Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de

Lucian Blaga
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină –
şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
măreşte şi mai tare taina nopţii,
aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
şi tot ce-i neînţeles
se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari
sub ochii mei-
căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte.

Poezia “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga este o artă poetică
modernă, alături de Testament de Tudor Arghezi şi Joc secund de Ion Barbu. Poezia
deschide volumul de debut, Poemele luminii şi are rol de manifest literar.
Dacă Arghezi punea în centrul artei sale poetice problema limbajului şi a „cuvintelor
potrivite”, Blaga accentuează raportul dintre poet şi lume şi dintre poet şi creaţie. În
această poezie autorul face distincţia între cele două tipuri de cunoaştere teoretizate în
lucrarea Cunoaşterea luciferică (1933).
Cunoaşterea paradisiacă este cunoaşterea de tip raţional, care reduce misterul lumii prin
intermediul logicii şi al intelectului.
Cunoaşterea luciferică este bazată pe intuiţie, pe imaginaţie, pe trăiri interioare, putând
fi echivalată cu o cunoaştere de tip poetic. În creaţia autorului se observă în mod clar
opţiunea pentru al doilea tip de cunoaştere.
În poezia “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” rolul poetului nu este de a descifra
tainele lumii ci de a le potenţa prin trăirea interioară şi prin contemplarea formelor
concrete prin care ele se înfăţişează. Rolul poeziei este acela ca, prin mit şi simbol,
elemente specifice imaginaţiei, creatorul să pătrundă în tainele Universului, sporindu-le.
Creaţia este un mijlocitor între eu şi lume care nu reduce însă misterul cuvântului
originar. Acest cuvânt poetic nu este folosit însă pentru a numi ci pentru a sugera.
Tema poeziei o reprezintă atitudinea poetică în faţa marilor taine ale Universului
conform căreia cunoaşterea lumii este posibilă numai prin iubire, prin comunicare
afectivă totală. Poezia este scrisă sub forma unei confesiuni lirice, în care Lucian Blaga
adoptă formula lirismului subiectiv, subliniat de atitudinea poetică transmisă în mod
direct şi prin mărcile lingvistice ale subiectivităţii: pronumele personale la persoana I
singular: eu (care se repetă de cinci ori pe parcursul poeziei), adjectivul posesiv de
persoana I: mea, verbele la persoana I: nu strivesc, nu ucid, întânlesc, sporesc,
îmbogăţesc, iubesc.

Titlul include o metaforă revelatorie, „corola de minuni a lumii”, care semnifică ideea
cunoaşterii luciferice. „Corola de minuni a lumii”, imagine a perfecţiunii, a absolutului,
prin ideea de cerc, de întreg, semnifică misterele universale, iar rolul poetului este de a
adânci taina.

Incipitul reia titlul poeziei, aflându-se într-o relaţie de sens cu versurile care încheie arta
poetică: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii […] căci eu iubesc / şi flori şi ochi şi
buze şi morminte.” Faptul că această artă poetică începe cu pronumele personal „eu”
atrage atenţia asupra ipostazei eului liric, care este un eu stihial, exacerbat. Încă din
primul vers al poeziei se subliniază poziţia pe care o adoptă poetul în legătură cu
misterele lumii, el refuzând să le cunoască în mod raţional, fapt exprimat prin verbul la
forma negativă „nu strivesc”. Ideea se menţine pe parcursul operei prin intermediul altor
verbe semnificative: „nu ucid”, „sporesc”, „îmbogăţesc”, „iubesc”.

