timp de la consumul de substanţe adictive.
Învăţarea emoţională - se bazează pe sistemul limbic, prin implicarea amigdalei în
reglarea memoriei emoţionale înregistrând semnificaţia anterior consumului, aceasta jucând un
rol în dezvoltarea chimică a dependenţei.
Cunoscând toate aceste căi de acţiune precum şi modificările adaptative ale chimismului
creierului, putem înţelege de ce terapia clasică poate fi doar parţial eficientă, iar o resetare
generală a activităţii cerebrale poate duce la normalizarea acestor deficite şi schimbarea vieţii
acestor persoane, echilibrând secreţia de neurotransmiţători cerebrali. Adiţional, trebuie
menţionat că aceste persoane necesită schimbarea stilului de viaţa şi de alimentaţie, precum şi
integrarea tuturor acestor schimbări.
Neurofeedback-ul în adicţii vine să înlocuiască treptat nevoia de recompensa prin consumul
drogurilor, cu recompensa prin eliberare de dopamina în cadrul procesului normal de învăţare,
înlocuind disfuncţionalităţile din adicţii cu procesul fiziologic de autoreglare a funcţtiilor
cerebrale, prin diverse tehnici elaborate şi multiple studii clinice de-a lungul anilor (tehnica alfa
introdusă de Green 1975, tehnica alfa-teta introdusă de Peniston si Kulkosky 1989, tehnica
LENS introdusă de Len Ochs 1990 şi altele).

De studiul dependenţelor, sau adicţiilor (de la englezul adiction – dependenţă), se


ocupă câteva ştiinţe: psihologia, sociologia, medicina. La hotarul secolului XXI în
baza acestor discipline s-a format o ştiinţă nouă, adictologia, care studiază aşa
dependenţe ca, cea de droguri, de alcool, de tutun, de computer şi de jocuri de
noroc, de muncă, dar şi cele alimentare, de dragoste şi de sex, de obiecte şi
evenimente.
Comportamentul adicţional se caracterizează prin tendinţa de a ieşi din realitate
prin intermediul stării psihice. Pentru realizarea acestui scop omul îşi „formează”
păreri personale, care pot deveni deprinderi, stereotipuri.
Abaterea îi este necesară omului, însă în cazul adicţiilor ea devine un stil de viaţă şi
omul cade în capcană.
Problema adicţiilor începe atunci, când tendinţa de a evada din realitate începe să
domine în conştiinţa omului, devine o ideie principală, duce omul la o rupere de
realitate.
Clasificarea adicţiilor
Adicţii chimice (farmaceutice) sunt legate de folosirea mai multor substanţe cu
scopul schimbării stării psihice: alcool, droguri, tutun, preparate somnifere şi
sedative. Formele ne-chimice înclud jocurile computerizate şi de noroc (gambling),
dependenţe emoţionale (adicţii sexuale şi de dragoste), dependenţă de muncă,
adicţia de cheltuire a banilor, adicţia relaţiilor şi multe altele.
Veriga de trecere dintre adicţiile chimice şi cele nechimice – supra-alimentaţia sau
suportarea foamei (bulimia şi anorexie nervoasă).
Substanţele adicţiilor se împart în următoarele tipuri:
· Substanţe psihoactive (alcool, droguri ş.a.m.d.).
· Activitate, implicare în proces (hobby, joc, muncă ş.a.m.d.).
· Oameni, alte obiecte şi fenomene ale realităţii din jur, care stârnesc anumite stări
emoţionale.
Urmări ale comportamentului adicţional
Comportamentul adicţional schimbă relaţiile cu persoanele apropiate. Exterior
persoana rămâne aceeaşi, în „interiorul” lui locuieşte o personalitate adicţională cu
logica sa, cu emoţiile sale, cu vaslorile sale.
La apariţia dependenţelor contribuielipsa unor limite concrete dintre membrii
familiei, ce duce la neştirea obligaţiilor fiecăruia dintre membrii familiei. Şi dacă acel
membru al familiei nu este în stare să facă faţă obligaţiilor pe care le are, de care se
atârnă în cel mai conştiincios mod, apare senzaţia de vinovăţie, de care persoana
încearcă să scape prin metode adicţionale. La toate acestea pot contribui
particularităţile personale; traumele psihologice, mai ales cele din copilărie;
încordarea emoţională a mamei, cât timp apare, se transmite către copil, lipsindu-l
de simţul de siguranţă; particularităţile educaţiei din timpul copilăriei, care
contribuie la fixarea asupra fricii, complexului de vinovăţie şi de inferioritate.
Mecanismul de fugă de realitate arată astfel: metoda aleasă de persoană a avut
rezultatul aşteptat şi s-a întărit în conştient ca o soluţie care lucrează şi care asigură
o stare bună. E mult mai uşor de repetat din nou şi din nou, de exemplu,
consumarea alcoolului în situaţii grele. Mai apoi întâlnirea cu greutăţile, care
necesită luarea unor decizii grele, automat este substituită cu metoda de evadare
de probleme încercată odată, problema nerezolvată rămânând pe altă zi. Apare
„viaţa dublă”, care constă din viaţa normală precedentă şi viaţa cu realizări
adicţionale, acest fapt duce la schimbarea hotărârilor, motivărilor şi a sistemului de
valori.
Particularităţile comportamentului adicţional la vârsta de adolescenţă
Motivul principal al comportamentului adolescenţilor, predispuşi la forme adicţionale
de comportament, este fuga de la realitatea insuportabilă.
Însă cel mai des se întâlnesc cauze interioare, aşa ca retrăirea din cauza
nereuşitelor şcolare şi conflictele cu părinţii, profesorii, colegii, simţul de senzaţia de
singurătate, pierderea scopului vieţii... De la toate acestea adolescentul vrea să
fugă, să înăbuşe şi să schimbe starea sa psihică, fie chiar şi pe un timp, însă în
„direcţia potrivită”.
Viaţa personală, activitatea şcolară şi mediul înconjurător cel mai des pentru un
adolescent apar în culori sumbre, întoarse, monotone.
Acestor copii nu le reuşeşte să găsească în realitatea din jur nici o sferă de
activitate, care ar putea atrage atenţia şi să stârnească o reacţie emoţională. Şi
doar după folosirea substanţelor psiho-active, ei ajung la simţul de ridicare fără a
îmbunătăţi real situaţia. Ei sunt în grup, ei sunt acceptaţi şi înţeleşi.
Pe parcurs situaţia din micro şi macro mediul devine tot mai insuportabilă şi mai
conflictuală. Aşa apar dependenţa şi mai mare şi respingerea de la autenticitatea
realităţii.
Terapia comportamentului adcţional – în următoarele direcţii:
· Conştientizarea de către adict conţinutul şi sensul problemelor sale.
· Analiza surselor şi participarea persoanelor, care sunt legate de adict.
· Lămurirea caracterului conţinutului dependenţei, inclusiv analiza emoţiilor ascunse
de vinovăţie, ruşine, înjosire. Analiza strategiei dependenţei (control, apărare,
concurenţă).
· Conştientizarea faptului, că situaţia, în care a nimerit adictul, nu este una ieşită din
comun şi el poate miza pe ajutor.
· Training emoţional, posibilitatea de a compara intimitatea şi calitatea emoţii;
învăţarea adictului să poată analiza trecutul şi să regleze contactele interpersonale
neformale cu înţelegerea faptului, că el poate primi o susţinere emoţională reală de
la anumite persoane.

