II.

Comunicarea publică
2.1.Comunicarea publică – definiții și abordări
Ardelean Carmen1 definește comunicarea publică ca transfer de informații, opinii, idei cu
un mesaj și un scop, într-o situație publică. În general, aceasta implică folosirea unor mijloace
auxiliare (video, Power Point, grafice, etc.) și se bazează pe forme media (presă, TV, radio).
Astfel că, în înțelesul modern al termenului, comunicarea publică se referă la toate formele de
comunicare, de către administrație, cu grupuri mari de oameni, în cadrul unor acțiuni cu
caracter politic, comercial sau social. Toate aceste forme de adresare în public sunt
intermediate de canale mediatice (televiziune, presă, radio).
Pentru Bernard Miege2, comunicarea publică reprezintă recurgerea din ce în ce mai clară
și mai organizată din partea administrațiilor de stat la mijloace publicitare și la relațiile publice.
Aceasta se datorează faptului că statul trebuie să facă față unor noi responsabilități, pe de o
parte, iar, pe de altă parte, recurge la noi metode de gestionare, inclusiv la căile de gestionare a
opiniei puse la punct în sfera afacerilor comerciale și industriale. Folosirea sintagmei
comunicare publică merită câteva precizări ca:
1. deosebirea comunicării publice de comunicarea politică, cu care este adesea
confundată; în perioade electorale, un guvern sau un ministru este tentat să valorizeze
mai curând politica personală și cea a partidului decât acțiunile întreprinse de
administrația pe care o conduce; totuși, comunicarea publică nu se limitează doar la
campaniile ministeriale, iar interesul de a nu o transforma într-un apendice al
comunicării politice este din ce în ce mai evident;
2. comunicarea publică nu trebuie înglobată comunicării instituționale. Accentul pus pe
aspectul instituțional sau organizațional are ca efect disimularea caracteristicilor
specifice comunicării de întreprindere, pe de o parte, și comunicării publice, pe altă
parte.
În opinia aceluiași autori3, prin comunicarea publică se urmăresc patru categorii de
efecte:
a. modernizarea funcționării administrațiilor. Administrațiile trebuie să facă față unor
cereri complexe și precise; cetățenii se așteaptă să obțină informații la care socotesc
că au dreptul și nu mai acceptă răspunsuri care se ascund după secretul deciziilor
administrative și dau impresia de arbitrar;

1
Carmen, Ardelean, Teoria comunicării publice, Suport de curs, Ase, București, 2009/2010, p. 5
2
Bernard, Miege, Societatea cucerita de comunicare, Polirom, Iași, 2000, p. 74
3
Ibidem, p 75.
1
 b. unele campanii își fixează ca obiectiv producerea unor schimbări de comportament;
c. pentru unele administrații sau întreprinderi publice, grija principală este să își asigure
prin comunicare o imagine modernă;
d. căutarea adeziuni cetățenilor cu privire la o anumita problemă, prin acțiuni de
sensibilizare.
Așadar, trăsătura esențială a comunicării publice este aceea de a acționa la nivelul
reprezentărilor sociale și de a permite o rapidă modificare a discursurilor publice.
Totodată, comunicarea publică reprezintă forma de comunicare ce însoțește activitatea
instituțiilor publice în vederea satisfacerii interesului general.
Comunicarea publică, în viziunea lui Miege4, trebuie să facă cunoscute cetățenilor
existența organizațiilor din sectorul public, modul de funcționare și atribuțiile acestora,
legalitatea și oportunitatea deciziilor adoptate. Totodată, prin comunicarea publică se urmărește
cunoașterea nevoilor și dorințelor populației pentru ca instituțiile publice, prin rolul și atribuțiile
pe care le dețin, să vină în întâmpinarea acestora, realizând astfel un interes general. Așadar,
comunicării publice îi revine rolul de a convinge prin politicile instituționale realizate, precum
și prin deciziile publice adoptate și se urmărește un interes general, obținându-se adeziunea
cetățenilor.
Corina Rădulescu5 definește comunicarea publică orice formă de comunicare cu conotații
morale profunde, adică orice proces ce însoțește activitatea instituțiilor publice în vederea
satisfacerii interesului general. Aceasta îndeplinește rolul de reglare socială, și în acest sens,
include atât o dimensiune juridică, cât și o dimensiune etică. Totodată, prin comunicarea publică
se urmărește cunoașterea nevoilor și dorințelor populației pentru ca instituțiile publice, prin
rolul și atribuțiile pe care le dețin, să vină în întâmpinarea acestora, realizând astfel interesul
general. Campaniile de comunicare publică au menirea de-a contribui la educația civică, de a
prezenta cât mai bine informațiile cu privire la drepturile și datoriile cetățenilor, de a promova
anumite servicii și organisme publice utile lui.
De asemenea, aceeași autoare6, evidențiază faptul că acțiunile de comunicare publică
trebuie să se diferențieze de cele de construire de imagine, iar efortul de schimbare a opiniei,
mentalității cetățenilor trebuie să fie unul onest, care să respecte principiile etice și să refuze
orice tactică de manipulare.

