UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ

“ION IONESCU DE LA BRAD” IAŞI

FACULTATEA DE ZOOTEHNIE

CONSTANTIN PASCAL

CREŞTEREA OVINELOR
ŞI CAPRINELOR
ANUL IV, SEMESTRUL I

MATERIAL DE STUDIU I.D.

IAŞI, 2013
 CUPRINS

Capitolul I
1.1. Importanţa şi rolul creşterii ovinelor
1.2. Situaţia creşterii ovinelor la nivel mondial
1.3. Situaţia creşterii ovinelor la nivel naţional
1.3. Exploataţiile agricole din ţara noastră în raport cu dimensiunea efectivelor
existente
Capitolul II
2.1. Sistematica zoologică
2.2. Domesticirea oilor şi modificările survenite ulterior
2.3. Particularităţi bioeconomice generale specifice ovinelor
Capitolul III Rase de ovine
3.1. Rase de ovine-Formarea raselor
3.2. Rase de ovine din ţara noastră
3.2.1. Merinos de Palas
3.2.2. Merinos transilvănean
3.2.3. Merinos de Cluj
3.2.4. Ţigaie
3.2.5. Ţurcana
3.2.6. Karakul de Botoşani
3.2.7. Tipuri locale de ovine formate sau aflate în proces de formare
3.2.7.1. Spanca
3.2.7.2. Stogoşa
3.2.7.3. Linia Merinos de Suseni-Vaslui
3.2.7.4. Ţigaie de Ruşeţu
3.2.7.5. Tipul de lapte Palas
3.2.7.6. Tipul de carne Palas
3.3. Rase de ovine din alte ţări
3.3.1. Rase de oi din Rusia
3.3.2. Rase de oi din Anglia
3.3.3. Rase de oi din Franţa
3.3.4. Rase de oi din Germania
3.3.5. Rase de oi din Australia şi Noua Zeelandă
3.3.6. Rase de oi din Italia
3.3.7. Rase de oi din Spania
3.3.8. Alte rase importante de ovine
Teste de verificare (1)
Teme de control (1)
Referate tematice (1)

Capitolul IV -Producţiile ovinelor

4.1. Producţia de carne
4.1.1. Locul şi rolul cărnii în alimentaţia omului
4.1.2. Tendinţe actuale şi de perspectivă conturate în producerea şi consumul de
carne de ovine
4.1.3. Cerinţele U.E. privitoare la calitatea abatoarelor şi a condiţiilor de
sacrificare ale animalelor
4.1.4. Aptitudinile pentru producţia de carne a raselor locale de ovine
4.1.5. Aptitudinile metişilor pentru producţia de carne
4.1.6. Însuşirile fizice, chimice şi nutritive ale cărnii şi grăsimii de ovine

1
4.1.7. Categorii comerciale de carne de ovine
4.1.8. Aprecierea calităţii ovinelor valorificate pentru carne
4.1.9. Criterii utilizate în U.E. pentru clasificare carcaselor de ovine
4.1.10. Factorii care condiţionează producţia de carne la ovine
Teste de verificare (2)
Teme de control (2)
Referate tematice (2)

4.2. Producţia de lână

4.2.1. Importanţa producţiei de lână
4.2.2. Producţia de lână lanivel mondial
4.2.3. Producţia de lână în ţara noastră
4.2.4. Pielea şi rolul acesteia în producerea lânii
4.2.5. Compoziţia chimică a pielii
4.2.6. Însuşirile fizice ale pielii
4.2.7. Dezvoltarea învelişului pilos la ovine
4.2.8. Morfogeneza fibrelor de lână
4.2.9. Însuşirilele cojocului de lână
4.2.10. Însuşirile calitative ale fibrelor de lână
4.2.11. Usucul şi componentele sale
4.2.12. Acţiunea agenţilor fizici şi chimici asupra lânii
4.2.12.1. Acţiunea agenţilor fizici
4.2.12.1. Acţiunea agenţilor chimici
4.2.13. Aspecte generale privind spălarea lânii
4.2.14. Defecte ale lânii
4.2.15. Factorii care influenţează cantitatea de lână
4.2.16. Metode şi tehnologii de sporire a producţiei de lână
4.2.17. Sporirea producţiei de lână prin utilizarea biostimulatorilor specifici
4.2.18. Tehnologia tunderii oilor
Teste de verificare (3)
Teme de control (3)
Referate tematice (3)

4.3. Producţia de lapte

4.3.1. Importanţa laptelui de oaie
4.3.2. Însuşirile fizice şi compoziţia chimică a laptelui de oaie
4.3.3. Factorii care influenţează cantitatea de lapte la ovine
4.3.4. Factorii care influenţează calitatea laptelui
4.3.5. Cerinţele de calitate ale laptelui de oaie utilizat la obţinerea brânzeturilor
4.3.6. Metode rapide de prelucrare a laptelui de oaie
4.3.7. Particularităţile ejecţiei lactogene
4.3.8. Particularităţile curbei de lactaţie la ovine
4.3.9. Metode şi tehnologii de ameliorare a producţiei de lapte la ovine
Teste de verificare (4)
Teme de control (4)
Referate tematice (4)

2
 CAPITOLUL I

1.1. IMPORTANŢA ŞI ROLUL CREŞTERII OVINELOR

Multiplele producţii ce se obţin ca urmare a creşterii şi a exploatării

ovinelor, precum şi calitatea deosebită şi valoarea biologică ridicată a acestora,
dar şi economicitatea obţinerii lor au făcut ca încă din cele mai străvechi timpuri
speciile de ovine şi de caprine să fie extrem de apreciate, bucurându-se totodată şi
de o atenţie deosebită din partea crescătorilor.
Cu toate că de-a lungul timpului obiectivele creşterii ovinelor au suferit
modificări sub influenţa diferitelor etape ale istoriei, crescătorul a căutat mereu să
selecţioneze, să amelioreze şi să perfecţioneze pentru creştere în interesul său,
doar acele animale care corespundeau scopului urmărit. Procedându-se în acest fel
s-au creat şi perfecţionat grupe de rase specializate pentru diferite producţii
(carne, lapte, lână, pielicele, blănuri).
De asemenea, selecţia severă, coroborată cu asigurarea unor condiţii de
creştere, întreţinere, exploatare şi alimentaţie la parametrii optimi, a permis
crearea unor rase cu performanţe de producţie şi de reproducţie remarcabile. Aşa
este cazul raselor englezeşti care dispun de calităţi pentru producţia de carne
deosebite, a raselor germane şi franceze de lapte care produc peste 400 l pe durata
unei lactaţii normale, a rasei Karakul care produce pielicele de o valoare estetică
şi comercială remarcabilă, a raselor Romanov şi Finnish Landrace care au o
prolificitate specifică de peste 200%.
Cu toate acestea, pe plan internaţional, datorită condiţiilor diferite de la
ţară la ţară şi adesea în arealul aceluiaşi stat, producţiile totale şi medii
înregistrează diferenţieri accentuate în funcţie de gradul de intensivizare a
agriculturii dar şi de realizările înregistrate în direcţia exploatării şi ameliorării
ovinelor, la care se adaugă şi factorii naturali de influenţă. În ţara noastră sub
influenţa condiţiilor geoclimatice şi diversitatea zonelor de relief, dar şi ca urmare
a măsurilor aplicate în domeniul reproducţiei şi al ameliorării ovinelor s-au
obţinut în ultimile decenii progrese deosebite atât în privinţa creşterii şeptelului
ovin cât şi în sporirea producţiilor obţinute de la această specie.
În scopul ridicării potenţialului biologic, pentru toate producţiile ce fac
obiectul creşterii şi exploatării ovinelor, o atenţie sporită trebuie acordată selecţiei
şi ameliorării precum şi a modului de valorificare a fondului genetic existent,
ţinându-se totodată cont de diversitatea structurii raselor autohtone şi importate. În
acest scop se impune elaborarea unui program clar, precis şi eficient de ameliorare
genetică, pentru fiecare tip morfo-productiv, ştiindu-se faptul că prin aplicarea
ştiinţei ameliorării rezultatele obţinute sunt remarcabile la celelalte speciile de
interes zootehnic cu interval scurt între generaţii, în timp ce metodele de
ameliorare aplicate la ovine au rămas cele tradiţionale, în prezent fiind foarte puţin
schimbate faţă de trecut.
Evoluţia efectivelor sub aspect numeric plasa România în deceniul opt al
acestui secol pe locul patru în Europa însă după anul 1990, în condiţiile nou create
specifice trecerii spre o economie liberă şi la alte forme de proprietate, s-au
manifestat unele aspecte negative cu influenţă directă asupra numărului de ovine
şi impilicit asupra calităţii materialului genetic crescut actualmente în ţara noastră.
Actualmente, în sectorul reprezentat de creşterea ovinelor din ţara noastră se
constată o inversare a priorităţilor şi o aliniere la tendinţele europene şi mondiale,
cu o accentuare deosebită asupra sporirii producţiei de carne şi lapte.
Ridicarea potenţialului productiv se poate realiza, după caz, fie prin
selecţia indivizilor de rasă curată, fie prin practicarea încrucişărilor industriale şi

3
de ameliorare cu rase existente în prezent în ţara noastră, precum şi cu altele, mai
performante, vizate pentru a fi importate în acest scop. Altă cale de creştere a
producţiilor rezultate prin creşterea şi exploatarea ovinelor o constituie ridicarea
performanţelor reproductive la efectivele existente şi îmbunătăţirea tehnologiilor
de creştere aplicate în cazul tineretului ovin, mergându-se, atunci şi acolo unde
condiţiile concrete permit, până la intensivizarea totală, însă în condiţii de
eficienţă economică.