Frustare și adicție

Mi-am propus sa abordez problema adictiei, care cred ca afecteaza pe o mare parte
dintre noi. Dat fiind ca este un subiect vast, nu-mi propun sa ating decat aspectele
legate de relatia adictiei cu frustrarea si mecanismele psihice implicate. Mai intai
este necesar sa precizam termenii. Adictia este acea dependenta fata de un obiect,
o substanta sau o activitate, in lipsa careia o persoana traieste un disconfort major.
Aceasta poate merge de la adictia fata de anumite alimente, pana la adictia fata de
alcool, tutun, droguri, jocuri de noroc, jocuri pe computer sau internet. Frustrarea
este o stare sau o senzatie provocata de absenta unui lucru dorit care ne creeaza
satisfactie. Una dintre modalitatile comode de a “rezolva“ frustrarile o constituie
gasirea unor substitute cat mai “ieftine” pentru placerile de care te simti privat,
pentru ca nu-ti poti permite costurile necesare satisfacerii lor. Desigur, frustrarea
apare adesea in viata noastra, ba chiar este necesara in anumite cazuri pentru
dezvoltarea noastra, atat ca indivizi, cat si ca societate. As indrazni sa afirm ca in
istoria omenirii, frustrarea a fost unul dintre motoarele principale ale evolutiei, de la
omul primitiv care a inceput sa-si fabrice unelte pentru a-si procura hrana si cele
necesare traiului, pana la omul modern care fabrica masini, telefoane, calculatoare,
etc., pentru a avea un standard de viata mai bun. Pe de alta parte au fost si
perioade de foamete si lipsuri, care au produs maladii precum ciuma si holera,
cauzand moartea unor populatii intregi. Cand o persoana intelege necesitatea
frustrarii si o accepta, daca aceasta nu-i pericliteaza viata, are un caracter
adaptativ, fiind o premisa a dezvoltarii sale. Masura acceptarii frustrarii depinde de
structura personalitatii si de experienta de viata a fiecaruia, radacinile aflandu-se si
undeva in copilarie. Un copil care a fost invatat gradat cu diverse frustrari, in doze
suportabile, va accepta frustrarea mai usor decat unul caruia i s-a oferit totul de-a
gata, nu i s-a refuzat nimic, sau decat un copil care a fost frustrat foarte mult si
brutal, ajungandu-se pana la lipsa hranei, a medicamentelor, jucariilor, etc. Poate ca
nu intamplator incidenta drogurilor este mai puternica in randul tinerilor care provin
din familii foarte bogate sau foarte sarace. Astfel sunt persoane care sunt
predispuse la dependenta de anumite lucruri care le provoaca placere, datorita
gradului redus in care suporta frustrarea si gestioneaza relatia cu aceasta. Din
pacate, varsta la care incep sa se manifeste aceste dependente este undeva in
perioada adolescentei, cand nu exista suficienta maturitate si discernamant pentru
a evalua consecintele ulterioare ale acestui comportament. La asta se adauga
atitudinea unora dintre parinti, fireasca pe de o parte data fiind ingrijorarea lor, care
interzic adolescentului accesul la aceste surse de “placere”, fara sa ofere in schimb
acestuia suport suficient sau alte lucruri care sa le abata atentia de la factorii de
risc (tutun, droguri, computer, alcool, etc.). Un alt context care favorizeaza aparitia
si dezvoltarea adictiei este neglijenta unor parinti, datorata lipsei de timp sau altor
factori, adolescentul atunci avand la indemana toate tentatiile oferite de catre
anturajul acestuia sau de catre sursele de informare mass-media (Tv, internet, filme
etc.), fara a fi insotit de catre o persoana matura care poate discerne sau pune
limite cu blandete si fermitate in acelasi timp. Aici deschid o paranteza referitoare la
contextual social din prezent si la “explozia informationala” cu care ne confruntam.
Acum, in Romania exista peste 10 posturi de Televiziune cu acoperire nationala,
care emit aproape nonstop, situatia fiind asemanatoare si in privinta posturilor de
radio. In urma cu 4 ani am participat la realizarea unui studiu de audienta TV, in
calitate de operator de interviu si am constatat ca durata medie de vizionare a
emisiunilor TV este de circa 7-8 ore pe zi, la un esantion reprezentativ pentru
populatia Romaniei. Dar schimbarea cea mai radicala priveste domeniul
computerelor si mai ales al Internetului. Rapida dezvoltare tehnologica si
diversificarea serviciilor in domeniu au facut ca astazi aproape o treime din familiile
ce locuiesc in capitala tarii, Bucuresti, sa aiba in folosinta un computer, iar accesul
la Internet sa fie din ce in ce mai dorit de catre cei care folosesc computerul. Al
doilea aspect pe care il abordez se refera la asa numita societate de consum.
Folosesc termenul de “consum” in sens larg, de la consumul la propriu al unui
aliment, pana la consumul oricarui produs sau serviciu, cum ar fi consumul de
mass-media sau consumul produselor de arta. Consumatorul de astazi din Romania
este dotat in primul rand cu o telecomanda (cum am mai spus, circa 7-8 ore pe zi,
cat durata medie de somn), adica are acces liber la informatie, fiind bombardat
zilnic cu zeci de jurnale de stiri din care afla ce grozavii s-au mai petrecut pe
Pamant si cu sute de reclame, care il indeamna sa consume, de la detergent la
pampersi. Imi vine acum in minte o secventa dintr-o reclama la un hypermarket, in
care se spune: “aici gasesti tot ce-ti doresti”. Oare intreaga planeta a devenit un
imens hypermarket? Pe mine denumirea asta ma duce cu gandul la hipertrofie. De
fapt, iei un carucior, intri ca intr-un oras imbelsugat cu sute de strazi, te plimbi
printre mii de rafturi, iar prin fata ochilor iti defileaza sute de mii de produse care
asteapta sa fie cumparate si tot felul de “superoferte”, care mai de care mai
tentante. Si te grabesti, fiindca traim in vremea in care timpul inseamna bani, vezi
mult, cumperi o mica parte si pleci. Nimic mai firesc. Nu stiu insa cum ramane cu
dorinta, amintita in reclama. Rareori se intampla sa-ti doresti in mod special ceva si
sa vii doar pentru acel lucru. Am impresia ca ceva din dinamica dorintei face ca
atunci cand foarte multe lucruri potential dezirabile sunt la indemana ta, dorinta ta
pentru ceva anume sa se diminueze mult. Pe acest fond, acum face figura pentru
mine problema alegerii, care constituie un moment important al contactului
autentic cu sine si cu ceilalti, precum si o premisa a maturizarii Eului. In ultima
perioada s-au relativizat mult valorile si criteriile de apreciere ale acestora, astfel
incat reperele sunt din ce in ce mai instabile. Poate ca era fireasca dizolvarea
anumitor dogme morale, religioase si culturale, care ingustau campul constiintei.
Individul de astazi este mai liber, are mai multe orizonturi deschise, dar adesea este
si mai dezorientat. Sau mai bine zis – in termeni Gestalt – figurile nu mai pot fi
desprinse atat de usor de fond si atunci alegerea este mai dificil de facut. In acelasi
timp, sunt promovate modele valorice de conjunctura, in special in mass-media
vizuala, care are cel mai puternic impact asupra publicului. Emisiunile TV sunt pline
de “vedete”, dornice de a-si etala “valoarea”, iar oamenii care au intr-adevar
valoare (scriitori, savanti, artisti) au aparitii sporadice si la ore nepotrivite. Iar
privitorul are de “ales” dintre vedete din sport (mai ales fotbalisti), din lumea show-
bizului, oameni de afaceri, comedianti, politicieni si, mai nou, s-a incetatenit
termenul de “vedeta de televiziune”. Nu doresc sa fac un proces de intentie mass-
mediei, fiecare post de televiziune urmarindu-si propriul interes, adica sa aiba o
audienta cat mai mare. Cred ca responsabilitatea se afla deopotriva si la celalalt
“capat al telecomenzii”, la telespectator, care nu mai are rabdare sa vada sau sa
asculte lucruri importante, “se muta” de pe un post pe altul, in dorinta de “a
consuma” cat mai mult si mai repede din ceea ce i se ofera. Poate ca de aceea fast-
food-urile au cunoscut o dezvoltare atat de rapida in ultimii ani. Daca s-a spus ca
sec. XX a fost secolul vitezei, iar cineva a indraznit sa afirme ca “sec. XXI va fi
religios sau nu va fi deloc”, eu risc sa spun ca, in ritmul asta, sec. XXI va trece
neobservat, astfel ca urmasilor nostri s-ar putea sa li se para ca nici n-a fost. Serios
vorbind, dictonul latin “carpe diem” (traieste clipa) s-ar putea transforma in ceea ce
Mircea Eliade, istoricul religiilor, descria in anii 30, ca pe o inlocuire a faptului de a
trai in lume cu faptul de a fi trait de lume, de evenimente. Individul nu-si mai alege
propriul mod de viata, ci devine “o frunza in bataia vantului”. Imaginea pe care o
am este aceea a unui om care este impins si tras de tot felul de lucruri din jurul sau,
mai degraba decat sa se miste in armonie cu acestea. In consecinta, in contextul
actual, pentru persoanele predispuse catre adictie, este destul de dificil sa faca fata
atator ispite, iar interdictia nu cred ca este varianta cea mai eficienta in asemenea
situatii, fiindca duce la cresterea dorintei si doar amana pentru un timp problema.
Eu nu m-am putut abtine sa scriu ce cred. Voi va puteti abtine?Autor: Beches Viorel,
psihoterapeutbechesviorel@yahoo.comSursa: Revista PsihoLife

