Sunteți pe pagina 1din 103

Introducere

Scurt istoric

Boala nu vine la întâmplare.Toate bolile se datoreazǎ încǎlcǎrii


legilor naturii în vreun fel, întro anumitǎ perioadǎ din viaṭa unei persone.
Aceastǎ încǎlcare voitǎ sau accidentalǎ, poate sǎ fi avut loc cu câteva
generaṭii în urmǎ, sau poate sǎ fi fost rezultatul unor calamitǎṭi naturale
(radiaṭiile de la Cernobîl). Ar fi putut cauza mutaṭii genetice, rezultând în
vreun fel afecṭiunile curente.Pe lângǎ radiaṭii, alṭi agenṭi dǎunǎtori
cunoscuṭi pentru modificǎrile la nivel cromozomial sunt alcoolul, tutunul,
cafeaua şi bǎuturile de culoare cafenie, îndruditǎ cu ea, multe
medicamente şi droguri. Stilul nostru de viaṭǎ contemporan a atras foarte
mult atenṭia ca fiind producǎtor de boalǎ. Stresul acelereazǎ evoluṭia celor
mai multe boli şi le fac mai dificile şi mai dureroase.Când existǎ stres
prelungit, bolile apar mai timpuriu în viaṭǎ. Cu siguranṭǎ cǎ stresul joacǎ
un rol foarte important în cazul unor boli cum ar fi diabetul şi sindromul
hipoglicemic. Diabetul, sindromul hipoglicemic şi afecṭiunile asociate cu
acestea, cum ar fi, hipertensiunea arterialǎ, cancerul, obezitatea şi bolile
colonariene sunt astǎzi cele mai obişnuite.Acestea sunt boli ale stilului de
viaṭǎ şi în mod frecvent, apar împreunǎ la aceşti pacienṭi. Bolile au
apărut odată cu omul, precum şi preocupările pentru tratarea acestora. O
variantă plauzibilă a fost folosirea produselor existente în mediul
înconjurător, dominante fiind plantele, alături de minerale şi produse
animale. Prin utilizări repetate, confirmări şi infirmări, s-au format
etnomedicina şi fitoterapia tradiţională. Până la apariţia medicinei
ştiinţifice, produsele naturale au însemnat un mijloc de tratament al
bolilor importante peste tot în lume.O dată cu începutul dezvoltării
chimiei, în ţările avansate s-a pornit cariera spectaculoasă a
medicamentelor de sinteză , ponderea acestora ajungând la 80%. Plantele,
cu un procentaj de 20%, nu au putut fi complet înlocuite niciodată.
Totodată, contrar procentajului amintit mai sus, sunt ţări unde
predominantă a rămas medicaţia din plante, printre care un bun exemplu
ar fi China, unde procentajul este de 80% în favoarea medicamentelor de
natură vegetală, în ţările subdezvoltate procentajul ajungând la 90-95%.
Prin existenţa celor două alternative, s-a declanşat o competiţie între
fitoterapie şi chimioterapie,
Abordarea obiectivă a problemei medicamentului conduce la o
concluzie şi anume faptul că atât medicamentele de sinteză cât şi
produsele vegetale, oferă multiple posibilităţi de rezolvare a problemelor
terapiei, însă prezintă şi limite specifice. Singura atitudine corectă este
folosirea ambelor mijloace de terapie, deoarece produsele de sinteză nu
pot fi înlocuite niciodată în totalitate de plante, dar nici nu poate renunţa
la ele.Diabetul zaharat reprezintă cea mai frecventă boală endocrină
înregistrată în ultimii ani. Afecţiunea este caracterizată prin valori
crescute ale glucozei la nivel sangvin, aşa numita hiperglicemie . Sunt
doua tipuri de diabet zaharat. Diabet de tip I, diabet insulino-dependent si
diabet de tip II, diabet non-dependent de insulina. Tratarea diabetului
zaharat cu ajutorul plantelor poate fi într-adevăr eficientă atât în etapele
inițiale ale diabetului zaharat de tip II, cât și în forme mai complexe,
numai trebuie respectate ordinea de aplicare, durata și dieta recomandată.
Doar atunci medicina pe bază de plante asigură o recuperare mai rapidă
sau cel puțin stabilizarea bolii.
Fitoterapia trebuie reconsiderată, pentru a se renunţa la tot ce ţine de
perioada emiprică a terapeuticii, care nu rezistă la o analiză ştiinţifică şi a
se trece la aplicarea în studiul produselor vegetale a metodelor ştiinţifice
de fitochimie şi farmacologie, caraceristice medicamenului modern.
Condiţiile cerute acestuia, privind calitatea, eficienţa şi siguranţa, trebuie
să fie unice.Plantele medicinale nu trebuie privite la modul general ca un
tot unitar. Este esenţial ca orice abordare să pornească de la dinstincţia a
trei categorii de produse :
-plante şi substanţe active biosintetizate de celula vegetală, cu
acţiune terapeutică foarte puternică, chiar drastică (din această grupă fac
parte în mod special cele care conţin alcaloizi, glicozide de tipul
cardiotonicelor, peptide toxice sau saponozide hemolitice) -
plante sau produse vegetale cu acţiune medie sau blândă, care corect
administrate nu produc efecte secundare nocive (valeriană, păducel,
anasaon,anghinare,etc.)
- plante complet lipsite de toxicitate, care pot fi folosite fără nici un risc
terapeutic ( muşeţel, nalbă, tei, etc.).
Capitolul I- Anatomia si Fiziologia Pancreasului

Pancreasul este o glanda anexǎ a aparatului digestiv. Este situatǎ in


partea posterioara a abdomenului, în faṭa coloanei vertebrale şi în spatele
stomacului, pe care îl acoperǎ aproape în întregime. Pancreasul are forma
alungitǎ, asemǎnǎtor unui deget. Extremitatea dreaptǎ mai voluminoasǎ,
se numeşte cap şi este înconjuratǎ de duoden; corpul central este
porţiunea situatǎ în faṭa vertebrelor lombare, iar extremitatea stângǎ,
numitǎ coadǎ, se aflǎ lângǎ splinǎ. La adulṭi, are o lungime de circa 20cm
şi o greutate între 65-165g. Este o glandǎ parṭial cu secreṭie exocrinǎ şi
parṭial cu secreṭie endocrin
Componenta exocrinǎ, partea cea mai mare a organului, secretǎ
sucul pancreatic care se varsǎ în duoden. Enzimele digestive (amilza,
lipaza si tripsina) sunt eliberate din celulele acinilor si sunt transportate
prin canaliculele pancreatice pana la ductul pancreatic. Ductul pancreatic
se uneste cu ductul biliar comun la nivelul sfincterului Oddi de unde intra
direct in duoden. Enzimele sunt selectate in forma inactiv. Acestea sunt
activate numai cand ajung in tractul digestiv. Amilaza digera
carbohidratii, lipaza digera lipidele si tripsina digeră proteinele.
Pancreasul secreta şi cantităţi mari de bicarbonate de sodiu, care
protejează duodenul prin neutralizarea acidităţii conţinutului intestinal
evacuate din stomac. Componenta endocrinǎ, este alcǎtuitǎ din grupuri
mici de celule cu dimensiuni de circa 0.2mm, numite insule Langerhans,
rǎspândite difuz, îndeosebi la nivelul cozii organului. Conṭine celule
variate care produc numeroşi hormoni: celulele beta pentru secreṭia
insulinei, celulele alfa pentru secreṭia glucagonului şi celulele delta pentru
secreṭia hormonului somatostatinǎ.

Insulina şi glucagonul secretate de componenta endocrinǎ a


pancreasului, reprezintǎ doi hormoni foarte importanṭi în dizolvarea
zaharurilor: insulina reduce nivelul glucozei din sânge activând sinteza
glicogenului în ficat şi în muşchi şi crescând cantitatea de glucozǎ
consumatǎ de celule. De asemenea, inhibǎ formarea glucozei din proteine
şi intervine în metabolismul lipidelor (prin stimularea lipogenezei şi
inhibarea lipolizei şi deci prin creşeterea depozitelor de grǎsime) şi al
proteinelor (utilizarea aminoacizilor şi inhibarea utilizǎrii proteinelor).
Secreṭia insulinei este reglatǎ de nivelul glucozei din sânge.
Glucagonul al cǎrui rol fiziologic nu este total definit, determinǎ
creşterea glucozei din sânge aducându-l la o glicemie normală, pentru cǎ
ajutǎ la liza glicogenului din ficat.
Pancreasul poate fi afectat de diferite procese patologice dintre care
cele mai importante sunt inflamaṭia (pancreatita) şi tumorile. Acestea din
urma pot devia din celule exocrine sau din celulele endocrine. In cazul
celulelor endocrine, tumorile pot genera o dereglare a secretiei a
hormonilor glucagonului si insulina. Procesele patologice pancreatice ii
pot cauza glandei insuficiente functionale, insuficienta activitatii exocrine
care duc la tulburari digestive si endocrine care duce la diabetul zaharat.
Exista si boli tumorale (din fericire rar cu prognostic grav), frecvente
fiind formatiunile benigne intinse denumite pseudo chist pancreatic.
Trebuie amintite si bolile căilor excretoare, bolile congenitale si ereditare
(fibroza chistica), traumele şi bolile autoimune.

Subcapitolul 1.1- Anatomia pancreasului

Pancreasul este un organ retroperitoneal, situat profud in etajul


superior al abdomenlui, posterior de stomac, unde se intinde intre ansa
duodenala, dispusa circumferential in jurul extremitatii sale drepte, si
splina, in vecinatatea careia ajunge extremitatea stanga. In pozitia sa,
pancreasul raspunde fetelor anterioare ale vertebrelor L1 si L2, aderand
la peretele abdominal posterior cu ajutorul fasciei de colaescenta
retroduodenopancreatica Treitz. La fixarea organului in aceasta pozitie
mai contribuie conexiunea cu duodenul, intermediata de canalale
pancreatice excretoare, peritoneul, vase si nervi, la care se adauga si
presa abdominala.
Regiunea pancreatica se proiecteaza la suprafata corpului superior
si inferior prin doua planuri orizontale care trec prin extremitatea
anterioara a coastelor 8 si respectiv la 3 cm deasupra ombilicului. La
dreapta, este delimitata de un plan sagital dus la 3 cm in dreapta liniei
mediane a corpului, iar in partea stanga, planul sagital corespunzator
proiectiei trece la 2 cm medial de linia medio-claviculara stanga.
Pancreasul are o directie usor ascendenta, de la dreapta spre stanga,
este alungit in sens transversal si turtit antero-posterior. Dimensiunile
sale variaza in functie de sex, fiind mai voluminos la barbati, sau varsta,
dupa 50 ani acestea descrescand progresiv. Lungimea variaza intre 15 si
20 cm, iar latimea maxima este la nivelul extremitatii sale drepte unde
masoara 4-5 cm. In timpul activitatii, culoarea pancreasului devine
rosie, ea fiind roz-cenusie in mod normal. Consistena relativ ferma, dar
mai ales elasticitatea sa determina ca organele invecinate sa-si lase
amprenta pe el

Configuratia exterioara a pancreasului

Extremitatea dreapta raspunde epigastrului si este reprezentata de


regiunea cefalica, mai voluminoasa, sau capul pancreasului, care se
continua cu corpul, orientat oblic in sus si catre stanga, prin
intermediul colului. Corpul se prelungeste cu coada pancreasului pana
in vecinatatea pediculului splenic, nivel la care se proiecteaza in
hipocondrul stang.
Capul panreasului prezinta doua fete si o circumferinta, careia
duodenul ii imprima un sant, nivel la care pancreasul se muleaza pe
duoden, aderenta dintre cele doua organe fiind mediata prin tracturi
conjunctive, vase si nervi. Inferior, capul se prelungeste cu procesul
uncinat care se poate prelungi pana la flancul drept al aortei. Intre
acesta si restul capului se formeaza incizura pancreasului, prin care
trec vasele mezenterice superioare.
Colul pancreasului este portiunea ingustata care face legatura intre
capul si corpul pancreasului si este cuprinsa intre incizura duodenala,
cranial, si incizura vaselor mezenterice superioare, distal.
Corpul pancreasului are forma prismatic triunghiulara si prezinta
astfel trei fete si trei margini. Pe fata anterioara proemina in vecinatatea
capului tuberozitatea omentala, despartita de tuberculul omental al
ficatului prin omentul mic, iar catre partea stanga se
distinge impresiunea gastrica ce evidentiaza raportul cu stomacul.
Fata posterioara este strabatuta de santurile arterei si venei splenice, iar
fata inferioara priveste catre organele din etajul submezocolic.
Marginile corpului, superioara, anterioara si inferioara se formeaza prin
intalnirea fetelor.
Coada pancreasului continua fara o limita neta de separare corpul
si poate avea diferite forme si dimensiuni.

Structura pancreasului

Periferia glandei este constituita dintr-o capsula conjunctiva,


subtire, mai putin dezvoltata, care se prelungeste in interiorul organului
printr-o retea de septe conjunctivo-vasculare, de asemenea slab
dezvoltate, organizate sub forma unei strome, care delimiteaza
incomplet lobii si lobulii pancreatici.
Aproximativ 97-99% din volumul glandei este reprezentat de acinii
pancreatici, care in ansamblu alcatuiesc pancreasul exocrin. Acinii
sunt similari cu cei din glanda parotida, au forma sferica sau ovoidala,
iar in structura lor se gasesc celule sero-zimogene. Acestea sunt dispuse
pe o membrana bazala, iar la polul lor apical prezinta granule de
zimogen. In interiorul acinilor se gasesc celule centro-acinoase, ce
constituie segmentul incipient al canalelor intercalare, care se unesc
formand canalele colectoare, de nivel interlobular si apoi interlobar.
Acestea din urma conflueaza rezultand ductele pancreatice principal
Wirsungsi accesor Santorini.
Canalul Wirsung traverseaza glanda de la coada spre cap, pastrand
distante egale intre marginile superioara si inferioara pe tot traiectul sau,
mai aproape insa de fata posterioara. La nivelul capului, se incurbeaza
catre inferior, posterior si la dreapta pentru a se alatura ductului coledoc,
impreuna cu care perforeaza tunicile peretelui duodenului descendent,
deschizandu-se in ampula hepatopancreatica a lui Vater, ce
proemina pe suprafata interioara sub forma papilei duodenale mari. In
portiunea terminala, inainte de a se deschide in ampula, canalul
pancreatic prezinta un sfincter format din condensarea fibrelor musclare
netede de la acest nivel.
Din locul unde canalul Wirsung se incurbeaza inferior, se
desprinde canalul Santorini, care va strabate capul pancreasului,
indreptandu-se catre duoden, unde se deschide la nivelul papilei
duodenale mici, situata cu aproximativ 3 cm deasupra papilei mari.
Calibrul canalului accesor se diminueaza pe masura ce ajunge la
duoden, dilatandu-se insa, cand canalul prinicpal este obstruat, pentru a
asigura descarcarea sucului pancreatic in duoden.
Pancreasul endocrin este reprezentat de o multime de buchete
celulare, dispersate difuz in tesutul exocrin, denumite insule
Langerhans. Acestea constituie doar 1-3% din volumul pancreasului si
sunt mai numeroase la nivelul cozii. In medie se gasesc in jur de 1
milion de insule Langerhans, cu limite minime si maxime de 200.000 si
respectiv 2.000.000. Sunt formate din cordoane celulare conectate intre
ele prin capilare, iar catre periferie, sunt inconjurate de o retea
reticulo-capilara. Fiecare insula este alcatuita din aproximativ 200 de
celule, mai importante deosebindu-se celulele A, secretoare de
glucagon si celulele B, secretoare insulina.

Vascularizatia si inervatia pancreasului

Vascularizatia arteriala este asigurata de trunchiul celiac, de la care


pancreasul primeste ramuri prin artera hepatica comunasi artera
splenica, si de artera mezenterica superioara.
Arterele supraduodenale superioarecorespund clasic arterelor
pancreaticoduodenale superioare si sunt ramuri ale arterei
gastroduodenale. Aceasta din urma se desprinde din artera hepatica
comuna, iar de la origine trece inapoia bulbului duodenal pentru ca, la
nivelul marginii inferioare a acestuia sau uneori pe fata anterioara a
capului pancreatic, sa emita ramurile sale terminale, artera
gastroepiploica dreapta si frecvent o artera supraduodenala superioara.
Acest ram supraduodenal superior descinde pe fata anterioara a
capului pancreasului, iar la nivelul flexurii inferioare a duodenului trece
pe sub marginea inferioara a capului pancreasului, anastomozandu-se
cu ramul anterior din artera pancreaticoduodenala inferioara, pentru a
constituit astfel arcada pancreaticoduodenala anterioara. Din
concavitatea acesteia pleaca ramuri pancreatice, iar din convexitate,
ramuri duodenale.
Arterele retroduodenale provin, de asemenea, din artera
gastroduodenala, din care se despind posterior de duodenul superior.
Dintre acestea, ramura cu calibrul mai mare va trece pe fata
posterioara a capului pancreatic, unde prezinta raporturi stranse cu
canalul coledoc. Initial se interpunde intre capul pancreasului, situat
anterior, si coledoc, situat posterior. Ulterior, descinde pe flancul drept
al coledocului, pe care il incruciseaza mai inferior, pe fata lui
posterioara, anastomozandu-se cu ramul posterior din artera
pancreaticoduodenala inferioara, impreuna cu care alcatuieste arcada
posterioara a capului pancreasului, din care pleaca ramuri
pancreatice si duodenale.
Arterele pancreaticoduodenale inferioare se formeaza din artera
mezenterica superioara, din portiunea retropancreatica a acesteia sau de
la nivelul marginii inferioare a corpului pancreatic. Aceste artere, in
numar de doua, anterioara si posterioara, pot avea originea separata sau,
mai frecvent, pot lua nastere dintr-un trunchi comun. Ambele participa
la formarea arcadelor vasculare ale capului pancreasului, prin
anastomoza cu ramurile arteriale precendent descrise.
Artera pancreatica dorsala se desprinde din artera splenica,
aproape de emergenta acesteia din trunchiul celiac. Decinde pe fata
posterioara a corpului pancreasului si trece posterior de vena splenica,
dand ramuri colaterale mici pentru fata posterioara a glandei. Se
termina ulterior prin doua ramuri drepte, una care ascensioneaza catre
lateral pe fata anterioara a capului pancreasului, anastomozandu-se cu
arcada anterioara sau direct cu artera gastroduodenala, si una care trece
posterior de vena mezenterica superioara, urmand a patrunde in
procesul uncinat, unde se anastomozeaza cu arcada posterioara. De
asemenea, pe langa cele doua ramuri drepte se distinge si o ramura
stanga, omologata sub denumirea de artera pancreatica inferioara. In
cazuri rare, din artera pancreatica dorsala poate lua nastere artera colica
medie.
Artera pancreatica inferioara de la origine se orienteaza catre
marginea inferioara a corpului pancreatic, in lungul careia se
pozitioneaza posterior pana la nivelul cozii pancreasului unde se
anastomozeaza cu artera acestei portiuni. In traiectul sau, emite
numeroase ramuri destinate corpului si cozii pancreasului si se
anastomozeaza prin intermediul acestora cu alte ramuri pancreatice,
provenite in special din artera splenica. Originea arterei pancreatice
inferioare poate varia, identificandu-se cazuri in care aceasta luase
nastere independent din artera splenica, artera hepatica comuna, direct
din trunchiul celiac sau din artera mezenterica superioara. Prin
ligaturarea acestei artere se obtine necroza unui segment din corp sau
coada pancreasului.
Artera pancreatica mare se distribuie portiunii stangi a corpului
pancreasului si are calibrul mai mare comparativ cu artera splenica, din
care ia nastere la nivelul unde cele doua treimi drepte ale pancreasului
se unesc cu treimea stanga. Artera pancreatica mare are un traiect
descendent pe fata posterioara a corpului, unde la jumatatea distantei
dintre marginea superioara si cea inferioara a pancreasului se trifurca in
ramurile dreapta, mijlocie si stanga, care se vor anastomoza cu artera
pancreatica inferioara.
Artera cozii pancreasului provine dintr-o ramura terminala a arterei
splenice, de la nivelul hilului splinei. Avand un traiect recurent,
patrunde in coada pancreasului si se indreapta catre marginea inferioara
unde se anastomozeaza cu artera pancreatica inferioara.
Arterele care patrund in interiorul glandei se vor ramifica la nivelul
septurilor conjunctico-vasculare in ramuri interlobare, din care
ulterior vor pleca ramuri intralobulare, ce vor traversa tesutul
conjunctiv dintre acini, dand nastere arteriolelor si retelei capilare
periacinare. De asemenea, din sistemul arterial intrapancreatic, se
desprind si ramuri arteriolare destinate retelei capilare a peretelui
ductelor excretorii. In insulele Langerhans patrund cate una sau doua
arteriole, din care se vor forma capilare de calibrul mai mare decat in
restul glandei, acestea favorizand trecerea in sange a hormonilor
pancreatici.
Venele pancreasului se aduna in retele paralele si comparabile cu
cele formate de artere, avand in general aceeasi dispozitie cu cele pe
care le acompaniaza.
Venele pancreaticoduodenale sunt corespondetele arterelor
pancreaticoduodenale inferiore si supraduodenale superioare.
Din arcadele venoase ale corpului pancreasului, sangele ajunge in
vena gastroepiploica stanga, care se varsa in vena mezenterica
superioara, dupa ce primeste ca afluent vena colica dreapta. Din arcada
venoasa anterioara a capului pancreatic, sangele este drenat in vena
pancreaticoduodenala inferioara, tributara venei mezenterice superioare,
iar din arcada venoasa posterioara a capului pancreatic, sangele va fi
colectat de vena porta si artera pancreaticoduodenala inferioara,
realizandu-se astfel o legatura coletarala intre venele porta si
mezenterica superioara.
Venele pancreatice dreneaza sangele de la nivelul corpului si cozii
pancreasului in vena splenica, iar uneori pot constitui arcada venoasa
marginala superioara.
Circulatia limfatica ia nastere la nivelul septurilor interlobulare,
unde vasele se organizeaza sub forma retelei limfatice perilobulare,
din care se desprind colectoare de calibru crescator ce vor constitui
vasele aferente ale ganglionilor pancreaticolienali, mezenterici superiori,
uneori pilorici si in final, celiaci. Intre limfaticele pancreasului si
ganglionii hepatici, gastrici stangi sau alte grupe ganglionare invecinate
se stabilesc legaturi ce determina ca regiunea pancreatica sa fie o zona
de convergenta a marilor curente limfatice, pancreasul fiind relativ
frecvent sediul metastazelor in unele afectiuni canceroase.
Inervatia pancreasului este asigurata de plexul celiac, de la care
ajung fibre simpatice si parasimpatice prin intermediul plexurilor
periarterial splenic, hepatic, mezenteric superior. De asemenea, pe
calea trunchiului vagal ajung fibre parasimpatice pentru toate
segmentele pancreasului. Fibrele parasimpatice actioneaza asupra
acinilor glandulari si insulelor pancreatice cu un efect excitosecretor,
iar fibrele simpatice sunt responsabile cu inervatia vasomotorie.
Terminatii nervoase libere si corpusculi Vater-Pacini se gasesc in
tesutul conjunctiv al pancreasului, ceea ce include si capsula acestuia,
conferindu-i astfel atributii de zona reflexogena. In general, afectiunile
pancreasului sunt insotite de durere severa, datorita abundentei
receptorilor de la acest nivel. Nervii splanhnici conduc sensibilitatea
dureroasa catre ganglionii simpatico-toracici laterovertebrali 6-11, de
unde prin ramuri comunicante stimulii durerosi ajung in nervii spinali
toracici, care vor face sinapsa cu cel de-al doilea neuron in maduva
spinarii. Existenta fibrelor senzitive, care urmeaza calea nervilor frenici,
explica de ce durerile pot iradia in regiunile scapulare.