1.2. SITUAŢIA CREŞTERII OVINELOR LA NIVEL MONDIAL

Diversitatea condiţiilor de mediu, particularităţile biologice, posibilităţile

de asigurare a hranei, cerinţele economice şi tradiţia specifică anumitor zone ale
globului, reprezintă tot atâtea mijloace de influenţă a răspândirii şi a creşterii
ovinelor pe plan internaţional.
Ovinele şi caprinele sunt specii caracterizate printr-o rezistenţă organică
ridicată şi o capacitate mare de adaptare la condiţiile de mediu, fapt ce a
determinat ca acestea să fie întâlnite pe zone extinse ale globului cu caracteristici
geo-climatice dintre cele mai diferite. Există însă şi areale care sunt improprii
creşterii ovinelor întrucât dispun de un regim pluviometric sau de umiditate mare,
asociat fie cu temperaturi prea ridicate, fie cu temperaturi scăzute. Zonele
caracterizate prin aceste particularităţi meteorologice au o influenţă negativă
asupra sănătăţii şi a productivităţii ovinelor, limitându-le astfel arealul de
răspândire. Exploatarea ovinelor în condiţii optime este posibilă doar în zonele cu
un climat temperat şi oceanic, cuprinse practic între latitudinea nordică şi sudică
de 400, între limitele izotermelor medii anuale de -100C şi + 250 C cu precipitaţii
atmosferice sub 600 mm/an.
În zona ecuatorială, subecuatoriale şi a tropicelor, efectivul de ovine este
redus numeric, excepţie făcând platourile înalte situate în Africa, America Latină
şi Asia, pe când în nordul extrem al Europei, Asiei şi Americii de Nord, aproape
că lipsesc.
Analizând date statistice recente, cuprinse în principalul flux al
informaţiilor, constatăm că după anul 2000, la nivel mondial, evoluţia numerică a
efectivelor de ovine a înregistrat fluctuaţii nesemnificative pe fiecare din cele
cinci continente. Astfel, din datele prezentate în tabelul 1 reiese clar că în evoluţia
efectivul de ovine s-au înregistrat diminuări cifrate la 2,1 % în 2001; tendinţă ce s-
a menţinut la aceiaşi valoare şi în 2002. Comparativ cu anul 2000 în cel următor
reducerea de efectiv a fost de doar 1,2% iar în 2004 efectivul mondial de ovine a
crescut cu 0,6%.
Tabelul 1. Evoluţia efectivelor de ovine la nivel continental (mii indivizi) Sursa: FAO 2005

Continentul Perioda de timp

2000 2001 2002 2003 2004
Africa 237.945 241.795 248.694 254.702 258.332
Asia 414.395 410.513 413.575 424.709 440.778
Europa 148.759 139.807 137.866 137.925 139.725
America N & Centrală 18.613 18.782 18.848 18.984 18.864
Oceania 160.828 150.926 145.761 138.566 135.563
America Sud 76.333 73.692 71.642 69.467 69.335
Total 1056873 1035515 1036376 1044353 1062597

Studiul efectivelor prezente pe fiecare dintre cele cinci continente

reliefează faptul că în Asia deţine cel mai mare număr de ovine. În continental
negru efectivul de ovine din anul 2000 reprezenta 22,51% din cel mondial adică
237.945 mii indivizi, creşte an de an şi ajunge la un total de 254.702 mii indivizi
4
în anul 2003 şi la 258.332 mii în anul 2004. În Europa efectivele au evoluat în
descreştere lină până în anul 2003 după care se constată o tendinţă de creştere.

1.3. SITUAŢIA CREŞTERII OVINELOR LA NIVEL NAŢIONAL

Studiul izvoarelor istorice care au dăinuit până în prezent confirmă faptul

că ovinele sunt crescute pe teritoriul actual al României încă de la începutul
formării acestui stat, iar numeroşi istorici, scriitori şi poeţi subliniază contribuţia
acestei specii la unitatea de limbă şi tradiţie a poporului român. Astfel, G.
Călinescu în ,,Istoria literaturii române de la origini până în zilele noastre”, arată
că ,,balada Mioriţa sintetizează existenţa pastorală a poporului român”. Referitor
la creşterea şi arealul ocupat de specia ovină, în anul 1983, A. Pop şi colab. arătau
că ,,existenţa unor suprafeţe întinse de păşuni, configuraţia geografică şi climatul
temperat, alături de cerinţele faţă de producţiile ce se obţin de la această specie,
au determinat răspândirea pe întreg cuprinsul ţării, incluzând toate zonele de
relief”.
În mare parte oile crescute în ţara noastră până în a doua jumătate a
secolului al XIX-lea erau reprezentate în principal de rasa Ţurcană şi Ţigaie la
care se adauga şi diverse populaţii de Stogoşă. Aceste efective erau însă
neameliorate şi se caracterizau prin rezistenţă organică deosebită, adaptabilitate
ridicată şi rusticitate accentuată. Primele date statistice referitoare efective de
ovine crescute în ţara noastră datează din anul 1860. În acel an numărul total de
ovine era de 4.411 mii indivizi după care evoluţia numărică înregistrază o curbă
ascendentă înregistrându-se o sporire a acestora cu 55,5% la finele anului 1897 şi
cu aproximativ 98% la sfârşitul anului 1920. În perioada interbelică numărul cel
mai mare de ovine se afla în creştere şi exploatare în anul 1938 şi era reprezentat
de peste 10 milioane ovine.
Tabelul 2. Evoluţia efectivului de ovine în ţara noastră (mii indivizi) (Sursa: FAO, ASR,
INSSE)
Anul Efectiv Anul Efectiv
1860 4.411 1966 13.125
1890 5.002 1976 13.875
1897 6.848 1982 17.288
1916 7.811 1985 18.637
1920 8.700 1989 16.210
1925 12.950 1994 11.499
1930 11.920 1997 9.663
1938 10.086 2000 8.121

După sfârşitul celui de-al doilea război mondial, datorită conjuncturii

internaţionale favorabile, numărul de ovine crescut între graniţele actuale ale
României a înregistrat o evoluţie progresivă, ajungându-se practic ca, într-un
interval de circa cinci decenii, efectivul total înregistrat în anul 1985 să fie de 18,6
milioane de ovine (sursa: FAO 1990), reprezintând maximul atins vreodată de ţara
noastră.
Începândul cu anul 1986 curba ce redă evoluţia numerică a efectivului
total de ovine crescut în ţara noastră (fig. 1) intră pe o pantă descendentă. Cauzele
care au impus acest trend sunt multiple însă în mare măsură se datorează
desfiinţării marilor ferme şi complexe zootehnice de stat şi cooperatiste pe de o
parte şi a schimbării formei de proprietate asupra fondului funciar pe de altă parte.
În aceste condiţii, nemaideţinând teren agricol, păşuni s-au fâneţe, marii crescători
au purces la diminuarea efectivelor de animale, inclusiv a celor de ovine. Asfel, pe
fondul diminuării interesului faţă de producţia de lână dar şi a vânzărilor reduse de
material biologic de reproducţie, efective valoroase care aparţineau unor nuclee de

5
elită, constutite în cadrul fiecărei rase autohtone sau de import, au fost valorificate
la producţia de carne, fiind livrate, într-o pondere de peste 90% în viu, pe pieţele
tradiţionale aflate în ţări din orientul apropiat şi în cel mijlociu.
La nivel mondial, România era situată în 1980 pe locul 10 în ceea ce
priveşte efectivul de oi şi pe acelaşi loc la producţia de lână, ocupând, de
asemenea, şi un loc important în primele ţări producătoare de carne. Faţă de anul
1989 reducerea efectivelor a fost cu 29,1% la finele lui 1994, cu 40,38% în 1997
şi cu 50,09% la finalul anului 2000.

20
18.637
15 17.288 16.21
12.95 13.125 11.499
10 9.663
10.086
5 8.121
4.411
0
1860 1925 1938 1966 1982 1985 1989 1994 1997 2000

Fig. 1. Evoluţiei efectivelor de ovine în România (mii indivizi) - (Sursa: FAO, 2002)

După anul 2001, în evoluţia efectivelor totale de ovine din ţara noastră, se
conturează două tendinţe diferite ca sens şi valoare. Prima tendinţă se referă la
întervalul 2001 – 2002 şi practic coincide cu cea conturată deja, adică de reducere a
efectivului. Astfel, în 2002 se constată o reducere a efectivului total cu 406 mii
capete ceea ce în valori relative înseamnă 5,30%. A doua tendinţă corespunde cu
intervalul de timp 2002 – 2004 şi se caracterizează printr-o evoluţie pozitivă în ceea
ce priveşte numărului total de ovine. Faţă de anul 2002, în anul 2003, are loc o
creştere a efectivelor totale cu 61 mii, iar în 2004 cca 416 mii indivizi adică cu 0,8%
şi respectiv cu 5,74%. Tot în 2004, la finele anului efectivul total de ovine era mai
mare cu 10 mii capete faţă de cel înregistrat în aceeaşi perioadă însă în anul 2000.

7.9
7.7 7.657 7.667
7.5
7.3
7.312
7.1 7.251
6.9
6.7
6.5
2001 2002 2003 2004

Fig. 2. Evoluţia efectivelor de ovine din România în intervalul 2001 – 2004 (mii indivizi)
(Sursa: FAO 2005)

Acest reviriment înregistrat are la bază introducerea subvenţiilor acordate

crescătorilor de ovine care dispun de efective incluse în contolul oficial al
producţiei fie în sistem OP fie în cel PP.

1.3. EXPLOATAŢIILE AGRICOLE DIN ŢARA NOASTRĂ ÎN

RAPORT CU DIMENSIUNEA EFECTIVELOR EXISTENTE

Conform ultimelor date statistice în ţara România media efectivului de

ovine prezent în fiecare exploataţie agricolă este actualmente de 7,73 indivizi. Cu
toate acestea prin promovarea unor acţiuni susţinute şi prin aplicarea de măsuri
specifice de acordare a unor prime pentru creşterea tineretului ovin de prăsilă şi
pentru berbecuţii din rasele de carne şi lapte, se preconizează o creştere

6
semnificativă a efectivelor totale şi, de asemenea, se estimează ca pâna în anul
2008 numărul de ovine din fiecare exploataţie va depăşi 12 capete. În aceste
condiţii aproximativ 98 % din totalul efectivului va îndeplini condiţiile de
eligibilitate precizate în documentele încheiate ca urmare a negocierilor cu
Uniunea Europeană şi cuprinse în Raportul 3493/90.
Atingerea acestor parametri presupune că efectivul matcă naţional va
ajunge la aproximativ 9.100.000 oi mame dar şi faptul că acest nivel ar
corespunde întrutotul numărului de 8.900.000 capete eligibile la prime anuale, la
care se adaugă şi o rezervă naţională suplimentară de ovine de cca. 3% aşa cum
prevede şi R 2467/98, art. 7 (1) şi R 3567/92 discutat şi stabilit cu aceliaşi foruri
europene. Procentul de 3% reprezintă în cazul ţării noastre cca 270.000 capete
ovine, care, împreună cu plafonul naţional solicitat, vor acoperi necesarul de
prime ce vor fi acordate efectivului eligibil prognozat pentru 2007 şi perioada
următoare.
Situaţia exploataţiilor agricole, care deţin diverse efective de ovine, în
funcţie de statutul lor juridic, este prezentată, în mod centralizat, în tabelul 3.
Datele prezentate reliefează faptul că cele mai numeroase (99,88%) exploataţii
aparţin sectorului agricol individual. Cu toate că din totalul acestora o pondere de
91,39% dispun de efective mai mici de 20 indivizi o mare parte îndeplinesc
condiţiile de eligibilitate stabilite în cadrul negocierile cu UE pentru prime
acordate crescătorilor de ovine. Numărul exploataţiilor agricole individuale care
dispun de efective mai mari de 200 capete ovine reprezintă 0,66% din totalul
acestui tip de proprietate şi 95,28% din totalul celor incluse în clasa de mărime
respectivă.
Din cadrul unităţilor cu personalitate juridică, exploataţiile agricole care au
în creştere şi exploatare această specie, cele mai numeroase sunt societăţile
comerciale. Acestea formă de proprietate deţine o pondere totală de 46,19% din
totalul celor cu personalitate juridică. Prin particularităţile biologice valoroase de
care dispun, ovinele vor constitui şi în viitoarea Europă lărgită o specie apreciată
de către marii şi micii fermieri. Această specie se va impune, cu precădere, în
zonele montane şi submontane, valorificând astfel marile suprafeţe de păuni şi
pajişti. Importanţa şi rolul lor se va diminiua în zonele cerealiere, în bazinele
pomicole şi în cele horti-viticole.
Tabelul 3. Mărimea efectivelor şi statutul juridic al exploataţiilor agricole cu activitate de bază
în creştere ovinelor (Sursa: INSSE, prelucrare de C. Pascal)
Încadrarea exploataţiei în funcţie de mărimea efectivului
Statutul juridic
(număr indivizi)
al exploataţiei Total
50 - 100 - 200 - Peste
agricole Sub 20 20 - 49
99 199 499 500
Exploataţii agricole
584919 32444 11160 6492 3583 677 639275
individuale
Unităţi cu
personalitate juridică, 205 113 103 104 111 100 736
din care:
Societăţi/
11 13 16 26 11 9 86
asociaţii agricole
Societăţi comerciale 58 43 44 49 73 73 340
Unităţi ale
44 29 20 15 19 16 143
administraţie publice
Unităţi cooperatiste - - 3 1 - - 4
Alte forme de
92 28 20 13 8 2 163
proprietate
Total exploataţii
585124 32557 11263 6596 3694 777 640011
agricole