1. Introducere

Spatiul mediat de calculator, pe care l-am numit spatiu virtual a evoluat pana la punctul in care
este mai mult decat suma microcipurilor si a firelor de legatura. Este o entitate socio-psihologica
ce are o magnitudine a complexitatii, subtilitatii si a adaptabilitatii cu nimic mai putin sofisticata
decat a lumii reale in care se manifesta.

In multe din mediile de pe Internet utilizatorii sunt foarte captivati de viata virtuala, si manifesta
dorinta de a petrece din ce in ce mai mult timp conectati cu ajutorul calculatorului, asta ducand
uneori la neglijarea vietii personale si socio-profesionale.
Utilizatorii care manifesta o dependenta de calculator si de Internet au dificultati in a verbaliza
motivele precise care duc la adictia lor. Ceea ce acapareaza activitatea si timpul nu este camera
de chat, e-mailul, blogul, forumul de discutii sau jocul pe calculator, ci dinamica interna,
inconstienta, pe care aceste medii o declanseaza. O persoana poate foarte usor sa identifice
nevoile constiente in jurul carora se organizeaza motivatiile lor. Ceea ce duce la dependenta si
pasiune apropiata de obsesie este o nevoie inconstienta. Activitatea adictiva se adreseaza unei
dorinte intense, de cele mai multe ori inconstienta. Cand un individ isi trateaza nevoile prin
suprimare, ignorare sau diversiune acesta este prins intr-un cerc vicios de implinire superficiala.
Rezultatul poate fi o fixatie patologica si dependenta. Intr-un cadru sanatos, realizarea constienta
a dorintelor si nevoilor conduce la un eu mai solid, mai bine integrat. In schimb, in cadrul
patologic al dependentei, eul devine mai slab, si mai fragmentat.