Raporturile pancreasului: se descriu in functie de partile


sale componente.
Capul pancreasului
Capul pancreasului este cuprins in concavitatea duodenului,
de care adera diferit, prin tracturi conjunctive solide, in functie de
portiunile acestuia. La nivelul duodenului superior, aderenta
propriu-zisa lipseste, iar circumferinta capului pancreatic se aplica
direct pe acesta. La nivelul duodenului descendent, circumferinta se
ingroasa, avand tendinta de a-l imbraca, uneori complet, determinand
strangularea si suspendarea tranzitului intestinal. Conturul capului
pancreatic se subtiaza din nou catre portiunea orizontala a duodenului,
acoperind doar fata anterioara a acestuia.
Fata anterioara a capului pancreasului, impreuna cu elementele
vasculare care o strabat, vasele epiploice drepte, inconstant vasele
pancreaticoduodenale si vasele mezenterice superioare, ce trec peste
procesul uncinat, este tapetata de peritoneul parietal posterior si
incrucisata de radacina mezocolonului transvers. Aceasta o imparte
intr-o portiune supramezocolica, corespunzatoare vestibulului bursei
omentale, si o portiune submezocolica, corespunzatoare cavitatii
peritoneale mari. De asemenea, fata anterioara a capului pancreatic este
acoperita in partea supramezocolica de portiunea pilorica a stomacului,
iar in partea submezocolica vine in raport cu colonul transvers si ansele
intestinale.
Pe fata posterioara a capului pancreasului, orientat oblic catre
peretele postero-medial al duodenului descendent, este aplicat canalul
coledoc, prin intermediul fasciei de coalescenta
retroduodenopancreatica Treitz, acest raport explicand propagarea
inflamatiei prin contiguitate de la segmentul biliar la pancreas. De
asemenea, fata posterioara vine in raport cu arcadele vasculare
pancreaticoduodenale, vena cava inferioara, pediculul renal drept si
portiunea terminala a venei renale stangi. Tumorile de cap pancreatic
pot comprima vena cava inferioara, situatie care se manifesta clinic prin
edeme ale membrelor inferioare. Catre partea stanga, se afla pilierul
drept al diafragmului.
Colul pancreasului

Colul pancreasului este delimitat de superiorde o incizura in care


se afla duodenul si artera hepatica, din care se desprinde artera
gastroduodenala, iar inferior de o incizura strabatuta de vasele
mezenterice superioare. De la acest nivel, uneori se formeaza artera
colica mijlocie, de care trebuie tinut cont in interventiile pe pancreas,
deoarece lezarea acesteia poate genera necroza colonului
transvers. Anterior, colul vine in raport cu fata posterioara a
stomacului, respectiv cu portiunea sa pilorica, de care este separata prin
vestibulul bursei omentale, iar posterior se gaseste originea venei porte,
al carei trunchi ascensioneaza ulterior catre pediculul hepatic. Clinic,
compresiunea venei porte printr-o tumora pancreatica la acest nivel
poate conduce la ascita.
Corpul pancreasului
Corpul pancreasului se proiecteaza in general pe vertebra L1.
Fata anterioara este captusita de peritoneul parietal al bursei
omentale, prin care are loc raportul cu fata posterioara a stomacului.
Fata posterioara este invelita de fascia de coalescenta
retroduodenopancreatica Treitz, prin intermediul careia se stabilesc
raporturi de la drepta catre stanga cu aorta si originea arterei
mezenterice superioare, ambele acoperite de plexul celiac, vena renala
stanga, situata anterior de rinichiul stang, vasele splenice care parcurg
aceasta fata in santurile corespunzatoare si grupul limfodonulilor
pancreaticosplenici. Vena splenica conflueaza cu vena mezenterica
inferioara constituind un trunchi venos comun splenomezenteric, care
participa impreuna cu vena mezenterica superioara la formarea venei
porte. Fata posterioara mai vine in raport cu pilierul stang al
diafragmului si cu partea inferioara a glandei suprarenale stangi.
Fata inferioara, acoperita de peritoneu, prezinta de la dreapta la
stanga, impresiuni lasate de flexura duodenojejunala, ansele jejunale
superioare si colonul transvers.
Marginea superioara este parcursa de traiectul sinuos al arterei
splenice, care partial trece si pe fata posterioara a pancreasului. De
asemenea, tangent la marginea superioara, ce se prelungeste si pe fata
posterioara, este trunchiul celiac, ale carui pulsatii se pot simti prin
palpare in partea inferioara a epigastrului pe linie mediana, la indivizii
slabi.
Marginea anterioara corespunde insertiei mezocolonului transvers,
iar marginea inferioara se aplica pe peretele abdominal posterior.
Coada pancreasului
Coada pancreasului se situeaza la nivelul vertebrei T12 si reprezinta
singura componenta mobila a glandei, fiind cuprinsa in ligamentul
frenicolienal. Alaturi de vasele splenice, ce trec pe fata anterioara,
coada pancreasului poate ajunge in contact cu partea inferioara a splinei,
retrohilar sau poate ramane la 1-3 cm distanta de splina.

Subcapitolul 1.2- Fiziologia pancreasului


Dezvoltarea mecanismelor in urma carora este rezultata o mare
cantitate de combustibil metabolic reprezinta o adaptare importanta in
evolutia organismelor complexe. Procesele implicate in utilizarea
acestui combustibil necesita un grad ridicat de reglementare si
coordonare, iar pancreasul, fiind constituit din doua grupuri functional
diferite de celule, joaca un rol vital in initierea acestor fenomene.
Cunoasterea fiziologiei pancreasului furnizeaza cheia pentru intelegerea
fiziopatologiei diferitelor suferinte pancreatice.
Pancreasul exocrin
Acinii si ductele pancreatice alcatuiesc in ansamblu o glanda
digestiva fundamentala pentru procesele de digestie si absorbtie.
Produsul de secretie al pancreasului exocrin este reprezentat de sucul
pancreatic, care ajunge de la nivelul acinilor pancreatici, prin ductele
pancreatice, in duoden, unde substantele din compozitia sa vor participa
la desfasurarea proceselor de digestie. Sucul pancreatic este secretat
discontinuu, in functie de perioadele alimentare, iar secretia sa, initiata
la 2-3 minute de la debutul digestiei, descrie o curba ascendenta ce
atinge punctul maxim dupa 2-3 ore si ulterior o curba descendenta care
ajunge la 0 in 7-8 ore. Debitul, tipul de evolutie si concentratia
enzimatica a secretiei pancreatice exocrine sunt influentate de natura
alimentatiei. De asemenea, in stari de inanitie, carentiale si avitaminoze
s-a semnalat scaderea semnificativa a secretiei, iar cresterea sa a fost
notificata dupa supraalimentatie.
Sucul pancreatic este un lichid clar, transparent, eliberat in cantitate
de 1-2 L / 24h. Contine aproximativ 98. 6% apa si reziduu uscat in rest,
constituit din substante anorganice si organice.
Componenta hidroelectrolitica este elaborata de celulele epiteliale de
la periferia canaliculelor scurte, apa excretandu-se pasiv cu o intensitate
influentata de trecerea activa a unor ioni, motiv pentru care sucul
pancreatic este initial hiperton in raport cu plasma, devenind izoton pe
masura ce ajunge in amula lui Vater. Sodiul si potasiul sunt principalii
cationi prezenti in sucul pancreatic, in concentratii similare cu cele din
plasma, iar concentratiile principalilor anioni, bicarbonatul si clorul,
variaza in functie de intensitatea stimulului secretor. Bicarbonatul
imprima alcalinitatea sucului pancreatic, de pH = 8-8,5, ce contribuie la
neutralizarea acidului gastric in duoden, asigurand in acelasi timp un
mediu optim pentru activarea enzimelor pancreatice digestive.
Activitatea enzimatica a sucului pancreatic se exercita asupra
principiilor alimentare, proteine, lipide si glucide. Cantitatea de enzime
pancreatice, secretata ca raspuns unei ingestii alimentare de
dimensiunea unui pranz, este cu aproximativ 90% in exces, in raport cu
necesitatea efectuarii unei digestii normale, iar simptome
de malabsorbtie pot aparea in conditiile cand secretia este diminuata
pana la 10% sau mai putin, prin valoarea normala.
Enzimele proteolotice sunt responsabile de hidrolizarea proteinelor
pana la stadiul terminal de oligopeptide.
Deoarece in conditii fiziologice, sucul pancreatic pur este inactiv fata
de substantele proteice, este nevoie de enterokinaza, eliberata din
mucoasa duodenala, pentru a activa tripsina, prin
degradarea tripsinogenului, care va suferi o reactie autocatalitica
favorizata de ionii de calciu. Tripsina continua procesele de scindare a
proteinelor, initiate in etajul digestiv superior in prezenta sucului gastric,
activitatea sa castigand in eficacitate daca substantele proteice ajunse la
acest nivel au fost supuse in prealabil la actiunea pepsinei.
Tripsina, la randul sau, activeaza prin ruperea secventiala a mai
multor legaturi peptidice, chimotripsinogenul, care este precursorul
inactiv, produs de celulele pancreatice glandulare, al chimotripsinei.
Chimotripsina are proprietatea de a coagula laptele, fiind implicata si in
scindarea proteinelor alaturi de tripsina, amestecul dintre aceste doua
enzime continuand procesul de digestie, chiar mai departe decat fiecare
enzima separat, fapt ce sugereaza diferenta dintre sediul lor de actiune.
Carboxipeptidaza provine din activarea precarboxipeptidazei, de
catre tripsina, in prezenta zincului. Aceasta scurteaza polipeptidele cu
un aminoacid.
Colagenaza este, de asemenea, activata de tripsina, si scindeaza
legaturile peptidice ale colagenului de la nivelul prolinei,
hidroxiprolinei si glicinei.
Elastaza rezulta din activarea proelastazei de catre tripsina si
enterokinaza. Aceasta enzima actioneaza in special asupra legaturilor
peptidice ale alaninei, serinei si glicinei.
Datorita faptului ca proteazele sunt secretate sub forma de precursori
inactivi, care sunt activati numai in duoden, pancreasul este astfel
protejat de autodigestie. De asemenea, tesutul glandular pancreatic are
capacitatea de a neutraliza enzimele proprii prin intermediul unei
antienzime, denumita antitripsina, ce previne exagerarea activarii
tripsinei la acest nivel. In acelasi timp, antitripsina mentine inactivitatea
altor enzime proteolice care pot fi activate de catre tripsina. Inhibitorul
de tripsina poate fi insa depasit, in situatii patologice, cand se
acumuleaza suc pancreatic in cantitati crescute datorita leziunilor grave
sau canaliculelor panceratice obstructionate. Astfel, se activeaza
secretiile enzimatice, care vor digera pancreasul in doar cateva ore.
Amilaza pancreatica este o enzima glicolitica, cu actiune similara
amilazei salivare, insa cu un grad mai inalt de eficacitate decat aceasta,
avand capacitatea de a digera in 30 minute cantitati de amidon mai mari
de 20.000 ori decat greutatea sa. Ionul de clor este prezent la activarea
enzimei, care, de asemenea, necesita si un mediu optim de pH, cuprins
intre 6,5 si 7,2.
Lipaza pancreatica este cea mai activa enzima lipolitica digestiva.
Activitatea sa de a separa prin hidroliza acizii grasi de glicerol solicita
prezenta ionilor de calciu si magneziu si un mediu de pH cuprins intre 7
si 8. Sarurile biliare favorizeaza indirect activarea lipazei, datorita
proprietatii de emulsionare a grasimilor, prin care se mareste suprafata
de contact dintre substrat si enzima. In lipsa lipazei pancreatice apare
steatoreea, grasimile trecand nedigerate in materiile fecale.
Colesterolaza, in prezenta sarurilor biliare, descompune colesterolul
alimentar esterificat in colesterol liber si acid gras,
iar lecitinazaactioneaza asupra fosfoaminolipidelor, pe care le
scindeaza in glicerofosfat de colina si acizi grasi.
Reglarea secretiei pancreasului exocrin
Activitatea secretorie a pancreasului exocrin este adaptata la
cantitatea si calitatea continutului intestinal. Secretia pancreasului
exocrin este subordonata unui complex neurohormonal, iar in
desfasurarea acesteia se pot distinge trei faze, cefalica, gastrica si
intestinala.
In cursul fazei cefalice, reglarea secretiei se desfasoara predominant
pe cale nervoasa si poate incepe prin vederea, mirosul si anticiparea
alimentelor, insa principalul stimul declansator este reprezentat de
deglutitie. Fibrele parasimpatice din nervul vag stimuleaza secretia, in
timp ce fibrele simpatice din nervul splanhnic au actiuni inhibitorii. In
urma vagotomiei, secretia nu mai are loc. Se admite ca efectul reglarii
nervoase din cadrul etapei cefalice este potentat de o componenta
umorala, reprezentata de gastrina. Stimularea secretiei de gastrina este
realizata, de asemenea, pe cale vagala, iar in urma actionarii acesteia se
activeaza secretia acida a stomacului, care odata ajunsa in duoden va
intensifica secretia de suc pancreatic concomitent cu necesitatea
bicarbonatului in vederea neutralizarii mediului acid.
Faza gastrica debuteaza odata cu patrunderea alimentelor in stomac,
care determina distensia peretelui gastric si implicit declansarea
reflexului vago-vagal, prin intermediul caruia se stimuleaza secretia
sucului pancreatic bogat in enzime, mentinuta si intensificata ulterior
prin stimularea eliberarii de gastrina. Efectul stimulator al gastrinei are
loc si in conditiile vagotomiei, dupa distensia antrala, ceea ce
demonstreaza contributia acestui hormon in reglarea secretiei.
Faza intestinala urmeaza din momentul cand se desfasoara
evacuarea gastrica, chimul gastric acid determinand la nivelul
duodenului, prin mecanism dublu, hormonal, in principal, si nervos,
secundar, stimularea secretiei de suc pancreatic. Prin derularea acestei
etape se realizeaza aproximativ 80% din raspunsul secretor pancreatic,
corespunzator gradului de aciditate si compozitiei chimului gastric. De
asemenea, faza intestinala joaca un rol important in mentinerea
descarcarii enzimatice, pe masura ce distensia stomacului diminueaza.
Cand se pierde efectul de tamponare al alimentelor, pH-ul duodenal
scade, la o valoare mai mica decat 4 eliberandu-se secretina care va
stimula productia de suc pancreatic bogat in bicarbonat.
Asupra pancreasului exocrin cu efect stimulator actioneaza si
colecistochinina, peptidul eliberator de gastrina, bombezina,
neurotensina sau polipeptidul vasoactiv intestinal. In contradictie cu
acestea, se consemneaza substantele cu efect inhibitor, in grupul carora
se pot inscrie polipeptidul pancreatic, peptidul YY, neuropeptidul Y sau
somatostatina.
De asemenea, exista o stransa corelatie functionala intre pancreasul
exocrin si cel endocrin. Sangele ajunge in compartimentul exocrin dupa
ce in prealabil a perfuzat insulele Langerhans, la nivelul carora se
incarca cu insulina si glucagon, care vor influenta activitatea celulelor
acinare si sinteza de enzime. Insulina stimuleaza secretia amilazei
pancreatice, in timp ce glucagonul exercita un efect inhibitor asupra
raspunsului secretor al glandei exocrine.
Pancreasul endocrin
Pe langa activitatea exocrina, indispensabila digestiei intestinale,
pancreasul indeplineste si un important rol endocrin, prin intermediul
insulelor Langerhans, raspandite in intreg parenchimul glandei. In zona
centrala a fiecarei insule sunt dispuse celulele secretoare de insulina, ce
reprezinta intre 60 si 80% din totalul celulelor. Catre periferie, se
disting celule secretoare de glucagon, in proportie de 15-20%, celule
specializate in secretia de somatostatina, 5-10%, si celule secretoare de
polipeptid pancreatic, intre 15 si 20%.
Insulina este un polipeptid alcatuit din 51 aminoacizi, organizati pe
doua lanturi peptidice unite prin doua punti disulfidice. Este sintetizata
prin intermediul proinsulinei, la nivelul celulelor B. Insulina este
implicata in metabolismul glucidic, protidic si lipidic si actioneaza in
principal la nivelul ficatului, fibrei musculare si testului adipos.
Stimuleaza captarea glucozei de catre celulele organismului, avand
astfel efect hiperglicemiant. In acelasi timp intensifica glicogeneza si
inhiba gluconeogeneza. De asemenea, stimuleaza lipogeneza, are efect
inhibitor asupra lipolizei si creste sinteza proteica.
Excitantul fiziologic al insulinosecretiei este reprezentat de
concentratia de glucoza din sange. Astfel, o crestere a glicemiei
stimuleaza secretia si descarcarea insulinei in sange in doua faze. La
3-5 minute dupa instalarea hiperglicemiei se declanseaza prima faza in
care se secreta insulina in abundenta, de aproximativ 7-10 ori mai multa
decat in secretia bazala. In urmatoarele 5-10 minute se inregistreaza o
scadere, initiindu-se cea de-a doua faza, mai ampla si de lunga durata.
In general, secretia de insulina este proportionala cu glicemia,
diminuandu-se imediat ce valoarea acesteia se va normaliza. De
asemenea, insulinosecretia este reglata si prin intermediul unui
mecanism secundar, neuro-reflex, declansat de vatiatiile glicemice care
stimuleaza receptorii specializati din sistemul vascular. Astfel, ajung
impulsuri la centrii glicoreglatori din hipotalamus, de unde pornesc
comenzi spre centrii parasimtici care vor stimula secretia de insulina.
Pe langa glucoza, acizii grasi si aminoacizii, precum arginina si
lizina detin proprietati insulinosecretoare, iar alti hormoni care
influenteaza insulinosecretia sunt adrenalina si noradrenalina, cu efect
inhibitor si secretina, colecistochinina, gastrina, cu efect stimulator
moderat.

Glucagonul este un peptid format dintr-un singur lant de 29


aminoacizi, secretat de celulele A. Reprezinta cel de-al doilea hormon
pancreatic a carui activitate intervine in echilibrul glicemic. Spre
deosebire de insulina, acesta actioneaza in sens hiperglicemiant, cu
efect de 30-50 ori mai puternic decat al adrenalinei, stimuland
glicogenoliza hepatica si gluconeogeneza. De asemenea, relaxeaza si
dilata fibra musculara neteda, precum cea a stomacului, duodenului sau
sfincterului Oddi, iar la nivelul tesutului adipos are efect lipolitic.
Factorul principal de control si reglare a secretiei de glucagon este
reprezentat de concentratia de glucoza din sange, a carei valoare
scazuta are efect glucagonosecretor. La fel se comporta si unii
aminoacizi, precum alanina si arginina, care dupa un pranz hiperproteic
pot stimula secretia alfa-insulara de glucagon. De asemenea,
catecolaminele pot avea efect stimulator, fapt dovedit de cresterea
secretiei de glucagon de pana la 4-5 ori mai mult in perioadele de efort
fizic sau stres. Colecistochinina si gastrina cresc, iar secretina, alaturi
de insulina si hiperglicemie inhiba eliberarea de glucagon. La fel ca in
situatia insulinei, componenta umorala este completata de cea nervoasa
in mecanismul de autoreglare. Simpaticul are cu rol stimulator, iar
parasimaticul, inhibitor, ambele tipuri de fibre vegetative fiind
subordonate centrilor glicoreglatori hipotalamici.
Somatostatina este un polipeptid format din 14 aminoacizi, sitetizat
de celulele D si are o durata de viata in sangele circulant de
aproximativ doua minute. Secretia sa este stimulata atat de principalii
nutrienti administrati oral sau intravenos, cat si de cresterea
concentratiilor unor hormoni gastrointestinali, precum secretina sau
pancreozimina, descarcati sub influenta alimentelor ingerate. In general,
somatostatina are proprietati inhibitorii, suprimand eliberarea unor
hormoni precum insulina, gastrina, secretina, peptidul vasoactiv
intestinal, polipeptidul pancreatic, glucagonul. De asemenea, are efect
inhibitor si asupra motilitatii intestinale, biliare si gastrice.
Polipeptidul pancreatic, alcatuit din 36 aminoacizi, este secretat de
catre celulele PP, intalnite preponderent la nivelul capului pancreatic si
procesului uncinat. Acesta actioneaza asupra pancreasului exocrin,
inhiband secretia de bicarbonati, atat in conditii bazale, cat si sub
actiunea secretinei. Activitatea sa este dublata de cresterea motilitatii
gastrice si intestinale. Alimentele cu un continut crescut de proteine,
stimularea colinergica si hipoglicemia sunt potentiali stimulatori ai
secretiei de polipeptid pancreatic. De asemenea, secretina, peptidul
vasoactiv intestinal, polipeptidul inhibitor gastric si bombezina au
influente stimulatoare.

Subcapitolul 1.3- Fiziopatologia pancreasului

FIZIOPATOLOGIA PANCREASULUI ENDOCRIN

Pancreasul endocrin secreta glucagon, insulina, somatostatina si


polipeptidul pancreatic. Insulina intensifica patrunderea glucozei in celule
si utilizarea ei (prin glicoliza, glicogeneza si convertire in lipide de
depoziT), inhiba neoglucogeneza si glucogeneza, intensifica anabolismul
lipidic si protidic, stimuleaza patrunderea potasiului in fibrele musculare
si in celulele adipoase (protectie contra hipercalcemieI). Glucagonul
intensifica glicogenoliza si inhiba glicogenogeneza, are efect lipolitic cu
formare de corpi cetonici si intensifica dezaminarea aminoacizilor in ficat.
Hipersecretia de insulina (hiperinsulinismuL) a fost descrisa la caine,
consecutiv adenomului Langerhansian, si este caracterizata prin
manifestari clinice care sunt consecinta hipoglicemiei. Astfel, se
constata: tulburari psihice (neliniste, anxietate, depresiI) tulburari
nervoase (astenie, tremuraturi, tulburari vizuale, convulsiI), digestive
(foame, parorexiE), cardiace (aritmiI); respiratorii (bradipneE) si
metabolice (obezitatE). Formele grave se pot finaliza cu coma
hipoglicemica mortala.
Hiposecretia de insulina (hipoinsulinismuL), cunoscuta sub forma
diabetului zaharat, este o dismetabolie diagnosticata la caine (cel mai
frecvenT), cabaline, taurine, ovine, porcine si pasari. Diabetul zaharat
este produs consecutiv unor defecte genetice (ereditaR), unor viroze si
intoxicatii care induc degenerescente ale celulelor Langerhans, consecutiv
suprasolicitarii cronice prin aport excesiv de glucide, in urma
disendocrinozelor cu exces de hormoni diabetogeni (STH, ACTH;
glucocorticoizi, prolactina, tiroxinA), in reactii autoimune.