7
 Tabelul 4. Efectivul de ovine existente în diferite tipuri de exploataţii agricole
(Sursa: INSSE, prelucrare de C. Pascal)
Efective de ovine prezente în exploataţii de diferite dimensiuni
Statutul juridic al (număr indivizi)
Total
exploataţiei 100 – Peste
Sub 20 20 - 49 50 –99 200 - 499
agricole 199 500
Exploataţii agricole
individuale 2979121 905460 722756 837241 1025712 538797 7009087
Unităţi cu
personalitate
juridică, din care: 1757 3471 7136 14379 35491 167083 229317
Societăţi/
asociaţii agricole 93 482 1076 3363 3350 6540 14904
Societăţi
comerciale 557 1439 3023 6978 22899 140858 175754
Unităţi ale
administraţie
publice 367 776 1492 2118 6552 16173 27478
Unităţi cooperatiste - - 231 137 - - 368
Alte forme de
proprietate 740 774 1314 1783 2690 3512 10813
Total exploataţii
agricole 2980878 908931 729892 851620 1061203 705880 7238404

Referitor la numărul efectivelor de ovine existente în diferite exploataţii

situaţia înregistrată în anul 2004 în ţara noastră este redată în mod centralizat în
tabelul 9. Încă de la început trebuie precizat faptul că cele mai numeroase efective
aparţin exploataţiilor existente în sectorul individual şi cu grupe de animale sub 20
de indivizi. În acest tip de exploataţii în anul 2004 se regăsesau, conform datelor
INSSE preluate, centralizate şi prelucrate de C. Pascal, aproximativ 3 milioane
indivizi, adică 41,28% din efectivele naţionale. Exploataţiile agricole care includ
un număr total de indivizi cuporins între 20 – 199 deţin în total aproximativ 34%
din efectivul naţionl de ovine. Ca urmare a avantajelor care derivă din faptul că
oile aparţin unor grupe care fac obiectul acţiunilor specifice controlului oficial în
ultimul timp au crescut efectivele care aparţin exploataţiilor agricole cu peste 200
de indivizi. În anul 2004 în acest gen de exploataţii se regăseau aproximativ 25%
din numărul total al ovinelor din ţara noastră.

8
 CAPITOLUL II

2.1. SISTEMATICA ZOOLOGICĂ

Din punct de vedere filogenetic, se presupune că strămoşul comun

îndepărtat al oilor este Coryphodonul, care a trăit în cretaceu şi din care au
derivate toate ungulatele actuale. Studiul şi analiza izvoarelor istorice confirmă
într-o anumită măsură că, în prima parte a filiaţiunii, familia ovideelor are aceeaşi
origine geologică îndepărtată ca şi bovinele, diferenţierea istorică începând practic
de la strămoşul fosilic comun Geolocus de la mijlocul miocenului inferior (Th.
Nica şi colab., 1965). Identificare cu precizie a originii geologice a genului ovis
întâmpină dificultăţi din cauza asemănării din punct de vedere osteologic cu genul
capra, motiv pentru care problema stabilirii sistematicii zoologice pentru specia
ovină este departe de a fi clarificată pe deplin. Cunoaşterea formelor primare din
care au derivat rasele actuale de ovine este utilă atât pentru procesul de ameliorare
prin selecţie, cât şi pentru crearea de noi rase mai rezistente la condiţiile de mediu
şi cu un potenţial productiv superior.
Asupra originii formelor actuale de ovine, opiniile şi teoriile sunt
împărţite, deoarece de-a lungul timpului, în urma numeroaselor mişcări şi
deplasări de turme, au avut loc amestecuri şi încrucişări întâmplătoare la care,
ulterior, pe durata exploatării s-a adăugat şi intervenţia omului. În general, atunci
când se urmăreşte definirea strămoşilor din care au derivat formele domestice, se
au în vedere următoarele elemente sau caractere comune: forma şi mărimea cozii,
forma şi mărimea coarnelor, însuşirile învelişului pilos şi anumite particularităţi
de natură anatomică.
Ţinând cont de aceste elemente se desprinde concluzia că formele actuale
de ovine au origine polifiletică, provenind în principal din Muflon, Arkar şi Argal.
Din punct de vedere al sistematicii zoologice, oaia domestică (Ovis aries) face
parte, ca şi celelalte genuri - Capra, Hemitragus, Pseudovis şi Ammotragus, din
familia Cavicornae, subfamilia Ovidee, ordinul Ungulata, subordinul
Paricopitata, clasa Mammalia. Se consideră că celelalte patru genuri menţionate
nu au participat la formarea oilor domestice deoarece prin hibridare nu se obţin
produşi fecunzi.
Formele sălbatice ale genului Ovis, pot fi clasificate în două grupe,
diferenţiate prin de afinitatea sau lipsa de afinitate în procesul de reproducţie faţă
de oile domestice. În prima grupă sunt incluse speciile sălbatice care au afinitate
reproductivă atât între ele cât şi cu actualele rase de ovine. Din această grupă fac
parte speciile de Muflon, Arkar, Argal şi Ovis montana. Datorită acestui fapt, se
presupune că aceste forme sălbatice sunt de fapt şi strămoşii actualelor rase de
ovine. Toate aceste forme sălbatice sunt în general de talie mică, mijlocie şi mare,
posedă glande interdigitale la toate membrele şi au fose lacrimale pronunţate.
Glanda mamară este formată din două jumătăţi şi două mameloane; coada
cilindrică sau lată acoperită însă pe întreaga lungime cu lână sau jar. Masculii au
un miros caracteristic pronunţat.
Muflonul este cel mai mic reprezentant al formelor sălbatice şi cuprinde
două subspecii şi anume: Muflonul european (Ovis musimon) şi Muflonul asiatic
(Ovis orientalis).
Muflonul european este întâlnit şi în prezent în zonele montane din sudul
Europei, în Corsica şi Sardinia. Trăieşte în turme de 50 - 60 indivizi conduse de
un mascul viguros.
Masculii au greutatea corporală de 40 - 50 kg, culoarea robei brun-roşcată,
de nuanţă mai închisă pe partea superioară a corpului şi mai deschisă pe abdomen,

9
extremităţile membrelor şi pe bot; prezintă coarne triunghiulare de forma unei
spirale incomplete, cu vârfurile îndoite spre marginile laterale ale gâtului.
Femelele prezintă aceeaşi culoare însă de nuanţă mai deschisă şi uniform
distribuită pe suprafaţa corpului.
Din Muflonul european au derivat formele primitive de oi cu coada scurtă
cum ar fi cele din nordul Rusiei, Poloniei, Germaniei şi nord-vestul
Scoţiei (Romanov, Friză, Oaia de Heidschnüke, etc.).
Muflonul asiatic este considerat ca fiind strămoşul sălbatic al oilor ciute din
Europa şi Asia, precum şi al unora cu păr din Africa. Este răspândit în Iran,
Himalaia şi Tibet. Ovis orientalis este şi strămoşul oii palustre (Ovis palustris) care,
reprezintă cea mai veche formă domestică din Europa (Bavaria de Sud şi Elveţia).
Ovis vignei, sau oaia de stepă, este reprezentată de Arkar (Ovis arkar) şi
Urial (Ovis cycloceros). Ambele tipuri trăiesc în turme de până la 100 indivizi şi
ocupă un areal întins situat la est de Marea Caspică spre vestul extrem până în
munţii Himalaia
Ovis cycloceros (Urialul, sau oaia cu coarne dispuse în formă de cerc), este
întâlnită în general în acelaşi areal ocupat de Arkar, precum şi în Pakistan şi nord-
vestul Indiei. Comparativ cu Arkarul, are o dezvoltatre corporală mai mare şi o
culoare gri-gălbuie. Din această formă au derivat oile actuale cu membre înalte,
coadă lungă, coarne lungi răsucite în formă de tirbuşon şi cele cu lâna mixtă şi
aspră întâlnite în Africa, Tibet şi Himalaia.
Ovis ammon (Argalul), reprezintă forma sălbatică cu cea mai accentuată
dezvoltare corporală, masculii având talia de până la 1 m, lungimea corpului de
aproximativ 2 m şi o greutate de peste 200 kg. Aria de răspândire este reprezentată
de ţinuturile muntoase întinse din Asia Centrală, Tibet şi Peninsula Kamciatka.
Trăieşte în turme cu un număr mai mic de indivizi (5 - 30), masculii au coarne
mari, puternice şi spiralate, iar la femele coarnele sunt mai mici şi mai puţin
curbate. De asemenea, Argalul are coada scurtă, culoarea robei este gri-gălbuie cu
nuanţe mai deschise pe zonele superioare şi inferioare ale corpului şi faţa internă a
membrelor, iar în partea inferioară a gâtului prezintă o coamă deschisă la culoare.

a. b.
Fig. 3. Muflonul (a. Ovis musimon; b. Ovis orientalis)

Fig. 4. Ovis cycloceros (stânga) şi Ovis ammon (dreapta)

10
 Spre deosebire de celelalte forme sălbatice şi domestice, la care gestaţia
durează 5 luni, la Argal aceasta se întinde pe parcursul a 7 luni. Această formă
sălbatică este considerată ca fiind strămoşul oilor primitive cu talia mare, lâna
mixtă şi fesa grasă, grăsime-carne (Gissar, Edilbaiev, Saradjinsk, etc). Prin
încrucişarea masculilor de Argal cu oi Merinos precoce s-a obţinut o nouă rasă de
ovine (Arharomerinos) care, este foarte bine adaptată zonelor situate la altitudini
de peste 2000 m din munţii Kazahstan.
Ovis montana (oaia de munte), este întâlnită în grupe de 10-15 indivizi în
nord-estul Siberiei, Alaska şi Canada. Se caracterizează în general prin
următoarele elemente definitorii: coada scurtă, talia de 105 cm, lungimea de 90
cm, culoarea robei este albă cu zone dungate dispuse pe partea superioară a
corpului. Din cadrul acestei specii mai face parte şi varietatea Ovis borealis
cunoscută şi sub denumirea de Ovis nivicola, sau oaia de zăpadă, întâlnită în
prezent în nordul Siberiei şi în Kamciatka. Această formă sălbatică face trecerea
spre Argal, cu care se aseamănă foarte mult.