Preocuparea specialistilor in sociologie, psihologie si psihanaliza a venit ca un rezultat natural al


observatiilor legate de comportamentele daca nu patologice cel putin neplacute ale unora dintre
utilizatorii de calculator si internet. Trecand peste simpla observare a fenomenelor care se petrec,
oamenii de stiinta au studiat psihodinamica individuala si au cautat o explicatie psihanalitica a
dependentei, a agresivitatii, a dezinhibitiei si a multor altor componente psihice ale prezentei si
activitatii indivizilor in spatiul virtual.

2. Aspectele de baza ale experientei spatiului virtual


Senzorialitate redusa – Comunicarea mediata de calculator permite un contact minimal cu
celalalt. De cele mai multe ori singura manifestare a prezentei celuilalt sunt mesaje text, care
apar pe monitor, in fereastra de chat sau in e-mail. Videoconferinta permite un contact vizual,
imaginea-portret a celuilalt aparand pe ecranul calculatorului, si vocea acestuia auzindu-se in
boxe. Elementele care il compun pe cel de la capatul celalalt al firului comunicarii sunt o parte
dezasamblate (chip, voce, care nu mai apartin de o fiinta umana aflata in spatiul tau fizic, ci
parvin prin intermediul echipamentului electronic), sau ignorate complet (postura, miros, gust,
limbaj corporal). Aceasta alterare a informatiei primite de la celalalt pe cale senzoriala modifica
foarte mult modul in care partenerii de conversatie se percep si se reprezinta unul pe ceilalalt.
Textualizare – Multe din interactiunile mediate de calculator se fac prin text. Comunicarea este
bazata in exclusivitate pe cuvinte scrise. Cand doi sau mai multi utilizatori folosesc canalele de
chat, ei “vorbesc” intre ei scriind si citind. O mare parte din informatia care ar proveni pe cale
nonverbala intr-o confruntare fata in fata este decartata. Asta duce la o comunicare mai eficienta
in situatiile in care semnificatiile verbale sunt de o importanta mai mare, si la o comunicare
alterata in conditiile in care ar fi necesar ca interactiunea sa permita comunicarea emotiilor.
Flexibilitatea identitatii – lipsa indiciilor din interactiunea fata in fata are un impact major asupra
felului in care indivizii isi percep propria identitate, si pe a celorlalti. Comunicarea exclusiva prin
text iti ofera optiunea de a exprima numai anumite parti din identitatea ta, sa iti asumi identitati
imaginate sau dorite, sau sa ramai complet anonim, invizibil. Unii indivizi folosesc asta petru a
pune in act anumite nevoi si dorinte neplacute, foarte des abuzand de alti utilizatori. Altii o
folosesc pentru a putea fi sinceri si deschisi despre niste aspecte personale pe care nu le-ar putea
discuta intr-o intalnire fata in fata.
Perceptie alterata – spatiul virtual, mediat de calculator are anumite proprietati care fac ca
experienta sa sa se asemene mai mult cu un proces primar decat cu unul secundar. Experienta
mediata de calculator sfideaza regulile conventionale de timp, spatiu si logica. Ea permite
concentrarea mai degraba pe semnificatii subiective, permitand intr-o foarte mare masura
eliminarea liniei obiectivului, sau a rationalitatii.

Uniformizarea statutului personal – pe internet simbolurile statutului si ale puterii devin


invizibile, irelevante. Fiecare are oportunitatea de a se face auzit si vazut, de a manifesta
comportamente diverse, reactia individuala obisnuita la autoritate fiind in cadrul comunicarii de
acest tip un parametru sters, acoperit de multiplele identitati pe care si le asuma participantii.
Informatia legata de statut si autoritate este inhibata in procesul de reducere a reprezentarii
individului ca suma de mesaje text, fotografie, eventual voce.
Transcenderea spatiului – distantele fizicale intre indivizi devin irelevante in spatiul virtual.
Locatia participantilor este perceputa in mod abstract, singura cerinta fiind aceea de a se afla in
fata unui calculator. Asta permite asocieri si formari de grupuri intr-o maniera mult mai flexibila
decat in spatiul real. Indivizii care in orasul in care locuiesc sunt izolati si nu au interese comune
cu semenii lor pot foarte usor sa isi gaseasca pe internet cei mai potriviti si mai placuti
companioni, sa capete un sentiment de apartenenta imposibil de capatat in alta maniera. Asta se
poate transforma intr-un dezavantaj pentru persoanele cu probleme de socializare, ducand la
accentuarea izolarii si la minimizarea contactelor in viata reala.
Flexibilitate temporala – In comunicarea prin mesaje text timpul dintre manifestarile indivizilor
devine o variabila lasata la latitudinea lor. Reactia imediata la un mesaj nu este o cerinta
obligatorie, ca in confruntarile fata in fata, raspunsul putand sa apara la cateva secunde, minute
sau chiar ore si zile. Aceasta alungire a timpului scurs intre schimburile de mesaje ofera sansa
unei reflexii mai indelungate asupra a ceea ce vrei sa transmiti si compunerea unui mesaj mai
elaborat cu posibilitati mai mari de expresie, dar si de disimulare. Pe de alta parte, timpul scurs in
asteptarea unui raspuns la un mesaj devine spatiu de proiectie, de anticipare, poate sa declanseze
indoieli, anxietati si frustrare.
Multiplicitate sociala – pe internet un individ poate sa sustina mai multe interactiuni in acelasi
timp. Poti sa ai 4 ferestre de chat deschise, sa raspunzi la un email sau sa publici intrari pe un
blog in acelasi cadru temporal. In plus, varietatea de posibilitati este mult largita. Folosind un
motor de cautare poti foarte repede sa gasesti sute de spatii interesante, care corespund nevoilor
si intereselor tale, si sa le accesezi pe toate in aproximativ acelasi timp. Abilitatea de a trece in
revista o astfel de multitudine de posibilitati amplifica un fenomen interpersonal foarte cunoscut
in psihanaliza si anume transferul. Utilizatorul va actiona in conformitate cu motivatii
inconstiente in selectarea prietenilor sau a dusmanilor. Acest transfer ne ghideaza spre un tip
specific de persoane care acceseaza emotii si nevoi inconstiente.
Inregistrarea – datorita faptului ca majoritatea interactiunilor de pe internet se desfasoara in mod
text, conversatiile pot fi inregistrate si stocate. In felul asta, relatia este documentata, si poti in
orice moment sa revezi ceea ce s-a spus. Desi este tentant sa crezi ca textul salvat este o
inregistrare obiectiva a unei componente a relatiei, este fascinant sa observi cum se modifica
reactiile noastre in timpul diferitelor sesiuni de recitire a lor. Posibilitatea de a inregistra
conversatiile are si dezavantaje: constienta faptului ca tot ceea ce spui poate fi inregistrat te poate
face sa devii anxios, hiper-prudent, si chiar paranoic. Nu stii niciodata cine are acces la bucatile
de conversatie la care ai participat, cine te poate observa retroactiv si ce poate afla despre tine.
Intreruperea mediului – O proprietate foarte importanta a comunicarii mediate de calculator este
ca aceasta poate fi intrerupta din motive tehnice. Calculatorul poate sa devina nefunctional,
conexiunea la internet se poate intrerupe sau poate sa functioneze la parametrii foarte slabi
calitativ, uneori fara nici un semnal. Importanta este aici reactia utilizatorului fata de aceste
intreruperi, cand se pot manifesta semnele dependentei fata de internet, si ale relatiei
transferentiale cu calculatorul. De asemenea, in cazul in care un raspuns intarzie sa apara
deschide portile proiectiilor si a fantasmelor anticipative, a anxietatilor si a frustrarii. Maniera in
care utilizatorii de calculator si de internet experimenteaza situatia de a se putea baza pe
functionarea componentelor electronice, pe predictibilitatea functionarii calculatorului si
posibilitatea de a depinde de el ne ofera indicii importante despre psihodinamica individului
respectiv.