Fiziopatologia pancreasului exocrin

Secreția exocrină a pancreasului se implică prin componentele sale în


digestia:
-lipidelor (lipaza pancreatică);
-proteinelor (tripsină și chimotripsină);
-glucidelor (amilaza pancreatică, maltază).
Fiziopatologia pancreasului exocrin se concretizează prin sindromul
hiposecretor pancreatic, cunoscut sub denumirea de Insuficiența
Pancreatică Exocrină (EPI). Acest sintrom se manifestă cu precădere la
câine și pisică.
Insuficiența Pancreatică Exocrină însoțește următoarele manifestări
patologice:
-pancreatita;
-atrofia acinară pancreatică (urmare a pancreatitei cronice);
-inflamații gastro-duodenale și ale canalului Wirsung (inductoare de stază
a secreției pancreatice și necroza pancreatică);
–calculi pancreatici (săruri de calciu și magneziu), (inductoare de stază a
secreției pancreatice și necroza pancreatică);
-tumori pancreatice;
-micotoxine (inductoare de necroză pancreatică).
În situațiile menționate mai sus, procesele lezionale și
vasculo-exudative consecutive, induc activarea intrapancreatică a
enzimelor pancreatice și derularea activității proprii acestora asupra
țesutului secretor pancreatic (autodistrugere), urmată de necroza
pancreatică.
Țesutul secretor pancreatic are o rezervă funcțională remarcabilă,
astfel, este necesată compormiterea a 90% din structura sa, pentru ca să se
pronunțe semnele clinice specifice.
Insuficienșa Pancreatică Exocrină induce:
-maldigestie;
-malabsorbție;
-diminuarea masei corporale;
-eliminare de fecale voluminoase, acoperite cu grăsimi (steatoree).
Distrugerile tisulare pancreatice nu se rezumă doar la porțiunea
exocrină a pancreasului ci cuprind și zonele cu secreție endocrină,
generând diabet zaharat de tip I.

Capitolul II: DIABETUL ZAHARAT- Descriere generala

Diabetul zaharat este o boalǎ în care concentraṭia sanguinǎ a


glucozei (glicemia), creşte foarte mult din cauza producṭiei insuficiente
de insulinǎ. Este important de recunoscut faptul cǎ existǎ douǎ tipuri
majore de diabet. Ele sunt similare, dar atât de deosebite încât par a fi
douǎ boli diferite. Cândva, erau cunoscute ca diabetul juvenil şi diabetul
de adulṭi. Terminologia este diabetul de tip I sau dependent de insulinǎşi
diabet de tip II sau independent de insulinǎ. Dupǎ cum sugereazǎşi
numele, diabetul de tip I are o deficienṭǎ absoluta de insulinǎşiare nevoie
întotdeauna de injecṭii cu insulinǎ ca parte a tratamentului sǎu. Diabetul
zaharat de tip II( denumit diabet non-insuliono-dependent, sau diabet cu
debut la vârsta adultǎ), se caracterizeazǎ prin faptul cǎ pancreasul
continuǎ sǎ producǎ insulinǎ, uneori chiar mai mult decât în mod normal.
Organismul dezvoltǎ rezistenṭǎ la efectele insulinei, astfel încât în
realitate existǎun deficit de insulinǎ.
Subcapitolul 2.1- Diabetul zaharat-descriere

Definiţie
Diabetul zaharat este o boală metabolică cu evoluţie cronică
caracterizată prin perturbarea metabolismului glucidelor prin creşterea
glicemiei şi apariţia deseori a glucozei în urină.
Perturbarea metabolismului glucidelor atrage după sine şi perturbarea
metabolismelor protidic, lipidic, vitaminic şi mineral.
În ultimul timp diabetul este înţeles tot mai mult ca un sindrom
complex, a cărui tulburare primară este dereglarea sistemului
glicoregulator, prin lipsa de insulină, fie ea absolută ca în diabetul juvenil
(tip I) sau relativă, ca în cazul diabetului de tip II, care se instalează de
regulă la adulţi.
Istoric
Istoria diabetului constituie o pasionantă alternare de descoperiri
întâmplătoare şi de căutări dirijate care au ajuns uneori la rezultate
parţiale, alteori la formulări doctrinare de toată importanţa.
- Indicii despre diabet se găsesc de acum 3000 de ani în documente
găsite la Teba.
- Acum 2000 de ani ARACTIUS din CATADOCIA este primul care
izolează diabetul zaharat ca boală.
- În jurul anilor 1000 AVICENNA face o remarcabilă descriere
clinică a diabetului.
- THOMAS WILLIS (1621-1675) observă că urina diabeticilor este
dulce.

- CHEVREUL (1815) arată că zahărul din urină şi sânge la diabetic


e glucoza.
- FEHLING (1850) pune la punct dozarea glucozei în sânge şi urină.
- LANGERHANS (1869) descrie aparatul insular al pancreasului.
- VON MEHRING şi MINKOWSKI (1889) realizează diabetul
experimental pancreatopriv.
- O contribuţie deosebită care face din el descoperitorul insulinei
este savantul român N. PAULESCU în 1921.
El reuşeşte să extragă din pancreas o substanţă numită pancreanină
cu acţiune de scădere a glicemiei în sângele câinelui. Totuşi el nu a
luat premiul NOBEL.
- Tot în 1921 chirurgul canadian F. BANTING şi un student în
fiziologie CH. BEST, refăcând experimentele lui PAULESCU şi
beneficiind de potenţialul industriei farmaceutice americane, au dat
prilejul aplicării în clinica umană a hormonului nou descoperit. Ei
schimbă denumirea în insulină.
- În 1923 ei primesc premiul NOBEL pentru descoperirea insulinei.
- În 1955 SANGEK descoperă formula chimică a insulinei.
- În 1957 POMERANZE şi KRALL obţin rezultate cu biguanidele
antidiabetice.
Acestea sunt numai câteva din momentele importante din istoria
diabetului.
Clasificarea diabetului zaharat
După O.M.S. există două mari categorii clinice de diabet:
- Diabetul de tip I sau insulinodependent
- Diabetul de tip II sau insulinoindependent
- Diabetul de tip I cuprinde diabetul juvenil.
Clasic se descrie ca o formă cu debut rapid, adesea brutal prin comă
diabetică. Trăsătura sa esenţială este dependenţa de tratamentul cu
insulină exogenă, motiv pentru care se mai numeşte şi diabet
insulinodependent.
- Diabetul de tip II apare după vârsta de 40 de ani, are debut insidios, se
asociază frecvent cu obezitatea şi nu necesită insulină exogenă pentru
menţinerea echilibrului metabolic, el putându-se echilibra numai cu
regim sau cu regim alimentar şi antidiabetice orale. Acest tip de diabet
mai este cunoscut ca diabet insulinoindependent.
- Mai există şi tipul de diabet gestaţional care apare numai în timpul
sarcinii şi dispare o dată cu naşterea.

Etiologie
Diabetul zaharat, cu o răspândire atât de largă şi cu un polimorfism
clinic atât de variat, ridică foarte multe probleme cercetătorilor în legătură
cu condiţiile sale de apariţe.
Cauzele diabetlui sunt diferite în funcţie de forma de diabet:

Diabetul zaharat de tip I


Apare în general la copii, tineri, adultul sub 40 de ani.
Are la origine două grupe de factori principali: factorii genetici si
factorii de mediu.

Factori genetici: ereditatea ca factor etiologic se estimează a fii în


proporţie de 25-40% din cazurile de diabet de tip I.
Factorii de mediu- profesiunea, stresul.
Mai sunt factori virali: virusul hepatitei epidemice, virusul urlian care
produce parotidita epidemică, viruşi coxsackia, virusul rubeolei, gripa,
mononucleoza.
Aceste virusuri atacă celulele β (beta) insulare.
Factori toxici: substanţe cu acţiune citonecrotică ca aloxanul şi
streptozotocina, alcoolul, nicotina.
Factori iatrogeni: administrarea unor medicamente folosite pentru
diverse scopuri, administrate în cantitate mare şi pe perioade îndelungate
pot produce diabetul iatrogen.
Dintre acestea cităm:
- Corticoizii: cortizonul şi ACTH
- Diureticele: nefrix şi ufrix
- Anticoncepţionalele
- Madicaţia anticanceroasă
Altă cauză- macrosonia fetală- mamele care nasc copii peste 4,5 kg
pot face diabet zaharat.

Diabetul zaharat de tip II


80% cauza este obezitatea. Obezitatea se instalează, în imensa majoritate
a cazurilor în urma unui consum exagerat de alimente mai mare decât
necesaul organismului respectiv-pentru nevoile sale metabolice, pentru
munca fizică pe care o desfîşoară, drept urmare ceea ce constituie surplus
se depune sub formă de grăsime.
Pentru ca alimentele în exces să poată fi metabolizate este nevoie de
mai multă insulină decât secretă în mod normal, pancreasul endocrin pe zi.
Pancreasul va face eforturi să secrete mai mult şi uneori pentru o
perioadă destul de lungă, va fi capabil să facă acest lucru, dar la un
moment dat va obosi, secreţia de insulină va scădea, insulina nu va mai fi
capabilă sa asigure pătrunderea glucozei în celule şi astfel va apărea
hiperglicemia şi diabetul zaharat.
Alte cauze de apariţie a diabetului
Pe lângă alimentaţie alţi factori importanţi sunt stressul, leziuni ale
SNC, boli ale pancreasului (pancreatita cronică sau pancreatita acută
chirurgicală), hepatitele cronice sau cirozele hepatice prin perturbări ale
metabolismului glucidelor.
Cauzele se pot interfera la cele două tipuri de diabet.

Subcapitolul 2.2- Manifestari ale diabetului zaharat

Mai mult de jumatate din pacienti nu au nici un simptom, diagnosticul


stabilindu-se abia in prezenta complicatiilor cronice ale diabetului zaharat
sau ca urmare a analizelor de laborator efectuate cu ocazia altor boli.
De aici rezida importanta unor investigatii de laborator macar anuale
mai ales la persoanele care au factori de risc pentru diabet (locul de
frunte fiind ocupat de obezitate, tulburari ale metabolismului grasimilor,
alimentatia bogata in grasimi si dulciuri, stresul, sedentarismul).
Atunci cand se manifesta, diabetul poate fi sugerat de
urmatoarele simptome:

 urinari frecvente si in cantitate mare;


 sete exagerata;
 senzatia permanenta de foame;
 intarzierea in vindecarea ranilor;
 intepaturi sau furnicaturi la nivelul membrelor;
 infectii frecvente;
 tulburari de vedere;

Aceste tulburari apar in timp si persista multi ani, timp in


care diabetul zaharat de tip 2 poate ramane nediagnosticat. In aceste
cazuri diagnosticul se pune tarziu, cand complicatiile bolii au aparut.
Foarte important este ca in prezenta acestor simptome pacientul sa se
adreseze medicului de familie pentru a adopta atitudinea terapeutica
adecvata situatiei si pentru a fi urmarit si consiliat de acesta.
Verificarea glicemiei se poate face la un diabetic prin determinarea
ei la un laborator, dar si folosind un glucometru
( automonitorizare). Aprecierea se face cunoscand valorile glicemiei
intre care se considera ca tratamentul este eficient:

 90-130mg/dl inainte de mesele principale;


 mai mici de 180 mg/dl dupa mesele principale la 2 ore.
La masurarea glicemiei cu glucometrul trebuie respectate urmatoarele
reguli:

 spalarea mainilor si uscare lor;


 se verifica data de expirare a benzilor test;
 se foloseste o picatura de sange mai mare;
 se verifica calibrarea aparatului;
 se curata aparatul;
 nu se foloseste dezinfectarea zonei intepate cu alcool.

Simptomele diabetului de tip I sunt:


- senzatie de sete;
- senzatie de foame, indeosebi dupa servirea mesei;
- senzatie de gura uscata;
- urinare frecventa;
- pierdere inexplicabila in greutate, desi bolnavul mananca mult si are
pofta de mancare;
- oboseala, stare de slabiciune;
- vedere incetosata;
- furnicaturi sau amorteli la nivelul mainilor sau picioarelor;
- rareori, pierderea cunostintei.

Simptomele diabetului de tip II sunt asemanatoare, dar se dezvolta


mai incet. La cele de mai sus se mai pot adauga:
- vindecare mai inceata a plagilor sau a taieturilor;
- mancarimi ale pielii, indeosebi in zona vaginala sau inghinala.

Subcapitolul 2.3-Diabetul zaharat -Factori de risc

Factorii de risc pentru diabet


Desi cauzele diabetului sunt necunoscute, exista o serie de factori de risc
a caror prezenta creste „sansa" de a face diabet. Acestia sunt:
1. Diabet in familie.
Daca un parinte, un frate sau o sora are diabet, riscul dumneavoastra de a
face diabet este crescut.
2. Rasa.
Diabetul este mai frecvent intalnit la hispanici, la afroamericani, la
asiatici si la americanii nativi.
3. Greutatea ponderala in exces.
Daca aveti o greutate mai mare cu 20% fata de cea normala, riscul de a
dezvolta diabet este mai mare.
4. Hipertensiunea arteriala.
5. Nivelul anormal al colesterolului HDL (colesterolul „bun") sub
35 mg/dl si trigliceridele peste 250 mg/dl sunt factori suplimentari de risc.
6. Varsta.
Riscul de a face diabet creste progresiv cu varsta.
7. Administrarea unor medicamente.
Tiazidele folosite ca diuretice in tratamentul hipertensiunii arteriale,
steroizii, cum ar fi Prednisonul sau Dexametazona, Hidantoina,
Ciclosporina etc.
8. Alcoolul si tigarile.
9. Boli autoimune si virusuri.

Diabetul de tip 1, factori de risc

Un istoric familial de diabet zaharat de tip 1. Daca au existat in


familie cazuri de persoane cu aceeasi afectiune, sunt mai mari sansele ca
si tu sa ai anticorpi care sa atace celulele beta. Dar aceasta nu este un
argument suficient pentru a se putea prezice ca vei avea si tu aceasta
boala.

• Rasa. Persoanele cu pielea alba au un risc mai mare de a face diabet


zaharat tip 1 comparativ persoanele de culoare, asiatice sau cu hispanicii.

• Prezenta in sange a anticorpilor anti receptori insulinici. Persoanele care


au atat un istoric familial de diabet zaharat de tip 1, cat si anticorpi anti
receptori insulinici sunt mai susceptibile de a face diabet. Membrii de
familie ai persoanelor cu diabet zaharat de tip 1 pot sa isi faca analize
pentru a vedea daca au anticorpi anti receptori insulinici.

Diabetul de tip II, factori de risc

Factorii de risc sunt acele probleme fizice care iti cresc sansele de a
face aceasta boala. Aceasta nu inseamna ca te-ai imbolnavit de diabet
zaharat de tip 2 din cauza lor, ci doar ca ai adaugat riscuri la cel putin
doua dintre situatiile de mai sus.

Exista si factori de risc pe care nu ii poti controla, cum ar fi varsta de


peste 45 ani, dar cei mai multi factori sunt legati de sanatatea ta si
antecedente medicale tratabile. De exemplu, risti diabet de tip 2 daca ai:

• Prediabet
• Probleme ale inimii si ale vaselor coronariene

• Hipertensiune arteriala, chiar daca este tratata si sub control

• Diabet gestational (diabet in timp ce ai fost gravida)

• Sindromul ovarului polichistic (PCOS)

• HDL ("colesterolul bun") scazut

• Trigliceride crescute

• Supraponderalitate

• Depresie

• Nigricans acanthosis, o afectiune a pielii care se manifesta prin cu


eruptii cutanate intunecate in zona gatului sau axilei

Subcapitolul 2.4- Diabetul zaharat -Simtomatologie

a) Simptomatologia atipică: boala este descoperită întâmplător, cu


ocazia unui examen clinic sau a unei analize. Alteori bolnavul
se adresează medicilor pentru diverse afecţiuni sau tulburări
(dermatite, furunculoze, nevralgii), care în acest caz sunt
complicaţii ale diabetului.
b) Simptomatologia tipică: această manifestare este caracteristică
bolii. Bolnavul prezintă triada clinică specifică: polifagie
(foame exagerată) uneori adevărată bulimie, poliurie şi
polidipsie. Polifagia apare deoarece ţesuturile sunt într-o
"foame" permanentă de glucoză, pentru că aceasta nu poate fi
consumată ca urmare a lipsei de insulină. Poliuria se datorează
glucozei crescute în sânge, care va trebui eliminată.
Eliminarea glucozei prin urină se face cu ajutorul apei care
provine din ţesuturi. Aşa se explică poliuria (5-7 I în 24h) şi polidipsia
(senzaţia de sete), care este continuă, diurnă şi nocturnă. Polifagia
contrastează cu scăderea ponderală.
I Simptomatologia diabetului zaharat de tip I
(insulino-dependent)
Se echilibrează numai cu insulină. Apare la 15-20% dintre diabetici,
în special sub 40 ani, slabi (poate apărea şi după 40 ani), debutul este de
obicei brutal. Poate apărea şi la copil (diabet juvenil), la adolescent, dar
şi la vârstnici peste 60-65 ani (diabet senil). Cauzele mai fcecvente sunt
ereditatea şi infecţii virale. Debutează uneori prin comă, alteori prin
slăbirea progresivă, apetit exagerat, sete intensă, cu ingestie exagerată de
lichide şi eliminarea de urină mult crescută (până la 15-20 I pe zi).
Pierderea în greutate variază de la 5-6 kg la 20-30 kg în timp relativ
scurt. Se asociază astenia fizică şi psihică, anxietatea etc. Apare
hiperglicemia şi glicozuria, iar corpii cetonici sunt prezenţi în sânge si
urină.
Formule perfect incadrabile în forma tipic cunoscută a diabetului
de tip II, dar care într-un moment al evoluţiei, datorită unor factori
conjuncturali de agresiune a organismului (microbiană, virotică, stres),
necesită tratamentul insulinic; diabetul zaharat tip II cu debut în tinereţe,
cu caracteristica că nu necesită pentru echilibrare tratament insulinic, nu
prezintă instabilitate şi accidente acidocetozice.
Diabetul zaharat secundar, categorie în care intra formele de
diabet apărute în următoarele condiţii patologice:
 asociat altor boli pancreatice - pancreatite, neoplasme
pancreatice, rezecţii pancreatice;
 asociat unor hiperfuncţii glandulare - acromegalie, sindrom
Cusing;
 asociat unor medicamente sau toxine diabetogene (diuretice,
tiazidice, cortizon, beta-blocante, psihotrope, unele citostatice şi
imunosupresoare, unele pesticide)
Toleranta anormala la glucoza - sau ceea ce unii autori în practica
curentă denumesc diabet chimic - care poate fi cu obezitate sau fără
obezitate.
Diabetul zaharat gestantial - defineşte diabetul apărut la femeile
gravide ca şi anomaliile de toleranţă la glucoza apărute în această
perioadă. Aceasta este o formă heterogenă pentru că include atât diabet
de tip I, cât şi tip II, care pot dispărea după naştere sau se pot
permanentiza.
Clinica diabetului zaharat tip I
Stadiile premergătoare ale diabetului zaharat de tip I rămân de cele
mai multe ori nedescoperite, nevoia de insulină apărând brusc şi nu
rareori prin coma inaugurală, cu precădere la copii.
De obicei data debutului este greu de precizat, acesta fiind adesea
insidios, scăderea toleranţei la glucoză instalându-se treptat.
Tabloul clinic In forma sa completă include numeroase semne şi
simptome relevatoare pentru diagnosticul diabetului zaharat.
Patru dintre ele alcătuiesc "patrulaterul" caracteristic clasic
simptomatic sugerativ al diabetului zaharat: polidipsie, poliurie,
polifagie, scădere ponderală. Atunci când ele apar în cazul copilului,
adolescentului sau a adultului tânăr, pot fi impresionante şi costituie
elemente importante ale diagnosticului clinic al diabetului de tip I.
Polidipsia - setea accentuată reprezintă adesea primul simptom al
declanşării clinice a bolii. Se instalează treptat sau brusc. Ea poate fi
foarte intensă, predominând noaptea şi se caracterizează prin faptul că nu
dispare ca senzaţie după ingestia de apă.
Poliuria - este supărătoare, poate însuma mai mulţi litri în
24 de ore.
Polifagia - accentuată în special la tineri, instalată într-un
timp scurt, individul observă că slăbeşte deşi cantitativ el
ingeră mult. Pe lângă aceste semne clinice "cardinale" şi cu
valoare numai în contextul creat de ele mai pot aparea:
 astenia fizică şi psihică
 anxietate
 impotenţa sexuală
 crampe musculare
 prurit genital
 infecţii genitale fără răspuns la tratamentele obişnuite
Diagnostic clinic
Toate aceste semne clinice sugerează diagnosticul clinic al existenţei
diabetului zaharat, care ţinând seama că diabetul este de fapt o boală
endocrino-metabolică, trebuie completat cu elemente de diagnostic de
laborator.
Diagnosticul de laborator
Specifice ca semne de laborator sunt creşterea glicemiei şi glicozuriei.
Glicemia este analiză relevatoare pentru diagnosticarea şi conducerea
tratamentului diabetului zaharat Metoda de laborator cea mai folosită în
tara noastra este cea colorimetrică (cu ortoluidină) care are o tehnică
simplă şi rapidă. Valorile normale sunt de 60-110 mg% glucoză. In afară
de aceste metode clasice de laborator, determinarea glicemiei se mai
poate face prin folosirea testelor (bandalete, stripsuri) reactive. Acestea
sunt metode rapide uşor de manevrat ce folosesc metoda enzimatică cu
glucozoxidoza (reacţie specifică pentru glucoză), determinarea
facându-se din sângele capilar. glicozuria sau prezenţa glucozei în urină,
este mai puţin specifică pentru diagnosticul diabetului zaharat luată izolat.
Aceasta pentru că există afecţiuni (diabetul renal) care se însoţesc de
prezenţa glicozuriei.
Glicozuria are valoare în diagnosticul diabetului zaharat numai atunci
când se asociază cu o creştere concomitentă a glicemiei.
acetonuria - prezenţa corpilor cetonici în urină are valoare mai ales în
stabilirea gradului de dezechilibru al metabolismului glucidic.