4
Ibidem, p. 80
5
Corina, Rădulescu, Comunicarea publică în administrația publică sau etica comunicării, Editura Tritonic,
București, 2009, p. 54
6
Ibidem, p. 54
2
 Comunicarea publică, după Pierre Zemor7, este o comunicare formală care tinde către
schimbul și împărtășirea de informații de utilitate publică și spre menținerea liantului social, a
căror responsabilitate revine instituțiilor publice.
Autorul8, totodată, evidențiază puternicul caracter social al comunicării publice și care nu
are ambiția să ocupe câmpul total al comunicării naturale ce se realizează pe un teritoriu.
Așadar, domeniul comunicării publice se caracterizează prin legitimitatea interesului public.
În lucrarea Comunicarea publică în administrația publică sau etica comunicării9 este
evidențiat faptul că finalitățile comunicării publice nu sunt în mod real disociate de cele ale
instituțiilor publice, dar funcțiile sale sunt clare, și anume:
a. de a informa (a aduce la cunoștință, a da seama și a pune în valoare);
b. de a asculta (așteptările, întrebările și dezbaterea publică);
c. de a contribui la asigurarea relaționării sociale (sentimentul de apartenență colectivă,
luarea în considerare a cetățeanului în calitate de actor social);
d. de a însoți schimbările comportamentelor și pe cele ale organizării sociale.
Comunicarea în administrația publică, în opinia lui Jacques Gerstle 10, trebuie să fie
consensuală (de împărtășire reciprocă a codurilor), și nu doar în profitul aleșilor unei comunități
– trebuie să corespundă etimologiei termenului comunicare – termen care trimite, simultan la o
transmitere și la un amestec, o partajare a semnificațiilor.
Comunicarea publică, în opinia lui Mihai Dinu11, ocupă un loc privilegiat în cadrul
comunicării naturale (remarcă faptul că, nici o altă formă de comunicare interumană nu s-a
bucurat de-a lungul timpului, de o atenție comparabilă cu cea acordată comunicării publice),
loc legat de rolurile de reglare, de protecție sau de anticipare ale serviciului public.

2.2. Principii ale comunicării publice

1. Finalități ale comunicării publice și mijloace de comunicare.
În opinia lui Pierre Zemor12, comunicarea publică facilitează căutarea interesului general
care rezultă din dificilele arbitraje între interesele individuale și cele categoriale. Dar ea
răspunde, de asemenea, căutării de semnificație (axa verticală a comunicării) și nevoii de relație

7
Pierre, Zemor, Comunicarea publică, Editura Institutul European, Iași, 2003, p. 27
8
Ibidem, p. 27
9
Corina, Rădulescu, op. cit., p. 55
10
Jacques, Gerstle, Comunicarea politică, Editura Institutului European, Iași, 2002, p. 26
11
Mihai, Dinu, op. cit., p 105
12
Pierre, Zemor, op. cit., p. 36
3
(axa orizontală a comunicării). Totodată, în cadrul comunicării publice, cetățeanul este un
interlocutor ambivalent – concomitent atașat față de sistemul public și critic față de el.
Același autor13 evidențiază faptul că, în cadrul comunicării publice primul principiu ce
trebuie respectat este cel al clarificării registrelor de comunicare. În acest sens, trebuie să existe
o concordanță între funcțiile (finalitățile) comunicării publice și mijloacele de comunicare
folosite pentru a ajunge mesajul la cetățeni. De asemenea, acesta remarca o eroare răspândită,
aceea de a gândi că recursul publicității la afectivitatea cetățeanului, că senzațiile și sentimentele
mobilizate de imaginea oferită de micul ecran poate substitui în vreun fel relației directe.
Absența retroacțiunii, a feedback-ului – alta decât analizata întârziată a deciziilor de cumpărare,
este determinată. Absența influenței imediate a receptorului asupra mesajului limitează
modalitățile de comunicare la tratarea utilă dar reducționistă a informației de masă.
În lucrarea Comunicarea publică14, autorul precizează că funcțiile comunicării publice
într-o democrație sunt cele informative, formative (a opiniilor, comportamentelor), de
respectare a dezbaterii în contradictoriu și atente la judecata colectivului. Or, excesul de virtuți
sau vicii atribuite formelor publicitare sau mediatice ale comunicării face să piardă din vedere
aceste funcții.
2. Clasificarea registrelor de comunicare
Clasificarea registrelor de comunicare, după P. Zemor15, este primul principiu de care
trebuie să ținem cont atunci când ne alegem mijloacele de comunicare. Acestea se aplică în
cazul celor trei tipologii diferite de comunicare:
1. de informare și de explicare (inerentă legitimității mesajului public, fie că e vorba de
informații privind funcționarea practică a instituțiilor, fie că e vorba de reguli ale
jocului civic, care trebuie reamintite permanent);
2. de promovare sau de valorizare atât a instituțiilor publice și a serviciilor pe care le
oferă publicului, cât și a temelor considerate mari cauza sociale;
3. de discutare sau de propunere spre dezbatere a proiectelor de schimbare instituțională,
de alegere a ofertelor politice.
Dispozițiile Legii 161/200316, precum și art. 43(1) din Statutul funcționarilor publici
(Legea nr. 188/1999), au făcut posibila separarea comunicării publice de comunicarea politică.