2.2. DOMESTICIREA OILOR ŞI MODIFICĂRILE SURVENITE

ULTERIOR

Primele oi au fost domesticite încă din timpuri preistorice, cu cca. 6-8 mii
ani î.e.n. Ca şi în cazul celorlalte specii , domesticirea a avut loc în următoarele
etape succesive: captivitatea, îmblânzirea şi apoi domesticirea propriu-zisă.
Există date istorice care confirmă faptul că omul din epoca bronzului ştia să
transforme laptele în brânză şi lâna în ţesături, ceea ce denotă urmărirea evidentă a
unui scop precis în acţiunea de domesticire. Cu timpul, când oaia a devenit un
animal util vieţii omului, acesta a început să o utilizeze şi ca mijloc de schimb,
contribuind astfel alături de ceilalţi factori la diversificarea şi răspândirea formelor
domestice.
Referitor la locul în care au avut loc primele domesticiri, se presupune că
primul centru a fost reprezentat de zona de sud-vest a Asiei, pe teritoriul actual al
Irakului şi Turkmeniei, unde la început a fost domesicit Arkarul din care mai
târziu au rezultat oile cu coada lungă (dolycura) şi cele cu coada groasă (platyura)
care, mai apoi s-au răspândit în Europa şi Asia. Al doilea centru, este considerat
ca fiind situat geografic în sudul Europei, unde s-a domesticit Muflonul din care,
mai târziu, au apărut oile cu coada scurtă (brachyura), care odată cu migraţia
popoarelor au fost aduse şi în partea nordică a continentului. Al treilea centru îl
constituie zona Asiei Centrale, unde a avut loc domesticirea Argalului, din care
ulterior au derivat oile cu fesa grasă (steatopyga), răspândite astăzi în aproximativ
aceeaşi zonă.
Modificările survenite ca urmar e a domest icirii o ilor. Ca urmare a
intervenţiei omului şi a condiţii de mediu precum şi sub influenţa condiţiilor de
întreţinere şi hrănire la ovinele domestice, comparativ cu formele sălbatice din
care provin, au apărut diferenţieri majore.
Rasele formate sub influenţa directă a factorilor de mediu natural sunt
primitive, rustice şi tardive, rezistente şi foarte bine adaptate ondiţiilor în care s-au
format, însă dau producţii reduse (Ţurcana, Ţigaia şi altele). În schimb multe din
rasele de oi crescute şi exploatate în prezent, s-au format prin intervenţia omului
în dirijarea factorilor de mediu, precum şi prin artificializarea condiţiilor de
creştere şi întreţinere coroborate cu aplicarea unor metode de ameliorare (rase
culturale). Aşa au apărut actualele rase perfecţionate şi specializate pentru diverse
producţii (rasele englezeşti de carne, Karakul, Friză, Merinos Australian, etc). O
mare parte din modificările survenite în urma domesticirii au apărut treptat,

11
decurgând unele din altele, iar altele brusc. Modificările apărute pot fi clasificate
în funcţie de natura lor astfel: modificări morfologice şi modificări fiziologice.
Modificări morfologice. Primele modificări care au avut loc în evoluţia
ulterioară a ovinelor au vizat conformaţia corporală. Aceasta s-a modificat spre
direcţia de producţie în care a fost orientată creşterea oilor, existând astăzi rase
specializate pentru anumite producţii şi cu o conformaţie corporală caracteristică.
În schimb, ca urmare a domesticirii, talia oilor s-a modificat în mică măsură.
Modificări esenţiale au apărut însă la nivelul cozii, fiind întâlnite astăzi
atât oi cu coada scurtă (sub 13 vertebre coccigiene) cât şi oi cu coada lungă (peste
13 vertebre coccigiene). Sunt de asemenea şi rase de oi cu coada groasă, caracter
ce lipseşte la formele sălbatice. Astfel, oile Kurdiuk au trei vertebre coccigiene,
iar la Ţigaie, Ţurcană şi Merinos numărul acestora este cuprins între 14 - 22
(Novacov citat de A. Pop şi colab., 1983). Lungimea şi conformaţia cozii
reprezintă criterii principale în clasificarea raselor de ovine. Pielea, la formele
domestice, este mai moale şi mai elastică, formând la unele rase pe diferite regiuni
ale corpului numeroase cute (Merinos). La alte rase, formate în condiţiile aride
specifice stepei, sub piele s-au dezvoltat ţesuturi adipoase cu rol de rezervă
biologică (Kurdiuk şi Karakul).
Modificări esenţiale au apărut şi la nivelul ,,îmbrăcăminţii piloase”. Astfel,
în timp ce la formele sălbatice corpul este acoperit cu păr, la oile domestice
îmbrăcămintea piloasă este reprezentată de lână.
Altă însuşire morfologică supusă modificărilor apărute în urma
domesticirii este şi culoarea. La început formele sălbatice aveau o culoare mai
uniformă (brun roşcată), apoi în urma intervenţiei omului aceasta a căpătat o mare
variabilitate, întâlnindu-se astăzi rase pigmentate diferit. Această variabilitate a
pigmentaţiei robei la ovine a fost posibilă, ca şi la celelalte specii, prin apariţia
leucismului şi melanismului, în timp ce culoarea caracteristică formelor sălbatice
este tot mai rar întâlnită la actualele oi domestice.
Modificări fiziologice. Cele mai importante modificări fizilogice aparute
ca urmare a domesticirii au survenit la nivelul aptitudinilor zooeconomice. În
acest sens, se poate afirma că după domesticire, omul a căutat în decursul istoriei
să dezvolte la ovine acele aptitudini care erau utile intereselor sale. Astăzi, de la
rasele de oi domestice se obţin producţii superioare din punct de vedere cantitativ
şi calitativ, în comparaţie cu formele sălbatice. De la oile cu lâna fină din cadrul
grupei Merinos se obţine lână fină în cantităţi medii de peste 4 kg, la alte rase
producţia de lapte a crescut considerabil la peste 400 l pe intervalul unei lactaţii
normale, concomitent cu ridicarea prolificităţii; la rasele de carne intensitatea de
creştere este mai mare, iar de la mieii rasei Karakul se obţin pielicele cu învelişul
pilos dispus în bucle, aspect nesemnalat la formele sălbatice.
Paralel cu aceste modificări utile şi datorită faptului că omul a îmbunătăţit
mereu condiţiile de creştere, la actualele rase, comparativ cu cele sălbatice, se
constată o diminuare a rezistenţei organice, a gradului de adaptare, a vioiciunii, a
instinctului de conservare şi a celui matern.

2.3. PARTICULARITĂŢI BIOECONOMICE GENERALE

SPECIFICE OVINELOR

Ovinele prezintă, la fel ca şi alte specii de interes zootehnic, o serie de

particularităţi fiziologice şi morfologice, determinate de felul de viaţă, modul de
creştere şi direcţia de exploatare. Exploatarea acestei specii în condiţii de eficienţă
economică are la bază tocmai existenţa acestor particularităţi biologice superioare
reprezentate în general de rusticitate, rezistenţă şi capacitate mare de adaptabilitate

12
la condiţii diferite de mediu. Potenţialul productiv al acestei specii, este unul
,,competitiv”, fiind direct influenţat de nivelul de perfecţionare şi de tehnologia de
creştere şi exploatare aplicată.
Dintre particularităţile bioeconomice superioare ale ovinelor, mai
importante sunt următoarele:
- conformaţia specifică botului şi a subregiunilor gurii permite oilor să
utilizeze relativ uşor iarba de pe păşune şi de la mică distanţă de suprafaţa solului,
inclusiv unele forme de vegetaţie care nu pot fi utilizate de alte specii;
- dezvoltarea aparatului digestiv al oii permite o mai bună valorificare a
furajelor voluminoase cu un conţinut ridicat al celulozei; - rezistenţă sporită la
condiţii mai aspre de climă (determinată de prezenţa învelişului pilos), motiv
pentru care nu necesită construirea unor adăposturi costisitoare;
- longevitatea mare în exploatare cu o durată economică de 6-8 ani şi
uneori peste această perioadă, îndeosebi la oile rustice cum ar fi de pildă Karakul,
Ţurcană, etc;
- durata scurtă a gestaţiei şi prolificitatea ridicată;
- viteza de creştere ridicată a tineretului ovin în primele luni de viaţă
permite valorificarea timpurie a acestora pentru carne;
- capacitatea pronunţată de depunere a grăsimii la unele rase.

13
 CAPITOLUL III

3.1. RASE DE OVINE - FORMAREA RASELOR

Ca urmare a domesticirii, şi ca o consecinţă a intervenţiei omului în ceea

ce priveşte dirijarea proceselor de creşterea şi de exploatare a ovinelor, primele
modificări apărute au fost cele legate de exteriorul acestora şi îndeosebi
următoarele: culoarea, structura şi însuşirile învelişului pilos şi într-o măsură mai
mică talia, conformaţia,. Apoi, sub acţiunea cumulată a factorilor genetici şi a
celor de mediu au rezultat primele rase de oi. Acestea erau primitive şi au fost
exploatate iniţial pentru carne, lapte şi blănuri. Însă, ulterior, ca o consecinţă a
creşterii gradului de industrializare şi în condiţiile creşterii cererilor pe
principalele pieţe internaţionale pentru lână, această producţie devine practic ca o
direcţie principală în exploatarea oilor. Acest fapt a contribuit în mod hotărâtor la
formarea, consolidarea, perfecţionarea şi răspândirea oilor de tip Merinos care au
învelişul pilos format din lână fină de foarte bună calitate şi cu însuşiri fizico-
chimice şi tehnologice superioare altor fibre textile.
Pe teritoriul ţării noastre primele rase crescute au fost Ţurcana şi Ţigaia.
Acestea se caracterizau, la fel ca şi celelalte tipuri formate în condiţii naturale,
prin unele însuşiri biologice superioare, cum ar fi: rezistenţă organică, rusticitate
şi agilitate, însă aveau un potenţial productiv relativ redus. Mai târziu, sub
influenţa directă a aceloraşi factori, la care s-a adugat şi intervenţia omului, apar
rase noi de ovine, mai productive, ce se caracterizau prin însuşiri superioare
primelor tipuri apărute, fiind mai prolifice şi având un grad mai ridicat de
precocitate. Ulterior, prin practicarea unei selecţii riguroase şi îmbunătăţirea
condiţiilor de întreţinere şi alimentaţie s-au format rase specializate pentru diverse
producţii, dar şi multe tipuri de ovine cu aptitudini mixte.
Primele oi cu lână fină s-au format în Asia Mică cu peste 3000 ani î.e.n.,
prin mutaţie şi selecţie naturală a oilor cu lână semifină. Ulterior, aceste oi au fost
aduse de către fenicieni, la început, în Grecia după care s-au răspândit în Italia,
Spania şi Africa de Nord.
Aceste oi cu lână uniformă ajunse în Peninsula Iberică au fost selecţionate
în vederea uniformizării grosimii fibrelor şi sub atenta supraveghere a regilor
iberici s-au conturat noi tipuri de ovine din care s-au desprins cele de tip Escurial
şi Negretti. Mult timp a fost interzisă ieşirea peste graniţe ale acestora,
favorizându-se astfel naşterea unor noi legende ca o continuare a celor în care se
vorbea de aşa-zisa lână de aur. După mai multe sute de ani, şi doar după ridicarea
embargoului intern (1760), oile care produceau ,,lâna de aur” s-au răspândit în
foarte multe ţări situate în diverse zone ale globului şi din care s-au format
primele oi cu lână fină denumite Merinos. În ţările în care au fost importate, oile
spaniole cu lână fină au fost supuse unor acţiuni intense de selecţie, iar prin
intervenţia omului concomitent cu îmbunătăţirea condiţiilor de hrănire şi
întreţinere s-au format primele rase cu lână fină şi anume: Merinos Rambouillet,
Merinosul Rambouillet american şi Merinosul australian.
Începând cu ultima parte a sec., al-XVIII-lea s-au pus bazele formării
raselor mixte exploatate într-un mod eficient atât pentru carne cât şi pentru lână.
Astfel, prin dirijarea creşterii în acest sens, s-au obţinut tipuri de oi mai productive
cum ar fi: Merinosul de Souissonais (precoce), Merinosul precoce german,
Merinosul precoce sovietic, rasele englezeşti de carne, şi altele.