II Simptomatologia diabetului zaharat de tip II


(insulino-independent)

Este forma cea mai frecventă (60-70%). Apare după 40 ani, mai
ales la persoane obeze. Debutul este insidios şi evoluţia progresivă.
Tabloul clinic nu este zgomotos. Uneori este imposibil de stabilit
precoce, diagnosticul.
Dimineaţa, pe nemâncate se recoltează sânge venos pe fluorură Na şi
se dozează glucoza.
Glicemia â jeun normală este de 80-120 mg/ 100 ml (metoda Jensen).
Glicemia â jeun > 120 mg / 100 ml indică diabet zaharat.
Alteori, diagnosticul este stabilit întâmplător, sau datorită unor
complicaţii (prurit vulvar, balanită, astenie genitală, tulburări menstruale,
eczemă sau piodermită etc). Foarte adeseori, diagnosticul este revelat de
complicaţii grave (artrită cu sau fără cangrenă, afecţiuni coronariene,
accidente vasculare cerebrale, afecţiuni oculare, renale etc). Acestea se
datoresc acţiunii îndelungate a hiperglicemiei asupra vaselor şi organelor.
In general este vorba despre un bolnav obez, care mănâncă mult, care
se neglijeaza de ani de zile. Tabloul de laborator arată hiperglicemie şi
uneori glicozurie. Intre starea brutală de debut şi modul insidios de
evoluţie apar cateva tulburări care pot atrage atenţia: astenie, apetit
capricios, sete mare. Manifestările descrise sunt de obicei semne tardive.
Tot in tipul II se înscrie şi diabetul iatrogen. Acesta apare după
tratamentul prelungit cu cortizon, sau după diuretice tiazidice (Nefrix).
De obicei, semnele iatrogene sunt tranzitorii. Din cele prezentate mai
sus, reiese utilitatea efectuării probei hiperglicemiei, provocate în orice
suspiciune de diabet zaharat.
Pentru diagnosticul diabetului zaharat se efectuează urmatoarele teste:

1. Glicemia â jeun (bazală)


2. Testul tolerantei la glucoză pe cale orală (TTGO) Glicemia â jeun
se administrează 75 g glucoză pulvis. Se recoltează sânge venos
timp de 2 ore la intervale de 30 minute.
3. Glicemia normală la 2 ore după încărcare este <= 200 mg /100 ml.
4. Glicemia la TTGO >= 200 mg / 100 ml caracterizează
diabetul zaharat.
5. Testul cortizon - glucoză (testul Fajons - Conn). TTGO obişnuit la
care cu 12 şi 2 ore înainte de efectuare se administrează 50 mg de
Cortizon acetat sau 100 mg Prednison. Normal, glicemia la 2 ore
<= 140 mg /100 ml. Glicemia >= 140 mg / 100 ml sugerează
diabet zaharat latent, până la 40 ani, cu TTGO normal sau
neinterpretabil.
6. Testul cu Tolbutamid intravenos Se administrează intravenos 1 g
Tolbutamid (Rastinon); se recoltează sânge venos la intervale
variabile de timp de 3 ore. Normal, glicemia scade cu 30-35%,
revenind la valoarea iniţială după 2 ore. în diabetul zaharat
glicemia scade cu 20-25% faţă de valoarea iniţială, revenind rapid
la normal.
7. Glicozuria: Se determină în urina din 24 ore după metode diferite
(Fehling, Benedict, Nillander etc.). în diabetul zaharat glicozuria
ajunge până la4 70-80 g pe 24 ore.
8. Cetonuria: Corpii cetonici se determină în urina din 24 ore cu
ajutorul reactivului Legal (metodă calitativă). Cetonuria
cantitativă normală este de 1,5-3,5 mg /100 ml. Corpii cetonici în
urină sunt prezenţi în diabetul zaharat decompensat (cetoacidoză).
9. Rezerva alcalină: Valori normale de 27 mEq /I. Rezerva alcalină
scade în diabetul zaharat decompensat.
In formele tipice se bazează pe triada clinică simptomatică: polifagie,
poliurie, polidipsie. Glicemia crescută peste 1,20 g %o,TTGO >= 200
mg % şi glicozuria confirmă diagnosticul.
In formele cu simptomatologie atipică, probele de laborator -
glicenrlia şi glicozuria - lămuresc problema.
Diagnosticul diferenţial: are în vedere deosebirea diabetului zaharat
de o serie de alte stări morbide asemănătoare şi anume:

o Glicozuria renală, numită şi "diabetul renal": glicemia este


normală, TTGO normal, dar bolnavul are glicozurie, pentru că
pragul renal de eliminare a glucozei este scăzut.
o Glicozuriile paradiabetice, numite şi glicozurii alimentare, se
observă în supraalimentaţie, în obezitate, la hipertensivi, în unele
discrinii (hipofizare, tiroidiene, suprarenale, ovariene) sau uneori
în insuficiente hepatice (ciroze). Bolnavii nu prezintă semnele
clinice ale diabetului.
Glicozuria nu depăşeşte 10 g %, iar glicemia nu trece de 1,25 g %
dimineaţa. Aceste stări sunt numite de unii autori şi stări
"prediabetice", urmând a sugera că ele pot evolua spre un diabet
adevărat. Alţii le numesc "diabete extrainsulare", adică diabete
prin tulburări în mecanismul de glicoreglare.

Diabetul insipid: este o afecţiune care poate crea confuzie cu diabetul


zaharat. Semnul caracteristic în diabetul insipid este poliuria excesivă
(10-20 I /24 h). Tulburarea este datorită hormonului antidiuretic secretat
de lobul posterior al hipofizei în cantităţi reduse. Diferenţierea de
diabetul zaharat se bazează pe absenţa hiperglicemiei şi a glucozei în
urină şi pe densitatea urinei care este scăzută, sub 1001-1002; TTGO
normal. In diabetul zaharat, urina are o densitate mare (1025-1028), din
cauza prezenţei glucozei.
Lactozuria de sarcină: apare la sfârşitul sarcinii şi în perioada de
alăptare, glicemia şi TTGO sunt normale, iar în urină este prezentă
lactoza.
Diagnosticul cu certitudine: în cazurile de dubiu ni-l dă proba de
laborator numită hiperalicemia provocată. Pentru aceasta, începând cu
trei zile înainte de efectuarea testului, pacientul va ingera un regim
glucidic în cantitate normală (minimum 250 g glucide pe zi). Cu 12 ore
înainte de începerea testului, pacientul va păstra un post absolut, iar în
timpul testului fumatul este interzis. Se recoltează sânge prin punctie
venoasă pentru determinarea glicemiei "â jeun", se administrează apoi
pulbere de glucoză dizolvată în 250 ml de apă, soluţie pe care bolnavul o
va ingera în decurs de 30 minute. Se recoltează sânge pentru dozarea
glicemiei la intervale de 30, 60, 90 şi 120 de minute.
Testul este negativ dacă la o oră valoarea glicemică nu depăşeşte 150
mg % sau la două ore nu depăşeşte 120 mg %.
Testul este pozitiv dacă la o oră valoarea glicemică este mai mare de
200 mg % şi dacă această valoare se menţine la încă un test.

Subcapitolul 2.5- Diabetul zaharat de tip I


Diabet zaharat – Tipul I

Tipul I – În diabetul zaharat de tip I (denumit în trecut diabet


insulino-dependent sau diabet cu debut juvenil), peste 90% din
celulele pancreatice care produc insulină sunt distruse definitiv. Ca
urmare, producţia pancreatică de insulină este redusă sau absentă. Numai
aproximativ 10% din cazurile de diabet sunt de tip I. Majoritatea
persoanelor cu diabet zaharat tip I fac boala înainte de 30 de ani.
Se considetă că un factor de mediu – probabil o infecţie virală sau un
factor nutriţional, care acţionează în copilărie sau în adolescenţă – induce
distrucţia celulelor pancreatice care produc insulină de către sistemul
imunitar al organismului. Anumite persoane sunt mai susceptibile la
acţiunea factorilor de mediu, din cauza unei predispoziţii genetice.

Diabet zaharat de tip I – Simptome


Cele 2 tipuri de diabet au simptome foarte similare. Primele
simptome sunt determinate de efectele directe ale hiperglicemiei. Când
glicemia creşte peste 160-180 mg/dL, începe eliminarea de glucoză în
urină. Dacă excreţia urinară de glucoză creşte şi mai mult, rinichii vor
excreta cantităţi suplimentare de apă pentru a dilua glucoza.
Din cauza eliminării unor volume urinare mari, persoanele cu diabet
urinează frecvent (poliurie). Creşterea eliminării lichidiene conduce la
sete intensă (polidipsie). Pierderile calorice pe cale urinară conduc la
scădere ponderală. Pentru a compensa, apetitul indivizilor afectaţi creşte.
Alte simptome includ tulburări de vedere, somnolentă, greaţă şi
reducerea rezistenţei la efort.

Tipul I – La persoanele cu diabet de tip I, simptomele debutează


adeseori brusc şi cu intensitate crescută. Se poate instala rapid o stare
denumită cetoacidoză diabetică. În absenţa insulinei, majoritatea celulelor
din organism nu pot folosi glucoza din sânge. Pentru a supravieţui, aceste
celule încep să utilizeze un mecanism secundar pentru producerea
energiei. Celulele adipoase încep să metabolozeze grăsimile, ceea ce
conduce la producţia unor compuşi denumiţi cetone. Cetonele reprezintă
o sursă de energie celulară, însă determină acidifierea sângelui
(cetoacidoză).
Simptomele iniţiale ale cetoacidozei diabetice includ senzaţie intensă
de sete şi elimonarea unor volume urinare mari, scădere ponderală, greaţă,
vomă, oboseală şi – în special la copii – dureri abdominale.
Respiraţia devine profundă şi rapidă, deoarece organismul încearcă să
corecteze acidoza sanguină. Aerul expirat miroase a acetonă, mirosul
fiind determinat de cetonele excretate prin respiraţie. În absenţa
tratamentului, cetoacidoza diabetică poate evolua către comă şi deces,
uneori în decurs de numai câteva ore.

Diabet zaharat de tip I – Complicaţii

Pe termen lung, persoanele cu diabet pot prezenta numeroase


complicaţii severe. Unele dintre aceste complicaţii debutează în primele
luni de la instalarea diabetului, însă majoritatea apar numai după câţiva
ani. Cele mai multe complicaţii sunt progresive. Cu cât pacienţii îşi pot
controla mai bine valoarea glicemiei, cu atât riscul apariţiei sau
agravării complicaţiilor se reduce.
Creşterea glicemiei conduce atât la îngustarea vaselor sanguine de
calibru redus, cât şi a vaselor mari. În pereţii vaselor sanguine mici se
acumulează substanţe zaharidice complexe, determinând îngroşarea şi
creşterea permeabilităţii acestora. Aportul sanguin tisular se reduce
progresiv, în special la nivelul tegumentului şi nervilor.
Controlul inadecvat al glicemiei conduce şi la creşterea concentaţiei
lipidelor sanguine, cu apariţia aterosclerozei şi diminuarea fluxului
sanguin prin vasele mari. Ateroscleroza este de 2-6 ori mai frecventă la
persoanele cu diabet decât la cele fără această boală şi tinde să apară la
vârste mai tinere.
În timp, creşterea glicemiei şi tulburările circulatorii conduc la
apariţia de leziuni ale inimii, creierului, membrelor, globilor oculari,
rinichilor, nervilor şi tegumentului, cu apariţia anginei, insuficienţei
cardiace, accidentelor vasculare cerebrale, crampelor musculare la mers
(claudicaţie), scăderea acuităţii vizuale, insuficienţă renală, tulburări
neurologice (neuropatii) şi degradarea pielii. Infarctul şi accidentul
vascular cerebral sunt boli mai frecvente la persoanele cu diabet.

Tulburările circulatorii cutanate conduc la apariţia ulceraţiilor şi


infecţiilor, iar plăgile se vindecă mai greu. Persoanele cu diabet au risc
crescut de a face ulceraţii şi infecţii ale picioarelor sau gambelor.
Adeseori, aceste leziuni se vindecă lent sau deloc, astfel încât devine
necesară amputarea segmentului afectat.
Aceşti pacienţi dezvoltă adeseori infecţii bacteriene şi fungice, de
obicei la nivel cutanat. Când nevelul glicemiei este ridicat, globulele albe
nu pot combate infecţiile în mod eficace. Orice infeţie care apare are
evoluţie mai severă decât în mod normal.
Leziunile vaselor sanguine de la nivelul globilor oculari pot conduce
la pierderea vederii (retinopatie diabetică). Aceste vase pot fi blocate prin
intervenţie chirurgicală laser, fiind astfel prevenite leziunile retiniene. Ca
urmare, persoanele cu diabet ar trebui să efectueze anual un examen
oftalmologic prin care să fie depistate precoce leziunile oculare.
Apar tulburări funcţionale renale, care uneori evoluează către
insuficienţă renală ce necesită dializă sau transplant renal. De obicei
medicii analizează urina persoanelor cu diabet pentru a depista creşterea
eliminării de proteine (albumină), care este un semn precoce de afectare
renală. La primul semn de complicaţii renale, pacienţii primesc de obicei
tratament cu inhibitori ai enzimei de conversie a angiotensinei (IECA),
medicamente care reduc rata de deteriorare a funcţiilor renale.
Leziunile nervilor se manifestă în mai multe moduri. Când este
afectat un singur nerv, apare brusc senzaţie de slăbiciune la nivelul unui
membru superior sau inferior. În caz de leziuni ale nervilor mâinilor şi
picioarelor (polineuropatie diabetică), pacienţii prezintă tulburări de
sensibilitate, senzaţie de furnicături sau durere şi slăbiciune la nivelul
segmentelor afectate. Afectarea nervilor cutanaţi cresc riscul de leziuni
tegumentare repetate, deoarece indivizii nu pot percepe variaţiile de
presiune şi temperatură.

Diabetul zaharat de tip I – Tratament

Tratamentul diabetului constă în regim alimentar, activitate fizică,


educaţie şi – în majoritatea cazurilor – medicamente. Dacă o persoană cu
diabet reuşeşte să îşi controleze glicemia, riscul apariţiei complicaţiilor
este mult diminuat. Scopul tratamentului diabetului este aşadar
menţinerea glicemiei la valori normale cât mai mult timp posibil.
Tratamentul hipertensiunii arteriale şi hipercolesterolemiei poate
preveni de asemenea unele complicaţii ale bolii. Este eficace şi
administrarea zilnică a unei doze mici de aspirină.

Persoanele cu diabet beneficiază foarte mult dacă învaţă despre boala


pe care o au, înţelegând modul în care regimul alimentar şi activitatea
fizică le afectează glicemia şi aflând cum să evite complicaţiile.
Informaţiile pot fi oferite de o asistentă medicală instruită special în
acest scop.
Indivizii cu diabet ar trebui să poarte întotdeauna la ei o brăţară
medicală care să atragă atenţia medicilor asupra prezenţei acestei boli.
Aceste informaţii permit iniţierea rapidă a tratamentului salvator, în
special în caz de traumatisme sau alterare a stării mentale.
Reglarea regimului alimentar este foarte importantă, indiferent de
tipul bolii. Medicii recomandă adoptarea unei diete sănătoase şi
echilibrate, precum şi depunerea de eforturi pentru menţinerea unei
greutăţi corporale normale. Unele persoane beneficiază dacă discută cu
un nutriţionist pentru a pune la punct un regim dietetic optim.
Persoanele cu diabet de tip I, care reuşesc să îşi menţină o greutate
corporală normală, pot necesita numai doze mici de insulină. În general,
persoanele diabetice nu ar trebui să consume alimente dulci în cantităţi
mari. De asemenea, este bine ca mesele să fie luate la intervale regulate;
perioadele lungi între mese trebuie evitate.
Deoarece există o predispoziţie pentru creşterea colesterolului
sanguin, este necesară limitarea aportului alimentar de grăsimi saturate.
Uneori trebuie administrate medicamente care reduc nivelul
colesterolului. Adoptarea unui program
regulat de activitate fizică ajută de asemenea la controlul greutăţii şi
glicemiei. Menţinerea glicemiei la valori scăzute este dificilă.
Cel mai important
risc este acela că încercarea de a reduce concentraţia sanguină a glucozei
poate conduce la scăderea prea accentuată a glicemiei (hipoglicemie).
Hipoglicemia trebuie tratată de urgenţă. Trebuie administrată glucoză în
decurs de câteva minute pentru a preveni leziunile permanente şi a
ameliora simptomele. De obicei se administrează zahăr. Cu toate că orice
tip de glucide este adecvat, glucoza acţionează mai rapid decât zahărul de
masă (zahărul obişnuit conţine sucroză).
Multe persoane cu diabet au la ele tablete de glucoză sau recipiente în
care există glucoză dizolvată. Alte opţiuni sunt ingestia unui pahar de
lapte (care conţine lactoză, un tip de zaharid), apă cu zahăr, suc de fructe
sau consumul de prăjituri, fructe sau alte alimente dulci. În situaţiile mai
grave poate fi necesară administrarea intravenoasă a glucozei.
Un alt tratament pentru hipoglicemie constă în administrarea
de glucagon. Glucagonul se poate injecta intramuscular şi induce în
numai câteva minute eliberarea hepatică a unor cantităţi mari de glucoză.
Există mici truse care conţin o seringă plină cu soluţie de glucagon,
care pot fi utilizate de persoanele cu diabet în situaţiile de urgenţă.
Cetoacidoza diabetică este de asemenea o urgenţă medicală, deoarece
poate cauza comă şi deces. Este necesară spitalizarea, de obicei în
unitatea de terapie intensivă. Se administrează intravenos cantităţi mari de
lichide şi electroliţi, cum ar fi sodiu, potasiu, clor şi fosfat, pentru a
substitui pierderile produse prin urinare excesivă. În general se
administrează insulină intravenos, deoarece astfel acţionează rapid şi
doza poate fi reglată mai uşor. Se măsoară la fiecare 2 ore nivelul
glucozei, cetonelor şi electroliţilor. De asemenea, se măsoară şi aciditatea
sanguină.
Uneori sunt necesare tratamente suplimentare pentru a corecta
acidoza crescută. Însă controlul glicemiei şi înlocuirea electroliţilor
pierduţi permit restabilirea echilibrului acido-bazic normal al
organismului.
Tratamentul comei hiperosmolare hiperglicemice non-cetotice este
asemănător cu cel al cetoacidozei diabetice. Trebuie înlocuite pierderile
lichidiene şi electrolitice. Glicemia trebuie redusă la normal treptat,
pentru a evita transferurile lichidiene bruşte la nivelul ţesuturilor
cerebrale. Concentraţia sanguină a glucozei este mai uşor de controlat în
comparaţie cu coma cetoacidotică, iar aciditatea sanguină nu creşte foarte
mult.

Diabetul zaharat de tip I – Tratamente experimentale

În cazul diabetului de tip I există tratamente experimentale


promiţătoare. Un astfel de tratament constă în transplantul unor celule
care produc insulină. Această procedură nu se realizează însă de rutină
deoarece necesită administrarea de medicamente imunosupresoare pentru
a preveni rejecţia transplantului. Există tehnici noi cu ajutorul cărora
imunosupresia ar putea să nu mai fie necesară.

Subcapitolul 2.6 Diabetul zaharat de tip II


Diabetul zaharat tip 2 (denumit în trecut diabet
non-insulino-dependent sau diabet cu debut la vârsta adultă) se
caracterizează prin faptul că pancreasul continuă să producă insulină,
uneori chiar mai multă decât în mod natural.
Însă organismul dezvoltă rezistenţă la efectele insulinei, astfel încât în
realitate există un deficit insulinic.

Diabet zaharat tip 2 - Factori de risc

Diabetul de tip 2 poate apărea la copii şi adolescenţi, însă de obicei


debutează la persoane în vârstă de peste 30 de ani şi devine din ce în ce
mai frecvent la grupele de vârstă superioare.
Aproximativ 15% din persoanele în vârstă de peste 70 de ani au
diabet zaharat tip 2. Anumite grupuri rasiale şi culturale au risc crescut de
a face diabet tip 2: persoanele de rasă neagră şi de etnie hispanică, care
trăiesc în Statele Unite, au un risc de 2-3 ori mai mare decât populaţia
generală. De asemenea, diabetul de tip 2 are agregare familială.
Factorul de risc principal pentru apariţia diabetului de tip 2
este obezitatea, iar 80-90% din persoanele cu această boală sunt
supraponderale. Deoarece obezitatea produce rezistenţă la insulină,
persoanele afectate necesită cantităţi foarte mari de insulină pentru
menţinerea volorilor normale ale glicemiei.Anumite boli şi medicamente
pot afecta modul în care organismul foloseşte insulina şi pot conduce la
apariţia diabetului de tip 2. Nivelul crescut de corticosteroizi (prezent în
caz de boală Cushing sau în caz de tratament cu corticosteroizi de sinteză)
şi sarcina (diabet gestaţional) sunt cele mai frecvente cauze de modificare
a modului în care organismul răspunde la insulină.
De asemenea, diabetul poate apărea la persoanele care produc
cantităţi excesive de hormon de creştere (acromegalie) şi la cele cu
tumori care secretă anumiţi hormoni. Pancreatitaseveră sau recurentă,
precum şi alte boli care lezează direct pancreasul, pot conduce la
instalarea diabetului.

Diabet zaharat tip 2 - Simptome

Persoanele cu diabet zaharat de tip 2 pot fi asimptomatice timp de


mulţi ani sau chiar decade înainte de a fi diagnosticate. Simptomele pot fi
subtile. Creşterea volumului urinar şi senzaţia de sete sunt uşoare la
început, agravându-se progresiv pe parcursul săptămânilor sau lunilor. În
final, indivizii prezintă oboseală extremă, vedere neclară şi deshidratare.
Uneori, în stadiile precoce ale diabetului, glicemia scade anormal de mult,
o manifestare denumită hipoglicemie. Deoarece
persoanele cu diabet tip 2 produc o cantitate redusă de insulină,
cetoacidoza în mod normal nu apare. Însă glicemia poate deveni extrem
de ridicată (adeseori peste 1.000 mg/dL). Valori atât de mari se
înregistrează în situaţiile stresante, cum ar fi infecţiile sau anumite
tratamente medicamentoase. Când glicemia creşte foarte mult, pacienţii
pot prezenta deshidratare severă, care poate conduce la confuzie mentală,
somnolenţă şi crize convulsive, o afecţiune denumită comă hiperosmolară
hiperglicemică non-cetozică.

Diabet zaharat tip 2 - Diagnostic

Diagnosticul de diabet se stabileşte prin depistarea unor concentraţii


crescute ale glucozeisanguine. Glicemia este frecvent verificată în timpul
evaluărilor medicale de rutină. Verificarea anuală a glicemiei este
deosebit de importantă la persoanele în vârstă, deoarece diabetul este
mult mai frecvent la aceşti indivizi. Este posibil ca un anumit individ să
aibă diabet, în special diabet de tip 2, şi să nu ştie acest lucru. Medicul
trebuie să verifice glicemia şi la persoanele care prezintă sete intensă,
urinare crescută, senzaţie intensă de foame, infecţii frecvente, sau oricare
alte complicaţii asociate cu diabetul.
Pentru a măsura glicemia, se prelevă o mostră sanguină după ce
persoana a întrerupt alimentaţia timp de 12 ore. Însă este posibilă şi
recoltarea de sânge după ce individul a mâncat. După masă, creşterea
glicemiei este normală, însă valoarea acesteia nu trebuie să fie prea
mare. În caz de repaus alimentar glicemia nu trebuie niciodată să fie mai
mare de 126 mg/dL. Chiar şi după masă, glicemia nu trebuie să
depăşească 200 mg/dL. De asemenea, medicii măsoară nivelul unei
proteine sanguine, denumită hemoglobină ArC (denumită şi hemoglobină
glicozilată). Această analiză este utilă pentru confirmarea diagnosticului
la adulţii la care concentraţia sanguină a glucozei este numai uşor crecută.
Uneori poate fi efectuat un alt test, denumit testul de toleranţă la
glucoză; de exemplu, acesta poate fi utilizat la femeile însărcinate care
prezintă manifestări de diabet gestaţional, sau la persoanele vârstnice care
au simptome de diabet, însă la care glicemia este normală după repaus
alimentar. Acest test nu se foloseşte însă de rutină pentru identificarea
diabetului. Procedura constă în repaus alimentar, urmat de recoltarea unei
mostre sanguine pentru a se determina glicemia; după aceea, individul
evaluat consumă o soluţie specială care conţine o cantitate standard de
glucoză. Ulterioar se recoltează din nou sânge de mai multe ori în
următoarele 2-3 ore, determinându-se de fiecare dată glicemia pentru a
vedea dacă aceasta creşte anormal de mult.

Diabet zaharat tip 2 - Medicamente hipoglicemiante orale

Medicamentele hipoglicemiante orale reduc adeseori în mod adecvat


glicemia la persoanele cu diabet zaharat de tip 2. Însă acestea nu sunt
eficace la pacienţii cu diabet tip 1. Există mai multe clase. Sulfonilureele
(de exemplu, gliburid) şi meglitinidele (de exemplu, rapaglinid)
stimulează pancreasul pentru a produce mai multă insulină (acţiune
secretagogă). Biguanidele (de exemplu, metformin) şi tiazolidindionele
(de exemplu, rosiglitazonă) nu influenţează eliberarea de insulină, însă
cresc răspunsul organismului la acţiunea acestui hormon (sensibilizante la
insulină). Medicul poate prescrie unul din aceste medicamente singur sau
în asociere cu o sulfoniluree.
O altă clasă de medicamente este reprezentată de inhibitorii de
glucozidază, cum ar fi acarboza, care acţionează prin întârzierea
absorbţiei intestinale a glucozei. Hipoglicemiantele orale sunt prescrise
de obicei la persoanele cu diabet de tip 2, dacă dieta şi activitatea fizică
nu conduc la reducerea adecvată a glicemiei. Uneori se administrează o
dată pe zi, dimineaţa, cu toate că unele persoane necesită 2 sau 3
doze. Dacă tratamentul cu un singur medicament nu este suficient, se pot
folosi mai multe tipuri de hipoglicemiante orale. Când glicemia nu poate
fi controlată suficient de bine, trebuie începută administrarea de insulină,
ca monoterapie sau în asociere cu tratament oral.