3. Regresia
Toate elementele trecute in revista mai sus sunt cauze ale unor comportamente sociale specifice
spatiului virtual. Termenul psihanalitic care impacheteaza fenomenele petrecute cu utilizatorii
patologici ai spatiului virtual este acela de regresie. Proiectiile, posibilitatea de a jongla cu
identitatile, lipsa de fizicalitate a celor cu care interactionezi duce la activarea unor procese
arhaice si la adoptarea unor atitudini cu o accentuata componenta inconstienta. Norman Holland
a clasificat aceste comportamente regresive in trei categorii: Inflacararea, flirtul si generozitatea.
Inflacararea duce la augmentarea peste masura a unor conflicte, la folosirea unui limbaj
nepermis si inutil de agresiv. Partenerii de chat ajung sa se certe si sa se loveasca verbal cu o
intensitate mult mai mare decat cea la care s-ar fi ajuns intr-o cearta in spatiul real.
Flirtul de asemenea capata pe internet proportii respectabile. Indivizii abordeaza sexualitatea
mult mai deschis decat ar face-o in orice alt spatiu social, isi fac propuneri si cereri directe.
Pudoarea, prezenta in viata reala, devine o amintire stearsa cand persoana se afla pe internet, si
unii se dezgolesc, fara sa manifeste retinerile lor uzuale, trimitand poze nud partenerilor de flirt.
Generozitatea capata si ea o amploare mult mai mare in cadru virtual. Indivizii sunt gata sa
raspunda oricarui strigat de ajutor, depun eforturi considerabile de a rezolva problemele care le
sunt prezentate in spatiul virtual, desi in viata reala manifesta un comportament individualist,
retinut si zgarcit. O alta fateta a generozitatii este deschiderea. Indivizii isi marturisesc unii altora
detalii pe care le credeau secrete, devin exhibitionisti si pun la dispozitia publicului jurnalul
intim, in pofida faptului ca nu cu mai mult de cateva luni inainte, ascundeau varianta non-
electronica a acestuia cu cea mai mare grija, ferind-o de ochii celor mai apropiati. Norman
Holland explica aceasta dezinhibitie prin faptul ca indivizii se gandesc la calculatorul lor ca fiind
mai mult decat o masina, ca fiind ceva mai apropiat de o persoana reala. Tendinta umana de a
antropomorfiza elementele din jurul nostru se poate observa in multe cazuri. Oamenii dau nume
masinilor lor, le atribuie emotii, au diferite sentimente fata de ele cand devin nefunctionale sau
sunt nevoiti sa le instraineze sau sa le schimbe. Faptul ca utilizatorii isi trateaza calculatorul ca
fiind un partener, un prieten, sau poate un dusman este vizibil la mai multe nivele. In termeni
psihanalitici acest fenomen se numeste transfer.
Oricine se uita pe Google, va vedea ca informatiile privind acest concept sunt enorme; eu am
vazut 214.000.000 referinte care, desigur, pot da o imagine asupra preocuparii de care se bucura
stilul de viata din partea multor discipline.

Simplu spunand, stilul de viata se refera la felul in care traim. Dacă dezvoltam putem spune ca
stilul de viata se refera la principalele domenii ale vietii noastre: munca, viata de relatie, felul in
care ne petrecem timpul liber, cum ne petrecem timpul in general si cum ne cheltuim banii.

Poate ca nu ar exista aceasta preocupare daca nu am trai intr-o lume in care tentatiile sunt foarte
mari si variate, in care consumerismul este evident si in care raportul intre presiunea intre a te
adapta acestei lumi si a-ti crea propriul sistem de valori antreneaza, pana la urma, identitatea.

Sigur, se poate spune ca dintotdeauna oamenii au fost diferiti: unii sunt foarte echilibrati, traiesc
moderat, sunt sobri, altii, dimpotriva sunt inclinati catre excese, catre comportamente lipsite de
control de sine, ducand o viata pe muchie de cutit, fiind expusi la consecintele riscului pe care
rareori si le asuma constient. Totusi, modernitatea si postmodernitatea a adus cu sine o oferta
nemasurat de larga – tentatii de orice fel, orice fantasma aproape ti se poate realiza – care
antreneaza, in mod implicit, comportamente nemasurate, excese cu consecinte, adesea dramatice,
asupra sanatatii mentale si fizice.