14
 3.2. RASE DE OVINE DIN ŢARA NOASTRĂ

3.2.1. MERINOS DE PALAS

Merinos de Palas este una dintre cele mai valoroase rase autohtone, fiind
formată în prima jumătate a secolului trecut. Aceasta are, pe lângă aptitudinile
foarte bune pentru lână fină şi carne, şi alte însuşiri valoroase şi bine consolidate,
fapt pentru care a fost utilizată intens în ameliorarea ovinelor din zona sa de
formare.
Origine şi mod de formare. Rasa de ovine Merinos de Palas a fost creată
pentru condiţiile pedoclimatice specifice stepelor cu climat temperat şi cu o medie
anuală a precipitaţiilor atmosferice situată sub 450 mm.
Lucrările iniţiale de formare a rasei Merinos de Palas au început în anul
1919 la Oieria Palas, actualmente Institutul de Cercetare şi Dezvoltare pentru
Creşterea Ovinelo r şi Caprinelo r Palas - C onstanţa. Scopul formării acestei
rase, după cum afirma însuşi creatorul acesteia N. Teodoreanu, a fost de obţinere a
unui tip de ovine cu o conformaţie corporală specifică oilor cu aptitudini mixte.
Procesul de formare a rasei Merinos de Palas s-a derulat într-o perioadă
mai mare de timp şi a cuprins trei etape distincte. Fiecare etapă a avut deziderate
specifice însă, încă de la început s-a acordat o atenţie deosebită hrănirii oilor,
renunţându-se la metoda creşterii şi întreţinerii Merinosului în aceleaşi condiţii cu
Ţigaia.
Prima etapă s-a derulat în intervalul 1919 – 1924. În urma războiului
efectivul de la oierie a fost diminuat, astfel încât au fost aduse alte 1000 de oi care
prezentau de asemenea o mare heterogenitate în ceea ce priveşte dezvoltarea
corporală şi producţia de lână. Pentru îndeplinirea dezideratelor specifice etapei s-
a trecut la eliminarea indivizilor necorespunzători. Astfel, efectivul iniţial s-a
redus concomitent la 834 indivizi în anul 1922, la 530 în 1923, respectiv 300 în
1924 şi 284 în anul 1925. Efectivul selecţionat şi reţinut se caracteriza prin
următoarele însuşiri: omogenitate, constituţie robustă, lâna deasă şi uniformă,
pliuri cutanate reduse, producţie medie de lână de peste 3,5 kg şi o greutate
corporală mai mare de 43 kg.
Etapa a doua s-a derulat pe un interval mai mare de timp, fiind cuprinsă
între anii 1925 şi 1945. Oile din nucleul selecţionat au fost încrucişate cu berbeci
Merinos Rambouillet importaţi în 1923 şi 1926 din Franţa. Apoi, paralel cu
efectuarea încrucişărilor, populaţia de metişi a fost supusă unor lucrări intense de
selecţie, coroborat şi cu o dirijare a împerecherilor şi îmbunătăţirea condiţiilor de
hrănire şi întreţinere. Derularea acestor acţiuni a făcut posibil ca după 7 ani de
muncă susţinută să se obţină un nou tip de oaie care prezenta însuşiri
morfoproductive asemănătoare Merinosului Rambouillet, fiind astfel îndeplinit
unul din obiectivele majore.
Noul tip de ovine se caracteriza prin următoarele însuşiri morfoproductive:
talia la grebăn 62 cm; greutatea corporală după tuns 47,8 kg; producţia de lână
5,68 kg; lungimea şuviţelor 7 cm; fineţea fibrelor de lână 21 - 23 µ; desimea
fibrelor de lână bună; omogenitate evidentă; usuc abundent însă de culoare
gălbuie (N., Teodoreanu).
Pentru corectarea unor defecte de exterior şi ridicarea greutăţii corporale,
precum şi în vederea evitării consangvinizării, s-au efectuat încrucişări de infuzie
cu berbeci Merinos semiprecoce aduşi în anul 1928 de la crescătoria Adolf Staiger
- Leutewitz din Germania. Berbecii importaţi au fost în număr de trei şi aveau talia
mai ridicată comparativ cu berbecii Merinos Rambouillet. Ca urmare ale acestor
încrucişări, indivizii obţinuţi prezentau o conformaţie ameliorată, cu forme

15
corporale rotunjite şi largi. De asemenea, la populaţia existentă s-a îmbunătăţit
precocitatea, a crescut masa corporală, s-a redus numărul pliurilor cutanate din
regiunea gâtului, astfel încât noul tip de oaie a dobândit şi aptitudini de carne.
Etapa a treia este ceva mai lungă, fiind reprezentată de perioada de după
anul 1946. Această etapă a fost una bogată în derularea unor acţiuni şi activităţi
zootehnice care aveau ca principal scop perfecţionarea noii rase. Dintre
deziteratele principale ale acestei etape amintim:
- perfecţionarea şi consolidarea noii rase;
- stabilirea valorii de ameliorare a reproducătorilor după descendenţă;
- posibilitatea aplicării fătărilor timpurii;
- difuzarea reproducătorilor în teritoriu;
- demonstrarea influenţei hrănirii stimulative asupra dezvoltării tineretului
ovin şi a creşterii producţiei de lână.
Este etapa în care s-a derulat procesul de îmbunătăţire şi consolidare a
aptitudinilor noii rase. Astfel, în scopul grăbirii acestui proces, care prin creştere
în rasă curată necesita timp îndelungat, s-a trecut la efectuarea încrucişărilor de
infuzie cu berbeci din rase diferite. În acest scop, pentru ridicarea rezistenţei
organice, concomitent cu evitarea creşterii gradului de consangvinizare s-au
utilizat la încrucişări berbeci din rasa Merinos transilvănean. Tot în cadrul
lucrărilor de perfecţionare a Merinosului de Palas, din 1955 s-au efectuat
încrucişări de infuzie cu berbeci aparţinând raselor Merinos Stavropol şi Merinos
de Caucaz, importaţi din ex-URSS. Utilizarea la încrucişări a berbecilor din rasele
amintite a avut ca principal scop ameliorarea unor însuşiri calitative ale lânii mai
slab exprimate la tipul iniţial, cum ar fi: lungimea şuviţelor, gradul de extindere a
învelişului pilos pe abdomen şi randamentul lânii la spălare. Efectuându-se o
analiză a istoriei genetice a Merinosului de Palas, s-a constatat că în anul 1953 au
fost aduşi la Palas 10 berbeci Merinos transilvănean. Acest fapt a făcut posibil ca
rasa amintită să aibă o influenţă majoră în genofondul Merinosului de Palas
exprimată printr-o participare de 27 % din numărul total de gene (C., Drăgănescu
şi colab.).
Ca formă superioară de perfecţionare a rasei şi aplicarea unui anumit grad
de selecţie, din anul 1958 s-a trecut la creşterea pe bază de linii şi familii. În anul
1971 pentru îmbunătăţirea unor însuşiri calitative ale lânii (mătăsozitate, luciul,
calitatea usucului şi randamentului lânii la spălare) s-a recurs la încrucişări de
infuzie cu reproducători masculi aparţinând rasei Merinos australian. Având în
vedere însuşirile productive specifice, se poate atribui Merinosului de Palas,
alături de alte rase cu lână fină importate din ex-URSS, un rol major în
ameliorarea materialului ovin crescut în Dobrogea şi partea de sud-est a ţării.
Aria de creştere. Merinosul de Palas s-a răspândit în rasă curată iniţial în
zona de formare, apoi în Câmpia Dunării, iar mai târziu şi în partea de est a ţării în
judeţele Galaţi, Vaslui şi Iaşi, precum şi în unele localităţi din vestul ţării. În
prezent, datorită faptului că după anul 1989 nu au existat suficiente preocupări
privitoare la sporirea numerică şi lărgirea arealului de creştere, efectivul total de
rasă curată Merinos de Palas este actualmente cifrat la câteva mii de indivizi,
întâlniţi cu precădere în Dobrogea.
Însuşiri morfologice Merinos de Palas prezintă unele însuşiri morfologice
şi fiziologice care îl deosebeşte de celelalte tipuri şi rase de oi cu lână fină
crescute în ţara noastră.Actualmente, indivizii rasei se caracterizează printr-un
aspect armonios al diferitelor regiuni anatomice şi printr-o dezvoltare corporală
bună. Formatul corporal este uşor dreptunghiular, însă apropiat de cel medioliniar,
cu profilul caracteristic tipului morfoproductiv mixt de lână fină-carne. Greutatea
corporală medie este de 100 kg la berbeci şi 60 kg la femele.