Capitolul III- Medicatia diabetului zaharat


Tratamentul diabetului zaharat se efectuează -toată viaţa şi constă
următoarele mijloace:
A. dietoterapia,
B. insulinoterapia,
C. antidiabetice orale,
D. exerciţiul fizic,
E. cura balneoclimaterică iar recent
F. transplantul pacreatic şi a pancreasului artificial.
Tratamentul trebuie să fie individualizat, adaptat la evoluţia bolii,
care se poate ameliora, agrava, complica sau asocia cu multe alte
afecţiuni.
Tratamentul pentru diabet zaharat, de tip 1 sau 2, se face cu
medicamente care controleaza nivelul de zahar in sange, in scopul de a
mentine glucoza cat mai aproape de valorile normale, mai ales pentru a
preveni posibilele complicatii ale acestei boli, precum ar fi retinopatia,
piciorul diabeticului si insuficienta renala.
Pentru a trata diabetul zaharat de tip 1, este necesara utilizarea
de insulina zilnic. Tratamentul diabetului de tip 2 se face de obicei cu
medicamente antidiabetice, cum ar fi metformina, glimepirida si
gliclazida, suficiente in majoritatea cazurilor, dar sunt situatii in care
medicul poate recomanda si insulina. In plus, o dieta sanatoasa, specifica
acestor pacineti si practicarea sportului sunt esentiale in toate cazurile.
Tratamentul are ca scop mentinerea glicemiei in limitele normale si
reducerea riscului aparitiilor complicatiilor.
Insulina este singurul medicament care poate trata diabetul zaharat de
tip 1, iar cantitatea si tipul de insulina pe care pacientul trebuie sa le ia
sunt stabilite de medicul diabetolog. Insulina se poate administra prin
injectii sau prin intermediul unei pompe cu insulina.
In diabetul zaharat de tip 2, chiar daca teoretic pacientii nu sunt
„dependenti de insulina”, aceasta poate ajunge sa fie prescrisa de medic
in unele cazuri sau daca boala este avansata. De asemenea, pacientul va
avea un tratament medicamentos si multe indicatii pentru stilul de viata,
miscare si alimentatie.
In orice tip de diabet, regimul alimentar este esential pentru a tine
afectiunea sub control, iar controalele medicale regulate nu trebuie evitate.
Pentru bolnavii de diabet, monitorizarea si controlul glicemiei sunt
esentiale pentru a tine sub control afectiunea si a preveni complicatiile
cauzate de acesta. Cele 5 reguli de aur ale pacientului cu diabet sunt:

1. Administrarea corecta a tratamentului prescris de medic


2. Respectarea unui regim alimentar corespunzator (conform
indicatiilor medicului)
3. Efectuarea de exercitii fizice regulate
4. Mentinerea glicemiei in limitele normale (implicit şi monitorizarea
constantă a glicemiei)
5. Vizitele (controalele) regulate la medicul diabetolog si analizele
periodice recomandate de acesta.

Subcapitolul 3.1- Medicatia diabetului zaharat de tip I

Medicamente pentru diabet zaharat de tip 1


Deoarece in acest tip de diabet pancreasul nu poate produce insulina
sau o produce in cantitati mici, scopul tratamentului este de a simula
producerea naturala a acestui hormon, adica, la aceeasi ora si cantitatea
corecta in functie de nevoile fiecarei persoane, pentru a preveni cresterea
glucozei din sange.
Astfel, pentru a simula actiunea pancreasului, este necesar ca
persoana cu diabet zaharat de tip 1 sa utilizeze cel putin doua tipuri de
insulina, care sunt:
- insulina cu actiune rapida - utilizat de obicei inainte de mese sau imediat
dupa masa, pentru a mentine nivelul normal de glucoza, prevenind
acumularea gluzozei in sange.
- insulina lenta sau retard, precum NPH ( Neutral Protamin Hagedorn)
sau cele obtinute prin recombinare genetica - Glargin ori Detemir
(insulina analog cu durata lunga de actiune 20h), ori insulina cu zinc
(pana la 28 de ore) si sunt folosite doar de 1-2 ori pe zi, pentru ca
actiunea dureaza 12-28 de ore, mentinand nivelul de glucoza stabil pe tot
parcursul zilei..
Pentru a usura aplicarea tratamentului si pentru a reduce numarul de
injectii sunt disponibile, de asemenea, preparate cu combinatii de insulina,
care reunesc doua sau mai multe tipuri de insulina, una retard si o insulina
normala sau analoga. In plus, o alta optiune o reprezinta utilizarea unei
pompe de insulina, care este un dispozitiv mic, conectat la corp, ce poate
fi programat pentru eliberare rapida sau lenta de insulina, in functie de
nevoile fiecarei persoane.
Insulinoterapia
Insulina rămâne unul din mijloacele cele mai bune de
echilibrare a metabolismelor intermediare în diabetul zaharat la peste 25 -
35% dintre bolnavi. Există mai multe tipuri de insuline sintetizate în
ultima vreme. Ele se pot împărţi în următoarele categorii:
a) Insuline cu acţiune rapidă;
b) Insuline cu acţiune intermediară;
c) Insuline cu acţiune lentă;

a) Insulina cu acţiune rapidă folosită la noi în ţară este insulina


ordinară (sau obişnuită), care este o soluţie de insulină cristalină ce se
găseşte în flacoane de 5 ml, conţinând 200 u. pe flacon. Se află sub
formă de soluţie limpede. Este un extras din pancreas de vacă sau porc.
Acţiunea ei diferă după modul de administrare. In administrarea
subcutanată, aceasta începe să acţioneze la 20-30 minute, are acţiune
maximă la 2 ore şi dispare la 6-8 ore de la injectare. In administrarea
intravenoasă, acţiunea sa începe imediat, este maximă la 30-60 minute
şi se termină în 90 minute.
Cantitatea de insulină prescrisă zilnic este în raport de toleranţa
individuală la glucide, de cantitatea de glucide administrată şi de
sensibilitatea la insulină a diabeticului. Se injectează cu 15 minute
înainte de fiecare masă.
Sunt necesare următoarele reguli:
– 1 u. insulină obişnuită echilibrează 2 g de glucide. Pentru a evita
eventualele hipoglicemii terapeutice este indicată menţinerea unei
glicozurii de control de 10 -15 g în urina din 24 ore.
– administrarea prizelor de insulină ordinară să se facă înaintea
fiecărei mese principale: dimineaţa (să fie mai mare sau egală cu
cea de la prânz şi mai mare decât cea de seară), prânz şi seara.
– când cantitatea de insulină ordinară necesară echilibrării diabetului
depăşeşte 70 - 80 u.i.o., este indicat să se recurgă la înlocuirea sa
cu formele lente de insulină.
b) Insuline cu acţiune intermediară:
Izophan - Insulina, care se găseşte în flacoane de 5 ml, conţinând 200
u. insulină. Acţiunea sa începe la o oră de la injectare, are un efect maxim
de acţiune între 3-8 ore şi dispare la 12-14 ore.
Komb - Insulina este preparată din pancreas de vacă sau de porc. Este
compusă din o parte insulină ordinară şi două părţi insulină intermediară.
Acţiunea sa debutează la 45-60 minute de la injectare, are un efect
maxim între 1 1/2 şi 4 ore şi dispare între 9-12 ore. Se injectează cu 1>4
- }k oră înainte de masa de dimineaţă şi seara.
HG - Insulina este o soluţie limpede de insulină bovină, al cărei efect
de acţiune întârziat este obţinut prin adăugarea de globulină wnană bine
purificată. Debutul acţiunii este la o oră, atinge maximum între 3-7 ore şi
o durată de acţiune de 12-16 ore. Se injectează cu % - 1 oră inaintea
meselor de dimineaţă şi seara.

c) Insuline cu acţiune prelungită de 24 ore:


Protamin - Zinc - Insulina - soluţie cu pH uşor alcalin. Acţiunea sa
apare la 3 ore de la injectare, este maximă la 10 -14 ore şi dispare după
24 ore.
Insulina Novo - Lente (Insulina - Zinc - mixtă) se prezintă sub formă
de flacoane de 10 ml, conţinând 400 u. Insulină precipitată cu zinc.
Acţiunea sa începe la 1 Vz oră de la administrare, are un efect maxim
între 7-14 ore şi o durată de acţiune de până la 22-24 ore.
Long - Insulina este un amestec de insulină cristalizată şi insulină
amorfă de porc. Acţiunea sa debutează la o oră de la injectarea
subcutanată , are un efect maxim de 3-8 ore după injectare şi o durată de
acţiune de 18-24 ore. Se administrează sub forma unei singure injecţii, în
doze ce pot să ajungă până la 80 u./zi, dimineaţa sau cu o oră înaintea
mesei. Se prezintă în formă de flacoane de 10 ml, conţinând 400 u.
insulină pe flacon.
In ultimii ani , în tratamentul cu insulină al bolnavilor diabetici s-a
introdus o categorie de insuline care poartă numele de
"Monocomponente". Dintre acestea menţionăm:
– Actropid - insulină porcină de tip insulină obişnuită
monocomponentă, cu o durată de acţiune de 6-7 ore şi
maximum de efect hipoglicemiant între 2 Vz - 5 ore după
injectare. Se găseşte în flacoane de 10 ml dozate la 40 u.i./ml.
Se administrează subcutanat (de 3 ori pe zi tiaintea meselor
principale) şi intravenos.
– Insulina semilentă MC (suspensie neutră de insulină de porc
amorfă). Are o durată de acţiune între 1 Vz - 16 ore, cu
maximum de efect titre 5-10 ore de la injectare. Se
administrează de 2 ori pe zi (dimineaţa şi seara).
Monocomponent lent - insulina este novo-lent insulina
preparată în mod special; are acelaşi mod de activitate ca
novo-lent insulina.
– Monotard - insulina este o soluţie neutră de insulină de porc,
30% în stare amorfă şi 70% în formă cristalină; se
administrează o singură dată pe zi, având o durată de acţiune
între 2-22 ore de la injectare, cu un maximum de efect
hipoglicemiant între 7-15 ore.
– Rapitard MC - insulina este un amestec de insulină de tip
actropid cu insulină semilentă de origine bovină. Are o durată
de acţiune care începe la Vz oră de la injectare şi durează 18-20
ore. Se pot face una sau două prize pe zi.

Reguli în tratamentul cu insulină :


 insulinele vor fi păstrate la rece (4 -7°C), în locuri uscate, ferite de
îngheţ;
 insulinele se agită înainte de folosire;
 insulina trasă în seringă se injectează imediat;
 singura insulină care se poate injecta intravenos în caz de comă
este insulina ordinară; toate celelalte numai subcutanat;
 insulinele cu zinc nu se pot amesteca decât între ele;
 amestecul de insuline este bine să se facă în momentul injectării;
 seringa se fierbe zilnic, cel puţin o dată timp de 30 minute din
momentul când apa începe să fiarbă;
 între o injecţie şi alta seringa poate fi păstrată în alcool, însă pentru
fiecare injecţie acul folosit trebuie să fie sterilizat prin fierbere;
 păstrată în alcool, seringa va fi spălată cu apă distilată;
 bolnavul se va spăla pe mâini înainte de fiecare injecţie;
 va şterge bine cu alcool medicinal locul de injectare (lăsându-l să
se usuce prin evaporare), după care va injecta s.c. cantitatea
necesară de insulină.
Locul de injectare este bine să fie schimbat în permanenţă (sau
insulină asociată cu hialuronidoza).

Efectele secundare ale tratamentului cu insulina

1. Reacţii alergice: se manifestă sub două forme: papulă eritematoasă


nodul indurat subcutanat, care poate duce la lipodistrofii
Se mai descriu: urticarie pe pleoape şi faţă, greaţă, vărsături, dureri
abdominale, tulburări respiratorii, tulburări cardiovasculare
(tahicardie, palpitaţii). Insulinele bovine sunt mai alergizante decât
cele porcine, sau umane.
2. Insulino-rezistenta: starea de hiposensibilitate la insulină. Pfeiffer
consideră că dacă necesarul de insulină depăşeşte 60 u.i.o. zilnic, este
vorba de o insulino-rezistenţă.
3. Hipoglicemia: cel mai frecvent accident provocat de
insulină la diabetici.
4. Lipodistrofia insulinică: frecvent întâlnită. Tulburări de vedere: sunt
reversibile într-un timp de 10 -12 zile.

Subcapitolul 3.2- Medicatia diabetului zaharat de tip II

Medicamente pentru diabet de tip 2


Terapia pentru diabet zaharat de tip 2 cea mai frecvent utilizata este
reprezentata de antidiabetice orale sau agenti hipoglicemici, care pot fi
administrate singure sau in combinatie, pentru un control mai bun al
nivelului glucozei din sange. Cateva exemple includ:
- Metforminul (Biguanide) - au ca efect scaderea productiei de glucoza
hepatica imbunatateste utilizarea glucozei de catre organism, pot avea ca
efecte secundare, greata si diaree
- Glibenclamida, glimepirida, glipizida, gliclazida (Sulfoniluree) sunt
insulinosecretoare, ce stimuleaza si cresc productia de insulina de catre
pancreas. Pot avea ca efecte secundare hipoglicemia, crestere in greutate.
- Acarboza si Miglitol sunt inhibitori de alfa-gilicozidaza, care reduc
absorbtia glucozei din alimente in intestine. Pot avea ca efecte secundare
gaze urat mirositoare, diaree.
- Rosigitazona si Pioglitazona ( Tiazolidinedionele) imbunatatesc
utilizarea glucozei; pot avea ca efecte secundare cresterea in greutate a
corpului, edemul, agravarea insuficientei cardiace
- Exenatida si Liraglutid sunt agonisti GLP-1. Cresc eliberarea de insulina,
scad nivelul de glucoza in sange, cresc satietatea si faciliteaza pierderea
in greutate. Pot avea ca efecte secundare greata, scaderea apetitului.
- Saxagliptin, Sitagliptina, Vidagliptina - sunt inhibitori de dipeptil
-peptidaza, ajuta la scaderea nivelului de glucoza dupa masa, cresterea
productiei de insulina. Pot avea ca efecte secundare greata
- Dapagliflozin, Empagliflozina, Canagliflozin sunt inhibitori al SGLT2
ce cresc eliminarea glucozei in urina si faciliteaza pierderea in greutate.
Pot avea ca efecte secundare un risc crescut de infectii ale tractului urinar.
In cazurile in care glucoza este prea mare, sau atunci cand
medicamentele orale nu mai produc efectele asteptate, medicul poate
include injectii cu insulina in tratament.
In paralel cu medicatia, pentru tratarea diabetului de tip 2, este
esential sa se controleze aportul de zaharuri printr-o dieta controlata in
ceea ce priveste aportul de carbohidrati, grasimi si sare, precum si
exercitii fizice.

Tratamentul dietetic
Impreună cu tratamentul medicamentos (substanţe orale
ifcpoglicemiante şi insulină), regimul reprezintă condiţia esenţială a
penţinerii vieţii diabeticului cât mai aproape de normal.
Alcătuirea regimului alimentar în diabetul zaharat cuprinde
următoarele etape:
– stabilirea toleranţei la glucide;
– completarea necesarului de calorii;

Stabilirea tolerantei la glucide:


Timp de 3 zile consecutiv se administrează bolnavului o
dietă cu boo g / zi hidraţi de carbon (HC) şi se determină
glicozuria pe 24 de ore se face media glicozuriilor care se
scade din cantitatea de glucide administrate. De exemplu:
200 - 50 = 150 g glucide.
Dacă toleranţa la glucide este de 150 g, este suficient numai regimul
dietetic, dacă toleranţa este mai mică, dietoterapia se va asocia cu
Ledicaţia hipoglicemiantă (insulină sau antidiabetice orale / în funcţie de
felul diabetului zaharat).

ournpieiarea necesarului ue uaiurn:


Raţia alimentară a diabeticului nu se deosebeşte de alimentaţia
raţională a omului sănătos, dar cu unele corective:

 să fie echilibrată în principii alimentare, cuprinzând 40 - 50%


glucide, 35 - 40% lipide şi 15 - 20% proteine, dintre care 50% de
origine animală.
 să fie adaptată la nevoile energetice ale organismului, încât să
asigure: 20 - 25 cal / kg corp pentru repaus la pat; 30 - 35 cal / kg
corp pentru munca sedentară; 35 - 40 cal / kg corp pentru munca
medie şi 40 - 45 cal / kg corp pentru munca grea.
 să fie adaptată bolilor asociate, de exemplu: obezitatea
(hipocalorică) , bolilor cardio-vasculare (hipolipidică), bolilor
digestive (de cruţare) etc.

Regimul bolnavului se alcătuieşte şi în funcţie de: vârstă, sex,


înălţime, greutate, condiţii de viaţă şi muncă.
Alimente permise la discreţie sunt: legume cu conţinut mic în
glucide (varzăj conopidă, spanac, ştevie, vinete, roşii, ridichi, dovlecei,
fasole verde, ardei gras) alimente cu 5% hidraţi de carbon.
Alimente consumate cu cântarul: pâine (50% HC); făinoase (20%
HC); fructe şi legume (10% HC); lapte (4% HC).
Alimente interzise sunt cele care conţin hidraţi de carbon
în concentraţie mare (zahărul, dulciuri concentrate, smochine, curmale,
struguri, banane, prune uscate).

Repartizarea pe mese a hidraţilor de carbon se face astfel:


– -15% HC - dimineaţa
– -10% HC-la ora 10
– 35 - 40% HC - la prânz
– 5 -10% HC-la ora 17
– 20 - 25% HC - seara
– -10% HC - la ora 22

Repartiţia alimentaţiei în cursul zilei va fi fracţionată în 5-6


mese. In diabetul cu diverse complicaţii, regimul va fi prescris de la caz
la caz, în raport cu maladia supraadăugată.
Tratamentul cu antibiotice orale Se foloseşte în diabetul zaharat tip II
(insulinoindependent). Sunt folosite fie sulfamide hipoglicemiante, fie
biguanide.

a) Sulfamide hipoglicemiante
Indicaţii: au indicaţie majoră în diabetul zaharat stabil al adultului
care a debutat după 40 ani şi în special în formele insulino-independente.
Udeseori, chiar dacă sunt active la început, după o perioadă ce variază
fttire 3 şi 10 ani, SH devin inactive. Un lucru este cert: pentru caacestea
să acfoneze, prezenţa pancreasului este necesară.
Contraindicatiile SH: diabet juvenil, diabetul insulino-dependent al
huiului tânăr sau chiar al celui trecut de 40 ani, diabetul cu acidoză,
pabet cu insuficienţă renală sau hepatică gravă, diabetul la femeia
insărcinată, diabet asociat cu hipertiroidie sau insuficienţă ovariană.
Posologie: SH se administrează singure sau în combinaţie cu
tegjanidele, care le potenţează şi le prelungesc acţiunea. Inainte de
începerea tratamentului este preferabil să se testeze sensibilitatea la SH.
Aceasta se face prin administrarea a 3 g Tolbutamid dimineaţa pe
nemâncate, la un bolnav care nu a făcut înainte acest tratament. Inainte şi
după ce a ingerat Tolbutamid, se recoltează sânge pentru dozarea
glicemiei (â jeun, la 2 şi la 4 ore după ingestia de Tolbutamid). Dacă
glicemia scade cu 40% faţă de glicemia â jeun, acţiunea sulfamidei este
bună; dacă scade între 30 şi 40% este dubioasă, dacă scade sub 30%
sulfamida este ineficientă.
Doza de întreţinere variază în raport cu forma de diabet zaharat,
toleranţa la glucide şi cu sulfamida întrebuinţată. La Tolbutamid -»0, 5-
2g pe zi; la Carbutamid 0, 5 - 1g pe zi; la Diaperos -> 0, 5 - 1g pe zi.
Glibenclamida (Daonil, Euglucon, Benclamid) este hipoglicemiant
în doze cu mult mai mici decât celelalte sulfamide hipoglicemiante (5
mg Daonil =1g Tolbutamid = 0,5 g Carbutamid = 0,250 g Diaperos).
Doza de întreţinere la Glibenclamid variază: 5-10 mg/zi (1-2 tb),
administrate dimineaţa şi seara după mese (rar se dau 15 mg/zi).
Preparate: Grupele de antidiabetice orale
Generaţia I:
Tolbutamida -» Rastinon, Dolipol, Orinase, Tolbutamid;
Clorpropamida Diabinese, Diabetabo; Fenbutamida
Diaperos; Acetohexamida Dymelor;
Generaţia II:
Tolcyclamid Cicloral, Diaboral; Tolazamide Norlycin;
Glibenclamid -» Daonil, Euglucon, Benclamid, Maninil;
Incidente:
– hipoglicemii, care uneori merg până la comă
– hipoglicemică; tulburări cutanate alergice: urticarie, eczeme;
– accidente digestive: inapetenţă, greafă;
– scăderea leucocitelor;
b) Biauanide
Mecanism de acţiune: sunt active şi în absenţa pancreasului, atunci
când se introduce insulină exogenă; nu au acţiune hipoglicemiantă la
omul sănătos; nu au acţiune insulinosecretoare (spre deosebire de SH);
acţiune anorexiantă, observată la obezii diabetici; acţiune fibrinolitică,
important în retinopatia diabetică.
Posoloaie: Biguanidele se administrează singure, concomitent cu
SH sau insulina.
Doza de întreţinere pentru Glucophage, Meguan:1- 3 g (2-6
tb/zi). Dozele se cresc treptat. Se poate începe cu 2 tb/zi
până la 6 tb/zi. Pentru Diabotin ->75-150 mg/zi (3-6 tb/zi).
Pentru Silubin sau Silubin-retard 2-6 tb / 24 h, sau 1-2 tb
Silubin-retard (câte 100 mg 1 tb).
Efecte secundare:
 inapetenţă, greaţă, vărsături, diaree;
 producerea excesivă de cetone.
Preparate:
 Dimetilbiguanida: Glucophage, Meguan, Metformin;
 Feniletilbiguanida: Fenformin, Dibotin, Ist) ral, Dibetin;
 Bktilbiguanîda: Buformin, Silubin;
Indicaţii:
 hipoglicemiante;
 asociate cu insulina, permit uneori o echilibrare mai bună a
 diabetului, iar alteori o scădere a dozei de insulină;
 potenţează şi prelungesc activitatea SH;
 la obezi reduc şi apetitul.
Contraindicaţii:
 coma şi precoma diabetică;
 toate complicaţiile infecţioase;
 în cursul intervenţiilor chirurgicale;
 sarcina la femeia diabetică;
 intoleranţă digestivă.