Compozitie: Poezia este alcătuită din trei secvenţe poetice, prima şi ultima aflându-se
într-o relaţie de simetrie deoarece amândouă descriu poziţia poetului în legătură cu
creaţia şi misterul. Se remarcă însă şi relaţia de opoziţie dintre aceste două secvenţe şi a
doua, care îi include pe creatorii care se folosesc de cunoaşterea paradisiacă („lumina
altora”).
Prima secvenţă oferă o definiţie a creaţiei, poezia însemnând pentru Blaga intuirea în
particular („eu nu strivesc”) a universalului, a misterului. De asemenea, este prezentată
atitudinea poetică faţă de acest mister, exprimată prin verbele la forma negativă: „nu
strivesc, nu ucid”. Eul liric refuză cunoaşterea paradisiacă, raţională („cu mintea”) a
misterului, care ar duce de fapt la dispariţia acestuia.
Drumul creaţiei pe care şi-l alege este exprimat prin substantivul dublat de un adjectiv
pronominal posesiv (care exprimă tocmai ideea de opţiune): „calea mea”. Minunile
corolei sunt descrise prin patru metafore-simbol, care se referă la temele creaţiei
blagiene: „în flori, în ochi, pe buze ori morminte”. Florile simbolizează viaţa,
efemeritatea, dar şi frumosul, ochii cunoaşterea, contemplarea poetică a lumii, buzele
iubirea, dar şi rostirea poetică, iar mormintele moartea, eternitatea, două teme care au fost
asociate de toţi poeţii cu misterul datorită imposibilităţii de a le cunoaşte integral.
A doua secvenţă este construită pe relaţia de opoziţie dintre opţiunea poetului şi
opţiunile altor scriitori în ceea ce priveşte revelarea misterului. Această opoziţie
semnifică de fapt antiteza dintre cele două tipuri de cunoaştere, paradisiacă şi luciferică.
Diferenţa dintre cele două atitudini poetice este redată la nivelul textului de către
pronumele personal „eu”, adjectivul pronominal posesiv „mea” („lumina mea”) şi
adjectivul nehotărât „altora” („lumina altora”).
Metafora luminii, care este metafora centrală a volumului Poemele luminii, simbolizează
cunoaşterea. Cele două tipuri de cunoaştere sunt redate prin asocierea acestor elemente de
opoziţie cu verbe sugestive care le pun şi mai bine în evidenţă: „Lumina altora / sugrumă
vraja nepătrunsului ascuns”, în timp ce eul liric blagian sporeşte „a lumii taină / […] nu
micşorează, ci tremurătoare / măreşte şi mai tare taina nopţii.” Elementele care ţin de
mister, de imaginarul poetic sunt sugerate de alte cuvinte-simbol, care fac parte din
câmpul semantic al misterului: „nepătrunsul ascuns” (epitet metaforic, inversiune),
„adâncimi de întuneric” (metaforă), „a lumii taină”, „taina nopţii” (metaforă), „întunecata
zare” (epitet, inversiune), „largi fiori de sfânt mister” (epitete metaforice), „ne-nţeles”,
„ne-nţelesuri şi mai mari”. Crezul poetic este reluat în ultima secvenţă, aflată în relaţie de
simetrie cu prima.
Finalul are un rol conclusiv ( folosirea conjuncţiei „căci” nu este întâmplătoare), în care
poetul reia imaginea corolei alcătuită din elementele misterului poetic: „căci eu iubesc / şi
flori şi ochi şi buze şi morminte.” Cunoaşterea poetică este atât un act de contemplaţie
(aşa cum reiese din ultimele două versuri ale celei de a doua secvenţe: „se schimbă-n ne-
nţelesuri şi mai mari / sub ochii mei”), cât şi un act de iubire: „căci eu iubesc”.Poezia “Eu
nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga este o artă poetică modernă, alături
de Testament de Tudor Arghezi şi Joc secund de Ion Barbu. Poezia deschide volumul de
debut, Poemele luminii şi are rol de manifest literar. Dacă Arghezi punea în centrul artei
sale poetice problema limbajului şi a „cuvintelor potrivite”, Blaga accentuează raportul
dintre poet şi lume şi dintre poet şi creaţie. În această poezie autorul face distincţia între
cele două tipuri de cunoaştere teoretizate în lucrarea Cunoaşterea luciferică (1933).
Cunoaşterea paradisiacă este cunoaşterea de tip raţional, care reduce misterul lumii prin
intermediul logicii şi al intelectului. În schimb, cunoaşterea luciferică este bazată pe
intuiţie, pe imaginaţie, pe trăiri interioare, putând fi echivalată cu o cunoaştere de tip
poetic. În creaţia autorului se observă în mod clar opţiunea pentru al doilea tip de
cunoaştere.
În poezia “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” rolul poetului nu este de a descifra
tainele lumii ci de a le potenţa prin trăirea interioară şi prin contemplarea formelor
concrete prin care ele se înfăţişează. Rolul poeziei este acela ca, prin mit şi simbol,
elemente specifice imaginaţiei, creatorul să pătrundă în tainele Universului, sporindu-le.
Creaţia este un mijlocitor între eu şi lume care nu reduce însă misterul cuvântului
originar. Acest cuvânt poetic nu este folosit însă pentru a numi ci pentru a sugera.

Tema poeziei o reprezintă atitudinea poetică în faţa marilor taine ale Universului
conform căreia cunoaşterea lumii este posibilă numai prin iubire, prin comunicare
afectivă totală. Poezia este scrisă sub forma unei confesiuni lirice, în care Lucian Blaga
adoptă formula lirismului subiectiv, subliniat de atitudinea poetică transmisă în mod
direct şi prin mărcile lingvistice ale subiectivităţii: pronumele personale la persoana I
singular: eu (care se repetă de cinci ori pe parcursul poeziei), adjectivul posesiv de
persoana I: mea, verbele la persoana I: nu strivesc, nu ucid, întânlesc, sporesc,
îmbogăţesc, iubesc.