Organizatia Mondiala a Sanatatii include in clasificarea violentei si violenta fata de sine,


considerat ca un comportament autodistructiv. Din aceasta perspectiva excesele, lipsa de control,
de rationalitate si, in ultima instanta, de responsabilitate fata de sine, poate fi considerata ca o
forma de violenta.
Astfel, pe langa formele de comportamente adictive „de moda veche” – alcoolul, tutunul,
jocurile de carti – au aparut astazi forme noi sau forme modificate: adictia fata de droguri, de
shopping, de sex, de internet, sporturi extreme, extremisme politice, fanatisme, munca etc. Este
greu să rezisti intr-o lume in care criteriile, valorile nu se stabilesc dinafara, ci sunt stabilite din
interior. Esti liber, ti se spune, sa faci ce vrei, sa alegi, dar suporti consecintele. De aceea, este
mai important ca oricand sa te cunosti, sa reflectezi asupra ofertei, asupra ispitelor vietii, pentru a
trai echilibrat, cu masura.
Comportamentele compulsive, cele care apar cand nu te mai poti impotrivi dependentei fata de
ceva - dependenta poate aparea fata de orice - sunt cele care afecteaza viata unui individ in toate
dimensiunile ei.
Nelinistile identitare ale vietii in lumea in care traim isi pot gasi adesea alinare in droguri, prin
care ne alteram eul, devenind altcineva, cineva suportabil, dar oricum altcineva. De ce oare sau
ce ne lipseste, ce nu merge bine cu noi, incat sa nu mai vrem sa fim noi insine? Aceasta este o
problema a identitatii care macina societatea de astazi.

Un sociolog francez, Alain Ehrenberg, a incercat sa calce pe terenul complicat si plin de


ambiguitati al psihiatriei moderne, in incercarea de a da o definitie a comportamentelor adictive.
El sustine ca individul modern se confrunta astazi cu o serie de dificultati specifice societaţii
moderne, cele care genereaza depresie, neliniste, indecizie. Dependenta, pentru el, nu sunt decat
noi stiluri de viata, care insa nu duc la echilibrul persoanei, ci la instrainarea de sine si la
tulburari identitare. Este greu de trait. Dar, a apela la adicţii pentru a traversa viata este un mod
prin care ne recunoastem slabiciunea.

Drogurile si sexul, spun comportamentalistii, sunt cele doua mari adictii ale modernitatii. A te
opune mainstream-ului inseamna dezvoltarea unei folozofii personale privind viata - central fiind
stabilirea unui sistem de valori - a unui control de sine si a unei imunitati fata de excese si
comportamente nesanatoase.
Stilul de viata este ceea ce ne indica ca indivizi responsabili fata de propria noastra viata. El este
simptomatic pentru sistemul nostru de valori. Aurora liiceanu

De fiecare data cand auzim acest cuvant ne gandim la droguri, alcool, tutun…scapand din vedere
faptul ca…pana la urma orice lucru poate da dependenta, intr-o mai mica sau mai mare masura:
de la munca, sex, coca-cola pana la ideea de a fi o mama perfecta.

In literatura de specialitate se foloseste des termenul de “adictie”, probabil preluat din limba
engleza (limba in care sunt scrise cele mai multe articole si studii). Daca ne vom uita intr-un
dictionar englez – roman vom descoperi ca “addiction” poate fi “inclinatie, patima, narav,
dependenta”, pe cand daca ne uitam intr-un DEX aflam ca termenul “adictie” insemna doar
“dependenta fata de un drog, cu tendinta cresterii progresive a dozelor”, iar daca vom cauta
termenul “dependenta” tot DEX-ul ne arata ca inseamna “situatia de a fi dependent; stare, raport
de subordonare”, iar din punct de vedere medical “stare de intoxicatie cronica rezultand din
absortia repetata a unui drog sau medicament si care se manifesta prin nevoia de a continua
aceasta absortie”.
Insa…lucrurile in realitate nu stau chiar asa, caci nu numai “substantele chimice” pot crea
dependente omului. in dorinta noastra de a face fata vietii si de a ne descurca, de a fi plini de
succes, de “ a fi buni”, chiar “cei mai buni”, ne gasim diverse metode pentru a ne lupta cu stresul
zilnic.
Ne creem metode cat mai creative pentru a ne lupta cu lucrurile mai putin placute din viata
noastra. Folosim des dependenta pentru a face fata fricii noastre interioare de singuratate, de
inutilitate, fricii ca nu suntem suficient de “buni” ca oameni sau in ceea ce facem. Caci, uneori,
oricat de plini de succes si glorie am fi, simtim in sufletul nostru aceste lucruri. Orice lucru, chiar
si bun, daca este folosit in exces determina depedenta.

Se stie ca mancarea poate da depedenta; daca la inceput o folosim de placere, caci este o placere
sa mananci “ceva bun”, tindem in timp sa o folosim tot mai mult atunci cand suntem stresati sau
nemultumiti, in dorinta de a regasi acea senzatie de placere, care parca ne aduce si un strop de
liniste. Doar ca, in timp, avem nevoie de tot mai multa mancare, caci ne dorim sa obtinem acea
“mica placere” de fiecare data cand viata ne incearca si ne suprasolicita. si sa nu uitam ca pentru
multi oameni mancarea poate fi un substitut pentru “companie” (tasteful friend).

Incercam sa ajungem la fericire luand-o pe scurtaturi si carari necunoscute, fara sa ne gandim ca


asa este posibil sa ajungem intr-o fundatura mai repede! Cu cat o persoana este mai creativa, dar
nu stie sa-si foloseasca aceasta creativitate intr-un mod productiv, cu atat este mai predispus sa
dezvolte adictii. Cu totii avem acest potential de a dezvolta adictii, caci cu totii suntem fiinte
creative si incercam sa facem fata micilor si marilor incercari ale vietii. Uitati-va mai bine in
viata d-voastra si veti observa ca ati dezvoltat “mici depedente”, care uneori pot fi foarte usor
punctul de plecare al unor “mai mari depedente”.

Nu trebuie sa ne pierdem curajul si sa ne resemnam in fata acestor “depedente”, caci asa cum
creativitatea poate duce la dezvoltarea lor, tot ea ne ofera si solutii pentru indepartarea
pericolului. si cu cat se actioneaza mai devreme, cu atat sansele sunt mai mari, iar aceasta
creativitate poate fi folosita in folosul nostru propriu. Intotdeauna preventia a avut rezultate mai
bune decat vindecarea in sine.