16
 Au constituţia robustă, vitalitatea
ridicată, o bună precocitate şi dispun de o
foarte bună capacitate de valorificare a
hranei. Ovinele acestei rase întreţinute în
aer liber valorifică foarte bine păşunile şi
îndeosebi cele cultivate. La efectivele aflate
într-o stare de întreţinere bună, exteriorul
este corect, armonios şi cu aspect specific
tipului de ovine cu o masivitate accentuată.
Capul la femele este larg însă de
Fig. 5 Merinos de Palas
mărime mijlocie, cu profilul uşor convex sau
drept şi cu 1 - 2 cute dispuse transversal pe bot.
La berbeci profilul capului este mai convex, urechile de 10 cm lungime,
iar pe bot cutele sunt mai evidente şi în număr de 3 - 4. Oile sunt în marea lor
majoritate ciute, iar la berbeci coarnele sunt prezente la cca. 7 % din total, fiind
însă puternice şi spiralate.
Gâtul la masculi este scurt şi gros purtat aproape orizontal, prezintă
inferior o salbă de mărime mijlocie şi 2 - 3 cravate cu o dezvoltare medie. Unii
masculi au şi un şorţ bine dezvoltat. Oile au de regulă 1 - 2 cravate şi o salbă
mediu dezvoltată.
Tabelul 5. Greutatea corporală în funcţie de tipul de fătare şi vârstă
Tipul de Greutatea corporală la vârste diferite (kg)
Sexul
fătare Naştere 3 luni 6 luni 9 luni 12 luni
Masculi 5,2 25,0 35,5 47,5 63,3
Simplă
Femele 4,8 21,5 32,0 42,4 49,7
Masculi 4,4 22,5 33,5 47,8 62,4
Dublă
Femele 4,1 20,0 30,0 43,7 49,5

Trunchiul este potrivit de lung, larg şi adânc; extremităţile largi şi osatură

puternică; linia superioară lungă, largă şi dreaptă. Grebănul are o lărgime medie şi
se continuă lent cu linia superioară. Spata este de regulă largă, bine ataşată de
trunchi şi cu mase musculare proeminente. Crupa este dispusă orizontal, fiind însă
largă şi de lungime medie. Dat fiind faptul că dispune de însuşiri foarte bune şi
pentru producţia de carne, jigourile sunt bine dezvoltate, globuloase şi descinse.
Pieptul este larg, descins, bine acoperit de mase musculare. La masculii aflaţi într-
o stare de întreţinere bună, precum şi la batalii îngrăşaţi, masele musculare din
regiunea pieptului sunt dezvoltate şi proieminente în exterior. Mamela este
voluminoasă, formată din ţesut muscular bogat, acoperită la exterior de o piele
subţire şi elastică. Membrele sunt relativ scurte şi groase, depărtate, osatura
puternică şi cu aplomburi corecte. Copitele au cornul tare, rezistând astfel
drumurilor lungi.
Producţia de lân ă. Corpul, în ansamblul său, este bine acoperit cu lână
fină albă, deasă, lungă, uniformă, cu aspect exterior de pătrate încheiate. Şuviţele
din cojoc au forma prismatică, aspectul interior al acestora este de regulă clar şi
mai rar semiclar. Extinderea lânii este foarte bună pe extremităţi, abdomenul fiind
foarte bine îmbrăcat cu lână fină şi deasă. După tuns, pe corpul animalelor, se
observă unele rezerve ale pielii dispuse sub forma unor pliuri reduse ca mărime.
Calitativ, lâna din cojoc se caracterizează prin următorii parametri: fineţea
fibrelor 22 - 23µ, rezistenţa la tracţiune 8,3 g/cm, extensibilitate 36,65 %.
Culoarea lânii, la indivizii întreţinuţi în condiţii optime de alimentaţie şi cazare,
este adesea albă imaculat. Fibrele de lână ce compun şuviţele au o lungime
relativă de 7 - 9 cm şi prezintă 6 - 8 ondulaţii clare şi uniforme/cm liniar. Desimea
fibrelor de lână este de 5500 - 6000 foliculi/cm2.

17
 Usucul este , în general, de calitate bună având o consistenţă uleioasă,
acoperind fibrele de lână în peste 2/3 din lungimea lor. Cantitatea medie de lână
recoltată după tuns este cuprinsă între 5 - 7 kg la oi şi 8 - 11 kg la berbeci.
Randamentul lânii la spălare este variabil, având limitele cuprinse între 38 - 46 %.
Datorită calităţilor sale deosebite, lâna este apreciată în industria textilă.
Producţia de carne. Precocitatea ridicată, dezvoltarea corporală
accentuată, conformaţia specifică raselor cu aptitudini de carne, calitatea bună a
carcasei şi cărnii fac din Merinos de Palas o rasă apreciată şi pentru această
producţie. Tineretul ovin îngrăşat intensiv realizează greutăţi corporale vii de
peste 35 kg la vârsta de 150 zile, rezultând sporuri medii zilnice mai mari de
220 g. Consumul specific de hrană este de 5,5 U.N., iar după sacrificare se obţin
carcase de bună calitate, cu mase musculare evidente şi jigouri globuloase. La
categoriile tinere de ovine supuse însă îngrăşării grăsimea subcutanată este
dispersată în strat uniform, iar cea interioară în cantităţi moderate. Randamentul la
sacrificare este diferit în funcţie de categoria de vârstă fiind cuprins între 45 - 50%
în cazul tineretului din anul precedent şi oilor adulte reformate şi de 52 % la
batali. De asemenea, rasa Merinos de Palas s-a dovedit a fi şi o foarte bună
amelioratoare a producţiei de carne.
Producţia de lapt e. Privitor la producţia de lapte, aceasta se
caracterizează printr-o mare variabilitate, deoarece rasa Merinos de Palas nu a
făcut obiectul unor acţiuni de selecţie ample şi de durată în vederea creşterii
capacităţii lactogene la oile mame. În aceste condiţii, producţia de lapte pe lactaţie
variază între limite extrem de largi fiind cuprinsă între 10 l şi 160 l. Cu toate
acestea potenţialul lactogen al oilor aflate într-o bună stare de întreţinere satisface
cerinţele de creştere şi dezvoltare în condiţii normale pe durata perioadei de
alăptare a doi miei gemeni, rezultând şi o producţie medie suplimentară de lapte
marfă pe lactaţie de cca. 25 l.
Indicii de repro ducţie. Privitor la sezonul de manifestare a ciclurilor
sexuale, rasa Merinos de Palas nu este extrem de conservatoare. Astfel, la oile aflte
într-o stare de întreţiere bună apare posibilitatea manifestării a două sezoane de
reproducţie din care unul este mai lung de cca. 10 luni şi unul mai scurt (două luni).
În cadrul unor investigaţii desfăşurate în anul 1996, de către C., Pascal, pe un lot
format din 250 oi de rasă Merinos de Palas, de diferite generaţii, s-a constatat că
manifestările ciclului sexual se desfăşoară într-un sezon mai lung, cu o maximă de
intensitate în lunile iulie - august. Din totalul cercetat, în intervalul amintit au fost
însămânţate 70,4 %, după care procentul de însămânţări scade treptat.
Tabel 6 Principalii indici de reproducţie la Merinos de Palas (%)
Generaţia Fecunditate Prolificitate Fertilitate
1989 100,0 120,0 100,0
1990 94,1 131,6 121,6
1991 96,2 124,4 100,0
1992 100,0 104,0 100,0
1993 93,4 110,7 103,4
1994 95,6 110,5 105,6

Perspective de cre ştere. În condiţiile actuale, perspectivele de creştere a

Merinosului de Palas sunt influenţate de unele însuşiri valoroase astfel încât aceasta
va fi crescută şi în continuare în rasă curată. De asemenea, se impune intensificarea
muncii de selecţie şi ameliorare a producţiei de lapte, precum şi corectarea unor
indici de reproducţie mai slab exprimaţi şi îndeosebi a prolificităţii.
Pentru a nu se pierde o rasă ce a probat că dispune de însuşiri şi calităţi
deosebite, superioare celorlalte rase autohtone, este absolut necesar să se
stabilească unele măsuri eficiente în scopul înmulţirii efectivului, formării şi

18
consolidării unor linii valoroase, aplicându-se în acest scop cele mai eficiente
metode genetice. Tipul morfoproductiv al rasei va fi direcţionat spre o mai bună
adaptabilitate la sisteme de creştere moderne cu un anumit grad de intensivizare.
Paralel cu aceste acţiuni, rasa Merinos de Palas va fi utilizată în continuare ca
amelioratoare a efectivelor de oi crescute în partea de sud a ţării noastre.
Simbolul rasei este MP100.

3.2.2. MERINOS TRANSILVĂNEAN

Este rasa care deţine ponderea numerică cea mai însemnată în cadrul oilor
cu lână uniformă şi ocupă un loc important în cadrul efectivelor de oi exploatate
pentru producţia de lână fină în ţara noastră.
Origine şi mod de formare. Procesul de formare a rasei Merinos
transilvănean a început încă de la sfârşitul sec al XVIII-lea în Câmpia
Transilvaniei printr-un proces nedirijat şi îndelungat de încrucişări de absorbţie a
raselor locale Ţigaie, Ţurcană şi metişii acestora cu berbeci Merinos Rambouillet
şi Negretti, la care mai târziu s-a adăugat Merinos precoce german şi cel unguresc
de pieptene.
Din aceste încrucişări complexe şi sub influenţa directă a factorilor de
mediu naturali şi artificiali s-a conturat un nou tip de oaie cu lâna fină şi cu
însuşiri morfoproductive diferite, denumită după zona de formare - Merinos
transilvănean. Însă, datorită faptului că la formarea sa au participat mai multe rase,
iar factorii de mediu au fost foarte variabili, şi pentru că până în anii 1952 nu s-au
întreprins acţiuni organizate în scopul ameliorării în masă, Merinosul
transilvănean se carcaterizează şi în prezent printr-o anumită variabilitate a
însuşirilor morfologice şi productive (C. Ştefănescu şi colab., 1973).
În scopul ameliorării Merinosului transilvănean s-au utilizat la încrucişări
berbeci din rasele Merinos Stavropol şi Merinos australian şi într-o măsură mai
mică Merinos de Palas. Actualmente, ca urmare a acestor acţiuni, în cadrul rasei
se poate distinge, pe lângă tipul vechi, un altul cu însuşiri morfoproductive
superioare. De asemenea, în zona colinară a Sălajului, factorii specifici de mediu
au imprimat oilor crescute de-a lungul anilor unele particularităţi distincte în ceea
ce priveşte talia, greutatea corporală şi producţia de lână. Ovinele din această zonă
formează tipul de coline care este diferit de un altul format în cadrul aceleiaşi rase
însă în regiunile mai joase şi denumit tipul de şes. Acest ultim tip este mai masiv,
are talia mai mare, precocitatea mai accentuată, iar lâna este mai deasă şi în
cantitate mai mare.
Aria de creştere. Aproape tot efectivul aparţinând acestei rase este crescut
şi exploatat în partea de vest a ţării, adică în zona de formare. Însă, datorită
faptului că această rasă este una robustă, rustică, rezistentă şi mai puţin
pretenţioasă faţă de condiţiile de mediu şi dispune de o mare capacitate de
adaptare la condiţii diverse, aria de creştere s-a lărgit considerabil în ultimele
decenii. Astfel, efective aparţinând acestei rase au fost şi sunt crescute şi în
prezent în judeţele din centru, sud, sud-est şi nord-est a ţării. În zona de
interferenţă cu Ţigaia, atât în Transilvania cât şi în alte zone ale ţării, Merinosul
transilvănean a participat la formarea diferitelor populaţii de Spancă.
Însuşiri morfologice. Dezvoltarea rasei este una mijlocie, cu talia corpului
de 55 - 60 cm la femele şi de 64 - 66 cm la berbeci. Lungimea trunchiului este
aproape egală cu înălţimea, iar perimetrul toracic este în medie de 77 cm la oi şi
85 cm la berbeci.
Greutatea corporală este relativ redusă datorită gradului mare de tardivitate a
rasei. Astfel, la naştere greutatea corporală medie este de 3,4 kg; 45 kg la oile adulte
şi 65 kg la berbeci. Conformaţia corporală este specifică ovinelor exploatate pentru