Rolul efortului fizic în diabetul zaharat


Efortul fizic este o componentă importantă a tratamentului
diabetului, alături de regim şi medicaţie. Efortul fizic acţionează
crescând în principal utilizarea periferică a glucozei, scade necesarul de
insulină, scade trigliceridele şi colesterolul circulant, creşte capacitatea
de efort, scade greutatea, ameliorează funcţia respiratorie şi
cardiovasculară, reduce stările depresive. Nu se recomandă exerciţii
fizice grele. Exerciţiul fizic moderat se realizează prin plimbări, alergări,
înot, călărit etc. Solicitările fizice uşoare ca statul în picioare, îmbrăcatul,
dezbrăcatul, scrisul, cusutul etc. nu pun probleme. Un exerciţiu fizic
chiar moderat, datorită efectului său hipoglicemiant, necesită ca bolnavul
să ia cu el 10-20 g glucide pentru prevenirea hipoglicemiei. Este bine ca
diabeticul să folosească în aceste împrejurări glucide uşor absorbabile şi
să practice exerciţii fizice după masă. Exerciţiile fizice sunt cu atât mai
necesare, cu cât combat şi sedentarismul sau obezitatea, când este cazul,
factori pavorizanţi ai aterosclerozei. Vârstnicii trebuie să evite exerciţiile
fizice obositoare, dar mişcările, plimbările, diferite îndeletniciri sunt
indispensabile.
Capitolul IV- Produse fitoterapeutice in diabetul zaharat

FITOTERAPIA= (phyton = planta + therapea = tratament)


este ştiinţa care se ocupă de tratamentul bolilor umane, animale prin
intermediul unor plante, denumite curent plante medicinale.
Avantajele fitoterapiei
Accesibilitatea (plantele sunt uşor de procurat şi ieftine; culegerea lor
din natură ajută la armonizarea organismului, eliberarea de stres etc.);
Acţiunea blândă şi lipsa efectelor adverse (când se respectă dozele
adecvate si sunt consumate conform indicatiilor sau prescriptiilor);
Tratarea bolnavului ca un întreg (plantele au efecte fizice şi
psiho-emoţionale şi echilibrează organismul la toate nivelele);
Se poate folosi în paralel cu medicamentele alopate ( cu câteva mici
excepţii, la care trebuie să se ţină seama de antagonismul dintre unele
medicamente şi unele plante);
Se adreseaza oricarei grupe de varsta, tinand cont de actiunea
specifica a plantelor si efectele lor;

Fitoterapia - diabetului zaharat


Diabetul zaharat reprezinta cea mai frecventa boala endocrina
inregistrata in ultimii ani. Afectiunea este caracterizata prin valori
crescute ale glucozei la nivel sangvin, asa numita hiperglicemie.
Sunt doua tipuri de diabet zaharat
Tipul I este diabetul insulino-dependent forma cea mai grava a
diabetului. El apare datorita faptului ca celulele pancreatice nu mai
produc o cantitate suficienta de insulina deoarece sunt distruse, printr-o
anomalie, de catre celulele imunitare. Celulele nu mai pot astfel utiliza
zaharul din sange, nivelul acestuia crescand, aparand hiperglicemia.Boala
apare de obicei inaintea varstei de 35 de ani, mai ales intre 10 si 16 ani.
Evolutia bolii este rapida si necesita injectare cu insulina.
Tipul II al diabetului este cel non-dependent de insulina. El apare
datorita unei secretii insuficiente a insulinei sau datorita unei rezistente la
insulina. Boala apare treptat si afecteaza persoanele de peste 40 de ani.
Subcapitolul 4.1- Produse tipizate

Înaintea începerii tratamentului se încearcă corectarea glicemiei cu


dietă, efort fizic, plante medicinale. În
tratarea diabetului se utilizeaza o medicaţie diversă, atât medicaţia alopată
cât şi medicaţia pe bază de plante. Acestea au mecanism de acţiune diferit,
fie prin scăderea glicemiei, fie prin menţinerea nivelului de insulină
normal sau fie ca adjuvante. În cele ce urmează voi prezenta câteva
exemple de medicamente tipizate şi naturiste folosite în tratarea
diabetului. Produse tipizate reprezentative în tratamentul diabetului
zaharat ar fi:
Glimepiridum (Amaryl)
Amaryl este indicat pentru tratamentul diabetului zaharat de tip 2,
atunci cand numai dieta, exercitiile fizice regulate si reducerea greutatii
corporale nu realizeaza un control adecvat al glicemiei.
Clorhidrat de metformină (Glibomet, Glucophage, Meguan, Metfogamma,
Siofor)

Medicamente ce aparţin unei grupe de medicamente destinate


tratamentului diabetului non- insulinodependent la adulti (tipul II de
diabet zaharat).
Gliclazidă (Diaprel, Esquel, Glyclada)
Utilizate la adulţi în tratamentul anumitor tipuri de diabet zaharat
(diabet zaharat tip II) atunci când numai măsurile dietetice, exerciţiul
fizic şi scăderea în greutate nu sunt suficiente pentru menţinerea glicemiei
la valori normale.
Glibenclamidum (Glibomet, Glucovance, Maninil)

Indicat în diabetul zaharat tip II (de tip adult) insulino-independent,


cand dieta este insuficienta, dar nu se impune instituirea tratamentului cu
insulina. Se poate incerca un tratament simultan cu insulina in cazul unui
esec terapeutic. În cazul sistării complete a secretiei endogene de insulina
in diabetul zaharat de tipul II, combinatia glibenclamid-insulina nu
asigura un efect terapeutic de durata.
Gliquidona (Glurenorm)

Indicat în tratamentul diabetului zaharat de tip 2


(non-insulino-dependent) la pacientii de varsta mijlocie si inaintata, cand
metabolismul glucidelor nu mai poate fi controlat in mod satisfacator
numai prin dietă.
Sitagliptina (Januvia, Janumet)

Se utilizează la tratarea pacientilor cu diabet de tip 2, pentru a


imbunatati controlul concentratiei de glucoza (zahar) in sange. Se
utilizeaza în asociere cu regim alimentar si exerciţiu fizic.
Produse naturiste, ce predomină în compoziţia lor vegetalele.

Doppelherz® aktiv Diabetiker Vitamine + Minerale


Influențează activitatea insulinei şi acționează asupra concentrației
de glucoză din sânge. Este indicat persoanelor cu diabet zaharat
ajutându-le să-și controleze glicemia, intervine, prin intermediul cromului,
în menținerea concentrațiilor normale ale glucozei din sânge, prin
acțiunea directă asupra metabolismului carbohidraților (de ex: dulciuri,
paste făinoase, pâine, etc). De asemenea, potențează activitatea insulinei,
scăzând cantitatea necesară pentru metabolizarea glucozei și protejând
astfel pancreasul. Suplimentul alimentar Doppelherz® aktiv Diabetiker
Vitamine + Minerale sprijină organismul pentru a preveni complicațiile
grave ale diabetului: bolile cardiovasculare, boli ale nervilor periferici
(neuropatie diabetică), boli de ochi (retinopatie diabetică), prin:
funcționarea normală a inimii (Vitamina B1 și Magneziul) funcționarea
normală a sistemului nervos (Magneziul, Vitaminele B1, B2, B6, B12,
Niacina, Vitamina C), menținerea vederii normale (Zincul și Vitamina
B2).

Himalaya - Diabecon
Diabecon tablete are efect favorabil asupra starii de sănătate prin
menţinerea unui nivel optim al glucozei din sânge. Ajută la reducerea
nivelului glucozei din sânge la persoanele cu diabet
non-insulinodependent în acelaşi timp diminuează complicaţiile renale,
cardiovasculare şi retiniene asociate diabetului. Se poate asocia dietei sau
madicaţiei cu hipoglicemiante orale in diabetul non-insulinodependent si
doar la recomandarea medicului in diabetul insulinodependent, în ambele
cazuri, ca adjuvant.
Fiecare tableta de Diabecon contine:
Commiphora wightii (Balsamodendron mukul) purificata 30mg ,
Shilajeet purificata 30mg
Extracte: Gymnema sylvestre 30mg ;Pterocarpus marsupium
20mg ;Casearia esculenta 20mg;Eugenia jambolana 20mg ;Asparagus
racemosus 20mg ;Boerhaavia diffusa 20mg ;Sphaeranthus indicus
10mg ;Tinospora cordifolia 10mg; Swertia chirata 10mg ;Tribulus
terrestris 10mg ;Phyllanthus amarus 10mg ;Gmelina arborea
10mg ;Gossypium herbaceum 10mg ;Berberis aristata 5mg ;Aloe vera
5mg ;Triphala 3mg.
Pudre: Momordica charantia 20mg ;Piper nigrum 10mg ;Ocimum
sanctum 10mg ;Abutilon indicum 10mg ;Curcuma longa 10mg Rumex
maritimus 5mg ;Vidangadi lauham 27mg ;Vang bhasma 5mg ;Abhrak
bhasma 10mg ;Praval bhasma 10mg ;Akik pishti 5mg ;Shingraf
5mg ;Yashad bhasma 5mg ;Trikatu 5mg
Fitodiab
Produsul are acțiune hipoglicemiantă, hipolipemiantă, antioxidantă.
Poate fi folosit ca adjuvant în diabet zaharat de tip II
(noninsulino-dependent) cu sau fără exces ponderal. Prin acţiunea sa
preponderent periferică, produsul poate fi asociat insulinoterapiei în
diabetul zaharat de tip I (insulino-dependent), inducând o mai bună
echilibrare a bolii, fără ca insulinoterapia să fie întreruptă. Trebuie sa se
tina cont ca utilizarea produsului în asociere cu medicaţia antidiabetică
convenţională impune un control medical şi de laborator periodic.
Produsul este bine tolerat, dar la bolnavii cu ulcer gastric sau
duodenal, pentru a evita eventualele iritaţii gastro-duodenale,
comprimatele se vor administra în timpul mesei.
Compoziţie: 1 comprimat conţine 100 mg pulbere din fructe de
afin, Myrtilli fructus, 75 mg pulbere din frunză de dud, Morus alba
folium, 50 mg pulbere din teci de fasole fără seminţe, Phaseoli fructus
sine seminibus, 25 mg pulbere din frunză de mesteacăn, Betulae folium şi
excipienţi până la 450 mg.

Glicemonorm
Glicemonorm comprimate este un produs obtinut prin asocierea a
doua extracte din plante medicinale si o sare organica a cromului, care
favorizeaza mentinerea concentratiei serice a glucozei in limitele normale.
Contribuie la mentinerea concentratiei glucozei din sange in limite
normale si la sustinerea secretiei de insulina la nivelul pancreasului.

Compoziție: extract fructe de afin - 100 mg ; extract momordica


charantia - 150 mg ; extract de gymnema sylvestre - 100 mg ; lactoza ;
celuloza microcristalină .

Glucolin Forte
Acţioneazaă in principal in direcţia mentinerii valorilor normale ale
glicemiei, dar are şi alte acţiuni benefice precum: mentţine metabolismul
lipidic normal, controlează apetitul, asigura un tranzit intestinal optim,
ajuta procesul de digestie şi menţine funcţia hepatică normală.

GLUCOLIN este un supliment alimentar care contine extracte din


plantele: Gymnema Syvestre, momordica Charantia, trigonella
Foenum-graecum, curcuma Longa.
Polygemma 19 Glicemie – PlantExtrakt
Ajută la menţinerea nivelului normal al glucozei în sânge.
Acţiune hipoglicemiantă. Îmbunatăţesşte funcţionarea
pancreasului. Adjuvant în complicaţiile vasculare ale diabetului.

Combinaţie de extracte gemoterapice din muguri de Dud negru,


Nuc şi mlădiţe de afin.

Obecon Diab
Aliatul Pacienilor Diabetici in reducerea greutăţii
Un complex de principii active care acţionează prin 3 mecanisme
sinergice:
-reduce pofta de mâncare
-conferă senzația de sațietate
-asigură un control glicemic optim

Conţine Extract de coffea Arabica şi extract de Phaseolus


Vulgaris.
Ceai glicostat
Plantele din compoziţia acestui ceai au proprietăţi hipoglicemiante
(scad glicemia) şi de stimulare a funcţiilor pancreasului. Frunzele de dud
conţin alcaloizi glicomimetici (cu structură asemănătoare glucozei) care
potenţează secreţia de insulină şi inhibă enzimele care transformă alte
zaharuri în glucoză. Taninurile din frunzele de afin, salvie şi dud scad
absorbţia glucidelor introduse prin alimentaţie. Adjuvant în
tratamentul diabetului zaharat.

Ingrediente: frunze de dud (Mori folium), salvie (Salviae herba),


urzică (Urticae herba), frunze de afin (Myrtilli folium), frunze de nuc
(Juglandis folium), rădăcină de brusture (Bardanae radix), teci de fasole
(Phaseoli fructus s. sem.), scorţişoară (Cinnamomi cortex), fructe de
schinduf (Trigonellae foenugraeci semen), îndulcitor natural: glicozide
steviolice extrase din frunze de Stevia rebaudiana.
Ceai de afin
Afinul face parte din familia Ericaceae, fiind un arbust mic, cu tulpini
târâtoare, de culoare verde. Frunzele sunt rotund-ovate până la eliptice iar
florile, de culoare roz-palide au petalele unite în partea de sus sub formă
de clopoţel. Fructele, de culoare negru-albăstrui au formă sferică, fiind
zemoase, cu suc violaceu şi gust plăcut dulce-acrişor. Creşte în regiunile
alpine, la altitudini de până la 2000-2500m, pe versanţii umbriţi şi umezi,
în pădurile de conifere, pe stânci şi pajişti montane.

Ceai din teci de fasole


Ceaiul din teci de fasole este un remediu foarte bun pentru diabetici.
Se prepară în două moduri, prin fierbere ori macerare, existând
posibilitatea ca fiecare să opteze pentru forma care i se pare mai comodă
sau accesibilă.
Conţine tecile plantei Phaseolus vulgaris L., fam. Fabaceae, contin
peptide, aminoacizi liberi, hemiceluloza, pectine, vitamine, alantoina,
acid salicilic, acid fosforic, săruri minerale.

Subcapitolul 4.2- Produse fitoterapice

În rândurile ce urmează, voi prezenta plante ce au un efect


antiglicemic; vom călători aşadar, prin lumea leacurilor tămăduitoare prin
sfaturile privind culegerea, păstrarea, prepararea şi modul de folosire al
fructelor, legumelor şi cerealelor, prin procedure naturiste.
Afinul
Vaccinium myrtillus L.
Fam. Ericaceae
Alte denumiri: afene, afenele, afin de munte, afin negru, afine negre
(Moldova), afinele, afinghi, asine, coacaze, cucuize, pomuşoare.
Este un arbust spontan, creşte în etajul montan şi subalpin, prin poieni
şi goluri de munte, adesea alcătuind tufişuri întinse. Se recunoaşte după
rădăcinile dese, superficiale; tulpinile foarte ramificate cu lujeri verzi,
mugurii alterni mici, alipiţi de lujeri; frunzele de culoare verde dechis,
peţiolate scurt, rotund-ovate până la eliptice; flori palid-rozee. Înfloreşte
în mai-iunie, fructele sunt bace sferice, negre-albăstrui, brune, cu gust
dulce-acrişor, comestibile. Ajung la maturitate fizioloică în iulie-august.
Compoziţie chimică: frunzele-tanini, arbutina, hidrochinona, mirtilina,
ericolina, neomistilina, fructele-tanini, zaharuri, pectine, β-caroten,
vitamina C, vitamine din complexul B, mirtilina A şi B, acizii, citric,
malic, oxalic, lactic, chinic, săruri minerale.
Frunzele şi lăstarii soiurilor cultivate: tianina, riboflavin, vaccinina,
arbutina, aricolina, acizii-chininic, miristic, palmitic, alcoalii-cerilic,
miricilic, etc.Fructele soiurilor cultivate: zaharuri, zaharoza, proteine,
acid malic, substanţe pectice, taninuri, vitaminele C, A, PP, B1, B2, E,
săruri minerale – K, Ca,P, S, Mg, Cl Mn, Fe.
Frunzele conţin principii active cu rol hipoglicemiant. Acţiunea
hipoglicemianta este asigurată de neomirtilină care este o glicozidă a
acidului galic. Fructele conţin principii active cu rol adjuvant în
tratamentul de bază a diabetului fără eficacitate în diabetul juvenil.
Mod de folosire:
Pentru tratarea diabetului se recomandă o infuzie care se prepară din o
linguriţă de frunze uscate mărunţite de afin sau pulbere de frunze de afin
peste care se toarnă o cană de 200ml cu apă clocotită. Se acoperă şi se
lasă 20-30 de minute să infuzeze, iar apoi se strecoară. Se vor bea 2-3
căni pe zi. De asemenea, se recomandă în cazul diabetului şi o cură de
fructe de afin, 300-500g fructe proaspete, sau 100g de fructe uscate
zilnic. Se recomandă un decoct care se prepară din o linguriţă de fructe
de afine uscate la o cană cu 200ml apă. Se fierbe la foc mic 5 minute, se
acoperă şi se mai lasă 15 minute la răcit. Se bea 2 căni pe zi.Se mai
recomandă şi macerat la rece, se lasă timp de 8 ore o linguriţă de afine
uscate la 200ml apă la macerat, se vor bea 2 căni pe zi.Tot în cazul
diabetului zaharat, se mai recomndă şi o infuzie, din o linguriţă de frunze
de afin peste care s-au adăugat 250ml apă clocotită, se lasă acoperit timp
de 20 minute la infuzat, se strecoară şi se vor bea 2-3 căni pe zi, timp de
40 de zile. Se face o pauză de 14 zile, dupa care se repeată cura.

Aloe
Aloe arborescens Mill.
Fam. Liliaceae

Alte denumiri: -Este o plantă arbustivă, perenă, cultivată ornamental


şi medicinal.Se recunoaşte după tulpina înaltă, neramificată cu internodii
dese, frunze cărnoase dispuse în spirală, suculente, lungi pe margini cu
spini moi; florile sunt roşii, infloresc iarna, iar frunctul este o capsulă
biloculară, cu numeroase seminţe.Compoziţie chimică: substanţe
minerale – Ca, Na, K, Cl, Mn, substanţe organice – aloină, răşină,
aloesonă, aloesină, aloenină (glicozidă amară), urme de ulei eteric.
Principiile active pe care le conţine au un efect extraordinar de
detoxifiere, atât de puternic şi de complex ca acţiune, încat este
recomandat cu succes, de la diabet şi de la bolile tumorale, până la curele
de slăbire unde are o eficienţă fenomenală.
Mod de folosire:
În diabet se recomanda gelul de aloe pentru uz intern, câte 50-100ml
pe zi, între mese, pentru stabilizarea glicemiei, pentru evitarea
suprasolicitării pancreasului.
Marii consumatori ai acestei plante, sunt practic imuni la diabet.
Brustur
Arctium lappa L.
Fam. Asteraceae/Compositae

Alte denumiri: bluster, bruscălan, brusculan, brustan, brustulan,


brustur mare, brusture negru, brustur amar, caftalan, calcoceni, captalan,
capul călugarului, capcalan, ciulin, ciulină, carcei, clococean, ghimpoasă,
iarba boierului, lapuc, lipan, lipean, nădai, scai, scai mărunt, scaiul oii,
scaete, scaete mare, sgae, sgaice. Este o plantă erbacee, buruiană comună
care creşte prin locuri necultivate, maidane, pe lângă drumuri, căi ferate,
pe lângă garduri, zăvoaie inundabile. Se recunoaşte după rădăcina
pivotantă, puternică, ramificată, tulpină erectă, cilindrică, păroasă,
ramificată, înaltă. Frunzele în primul an sunt dispuse sub formă de rozetă,
foarte mari cu limb de până la 50cm, lat-triunghiular sau ovat, coloare
verde-închis cu peţiol lung de circa 30cm, compact. În al doilea an, cele
tulpinale au aceleaşi caractere care descresc ca dimensiune cu înălţimea.
Florile sunt purpurii cu corola tubuloasă; înfloreşte în iulie-august, iar
fructele sunt achene, negre.Primăvara, martie-aprilie, se recoltează
rădăcinile, Bardanae radix sau Arctiumae lappae radix, pentru plantele de
2 ani, iar toamna, octombrie-noiembrie pentru cele de un an.
Frunzele, Bardanae folium sau Arctiumae lappae folium se recoltează
fără peţiol în mai-iunie, înaite de înflorire.
Compoziţie chimică: rădăcină (insulină, sitosterol, stigmasterol, acid
cafenic, ulei volatile, vitamine din complexul B, săruri de potasiu),
frunzele (substanţe atibiotice, studiante insuficient însă), fructele
(artcina).Au acţiune hipoglicemica,scade concentraţia glucozei din sânge.
Pentru tratarea diabetului zaharat se recomandă o infuzie ce se
prepară din o linguriţă de brustur mărunţită, peste care se toarnă o cană de
250 ml cu apă clocotită. Se acoperă şi se lasă la infuzat timp de 15 minute,
după care se strecoară şi se bea 2-3 căni pe zi.

Căpşun
Fragaria moschata Duch
Fam. Rosaceae

Alte denumiri: căpşuni de grădina, fraga, fragi, fragi de grădină, fragi


de câmp, pomnite (Transilvania, Maramures).
Este o plantă erbacee, perena, viguroasă.Se întâlneşte prin păduri rare,
tufărişuri, margini de pădure, fâneţe umede, stâncării umede, marginea
şanţurilor, parcuri, grădini, cultivate prin numeroase soiuri. Compoziţie
chimică: apă, protide, hidraţi de carbon, săruri de K, P, Na, Ca, Fe,
substanţe uleioase, acid salicilic, zaharuri.Pentru tratarea diabeticilor se
recomandă o cură cu căpşuni primăvara; se consumă în stare proaspătă,
până la 300g de căpşuni zilnic.

Ceapă
Allium cepa L.
Fam. Liliaceae
Alte denumiri: arpagic (bulbii mici), caba (ceapă de toamnă – Tecuci),
cebula, ceapă bulgărească (Moldova), ceapă de apă, ceapa de arpagic,
ceapă de grădină, ceapă hasma, cepşoară de vară, cioclama, hagima,
hajma, orceag. Este o plantă erbacee, perena, în cultura este bianuală sau
trianuală. Modul de recunoaştere nu este greu, are în pământ un bulb
alcătuit din foi cărnoase care se îmbracă unele pe altele, iar la suprafaţă
este protejată de foi uscate. Frunzele aeriene sunt fistuloase, goale în
interior. Din mijlocul bulbului se ridică tulpina care este goală şi are în
mijloc o umflătură, în vârful tulpinii se află flori albe-verzui care sunt
unite într-o inflorescenţă globuloasă. Are un miros caracteristic, dulceag
la început, urmând un miros iute. Este cultivat pentru nevoi alimentare,
dar şi pentru nevoi medicinale.
Compoziţie chimică: protide, hidraţi de carbon, lipide, Na, K, Ca, P
Fe, I, Si, vitaminele A, B1, B2, B6, C, E, acid nicotinic, acid fosforic,
acid acetic, uleiuri volatile, enzime, fitohormoni (auxide, gibereline),
glucide (zaharoză, glucoză, fructoză, rafinoză, etc), aminoacizi liberi
(arginină, asparagină, lizină, acid glutamic), acizi organic neazotaţi (acizi
alcoolici, fenolici, malic, citric, oxalic,etc), acizi fenolici
p-hidroxibenzoic, ptotocatehic, banilic.Consumul semnificativ de ceapă
crudă, câte 140g pe zi, scade glicemia, prevenind şi chiar tratând diabetul.
Este de remarcat faptul că ceapa nu reduce nivelul glicemiei la
persoanele care nu suferă de diabet.

Dovlecel
Cucurbita pepo
Fam. Cucurbitaceae
Alte denumiri: Berbenite, bolovan, bostan domnesc, bostan porcesc,
buba, cucurbete, dolofan, duvleac, cucurbetele de nutreţ, harbuzi albi,
buroasa.Este o planta erbacee, anuală, cultivată. Se recunoaşte după
frunzele mari, florile mari şi galbene, tulpina târâtoare ramificată,
rădăcina pivotantă ramificată şi fructul o melonidă alungită. Înfloreşte din
iunie până în septembrie. Compoziţie chimică: în funcţie de partea
recoltată distingem în fructe: protide, hidraţi de carbon, mici cantităţi de
grăsimi, sodium, potasiu, calciu, fosfor, fier, arsen, cadmiu, plumb,
mercur, vitamina B2, niacin şi vitamina C, iar în seminţe găsimi: ulei gras,
fitosterine, cucurbitol, lecitina, zaharuri, enzime, rezine. În diabet se
recomandă consumarea dovlecelului în preparate culinare obişnuite sau
dietetice.