Cuprins articol

1. Generalitati
2. Ce se poate face deci in acest sens?

Ce se poate face deci in acest sens?Sus

In primul rand trebuie sa aflam posibilele “depedente” prezente in viata noatra, si acest lucru nu
se poate face decat…admitand, mai intai de toate, ca avem acest potential, ca nimeni nu este
scutit de acest pericol; si apoi, avand curajul de a ne uita in interiorul nostru ca sa descoperim
lucruri de care nicicand n-am fost constienti, lucruri bune si utile, pe care uneori le folosim, desi
habar nu avem ca le detinem; lucruri bune care insa uneori pot genera aceste “depedente”, daca
sunt folosite in exces.

Dar…ne putem dezvolta modalitati prin care sa luptam impotriva acestor “depedente”, putem
invata, de fapt, cum sa ne folosim creativitatea intr-un mod productiv, care sa fie in folosul
nostru.
Cum in spatele fiecarei adictii se ascunde lupta cu un lucru neplacut al vietii, renuntarea brusca
la acea adictie duce la confruntarea cu tot ceea ce a fost ignoratsi ascuns in spatele adictiei,
determinand anxietate si intrebarea “Cum vom face fata acum stresului?”
Pentru astfel de situatii (si nu numai) exista psihoterapia, caci ea ne poate ajuta sa ne dezvoltam
abilitati de a folosi aceasta creativitate in folosul nostru si al celorlalti, caci sa nu uitam ca
“depedentele” noastre ii afecteaza si pe cei de langa noi deopotriva. Ei sunt primii care ne atrag
atentia asupra faptului ca am luat-o pe un drum gresit.

Dar…ce forma de psihoterapie ar fi cea mai buna in astfel de situatii?

Cu greu se poate raspunde exact la aceasta intrebare, caci psihoterapia, in general este spre
folosul oamenilor, si cum oamenii sunt diferiti intre ei si au stiluri diferite, ceea ce i se potriveste
unuia, nu i se potriveste si altuia. Existand forme multiple de psihoterapie oamenii au de unde
alege. Orice forma de terapie te poate ajuta, atat timp cat tu simti ca ti se potriveste, ca ai un
sentiment de confort, ca ai stabilit o relatie terapeutica eficienta cu terapeutul tau, ca-l simti
alaturi de tine si ca ceea ce faci te va ajuta sa cresti, sa te dezvolti ca om. Sa simti ca construiesti
ceva pentru tine, dar si pentru ceilalti.

Uneori este nevoie nu numai de terapie individuala, ci si de cuplu, de familie, terapie de grup,
alaturi de folosirea altor activitati care sa ne ajute sa ne desprindem de “depedenta” noatra si sa
trecem peste “anxietatea separarii” (tehnici de relaxare, activitati recreative, sportive, etc), caci
uneori suntem atat de deprinsi cu “depedenta” noatra, incat nu ne putem imagina cum ar fi viata
fara ea si pentru ca in aceasta “legatura” sunt implicati si cei din jurul nostru (partener,
familie).Nu este un proces usor, cere multa energie…pe masura creativitatii noastre! Dar…
intotdeauna merita sa faci ceva pentru tine si pentru cei din viata ta!Niciodata o cutie intreaga de
ciocolata nu este la fel de gustoasa, ca o singura bucatica!

Dar…ce forma de psihoterapie ar fi cea mai buna in astfel de situatii?

Cu greu se poate raspunde exact la aceasta intrebare, caci psihoterapia, in general este spre
folosul oamenilor, si cum oamenii sunt diferiti intre ei si au stiluri diferite, ceea ce i se potriveste
unuia, nu i se potriveste si altuia. Existand forme multiple de psihoterapie oamenii au de unde
alege. Orice forma de terapie te poate ajuta, atat timp cat tu simti ca ti se potriveste, ca ai un
sentiment de confort, ca ai stabilit o relatie terapeutica eficienta cu terapeutul tau, ca-l simti
alaturi de tine si ca ceea ce faci te va ajuta sa cresti, sa te dezvolti ca om. Sa simti ca construiesti
ceva pentru tine, dar si pentru ceilalti.

Uneori este nevoie nu numai de terapie individuala, ci si de cuplu, de familie, terapie de grup,
alaturi de folosirea altor activitati care sa ne ajute sa ne desprindem de “depedenta” noatra si sa
trecem peste “anxietatea separarii” (tehnici de relaxare, activitati recreative, sportive, etc), caci
uneori suntem atat de deprinsi cu “depedenta” noatra, incat nu ne putem imagina cum ar fi viata
fara ea si pentru ca in aceasta “legatura” sunt implicati si cei din jurul nostru (partener, familie).
Nu este un proces usor, cere multa energie…pe masura creativitatii noastre! Dar…intotdeauna
merita sa faci ceva pentru tine si pentru cei din viata ta! Niciodata o cutie intreaga de ciocolata
nu este la fel de gustoasa, ca o singura bucatica!

Articol scris de Dr. Simona Maria Diaconu

Termenul “adicție” vine din latinescul addictus care se referă la un obicei vechi, prin care un
individ era dat în sclavie, deci etimologic, adicția se refera la o stare de sclavie. Dar, evident că
nu aceasta este ținta originală a subiectului care este sclavul obiectului său... fie tutun, alcool,
alimente, droguri, etc.

Scopul fundamental al comportamentului adictiv este debarasarea de afecte, descărcarea


de afecte. Chiar și în cazul consumului de droguri, nu dorința de a-și face rău este scopul
principal, ci, dimpotrivă, este speranța de a face suportabile dificultățile resimțite ca stressante
ale vieții cotidiene. Putem spune deci că prin adicție se încearcă debarasarea cât mai repede de
orice fel de sentiment de angoasă, de furie, de culpabilitate, de tristețe, care aduc suferința, chiar
de sentimente aparent plăcutesau exicitente, care sunt însă trăite inconștient ca interzisw sau
periculoase. Așa apare compulsia adictivăîn fața oricărei suferințe psihice. Pe scurt, dependența
implică întotdeaunaun amestec de plăcere și durere.