19
producţia de lână fină. Capul este mic, fin uscăţiv şi expresiv, cu profil aproape
drept la femele şi convex la masculi. Raportul dintre lungimea şi lărgimea capului
fiind de 3/8 indică o constituţie robustă. Marea majoritate a oilor sunt ciute, însă
berbecii (cca. 90 %) prezintă coarne puternice, spiralate, cu vârfurile îndreptate spre
exterior, asemenea Merinosului Rambouillet. Urechile au lungime de 6 - 8 cm, sunt
purtate lateral şi acoperite cu jar, iar la unii indivizi cu fibre ondulate.
Gâtul, în raport cu corpul, este de
lungime mijlocie, însă suficient de gros şi bine
ataşat de trunchi. În partea inferioară a acestuia
se află unele cute ale pielii care formează o
salbă şi 1 - 3 cravate de mărime variabilă.
Trunchiul prezintă linia superioară
oblică şi în general îngustă. Grebănul este
strâmt şi ascuţit, iar spinarea este uneori
înşeuată. Crupa este scurtă şi îngustă,
Fig. 6 Merinos transilvănean
dispusă oblic. Jigourile sunt slab dezvoltate,
cu mase musculare reduse. Unii indivizi prezintă următoarele defecte de exterior,cum
ar fi: grebăn despicat, crupă scurtă şi teşită, genunchi de oaie şi coate de vacă.
Producţia de lân ă. Culoarea lânii este albă, iar jarul de pe extremităţi
poate fi pigmentat sau alb în totalitate. Desimea lânii este accentuată, iar
extinderea acesteia pe corp are o mare variabilitate în sensul că în timp ce la unii
indivizi lâna ajunge până la vârful botului, la alţii se opreşte în regiunea frunţii
formând un smoc. La nivelul membrelor extinderea lânii se opreşte în regiunea
genunchiului şi a jaretului. Din acest punct de vedere standardul rasei prevede ca
extinderea lânii pe cap să fie până la linia ce uneşte unghiurile interne ale ochilor
îmbrăcând obrajii şi acoperind foarte bine abdomenul, iar pe membre până la
genunchi şi jarete şi chiar mai jos.
Cojocul are cusătura lânii încheiată şi este format din şuviţe caracterizate
prin următoarele elemente specifice: forma prismatică; aspect exterior de râuri,
stive şi pătrate, mai rar se întâlneşte formă de conopidă; aspectul interior al
şuviţelor este de regulă clar şi semiclar. Fibrele de lână au lungimea medie de 9
cm, cu 8 - 9 ondulaţii / cm liniar şi o fineţe medie de 21 - 23 µ. După tuns se obţin
cojoace cu greutăţi cuprinse între 4,8 - 6,7 kg la femele şi între 5,5 – 8,0 kg la
berbeci. Usucul din masa lânii este în cantitate suficientă, adesea în exces însă de
bună calitate, de culoare gălbuie şi mai rar de nuanţe roşcate şi cu aspect grunjos.
Randamentul lânii la spălare este de 36 - 43%.
Tabelul 7. Greutatea corporală în funcţie de tipul de fătare şi vârstă
Tipul de Greutatea corporală la vârste diferite (kg)
Sexul
fătare Naştere 3 luni 6 luni 9 luni 12 luni
Masculi 4,0 22,5 33,3 44,2 50,4
Simplă
Femele 3,5 21,3 30,5 38,9 40,3
Masculi 3,5 20,0 29,8 40,6 48,5
Dublă
Femele 3,2 18,7 27,5 38,7 46,3

Producţia de carne. Aptitudinile pentru producţia de carne sunt inferioare celor

caracteristice Merinosului de Palas, dar superioare raselor Ţigaie şi Ţurcană. În condiţii
de îngrăşare intensivă şi semiintensivă, tineretul ovin aparţinând rasei Merinos
transilvănean realizează în mod obişnuit sporuri medii zilnice mai mari de 200 g, cu
limite cuprinse între 175 - 250 g.
Consumul specific realizat de tineretul acestei rase supus însă îngrăşării este
cuprins între 5,5 şi 6,5 U.N. Carcasele rezultate în urma sacrificărilor sunt compacte, relativ
largi şi cu mase mulsculare dezvoltate, iar carnea este de bună calitate şi prezintă însuşiri
organoleptice superioare. În funcţie de gradul de îngrăşare şi de categoria de ovine destinată
abatorizării, randamentul la sacrificare înregistrează valori situate în jurul a 50%.
20
 Producţia de lapte. Privitor la această producţie, trebuie precizat faptul că în
exteriorizarea sa intervine o accentuată variabilitate de grup şi individuală. Exploatarea
oilor aparţinând acestei rase şi pentru producţia de lapte este limitată, iar atunci când este
aplicată se obţin cantităţi cuprinse între 15 l şi 25 l lapte marfă (A., Pop, 1983). Cu toate
acestea potenţialul lactogen de care dispune rasa permite alăptarea în condiţii bune a
mieilor gemelari.
Perspective de creştere. Datorită faptului că Merinosul transilvănean este rasa
cu efectivul cel mai numeros din cadrul oilor exploatate pentru producţia de lână fină şi
este foarte bine adaptată la condiţii şi sisteme diferite de întreţinere, aceasta va deţine şi în
continuare un un rol important în ovicultura ţării noastre.
Merinosul transilvănean va fi crescut şi pe viitor pentru producţia de lână fină, iar
datorită variabilităţii genetice şi fenotipice accentuate există posibilitatea obţinerii în
continuare a unui câştig genetic ridicat prin creşterea în rasă curată şi practicarea unei
selecţii severe, urmat apoi de potrivirea împerecherilor şi formarea de linii şi familii în
cadrul rasei.
În scopul grăbirii ameliorării unor însuşiri calitative ale lânii considerate ca fiind
deficitare (lungime, grad de alb, mătăsozitate şi randament la spălare), se impune
încrucişarea oilor din această rasă cu berbeci Merinos Stavropol, Groznensk sau cu
Merinos australian. De asemenea, în vederea îmbunătăţirii precocităţii şi obţinerii mieilor
destinaţi îngrăşării şi valorificării pentru producţia de carne, oile pot fi utilizate la
încrucişări industriale cu berbeci Merinofleisch, Suffolk, Ile de France, Texel etc.
Referitor la aria de răspândire, aceasta se va menţie şi în continuare în zonele de
câmpie şi colinare în care regimul pluviometric anual nu va depăşi 700 mm. Având în
vedere unele însuşiri superioare, rasa Merinos transilvănean poate fi utilizată şi la
ameliorarea populaţiilor instabile din punct de vedere genetic existente în zonele de deal
şi de podiş ale ţării noastre.
Indicii de reproduc ţie. Totalitatea acestor indici constituie factori de mare
importanţă în creşterea ovinelor. De valoarea acestora depinde în mod direct numărul de
miei obţinuţi şi indirect valoarea şi nivelul viitoarelor producţii.
Simbolul rasei este MT100.

3.2.3. MERINOS DE CLUJ

Este o rasă de ovine formată în ultimele decenii şi reprezintă rezultatul activităţiilor
desfăşurate în vederea formării unei populaţii cu lână fină, rezistentă şi foarte bine
adaptată la condiţiile existente în zona deluroasă a Transilvani. A fost omologată ca rasă
de ovine de sine stătătoare în anul 1988.
Origine şi mod de formare. Lucrările de formare au fost conduse de prof. dr. A.,
Pop şi s-au desfăşurat în cadrul SDE Cluj-Napoca începând cu anul 1959 şi au constat în
încrucişarea berbecilor Merinos transilvănean aparţinând tipului ameliorat cu oi Ţurcană
varietatea albă, ecotipul sibian, aduse din zona Sibiului.
Efectivul de oi Ţurcană crescut în această zonă, datorită faptului ca s-au înmulţit în
decursul unui număr mare de generaţii în sine, prezintă un genotip şi un fenotip distinct.
Oile mame utilizate au fost selectate riguros, fiind reţinute doar cele care prezentau o
dezvoltare corporală bună, un tip morfofuncţional caracteristic, temperament vioi şi o
rezistenţă organică deosebită. De asemenea, s-a ţinut cont şi de cantitatea de lână recoltată
după tuns, de lungimea şi structura şuviţelor, precum şi de extinderea lânii, desimea
fibrelor, fineţea şi ondulaţiile acestora.
Merinosul transilvănean a reprezentat al doilea genitor, fiind utilizat pe linie
paternă. Această rasă, după cum este cunoscut, este bine adaptată şi rezistentă la
condiţiile zonelor deluroase şi submontane din Transilvania.
Din studiul efectuat, cu privire la caracteristicile şi însuşirile morfologice şi
productive ale raselor parentale, s-a constatat că există diferenţieri evidente între acestea,
datorate în primul rând orientării creşterii şi evoluţiei acestora în condiţii de mediu şi
întreţinere diferite.
Obiectivul final al derulării acestor acţiuni a fost de obţinere a unei populaţii noi de
ovine care să corespundă pe deplin condiţiilor de creştere şi exploatare din zona deluroasă
şi submontană din vestul ţării.

21
 Indicii mai importanţi, stabiliţi iniţial spre a se regăsi la noul tip, au fost:
- culoarea lânii şi a jarului albă;
- tip morfoproductiv mezomorf;
- constituţie robustă sau robustă spre fină;
- lungimea şuviţelor 8 – 9 cm;
- fineţea medie a fibrelor de lână 24 – 26 µ;
- cantitatea medie de lână peste 3,5 kg;
- producţie de lapte pe lactaţie 70 – 80 l;
- greutatea corporală peste 44 kg la femele şi 65 kg la berbeci.
Ţinându-se cont de condiţiile de mediu din zona de formare, s-a considerat că
încrucişarea până la R1Mt (sau şi R2), urmată apoi de împerecherea metişilor între ei,
coroborată cu o selecţie exigentă şi o potrivire corectă a reproducătorilor, va permite
însumarea tuturor calităţilor dorite la noul tip de ovine.
Prin eliminarea indivizilor F1 şi R1, care prezentau o constituţie deficitară, precum
şi a celor sensibili la intemperii, boli şi condiţii diverse de întreţinere, s-a urmărit
reţinerea în genofondul efectivului R1 a unei proporţii mai ridicate de participare din
partea rasei materne. Indivizii R1 astfel reţinuţi au fost împerecheaţi între ei. De
asemenea, ţinându-se cont de modul de transmitere a principalelor însuşiri, de
manifestarea dominanţei şi recesivităţii, femelele R1MT care aveau o constituţie robustă,
dar care fenotipic exprimau o uniformitate şi o fineţe a fibrelor necorespunzătoare, urmau
să fie împerecheate tot cu berbeci Merinos transilvănean sau cu masculi R2.
În marea lor majoritate, indivizii R1 reţinuţi îndeplineau dezideratele stabilite pentru etapa
respectivă. În aceste condiţii, s-a trecut la împerecherea între ei a metişilor amintiţi, urmărindu-
se în principal consolidarea genetică a caracterelor specifice noului tip.
Indicii principali specifici produşilor RR1 sunt prezentaţi în continuare:
- greutatea corporală la 18 luni 45 kg;
- cantitatea medie de lână 4,5 kg;
- fineţea fibrelor de lână 26 µ;
- lungimea lânii 9 – 10 cm;
Produşii RR1 care corespundeau scopului urmărit au fost reţinuţi pentru prăsilă,
constituind astfel nucleul iniţial utilizat în procesul de formare a unui nou tip de ovine cu
lână fină. Actualmente, populaţia nou formată este stabilă din punct de vedere genetic,
iar din anul 1971 s-a trecut la înmulţirea prin
izolare reproductivă, urmărindu-se consolidarea
caracterelor şi însuşirilor specifice, precum şi
creşterea numerică a efectivului. La actualul tip,
79 % din genofondul propriu aparţine rasei
parterne şi 21% celei materne.
Însu şiri m orfologice. Indivizii din această
rasă se caracterizează prin unele particularităţi
morfologice, biologice şi productive specifice. Sunt
animale de talie mijlocie cu linia superioară dreaptă.
Prezenţa coarnelor se semnalează doar la cca. 15 %
Fig. 7. Merinos de Cluj
din numărul total de indivizi. Rezervele de piele
sunt reduse, iar lâna are o extindere bună pe corp.
Evoluţia greutăţii corporale la categoriile de tineret, precum şi valoarea
principalelor dimensiuni corporale înregistrate la adulte, sunt caracteristice tipurilor de
ovine cu o precocitate moderată.
Greutatea corporală este de 42 - 48 kg la oi şi 67 – 75 kg la masculi. În cazul
miorilor şi al mioarelor, greutatea corporală medie este de 48 şi respectiv 40 kg.