Titlul include o metaforă revelatorie, „corola de minuni a lumii”, care semnifică ideea
cunoaşterii luciferice. „Corola de minuni a lumii”, imagine a perfecţiunii, a absolutului,
prin ideea de cerc, de întreg, semnifică misterele universale, iar rolul poetului este de a
adânci taina.
Incipitul reia titlul poeziei, aflându-se într-o relaţie de sens cu versurile care încheie arta
poetică: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii […] căci eu iubesc / şi flori şi ochi şi
buze şi morminte.” Faptul că această artă poetică începe cu pronumele personal „eu”
atrage atenţia asupra ipostazei eului liric, care este un eu stihial, exacerbat. Încă din
primul vers al poeziei se subliniază poziţia pe care o adoptă poetul în legătură cu
misterele lumii, el refuzând să le cunoască în mod raţional, fapt exprimat prin verbul la
forma negativă „nu strivesc”. Ideea se menţine pe parcursul operei prin intermediul altor
verbe semnificative: „nu ucid”, „sporesc”, „îmbogăţesc”, „iubesc”.

Compozitie: Poezia este alcătuită din trei secvenţe poetice, prima şi ultima aflându-se
într-o relaţie de simetrie deoarece amândouă descriu poziţia poetului în legătură cu
creaţia şi misterul. Se remarcă însă şi relaţia de opoziţie dintre aceste două secvenţe şi a
doua, care îi include pe creatorii care se folosesc de cunoaşterea paradisiacă („lumina
altora”).
Prima secvenţă oferă o definiţie a creaţiei, poezia însemnând pentru Blaga intuirea în
particular („eu nu strivesc”) a universalului, a misterului. De asemenea, este prezentată
atitudinea poetică faţă de acest mister, exprimată prin verbele la forma negativă: „nu
strivesc, nu ucid”. Eul liric refuză cunoaşterea paradisiacă, raţională („cu mintea”) a
misterului, care ar duce de fapt la dispariţia acestuia.
Drumul creaţiei pe care şi-l alege este exprimat prin substantivul dublat de un adjectiv
pronominal posesiv (care exprimă tocmai ideea de opţiune): „calea mea”. Minunile
corolei sunt descrise prin patru metafore-simbol, care se referă la temele creaţiei
blagiene: „în flori, în ochi, pe buze ori morminte”. Florile simbolizează viaţa,
efemeritatea, dar şi frumosul, ochii cunoaşterea, contemplarea poetică a lumii, buzele
iubirea, dar şi rostirea poetică, iar mormintele moartea, eternitatea, două teme care au fost
asociate de toţi poeţii cu misterul datorită imposibilităţii de a le cunoaşte integral.
A doua secvenţă este construită pe relaţia de opoziţie dintre opţiunea poetului şi opţiunile
altor scriitori în ceea ce priveşte revelarea misterului. Această opoziţie semnifică de fapt
antiteza dintre cele două tipuri de cunoaştere, paradisiacă şi luciferică. Diferenţa dintre
cele două atitudini poetice este redată la nivelul textului de către pronumele personal
„eu”, adjectivul pronominal posesiv „mea” („lumina mea”) şi adjectivul nehotărât
„altora” („lumina altora”).
Metafora luminii, care este metafora centrală a volumului Poemele luminii, simbolizează
cunoaşterea. Cele două tipuri de cunoaştere sunt redate prin asocierea acestor elemente de
opoziţie cu verbe sugestive care le pun şi mai bine în evidenţă: „Lumina altora / sugrumă
vraja nepătrunsului ascuns”, în timp ce eul liric blagian sporeşte „a lumii taină / […] nu
micşorează, ci tremurătoare / măreşte şi mai tare taina nopţii.” Elementele care ţin de
mister, de imaginarul poetic sunt sugerate de alte cuvinte-simbol, care fac parte din
câmpul semantic al misterului: „nepătrunsul ascuns” (epitet metaforic, inversiune),
„adâncimi de întuneric” (metaforă), „a lumii taină”, „taina nopţii” (metaforă), „întunecata
zare” (epitet, inversiune), „largi fiori de sfânt mister” (epitete metaforice), „ne-nţeles”,
„ne-nţelesuri şi mai mari”. Crezul poetic este reluat în ultima secvenţă, aflată în relaţie de
simetrie cu prima.
Finalul are un rol conclusiv ( folosirea conjuncţiei „căci” nu este întâmplătoare), în care
poetul reia imaginea corolei alcătuită din elementele misterului poetic: „căci eu iubesc / şi
flori şi ochi şi buze şi morminte.” Cunoaşterea poetică este atât un act de contemplaţie
(aşa cum reiese din ultimele două versuri ale celei de a doua secvenţe: „se schimbă-n ne-
nţelesuri şi mai mari / sub ochii mei”), cât şi un act de iubire: „căci eu iubesc”.