Fasole
Phaseolus vulgaris L.
Fam. Fabacea/Leguminosae
Alte denumiri: baclău (Macedoania), baghi (Somova, jud. Tulcea),
bob, bob turcesc, broancă, colţuroasă, fajola (Istria), fansola, fansule,
fasole agăţătoare (Olt), fasoi, ţucăr galbie, fasole cu stâlpi, fasole
popească, etc. Este o plantă erabacee, anuală, cultivată.
Se recunoaşte după rădăcina fusiformă, fibroasă, ramificată, cu
nodozităţi mici. Tulpina poate fi erectă, ramificată, volubilă, urcătoare.
Frunzele mari trifoliate cu frunzele primare simple, opuse, ovale. Florile
sunt albe, albe-verzui, roz, roşii sau violete, grupate cate 2-8 in raceme
laxe. Înfloreşte din iulie-semptembrie, iar fructul ei este păstaia.
Compoziţa chimică: protein, hidraţi d ecarbon, K, Ca, P, Fe, Ni, Cu,
Co, vitamina A, B1, B2, niacin, C.
Tecile uscate de fasole au acţiune antidiabetică, dupa îndepărtarea
seminţelor.Pentru tratarea diabetului zaharat, se recomandă un decoct,
care se prepară din 3 linguri de teci uscate şi mărunţite de fasole la 750
ml apă rece. Se fierbe la foc mic timp de 20 de minute. Se acoperă şi se
lasă la racit, după care se strecoară, iar de băut se bea pe parcursul unei
zile toată cantitatea, dimineaţa, la prânz şi seara, , fără a se îndulci. Se
mai recomandă în cazul diabetului zaharat un decoct preparat din o
lingură de teci uscate şi mărunţite de fasole la o cană de 250 ml de apă
rece; se fierbe la foc mic 20-25 de minute, se acoperă, se lasă la răcit, se
strecoară ş se vor bea 2-3 căni pe zi, neîndulcite.
Deasemenea se mai recomandă o extracţie dublă, care se prepară din
4 linguri de teci uscate şi mărunţite la un litru de apă rece. Se lasă la
macerat o noapte, iar dimineaţa în jurul orelor 8-9 se fierbe la foc domol
pâă ce volumul de lichid este redus la jumătate, iar decoctul rezultat se be
ape parcursul zilei.

Fragi de câmp
Fragaria viridis Duch
Fam. Rosaceae
Alte denumiri: caprina, caproana, căpşună mare, căpşun de câmp,
căpşun de deal, căpşun de pădure, fragă de pădure, fragi, fragi de câmp,
frăguţe, pomiţele. Este o plantă erbacee, perenă, care creşte pe coline
însorite, pante stâncoase, pietrişuri, fanete uscate, margini de păduri,
tufărişuri.Se recunoaşte după rizomul oblic cilindric, numeroasele
rădăcini adventive,fibroase, stoloni supraterestrii, ramificaţi, tulpini erecte,
frunzele bazale acoperite de păr, iar foliola terminală este scurt peţiolată,
ovate, rombică sau obovată. Florile sunt albe, grupate în inflorescenţa
cimoasă, înfloresc din aprilie, mai, iunie. Fructul are un receptacol păros,
globule, obovat, cu gust aromat. Se pot recolta atât frunzele cât şi
fructele.
Compoziţie chimică: fraga conţine apă, proteine, hidraţi de carbon,
săruri de potasiu, fosor, sodium, calciu, fier, substanţe uleioase, acid
salicilic, sulf, siliciu, brom, vitamine (A, B1, B2, C) şi levuloza. Frunzele
conţin tanin elagic, fragarol, cvercitina, cvercitrina, citrol, zaharuri, urme
de ulei volatile, vitamina C şi săruri minerale.
Principiile active conţinute sprijină activitatea pancreasului în secreţia
de insulină cu efect antidiabetic.În tratamentul diabetului zaharat se
recomandă infuzarea a două linguriţe de frunze mărunţite de fragi de
câmp, cu o cană de 200 ml apă clocotită. Se lasă 15 minute la infuzat, se
strecoară şi se beau două căni pe zi neîndulcite. Se poate consuma până la
300 g de fragi zilnic, în caz de diabet zaharat ca o cură de primavară.
Lupin alb
Lupinus albus
Fam. Fabaceae

Alte denumiri: cafea, cafele, cafeluţe, niprală.


Este o planta erbacee, anuală. Cultivată ca plantă ornamentală şi de
nutreţ. Poate fi recunoscută după rădăcina pivotantă viguroasă, ramificată,
tulpina este erectă, înaltă, ramificată în partea superioară cu peri alipiţi
argintii-viloşi, frunzele sunt palmat compuse cu 5-7 foliole alungit ovale,
iar florile sunt albe cu vârful petalelor albăstrui, dispuse în raceme.
Înfloreşte din iunie-iulie, iar fructul este o păstaie. Se pot recolta
seminţele. Compoziţia chimică: protide, substanţe extractive neazotate,
grăsimi, celuloză, alcaloizi, lupine, lupanina, lupinidina si
hidroxilupanina (dă gustul amar). Semintele au efect hipoglicemiant.
Extractul fluid de seminţe de lupin alb împiedică creşterea glicemiei
şi glicozuriei. Acţiunea se datorează alcaloidului lupanina, însă trebuie
avută grijă cu toxicitatea acestuia. Extractul fluid se prepară prin fierbera
seminţelor în apă.În cazul formelor uşoare de diabet se consumă câte o
linguriţă de 2-3 ori pe zi după mese.

Năpraznic
Geranium robertianum
Fam. Geraniaceae
Alte denumiri: banat, buruiene de roşeaţă, buruiană de săgetură,
ciocul berzei, iarba parciului, priboi, priboi căpresc, şovârf.Este o plantă
erbacee cu miros neplăcut de ţap.
Creşte in locuri umbroase, umede, în păduri, lângă ziduri. Se
recunoaşte după rădăcina pivotantă, tulpina cilindrica, frageda, ingrosata
la noduri, iar frunzele sunt segmeentate cu cate 3-5 segmente
dublu-penat-sectate, glandulos-paroase pe ambele fete, petiolate, opuse,
rosietice. Florile au culoare roz cu nuanţe violacee, câte două pe un
peduncul, pe care sunt peri glandular lungi. Fructele sunt capsule cu cioc
şi semintele sunt fin punctate.Înfloreşte din mai până în septembrie.Se pot
recolta părţile aeriene, la începutul înfloririi (se taie de la bază).
Compoziţie chimică: geraniina, ulei volatile, acid elagic, tanoizi şi
rezine. În tratarea diabetului zaharat se foloseşte un macerat sau decoct.
Maceratul se prepară seara, dintr-o cană de 250 ml cu apă rece în care
se adaugă o mână de flori şi frunze uscate şi măruţite şi se lasă până
dimineaţa. Se strecoară şi lichidul obţinut se păstrează. Apoi se toarnă o
cană cu 250 ml apă peste planta strecurată şi se fierbe la foc domol 3
minute, se acoperă şi se lasă 30 de minute, se strecoară. Decoctul obţinut
se va amesteca cu maceratul. Se consumă 3-4 căni pe zi, pe stomacul gol,
înghiţitură cu înghiţitură.

Măr
Malus domestica Borkh.
Fam. Rosaceae
Alte denumiri: mere brune, poameEste un arbore cultivat, cu valoare
alimentară, medicinal, apicolă şi industrială. Se recunoaşte după tulpina
înaltă cu coroană largă, puternic ramificată, caracteristică fiecărui soi.
Frunzele sunt ovate, eliptice, lat-eliptice, obovate sau alungit-obovate,
pe margini crenat-serate sau dublu serate. Florile sunt albe-roz şi înfloresc
în aprilie-mai. Fructele sunt poame globuloase, de diverse mărimi şi
culori. Recoltarea se face eşalonat din iunie-iulie, până în decembrie.
Compoziţia chimică: apa, zaharuri, acizi organic, substanţe pectice,
protide, taninuri lignine, materii grase, vitaminele C, A, B, PP, săruri de
Ca, Na, Fe, K, P. În coaja fructului este de două ori mai multă vitamina C
decât în pulpă. În diabetul zaharat se recomandă a se consuma zilnic cate
1 kg de mere, în cura de lungă durată.
Decoct ce se prepară dintr-un măr tăiat în bucăţele la 500 ml apă, se
fierbe la foc mic până ajunge apa la jumătate şi se bea seara, înainte de
culcare.Diabetul poate fi prevenit cu ajutorul merelor.
Polifenolii din mere au un efect de normalizare eficient a nivelului
zaharului din sânge. Aceste substanţe ce se află mai ales în coaja mărului,
reglează secreţia pancreasului prevenind atât hiperglicemia cât şi
hipoglicemia. Au un efect unic care vor putea evoluţiona tratamentele de
prevenire a diabetului. Persoanele care au predispoziţie genetică spre
diabet, sau o alimentaţie precară, ar trebui să consume câte un măr cu 15
minute înaintea meselor, pentru a evita apariţia bolii.

Nuc
Juglans regia
Fam. Juglandaceae

Alte denumiri: nucar, nuc costeliv. Este un arbore înalt cu o coroană


largă. Se cultivă fie în asociaţii mai mari (nucete), fie în livezi, grădini,
margini de drum, vii, curţi.Se poate recunoaşte după rădăcina pivotantă
puternică, tulpina este dreaptă, cu scoarţa netedă, argintie-cenuşie, la
bătrâneţe cu crăpături netede. Coroana este masivă, largă, globuloasă cu
ramificaţii puternice. Lujerii sunt viguroşi, bruni-verzui, lucitori, cu miros
aromat. Mugurii sunt cenuşii, tomentoşi, des grupaţi câte 2. Au frunzele
imparipenat compuse, cu 5-9 foliole, obovate, mari, asimetrice. Florile
sunt unisexuat monice, cele mascule în amenţi negricioşi, pendent, iar
cele femele terminale sesile cu stigmată purpurii, răsfrânte. Fructele sunt
drupe globuloase mari.Perioada de înflorile este luna mai.Se pot recolta
frunzele (doar foliolele) şi coaja verde a fructelor.Compoziţia chimică
variază, astfel seminţele conţin puţină apă, protide, grăsimi, hidraţi de
carbon, săruri de sodium, potasiu, calciu, fosfor şi fier şi vitamine (A, B1,
B2, niacin şi C). Fructele au conţinut de tannin, acid galic şi elagic,
inozitol, inglona, cantităţi mici de ulei volatile, vitamina C şi tirozina.
Pericarpul (cojile verzi) contin iuglona, taninuri, ulei eteric, vitamine,
clorofile, amidon, pectin, acizi organic, aminoacizi liberi şi multe
substanţe minerale (arsen, bariu, calciu, clor, cobalt, fier, potasiu,
magneziu, mangan, sodium, nichle, fosfor, sulf şi zinc).
Principiile active acţioneaza ca hipoglicemiante, scăzânad
concentraţia de glucoză din sânge.
Se recomandă în diabet o infuzie obţinută dintr-o linguriţă de frunze
mărunţite şi 200 ml de apă clocotită. Pentru combaterea hiperglicemie se
recomandă o infuzie din 2-3 linguri de pulbere de frunze de nuc uscate,
peste care se toarnă o cană de 200 ml de apă clocotită. Ca adjuvant se ia o
linguriţă de pulbere de frunze de nuc de 4 ori pe zi în cure de 3 luni cu o
lună pauză.Frunzele de nuc au o acţiune hipoglicemiantă puternică, sunt
diuretice, ajută metabolismul zaharurilor şi grăsimilor. Se recomandă şi
tinctura din membranele uscate tocate mărunt.

Orz
Hodeum vulgare L.
Fam. Poaceae/Gramineae

Alte denumiri: icimie, orz de primavară, orz de toamnă, orz tuns, orz
ţepos, orzoaică de primavară. Este o plantă cultivată, graminee erbacee,
anuală. Se recunoaşte după faptul că are paiul mai scund decât al grâului,
boabele sunt aşezate în spic pe câte două rânduri (mai rar câte patru sau
şase randuri). Pleava se despinde greu de boboul care are o formă ovală.
Înfloreşte în iunie-iulie. Se recoltează cariopsele de orz – Hordeami
semen, în faza maturităţii galbene, orzul verde – Hordeui herba, în faza
tânără până la înspicare.Compoziţie chimică: boabele conţin apă, proteină
brută, grăsimi, substanţe extractive neazotate, celuloză, substanţe
minerale cu P, K, Si, Mg, Ca, Fe.Pentru tratarea diabetului se recomandă
a se consuma orz încolţit, 1-2 linguri pe zi. Se pun boabele de orz pe o
farfurie, se îmbibă cu apa şi se lasă 1-2 zile în bucătărie. Sucul de orz
verde se prepară din plante imediat recoltate. Se îndepărtează impurităţile,
se verifică fir cu fir, se spală şi se introduc în storcător. Pasta rezultată se
pune într-un borcan, peste care se toarnă apă rece cu puţin peste nivelul ei
şi se păstrează la frigider. Dimineaţa se introduce în storcător €i sucul
care se obţine, se va bea fără a mai fi diluat.Maceratul se prepară din o
linguriţă de pudră de orz verde la 100 ml apă rece. Se lasă 2-3 ore, se
strecoară şi se va bea cu 30 minute înainte de masă.

Subcapitolul 4.3- Produse apifitoterapice


Apifitoterapia este un aliat de nădejde atât pentru omul sănătos, cu rol
profilactic, pentru îmbunătățirea calităţii vieții psihice şi fizice, cât şi în
cazul apariției unor afecțiuni, cu rol curativ, fără efecte adverse şi cu
efecte benefice pe termen lung.
Pentru fiecare afecțiune şi pentru fiecare pacient există regimuri
igieno-dietetice care, în paralel cu medicația alopată sau naturistă, ajută la
vindecare şi la menținerea sănătății.
Propolisul este un produs natural care oferă surprinzător de multe
beneficii în privinţa sănătăţii. Datele pe care le găsim în literatura de
specialitate privind folosirea lui atestă faptul că egiptenii şi grecii
foloseau foarte mult propolisul în scopuri curative, urmând apoi, mult mai
târziu, să fie folosit şi pe tărâmurile Europei de astăzi. Propolisul este о
substanţă bioactivă de valoare colosală, cu efect biostimulator şi
bioreglator. Activitatea acestuia se explică datorită elementelor din
compoziţia sa, acordându-se o atenţie deosebită şi aminoacizilor pe care îi
conţine: alanina, valina, glicina, leucina, izoleucina, serina, treonina,
metionina, fenilanina, tirozina, histidina, prolina, acidul aspargic, acidul
glutamic, arginina, lizina, cistina, triptofanul – toţi găsindu-se în cantităţi
variate. Pe parcursul sezonului activ (aprilieseptembrie) se produc
schimbări cantitative ale aminoacizilor în componenţa propolisului. S-a
constatat că propolisul colectat primăvara timpuriu conţine o cantitate
maximă de aminoacizi [10]. Flavonoizii din propolis, prin acţiunile lor
ca ,,măturători” de radicali liberi, ca antioxidanţi, ca inhibitori ai
producţiei de interleukina 1B şi ca inhibitori ai sintezei oxidului nitric
(NO), au efecte pozitive în prevenirea şi în tratarea diabetului zaharat de
tip I, scăzând glicemia şi lipoproteinemia. În produsele apifitoterapice,
utilizarea propolisului are о mare importanţă, el conferind
medicamentelor, în a căror formulă intră, о mare parte din proprietăţile
sale antiseptice faţă de bacterii, fungi, drojdii, pe de о parte, pe de alta,
potenţând calităţile unor extracte de plante ce intră în alcătuirea aceloraşi
medicamente din grupa apifitoterapicelor

Lăptişorul de matcă pur - remediu natural împotriva diabetului

Şi în cazul diabetului, unul dintre cele mai importante remedii naturale,


dovedit atât prin studii de laborator, cât şi prin studii clinice, este lăptişorul
de matcă pur.
Spre deosebire de alte remedii, administrarea lăptişorului de matcă în
cazul diabetului conduce la o ameliorare a glicemiei într-un timp relativ
scurt şi la evitarea fluctuaţiilor extrem de periculoase ale acesteia. În plus,
acţiunea lăptişorului de matcă persistă încă o bună perioadă de timp după
terminarea curei. Aceste efecte se explică prin faptul că, printre cei 18
aminoacizi, nenumărate vitamine, minerale, oligoelemente şi alte
substanţe active prezente în lăptişorul de matcă pur, există o serie de
substanţe peptidice cu efecte similare insulinei, precum şi o serie de
compuşi care stimulează secreţia de insulină de către pancreas şi activează
receptorii celulari de insulină.
Astfel, putem spune că lăptişorul de matcă pur este capabil să regleze
glicemia prin susţinerea transformării glucozei în grăsimi, care sunt apoi
stocate ca rezervă de energie.
Studii sistematice au evidenţiat faptul că lăptişorul de matcă pur
prezintă o activitate similară insulinei. Recent, un grup de doctori germani
de la Spitalul Universitar din Justus-Liebig, Germania, au realizat un
studiu pe 20 de voluntari diabetici. Ei au realizat un test standard al
toleranţei la glucoză, ce era administrată pe cale orală înainte şi după
ingestia a 20 grame de lăptişor de matcă pur. Pentru evaluarea cantităţii de
zahăr din organism a fost analizată în laborator cantitatea de zahăr din
sânge. Cercetătorii au descoperit că după 2 ore de la ingestia lăptişorului de
matcă, nivelul zahărului la cei 20 de voluntari a fost mult diminuat.
Aşadar, pentru orice problemă legată de nivelul în exces al zahărului
din sânge, doctorii au recomandat să se consume lăptişor de matcă pur, iar
în cazul celor aflaţi sub tratament cu insulină, este necesar să fie
monitorizat cu atenţie acest nivel, deoarece lăptişorul de matcă pur îl va
face să se diminueze.
În afară de reglarea glicemiei, lăptişorul de matcă pur intervine în mod
benefic şi prin accelerarea metabolismului, creşterea capacităţii de apărare
a organismului, inclusiv prin creşterea capacităţii antioxidative. Mai mult,
laptişorul de matcă pur menţine echilibrul psihic, de multe ori destul de
precar în cazul persoanelor diagnosticate cu diabet. De asemenea,
lăptişorul de matcă susţine sistemul cardiovascular, sistemul nervos,
precum şi funcțiile renale, contracarând astfel efectele atât de periculoase
ale diabetului.
Iată doar câteva dintre motivele pentru care lăptişorul de matcă pur ar
trebui să fie prezent în dieta fiecăruia dintre noi. Şi să nu uităm că produsul
cel mai de preţ al stupului, cel care face ca regina să traiască de zeci de ori
mai mult decât restul albinelor, îl reprezintă tocmai lăptişorul de matcă. El
reprezintă şi pentru noi şansa unei vieţi mai lungi, în deplină sănătate.
Cum consumăm lăptişorul de matcă pur?
În cazul lăptişorului de matcă pur, acesta se administrează sublingual
până la dizolvare totală, dimineața, cu 20-30 minute înainte de masă. Doza
uzuală este de 0,5 g/zi pentru copii şi 1-2 g/zi pentru adulţi.
Acesta se poate omogeniza şi în miere (de exemplu: 10g lăptișor de
matcă pur ECO în 500g miere crudă), iar în acest caz doza uzuală este de
1-2 lingurițe/zi pentru copii şi 1-2 linguri/zi pentru adulţi.
Astfel, lăptişorul de matcă pur reprezintă soluţia ideală, atât pentru
prevenirea diabetului, cât şi pentru normalizarea glicemiei. Fie că îţi
doreşti să ai un stil de viaţă sănătos sau cauţi un remediu natural pentru
ameliorarea acestei afecţiuni, lăptişorul de matcă pur, acest miracol al
stupului cu beneficii multiple asupra organismului nostru, ar trebui să fie
nelipsit din dieta ta zilnică.

Polen si pastura
Polenul si pastura sunt bogate in vitaminele din grupul B si joaca un
rol important in metabolismul carbohidratilor. Vitaminele B, mai ales B1,
au efecte pozitive in prevenirea si tratarea neuropatiilor diabetice.
Vitamina B1 joaca un rol asemanator cu insulina in metabolismul
carbohidratilor. Continutul lor in vitamine B si carotenoizi ajuta la
combaterea complicatiilor neurologice si oculare. Ei mai contin si
vitamina C, care are o actiune hipoglemianta. Ele scad glicemia prin
actiunea lor ca hormoni modulatori. Antioxidantii, substantele care
elimina radicalii liberi si potasiul, actioneaza ca niste hipoglicemiante,
deci polenul si pastura sunt indicate pentru diabetici.

Propolisul

Propolisul actioneaza direct la nivelul celulelor beta din insulele lui


Langerhans. Diabetul zaharat de tip I se produce prin distrugerea
celulelor beta. Mecanismul de inhibare a functiei mitocondriale si
moartea celulelor beta prin apoptoza se produce astfel: radicalii liberi sunt
implicati in distrugerea acestor celule prin mecanismul autoimun sau
printr-un proces inflamator. Un intermediar in distrugerea lor este
interleukina 1B, prin producerea unor reactivi de oxigen in care este
inclusa enzima NO-sintaza.Flavonoizii din propolis, prin actiunile lor ca
“maturatori” de radicali liberi, ca antioxidanti, ca inhibitori ai productiei
de interleukina 1B si ca inhibitori ai NO-sintazei, au efecte pozitive in
prevenirea si in tratarea diabetului zaharat de tip I, scazand glicemia si
lipoproteinemia. Deci, propolisul este recomandat in diabetul zaharat.

Recomandari ale consumului de produse apicole in diabetul


zaharat de tip I si II
– extract apos de propolis sau propolis brut
– cure cu laptisor de matca
– polen sau pastura + laptisor de matca, dimineata pe stomacul gol
– extract de propolis, laptisor de matca, polen sau pastura (unul dintre ele);
se administreaza cu jumatate de lingurita de scortisoara
– miere
– extract de propolis sau preparate pe baza de propolis, aplicatii locale
– aplicatii locale cu miere

Tratamentul diabetului zaharat cu produse apicole mentionate anterior


nu vindeca boala in sine, dar o amelioreaza. Produsele apicole au, de
asemenea, un rol important in prevenirea si tratarea complicatiilor
(oftalmologice, neurologice, cardiovasculare, dermatologice, venoase,
renale, sexuale, infectii etc.)

Subcapitolul 4.4 Stilul de viata al pacientului cu diabet zaharat

Regim igieno - dietetic diabet zaharat


Este o masura importanta de tratament in toate fazele de evolutie a bolii.
Redam mai jos o imparțire a alimentelor in trei categorii (foarte utila
pentru orientarea generala a bolnavului):
Alimente interzise: zaharul si produsele zaharoase, fructele uscate
(smochine, stafide, curmale, prune), prajiturile, leguminoasele uscate,
inghetate, vinul dulce, mustul, siropurile, strugurii, prunele, berea.
Alimente ce se pot consuma in cantitate limitata: painea, cartofii,
pastele fainoase, fructele, legumele cu peste 5% glucide, laptele, iaurtul,
branza de vaci.
Alimente ce se pot consuma fara restrictii: carnea si derivatele de
carne, pestele, ouale, branzeturile, smantana, untul, uleiul, legumele cu
5% glucide.
Dupa continutul de glucide alimentele se prezinta astfel:
alimente cu 5% glucide: varza, conopida, stevia, andivele, ardeii grasi,
vinetele, dovleceii, rosiile, castravetii, bamele, fasolea verde, ridichiile,
ciupercile, pepenele verde, portocalele, mandarinele, grapefruit-urile,
afinele, laptele, branza de vaci;
alimente cu 10% glucide: morcovii, ceapa, sfecla, telina, mazarea verde,
capsunile, ciresele, merele, perele, piersicile, strugurii, nucile, alunele,
mamaliga;
alimente cu 15% glucide: merele ionatane, caisele;
alimente cu 20% glucide: cartofii, fasolea uscata, bananele, prunele,
pastele fainoase.
Painea contine 50% glucide.