Puterea adicției este crescută în aceea că ea este întotdeauna un răspuns la o suferință


psihică din trecut (adesea din copilărie) și că, asemenea tuturor simptomelor de ordin psihologic,
ea se dovedește a fi o tentativă infantilă de a se îngriji. Astfel, la bază, adicția este mai degrabă o
soluție psihosomatică decât o soluție psihologică la suferința psihică.

Dependența este un element intrinsec al condiției umane. Începem prin dependența de


universul mamă-sân, continuăm prinși în menghină de o serie de dependențe, chiar dacă nu
suntem totdeauna conștienți de acest lucru, în sensul că natura umană caută să trăiască in
conformitate cu standardele socio-culturale în care se scaldă. Suntem deci toți dependenți și
supuși unor serii de idealuri colective, care stau la baza oricărui contract social. Dependența este
destinul nostru, ca și lupta neîntreruptă și inumană pe care o ducem împotriva ei, pentru a încerca
să-i scăpăm. (Joice McDougall)

Cred că nu o dată ne-am plîns, numai cu noi înşine sau în faţa altora, de singurătate sau
neputinţă. Ajungem la capătul puterilor din motive aparent ridicole, detalii cotidiene care sunt, pe
scena psihică, enorme, esenţiale, atroce. În cartea de faţă, Joyce McDougall încearcă să analizeze
apărările extreme ale Eului: adicţii, perversiuni, “neantizare” a interiorului, somatizări. Am făcut
apel la o stare cunoscută celor mai mulţi dintre noi – aceea de epuizare, tradusă cel mai simplu
prin “dar eu nu mai pot!” – pentru a presupune de la bun început că realitatea cazurilor descrise
şi analizate în această carte nu poate fi contestată, aşa cum nu contestăm starea de epuizare,
trăită, verificată. Cel mult, specialiştii ar putea contesta construcţia de ipoteze şi predicţii a
autoarei.

Pe baza experienţei clinice, Joyce McDougall încearcă să analizeze modurile în care oamenii se
străduiesc să-şi păstreze integritatea psihică, să o ţină între reperele narcisice (chiar şi între acelea
construite de copil în lipsa unui model real sau cînd modelul apare-dispare sau cînd îl
contrariază, deci chiar şi între reperele confuze, care au necesitat un efort uriaş de integrare) şi
mai ales felurile în care oamenii înţeleg să împiedice moartea psihică, mai ales atunci cînd simt
cum alunecă spre ea. Povestea nouă este veche: mulţi oameni nu trăiesc, ci sunt trăiţi, iar
descoperirea acestui fapt o primeşte fiecare în funcţie de sistemul propriu de coping, care poate
apărea uneori extrem de ciudat pentru spectatorul din exterior, în timp ce pentru persoana
implicată este un element care o ţine în viaţă.

Joyce McDougall subliniază un lucru peste care poate trecem uşor citind atîtea cazuri şi
curiozităţi: fragilitatea acestor personalităţi aflate la marginea depersonalizării, nevoite să lupte
mereu cu pericolul de a se pierde în Celălalt, obligate de propriul instinct de conservare să
găsească feluri de a eluda acest pericol, de a controla ameninţarea (care-i atît de necesară)
reprezentată de Celălalt. Prin urmare, controlul dublu, de sine şi al obiectului, reprezintă o
presiune mai mare decît poate suporta persoana. În acest caz, fie elaborează un scenariu pentru a
putea să trăiască, fie ajunge la colaps, fie – o situaţie fără ieşire – ajunge la un gol interior care o
face inabordabilă.

Anti-analizandul este cel la care Joyce McDougall face referinţă atunci cînd vorbeşte despre
“robotul programat, infailibil”, omul cu carapace, automatul, pentru care dezavuarea globală
(Verwerfung) este condiţie pentru a trăi mai departe. Accesul la aceşti analizanzi goliţi, negativi
este imposibil, consideră Joyce McDougall, prin contra-transfer. Ei sunt aceia care îngheaţă orice
relaţie, orice iniţiativă, orice abordare prin “comportamentul lor mortifier”, învingătoare fiind
numai legătura lor preţioasă cu obiectul pe care-l urăsc, văzut ca singurul lucru viu, vital pentru
identitate.

În fine, cartea abordează şi normalitatea, dintr-o perspectivă interesantă:


Pentru un analist, să vorbească despre normalitate este ca şi cum ar vorbi despre faţa ascunsă a
Lunii. Putem, desigur, să ne-o imaginăm, să trimitem acolo rachete, să-i facem fotografii, ba
chiar să construim o teorie pentru a-i explica apariţia – şi unde ne duc toate acestea? Nu este
terenul nostru, abia dacă ne este planetă. Nevrozaţii cu nucleul lor intim, psihotic, psihozaţii cu
accentuata lor latură nevrotică – iat-ne familia, mediul în care ne învîrtim, în care toţi vorbim,
cu unele diferenţe de dialect, aceeaşi limbă. Dar dincolo de toate acestea, există oare cu
adevărat o “structură normală” a personalităţii? Iar dacă există, de ce trebuie să plecăm din
zona analitică, atît de confortabil anormală, şi să ne repezim pe urmele normalilor? Pentru a le
arăta cît sunt de bolnavi, poate? Dar mai e o problemă: cel care se numeşte pe sine normal –
indiferent dacă, din punctul nostru de vedere, normalitatea lui este patologie sau chiar
patogenie – nu are nici un chef de noi. Mai rău, nu are încredere în noi.

Mai departe, autoare scrie despre cei care suferă de normalitatea lor, despre presiunea normalului
(să te porţi ca un adult!), despre regularizarea care duce la un alt soi de carapace: adulţii care
nu mai pot crea legături simbolice între lucruri, care văd ce au fost învăţaţi să vadă şi nimic mai
mult. Aceasta este normalitatea care planează ameninţător asupra noastră, solidă şi prea bine în
pielea proprie, care ne face adulţi respectabili, iar în final nu poate răspunde la întrebarea “Unde
e viaţa pe care-am trăit-o?”

Aş încheia cu una din întrebările autoarei (temă de meditaţie): Cine, dintre noi toţi, este la
înălţimea creativităţii propriilor vise?

Scrisă de