13
Ibidem, p. 40
14
Ibidem, p. 42
15
Pierre, Zemor, op. cit., p. 40
16
A se vedea Monitorul Oficial 279 publicat in anul 2003, în data de 21.04.2003
4
 Comunicarea politică, după Corina Rădulescu17, are un loc aparte în comunicarea publică.
În practică, responsabilitățile comunicării instituționale ale serviciilor publice, pe de o parte și,
pe de altă parte, cele ale comunicării responsabililor politici și ale aleșilor, sunt aproximativ
identificate pe ministere și, progresiv, pe colectivități locale și exercitate în general de către
cabinetele lor. Un criteriu pertinent de trasare a unei granițe între cele două tipuri de comunicare
este cel al termenului lung sau scurt. De exemplu, tratarea situațiilor de criză, a actualității
revine în atribuțiunea oamenilor politici, fiindcă ne aflăm în zonele de incertitudine ale deciziei
publice. Tot termenului scurt (comunicării politice) aparțin anunțarea soluțiilor sau a
reformelor, chiar dacă aplicarea lor în practică necesită timp. În schimb relația cu publicul
solicită o organizare și animare ce se concretizează pe termen lung.
3. Condițiile comunicării publice
Corina Rădulescu18, din moment ce-și datorează legitimitatea receptorului, afirmă că acest
timp de comunicare este o comunicare adevărată din două motive:
- este practicată în ambele sensuri cu cetățeanul activ (cel care votează);
- este autentică.
Așadar, satisfacerea acestor două condiții se bazează p existența unor bune relații între
instituțiile publice și utilizatorii lor. Astfel că prin afirmarea clară a identității, aceștia își asumă
împreună responsabilitatea calității relației.
Aceeași autoare19 precizează că stabilirea relației depinde, de asemenea, de luarea în seamă
a interlocutorilor serviciilor publice; mai exact de primirea lor, de ascultarea problemelor
efective pe care aceștia le ridică, de tratarea lor diferențiată sau segmentată, de facilitatea
schimbului, de acceptarea discuției, astfel că o dată ce sunt stabilite condițiile comunicării între
agentul serviciului public sau emițătorului instituțional și cetățean, limbajul sau codul
mesajului, ca și conținutul trebuie adaptate, procedurile pot fi simplificate, prezentarea poate fi
limitată la cazul tratat, iar dreptul la cuvânt poate să îl aibă și specialiștii și actorii care dețin
puterea de decizie.
2.3.Formele comunicării publice
Comunicarea publică, în viziunea lui P. Zemor20, îmbracă, în practică, forme diferite, legate
de țelurile, funcțiile pe care și le precizează, deoarece acestea implică în anumite categorii
nevoia de comunicare, iar unele din aceste misiuni au ca obiect informarea. Ca atare, autorul 21

17
Corina, Rădulescu, Comunicare și protocol, Editura Universității din București, București, 2009, p. 215
18
Ibidem, p. 216
19
Corina, Rădulescu, op. cit., p. 216
20
Pierre, Zemor, op. cit., p. 83
21
Idem
5
precizează cinci categorii de forme ale comunicării publice – pornind de la modul în care ele
răspund obligației pe care o au în instituțiile publice, și anume:
- de a pune informația la dispoziția publicului;
- de a stabili relații și de a dialoga pentru a îndeplini rolul ce revine puterilor publice , de
a oferi cu precizie serviciul așteptat;
- de a prezenta și de a promova fiecare din serviciile oferite de către administrație
colectivităților teritoriale și așezămintelor publice;
- de a duce campanii, chiar activități de informare în sprijinul interesului general;
- de a face cunoscute instituțiile atât prin modul în care se realizează comunicarea
internă, cât și cea externă (comunicarea instituțională sau globală, ce dă seama de
ansamblul activităților sale).
Același autor22 este cel care adaugă acestor cinci registre pe cel al comunicării dezbaterilor
publice ce însoțesc luările de decizie, sau pe cel care decurge din practica politică.

23

22
Idem
23
Pierre, Zemor, op. cit., p. 83
6