STUDIU DE CAZ
PREZENTAREA CAZULUI I
PĂUNESCU LIVIU- sex masculin în vârstă de 24 de ani.
Domiciliul-judeţul Prahova, Localitatea Comarnic.
Ocupaţia-marochiner
Data internării-2008 luna V, ziua 19, ora 15.
Trimis de unitatea sanitară Dispensarul Comarnic, cu diagnosticul de
trimitere: Diabet zaharat juvenil tip I dezechilibrat.
Motivul internării-Diabet zaharat juvenil tip I dezechilibrat
Istoricul bolii
Diabetic de 8 ani echilibrat acasă cu 250 g HC pe zi şi tratat cu insulină în
trei prize: 14A+12A+10MT⁄10A.
Motivul dezechilibrării este nerespectarea regimului alimentar şi ajustarea
dozelor de insulină de seară după proprie iniţiativă.

Antecedente
În copilărie: rujeolă şi hepatită virală
Toleranţă la efort scăzută, astenie, dureri în membrele inferioare.
Condiţii de viaţă-bune.
La examenul clinic general:
Tegumente şi mucoase: normal colorate
Ţesut celular adipos: slab reprezentat
Ţesut osteo-articular: integru
Aparat respirator: normal clinic
Aparat cardio-vascular: zgomote cardiace ritmice, bine bătute.

AMC: în limite normale


Artere şi vene superficiale: permeabile
Aparat digestiv: abdomen suplu, nedureros, rapid la mişcările repiratorii,
tranzit intestinal normal.
Ficat la 1 cm sub rebordul costal.
Splina nepalpabilă în limite normale.
Aparatul urogenital: - manevra Giordano (-)
- micţiuni fiziologice normale

SNC-ROT: prezente bilateral simetrice, orientat temporospaţial.


INVESTIGAŢII
MRF: fără leziuni evolutive pleuro-pulmonare
Oscilometrie : DR: - 7,5 STG: - 7,5-
3,5 - 3,5
fund de ochi normal
EKG: normal
ANALIZE
Colesterol 233 mg ⁄100ml N=180 - 250 mg %
Uree 35 mg % N=20 - 50
mg %
Creatinină 0,9 mg % N=0,5 - 1,2
mg %
Sulfat de zinc 3 UM N=2 – 9 UM
Transaminaze: GOT = 6 U.I. N=2 – 20 UI
GPT = 7,5 UI N=2 – 16,5 UI
Hemoleucograma : Hemoglobina 14,5 g%
Hematocrit 45%
Leucocite 7000 mm3
Neutrofile segmentate 69%
Euzinofile4 %
Limfocite 17%
Monocite 10%
Electroforeza
Proteine totale 6,00 g %
Albumine 47,0 g %
Raportul albumine⁄ globuline 0,89 g %
α1 glob. 7,1 g %
α2 glob. 10,2 g %
β glob. 12,4 g %
γ glob. 23,3 g %
Examen urină
Densitate 1011
pH acid
Albumină⁄absent
Glucoză ⁄absent
Sediment urină
- epitelii plate-rare
- leucocite – rare
- mucus abundenă floră microbiană, frecvente levuri filamentoase
Urocultură : mucus crescut

Data Evoluţie Tratament


20.05 Afirmă glicemia la ora 20 de 480 mg %.Îşi Vit. B1
administrează în loc de 10 ⁄6 10⁄12.
/ aa
1f
Vit. B6
21.05 Diureza 1500 ml . Stricnină 2‰
Afebril, apetit păstrat cu glicemia la ora 8, 347 Polivitaminizante
mg % la care se administrează 18 unităţi de
Ca gluconic
Actrapid. T.A.= 120/80mm Hg
24.05 Transpiraţii profunde în cursul nopţii, agitaţie Vit. B1
ora 2300.
/ aa 1
Stare generală bună. f
Tranzit intestinal normal. Vit. B6
Apetit prezent.
Stricnină 2‰
Polivitaminizante
Ca gluconic
Naposin
25.05 Stare generală nealterată Vit.B1
Hipoglicemii repetate în cursul zilei Vit.B6
Analize: sumar urină, urocultură, ionogramă Stricnină
Naposin
Vit.C 500
Actrapid
Ca gluconic

Stare generală bună, afebril, fără acuze Vit.B1


deosebite
Vit.B6
Stricnină
1.06 Naposin
Vit.C 500
Actrapid
Ca gluconic
Decanofort
2.06 Hipoglicemie uşoară chiar după scăderea Nolocin
dozelor Mecopar
Vit. C 500
Ca gluconic
Zaharină
3.06 Noaptea trecută insomnie.
La orele 1500 hipoglicemie 30 mg %
4.06 Externare

TRATAMENT ANTIDIABETIC

Data Glicemia (mg %) Tratament


19.05 200 14A+14A+10 MT⁄4A
20.05 281 18A+16A+14⁄8
21.05 176 18A+16A+14⁄8
22.05 66 18A+16A+14⁄8
23.05 72 18A+16A+14⁄8
26.05 280 18A+16A+14⁄8
27.05 299 22A+18A+10⁄6
28.05 177 18A+14A+10⁄6
31.05 170 18A+14A+10⁄6
03.06 199 12A+8A+8⁄6

Bolnavul se externează echilibrat pe 250 g HC şi pe următoarele doze


de insulină : 12A +8A +8⁄6A.
EPICRIZA
Bolnav diabetic de 8 ani (la 18 ani debut) se internează pentru
reechilibrare şi evaluare clinică a complicaţiilor cronice.
S-a dezechilibrat în urma unei infecţii urinare acute (floră microbiană)
şi nerespectarea dietei.
Se externează ameliorat clinic.
Se recomandă control periodic al glicemiei.

PREZENTAREA CAZULUI II
DASCĂLU DUMITRU-sex masculin, în vârstă de 45 de ani
Domiciliul: Bucureşti
Ocupaţia: maistru
Data internării: 2008 luna V, ziua 21, ora 1340
Diagnostic la internare: diabet zaharat tip II dezechilibrat
Motivele internării: ameţeli, cefalee, scădere ponderală 3 kg în două
săptămâni. Denutriţie secundară.
Antecedente –colaterale: diabet zaharat
Antecedente personale: - hepatită epidemică la 14 ani
- accident de muncă, lipsa falangei III de la mâna
dreaptă
Condiţii de viaţă : bune
Comportare faţă de mediu:-fumător 15-20 ţigări pe zi
Istoricul bolii
Bolnav în vârstă de 45 de ani, î: 172 cm, G actuală: 57 kg.
Gmax=74 kg, cu diabet zaharat depistat în 2006, glicemie 285 mg %,
internat la clinica noastră, începe tratamentul cu MANINIL apoi cu
monocomponentă lentă-face hipoglicemie.
Este retrecut pe MANINIL şi SILUBIN tablete în decembrie 2006,
continuă să prezinte hipoglicemie.
Examen clinic general
-stare generală bună, atitudine activă, tip constituţional longilin, astenic
- pilozitate diminuată la nivelul gambelor-onicomicoză
- sistem glandular superficial în limite normale
- ţesut celular subcutan slab reprezentat
- sistem muscular normoton
Aparatul respirator - CRS libere, tuse productivă, torace normal
conformat, AMR diminuată bilateral, sonoritate pulmonară în limite
normale, murmur vezicular diminuat bilateral.
Aparatul cardio-vascular
- regiunea precordială de aspect normal
- TA =110⁄70 mm Hg , AV=78 b⁄ min
Aparatul digestiv
Abdomen suplu, mobil, sensibil la palpare profundă în epigastru.
Ficat- limită superioară sp VI ic pe LMC drept, marginea anterioară la 2
cm sub rebordul costal, nedureroasă.
Splina-nepalpabilă
Tranzit intestinal prezent (1 scaun) aspect normal.
Aparatul renal
Micţiuni fiziologice, loje renale libere, rinichi nepalpabili
Giordano-absentă bilateral.
ROT rotuliene şi achiliene diminuate.
INVESTIGAŢII
Oscilometrie : Drt.- 5,5 Stg. -5,5
-3,5 -3,5
Eco abdominal: Ficat, pancreas-normale
Colecist alungit fără calculi
CBP-normală
Rinichii-normali
Rx gastrointestinal: esofag tranzit normal.
Stomac cu dimensiuni cu pliuri paralele mai îngroşate.
Spasm pilor care a cedat în urma examinării.
Scintigramă tiroidiană: hipertrofie importantă a glandei cu deosebirea a
istmului. Fixarea este internă şi uniformă.
Deci se depistează nodul tiroidian hiperfuncţional cu fenomene de
tireotoxicoză.

ANALIZE
Hemolucograma
- Hemoglobină 15,2 %
- Hematocrit 52 %
- Leucocite 6000 mm3
- Neutrofile segmentate 72%
- Euzinofile 2 %
- Limfocite 18%
- Plasmocite 8 %
Urina
- Densitate 1026
- pH acid
- Albumină absentă
- Glucoză prezentă
Sediment urinar
- epitelii plate rare
- leucocite relativ frecvente
- hematii foarte rare
Uree - 39 mg% N= 20-50 mg%
Creatinină - 0,83 mg % N= 0,5-1,2 mg %
Sulfat de zinc-4 U.M. N=2-9 U.M.
Transaminaze GOT =11 U.I N=2-20 U.I.
GPT = 9 U.I. N=2-16,5 U.I.
Colesterol 222 mg % N= 180-250 mg %
Radiologic: - fără leziuni evolutive leuro-pulmonare
- cord cu V.S. mărit de volum.
Data Evoluţie Tratament
22.05 Ora 1000 TA =110⁄60 mm Hg - Diazepam 21-22-23.05
A.V. =84 b min - Zaharină
Stare generală bună - Glibeuclamid
De recoltat glicemie la ora 1140 - Actrapid
Fumător 15 ţigări⁄zi - Decanofort
Este trecut la salon - THAM
Se va recoltaa glicemia dimineaţă -Ulcerotrat

24.05 Stare gennerală relativ bună - Decanofort


Prezintă cefalee, ameţeli - Polivitaminizant
TA =120⁄ 70 mmHg - Zaharină
25.05 Stare generală bună. - Decanofort
Prezintă ameţeli, insomnie. - Polivitaminizant
- Zaharină
26.05 Astenie, deglutiţie defectuoasă transpiraţii, - Glibeuclamid
stare de rău.
Ora 2300 - Vit.B1 – 5 fiole
Se administrează Hemisuccinat de
- Vit.B6- 5 fiole
hidrocortizon şi miofilin.
- Fosfobion
Glicemia 180 mg %.
- Stricnină
- Vit.C 500
- Naposin
- Zaharină
- Diazepam
- Cefobid
- Sulfat de barium

27.05 Stare generală modificată, astenie,


transpiraţii profunze, paliditate, cu
hipotensiune ortostatică 105⁄ 60 mm Hg,
AV=68 b ⁄ min
Paliditate tegumentară
Fără acuze dureroase
31.05 Tahicardie 100⁄ min - Piracetam
TA=110⁄60 mm Hg - Glibeuclamid
Repetă astenie şi dezechilibrat. - Vit B1, B6
S-a efectuat pasajul baritat - -Fosfobion
Programare scintigramă tiroidiană. - Stricnină
Instabilitate la mers cu tendinţă la cădere - Ulcerotrat
laterală.
- Prebantine

1.06. Afirmă tahicardie sinusală în cursul serii


precedente ora 1800 110⁄min.
TA=125⁄ 70 mm Hg
+ zaharina
AV = 72 b ⁄ min
2.06 Stare generală modificată în cursul nopţii în - Piracetam
episoade de tahicardie.
- Glibeuclamid
Afebril. Merge la scintigramă tiroidiană.
- Vit B1, B6
Tahicardie-stare generală modificată
Ora 1300 - -Fosfobion
- Stricnină
- Ulcerotrat
- Prebantine

- zaharină
3.06 Cefalee, agitaţie, ameţeli - Piracetam
TA =120 ⁄80 - Glibeuclamid
- Vit B1, B6
- -Fosfobion
- Stricnină
- Ulcerotrat
- Prebantine
- Zaharină
4.06 Tahicardie, oboseală, dureri articulare, dureri
lombare.
Apetit păstrat
Diureuză 1800 ml⁄ 24h
7.06 TA=120⁄80 mm Hg, AV=70⁄ min
Cefalee occipitală
8.06 Tahicardie sinusală - Piracetam
A prezentat insomnie, agitaţie. - Glibeuclamid
În jurul orei 1930 –cefalee occipitală - Vit B1, B6
AV=94⁄ min - -Fosfobion
- Stricnină
- Ulcerotrat
- Prebantine
- Zaharină
- Extraveral

EXTERNARE
TRATAMENT ANTIDIABETIC
Data Glicemia (mg %) Tratament
21.05 240 MANINIL 2 tb.
22.05 70 6A - 4A - 6A
23.05 160 8A- 4A - 4A
25.05 137 Mn-Mn
28.05 170 Mn 2 1⁄2 ⁄zi
31.05 165 Mn 2 1⁄2 ⁄zi
03.06 91 Mn 2 1⁄2 ⁄zi
07.06 166 Mn 3⁄zi
Bolnavul se externează cu o glicemie de 166 mg % şi se indică regim
alimentar cu 250 Hc⁄zi.
Epicriza:
Diabetic de doi ani, diabet zaharat tip II dezechilibrat.Se internează din
cauza repetatelor hipoglicemii şi pentru evaluarea complicaţiei adăugate a
diabetului zaharat şi controlul glicemiei.
Paraclinic: se depistează o guşă nodulară cu fenomene de tireotoxicoză.
Evoluţia clinică a diabetului zaharat: bună.Se recomandă control
endocrinologic cu indicaţia intervenţiei chirurgicale.
NOUTATI
Acizii grasi Omega-3 si diabetul

Potrivit specialistilor, acizii grasi Omega-3 pot fi de ajutor in


cazul pacientilor predispusi la diabet.
O dieta echilibrata, bogata in acizi grasi Omega-3, imbunatateste
sanatatea intestinului, lucru care ar putea avea beneficii in directia
obezitatii si a diabetului de tip 2, potrivit unei noi cercetari, data
publicitatii in septembrie 2017.
O echipa de cercetatori din Nottingham si Londra a comparat modul
in care diversele diete afecteaza flora intestinala. Oamenii de stiinta au
spus ca persoanele care mananca din belsug alimente probiotice, fibre si
uleiuri bogate in acizi grasi Omega-3 (uleiuri care se gasesc adesea in
carnea de peste) beneficiaza de o flora intestinala mai sanatoasa si au o
stare de sanatate mai buna, scrie diabetes.co.uk.
In timpul acestui studiu realizat pe un numar de 800 de femei de
varsta mijlocie, cercetatorii au analizat modul in care un aport mai mare
de Omega-3 a afectat trilioanele de virusuri, bacterii si fungi (ciuperci
microscopice) care traiesc in intestine, cunoscute si sub numele de
microbiom.
Studiul a aratat ca femeile care au consumat cu regularitate cantitati
mai mari de Omega-3 au realizat ca stau mai bine la capitolul sanatatea
florei intestinale. Beneficiile pentru sanatate ale diverselor microbiomuri
sunt semnificative, deoarece se crede ca acest lucru poate sa ajute la
scaderea riscului de obezitate si de diabet de tip 2.
Un vaccin care ar putea preveni diabetul de tip 1 va fi testat
incepand cu anul viitor pe oameni.

Vaccinul, care a dat rezultate in cazul soarecilor, nu vindeca boala,


dar cercetatorii se asteapta ca acesta sa ofere protectie impotriva unui
virus care determina sistemul imunitar sa se atace singur, reducand astfel
aparitia de noi cazuri, scrie Newsweek.

Tratamentul este dezvoltat de o echipa de cercetatori de la


Universitatea din Tampere, Finlanda. Oamenii de stiinta au reusit sa
identifice enterovirusii care cauzeaza diabetul de tip 1 si au ceat un
prototip pentru vaccin.

Studiile pe soareci au aratat ca vaccinul experimental este sigur si


eficient in prevenirea bolii. Urmatorul pas este efectuarea de teste clinice
pe un grup restrans de adulti.

Diabetul de tip 1 apare atunci cand celulele care produc in mod


normal insulina in pancreas nu mai functioneaza. Legatura dintre
enterovirursi si aceasta boala a fost analizata de cercetatori timp de zeci
de ani.

Medicament ce i-ar putea ajuta enorm pe pacienții cu diabet de tip II

Oamenii care suferă de diabet de tip II - adică peste 400 de


milioane de persoane în întreaga lume - primesc o veste
extraordinară: cercetătorii au creat prima pilulă care nu numai că
oprește evoluția bolii, dar îi ajută și să slăbească, mai ales în zona
taliei. Medicamentul - primul de acest tip - ar putea fi omologat în
trei ani.

La baza lui stă o substanță numită semaglutidă, care a acționat în


cazul a 71 la sută dintre pacienții testați, ajutându-i să piardă din grăsimea
acumulată în jurul taliei

Unele tratamente clasice pentru diabet pot genera o ușoară luare în


greutate, ceea ce e de natură să creeze un cerc vicios și să alimenteze, de
fapt, diabetul de tip 2. Dacă se înrăutățește controlul glicemiei, pacienții
au nevoie de injecții cu insulină, ceea ce ar putea fi neplăcut. Noua pastilă,
însă, luată împreună cu metforminul, ar putea opri evoluția degenerativă a
bolii. Concluziile studiului - ajuns în faza a doua de testare la Centrul
pentru Diabet din Leicester, Marea Britanie - au fost publicate în
rețeaua JAMA (Journal of the American Medical Association).

Sunt rezultate obținute prin testarea a 632 de pacienți, timp de 26 de


săptămâni, iar noutatea este eficiența deosebită în ceea ce privește
pierderea greutății. Cercetătorii speră că semaglutida va oferi o modalitate
mai bună de a controla „ucigașul din umbră”: îngrășarea.

Pacienților care luau deja Metformin - principalul medicament


administrat majorității bolnavilor de diabet - li s-a administrat și noua
pastilă, iar cercetătorii au descoperit că semaglutida a oprit din evoluție
dibetul de tip 2, a scăzut nivelul glicemiei, iar pacienții nu au mai avut
nevoie de insulină injectabilă.

Diabetul de tip 2 poate duce la stop cardiac, orbire, amputarea


membrelor și alte complicații. Cu alte cuvinte, este o bombă cu ceas care
acționează pe întreaga planetă.

Creșterea ratei obezității a determinat în zece ani o creștere cu 65 la


sută a cazurilor diagnosticate de diabet, ceea ce presupune costuri enorme
pentru sistemele de sănătate din întreaga lume, iar medicii atrag insistent
atenția că e nevoie să ne schimbăm modul de viață și obiceiurile
alimentare.

Profesorul Melanie Davies, cea care a condus studiul cercetătorilor


britanici, spune că rezultatele sunt „extraordinar de promițătoare”, pentru
că demonstrează că semaglutida are capacitatea de a scădea hemoglobina
glicată (un indicator ce arată o medie a valorilor glicemice la un pacient
în ultimele trei luni) și de a contribui în același timp la pierderea în
greutate.

Cum acționează semaglutida? Se pare că stimulează producerea de


insulină și inhibă secreția glucagonului, hormonul care determină
creșterea nivelului glicemiei, dar în același timp diminuează și apetitul
pacientului.

Producătorul Novo Nordisk a depus încă din decembrie anul trecut o


solicitare la Agenția Europeană a Medicamentului pentru a autoriza noul
medicament. Ar mai putea dura încă trei ani până să ajungă pe piață.
Concluzii

Evoluţia societăţii, dezvoltarea tehnologiei au dus la descoperiri


majore în medicină. Scopul practicii medicale a fost dintotdeauna de a
vindeca sau cel puţin a uşura suferinţa omului. Se ştie că este mai uşor să
previ decât să vindeci boala, adeseori apărând agravări şi chiar invalidităţi
cu consecinţe importante pentru individ, familie şi colectivitate.
Prevenirea bolilor este idealul spre care tinde medicina.
Scopul medicinei îl constituie prevenirea şi vindecarea bolilor,
cunoaşterea şi diagnosticarea acestora. Unele boli nu pot fi prevenite, nici
tratate, dar aceasta nu înseamnă că medicina nu ar fi neputincioasă. Când
nu se poate obţine o vindecare completă sau definitivă se poate reda
organismului o parte sau întreaga sa capacitate de munca pentru o
anumită perioadă de timp. Medicina are datoria şi poate să aline durerea
bolnavului.Tratamentul diabeticului este bun doar atunci când bolnavul
coopereaza şi îl respecta. Asta presupune ca bolnavul să fie instruit si să
aibă cunoştinte solide despre boala sa. Orice medicament antidiabetic nu
are nicio valoare fără respectarea regimului. Un diabetic este bine tratat
când are o stare generală bună, glicemia pe nemâncate este 115-120
mg/dl, glicozuria şi cetouria absente şi greutatea corporala este apropiată
de cea ideala.Dieta reprezintă elementul terapeutic constant în diabetul
zaharat, la unii pacienţi fiind chiar singura terapie. Dieta pacientului
diabetic trebuie să se apropie cât mai mult de recomandările nutriţionale
pentru persoane nediabetice şi trebuie individualizată în funcţie de: vârstă,
sex, activitate fizică, preferinţe alimentare, disponibilităţi financiare,
caracteristici biologice ale diabetului (prezenţa obezităţii, dislipidemiei,
HTA, afectării renale). Ţinând seama de aceşti factori, medicul trebuie să
stabilească un regim cântărit în cadrul căruia să stabilească frecvenţa şi
orele de masă, cantitatea de alimente la fiecare masă şi tipul alimentelor
ce pot fi consumate ca şi a celor ce trebuie evitate sau sunt interzise. La
pacienţii supraponderali, scăderea în greutate poate reprezenta un mijloc
important de normalizare a nivelului glicemiei.
Indiferent de tipul de diabet,exerciţiul fizic creşte sensibilitatea la
insulină şi astfel tinde să scadă glicemia. Tabletele se folosesc în terapia
diabetului de tip 2, fiind eficiente atât timp cât pancreasul poate produce
suficientă insulină. Există însă perioade – cum ar fi bolile acute – când
tratamentul cu antidiabetice orale trebuie să fie temporar înlocuit cu
tratament cu insulină. În plus, la un număr considerabil de diabetici de
tip 2 tabletele devin gradat, în timp, fără efect şi insulina devine
principalul tratament eficace. Insulina – tratamentul de substituţie al
diabetului zaharat de tip 1 – poate fi administrată doar sub formă de
injecţii deoarece administrarea pe cale bucală este urmată de distrugerea
sa în stomac. Există mai multe tipuri de preparate insulinice, medicul
recomandând cel mai eficient tratament şi numărul de injecţii necesar
fiecărui diabetic. În concluzie, putem spune că diabetul zaharat
reprezintă o afecţiune redutabilă prin implicaţiile sale pe termen lung dar
că supravegherea corectă şi tratamentul eficient duc la creşterea speranţei
de viaţă şi a calităţii vieţii la pacienţii afectaţi.