Tabelul 8. Greutatea corporală în funcţie de tipul de fătare şi vârstă

Tipul de Greutatea corporală la vârste diferite (kg)
Sexul
fătare Naştere 3 luni 6 luni 9 luni 12 luni
Masculi 3,7 16,9 30,3 35,2 44,4
Simplă
Femele 3,5 16,3 28,1 29,9 34,3
Masculi 3,3 15,8 28,8 33,7 41,5
Dublă
Femele 3,0 14,1 26,4 30,3 32,3

22
 Producţia de lână. Cantitatea de lână rezultată după tuns este de cca. 4 kg la oi şi
6,5 kg la berbeci. Lâna din cojoc prezintă unele însuşiri calitative deosebite. Astfel,
fineţea medie a lânii este 24 µ, iar lungimea şuviţelor se încadrează între limitele 8 şi
10 cm. Valoarea medie a lungimii absolute a fibrelor este de 12 cm. Gradul de ondulare a
fibrelor este redus (sub 7 ondulatii/cm). În general, nivelul însuşirilor ce influenţează în
mod direct calitatea lânii, se regăseşte la valori intermediare dintre Merinos şi Spancă.
Lâna obţinută după tuns se caracterizează prin aspecte bine evidenţiate privind
fineţea, aspect interior şi exterior al şuviţelor, cantitatea şi calitatea usucului. Toate
acestea, reprezintă rezultatul aplicării unei selecţii direcţional regresive, renunţându-se la
această practică în momentul în care s-a constatat o bună consolidare a acestora.
Randamentul lânii la spălare este 42 % la femele şi de 45 % la masculi.
Producţia de lapte. Pe durata unei lactaţii producţia totală obţinută este cuprinsă
între 85 şi 100 l, din care, în acelaşi interval, cantitatea de lapte marfă este în medie de
45 l. Procentul mediu de grăsime este 7,5%, cu valori mai reduse primăvara şi mai mari
toamna.
Produc ţia de carne. Aptitudinele noului tip de ovine pentru producţia de carne nu
sunt remarcabile. Cu toate acestea, cercetările efectuate confirmă faptul că atunci când
tehnologia de îngrăşare aleasă este cea adecvată şi aplicată corectă, iar materialul biologic
corespunzător, rezultatele obţinute sunt foarte bune. Astfel, în cazul aplicării unei
tehnologii de îngrăşare de tip intensiv, sporul mediu zilnic de creştere depăşeşte frecvent
200 g, iar consumul specific este de 5,8 UN.
Indicii de reproduc ţie. La oile aparţinând acestei rase principalii indici de
reproducţie au valori asemănătoare ovinelor încadrate în acelaşi tip morfoproductiv. De
asemenea, oile acestei rase se mai caracterizează şi prin rezistenţă organică accentuată şi
o mare capacitate de adaptare la condiţii diverse de exploatare specifice tehnologiilor
semiintensive.
Simbolul rasei este MJ 100.

3.2.4. ŢIGAIA
Este o rasă autohtonă cu o veche tradiţie în creşterea şi exploatarea ovinelor pe
aceste meleaguri. Actualmente, din efectivul naţional, Ţigaia deţine o pondere numerică
de cca. 25 % faţă de 53 % cât reprezenta în anul 1952. Ovinele din această rasă se
caracterizează îndeosebi prin rusticitate şi o foarte bună adaptabilitate la zonele de deal,
podiş şi depresionare din ţara noastră. De asemenea, se pretează la cele mai variate
sisteme şi tehnologii de creştere şi întreţinere.
Origine şi mod de formare. Privitor la datele referitoare la originea rasei,
majoritatea autorilor şi a surselor bibliografice arată că aceasta derivă din forma primară a
oilor cu lână groasă şi mixtă, având ca strămoş comun oaia de stepă (Ovis vignei arcar)
domesticită la sud-est de Marea Caspică. În ceea ce priveşte timpul în care s-a format,
precum şi perioada şi modul în care aceasta a pătruns pe teritoriul ţării noastre, în
literatura de specialitate nu există date certe care să ateste cu precizie aceste etape. Cu
toate acestea, se presupune că oile cu lâna semifină au fost aduse pe meleagurile ţării
noastre de către negustorii din Milet care făceau comerţ între centrele comerciale din Asia
Mică şi porturile de la Marea Neagră.
De asemenea, despre originea oilor Ţigaie s-au emis diverse ipoteze, însă un
lucru este sigur şi anume că poporul român a crescut această rasă încă de la formarea sa.
Pe durata exploatării, oile acestei rase au fost înmulţite şi selecţionate, ajungându-se la
obţinerea unor turme uniforme şi cu producţii bune de lână.
Aria de răspândire. Arealul ocupat de rasa Ţigaie este unul extrem de vast, fiind
reprezentat de emisfera nordică, iar de la est la vest este întâlnită în Mongolia, Rusia,
Ucraina, Republica Moldova, România, Bulgaria, ex- Iugoslavia, Cehia şi Slovacia, însă
pe teritoriul ţării noastre se găseşte efectivul cel mai numeros şi cel mai valoros.
Până în anul 1950, oile Ţigaie erau localizate în efective mai numeroase în
Podişul Dobrogean şi în partea de sud-est a ţării. După această perioadă, odată cu
declanşarea acţiunii de ,,ţigăizare”, aria de creştere s-a mărit considerabil, fiind întâlnită
şi în alte regiuni ale ţării. Din punct de vedere al regimului pluviometric, arealul ocupat în
prezent de efectivele aparţinând rasei Ţigaie se extinde până în regiunile în care

23
precipitaţiile anuale pot atinge valori maxime de 800 mm. Este răspândită pe tot cuprinsul
ţării, de la şes la zone înalte, excepţie făcând cele submontane şi montane unde efectivele
crescute sunt mai reduse numeric. Diversitatea zonelor de relief în care este întâlnită
denotă că rasa Ţigaie posedă o mare capacitate de aclimatizare şi mari posibilităţi de
răspândire şi adaptare la condiţii diverse de mediu, întreţinere şi exploatare.
Însuşiri morfologice. În funcţie de nivelul de selecţie, conformaţia corporală este
relativ armonioasă, indicând un tip morfoproductiv mixt de lână semifină- lapte- carne
aflat în curs de ameliorare, însă cu un bun echilibru fiziologic. Formatul corporal este
mezomorf, cu forme largi şi adânci, osatura puternică. În cazul ovinelor adulte, greutatea
corporală specifică rasei se încadrează între limitele 35 - 55 kg la femele şi, respectiv, 53
- 78 kg la masculi, existând însă diferenţieri evidente de la o varietate de culoare la alta.
Tabel 9. Greutatea corporală în funcţie de tipul de fătare şi vârstă
Tipul de Greutatea corporală la vârste diferite (kg)
Sexul
fătare Naştere 3 luni 6 luni 12 luni
Masculi 4,0 22,0 33,5 36,2
Simplă
Femele 3,0 19,5 31,4 35,5
Masculi 3,5 20,5 27,8 35,7
Dublă
Femele 2,6 18,0 24,4 30,4

Valorile diferite ale greutăţii corporale sunt datorate îndeosebi arealului extrem
de variat pe care-l ocupă această rasă prin ecotipurile şi varietăţile sale. De asemenea, mai
sunt datorate condiţiilor diverse de întreţinere şi indică o aplicare neadecvată şi
nesusţinută a programelor de ameliorare care s-au derulat de-a lungul timpului în cadrul
acestei rase.
Atât greutatea, cât şi principalele dimensiuni corporale au valori caracteristice
oilor cu o dezvoltare mijlocie, excepţie fac cele cu capul negru care au un grad mai ridicat
de masivitate. Capul este de mărime mijlocie, uşor alungit şi mai larg decât la Ţurcană, cu
profilul drept sau uşor convex la masculi. Urechile sunt de lungime mijlocie (cca. 12 cm),
ascuţite la vârf şi purtate orizontal. Au ochii mari şi expresivi, iar oile în marea lor
majoritate sunt ciute (coarnele sunt prezente doar la 10 - 15 %). Berbecii au coarne
puternice, dezvoltate şi răsucite în două spirale. Gâtul este de lungime şi grosime medie,
făcând o legătură corectă a capului cu regiunile învecinate. Trunchiul, în ansamblul său,
la unii indivizi este piriform (tipul de lapte- lână semifină), la alţii are un aspect cilindric
(tipul lână semifină-carne), însă marea majoritate prezintă forme intermediare celor
menţionate.
Grebănul are o proeminenţă redusă, însă este larg, linia superioară are o uşoară
ascendenţă în sens antero-posterior. La efectivele neameliorate şi la cele aflate într-o stare
de întreţinere precară, linia superioară are o descreştere în acelaşi sens. La cele
selecţionate, spinarea şi şalele sunt drepte, potrivit de lungi şi largi; crupa este largă,
lungă şi oblică. Pieptul este suficient de larg, abdomenul bine dezvoltat, coastele sunt
scurte şi arcuite.
Membrele sunt de lungime mijlocie, cu aplomburi în general corecte, unghiile
rezistente la drumuri lungi şi terenuri accidentate. Ugerul are o formă globuloasă şi este
de mărime mijlocie, la unele oi se întâlnesc şi sfârcuri suplimentare dispuse în partea
anterioară a mamelei.
Coada este lungă (cca. 28 - 30 cm) şi subţire, fiind formată din cca. 14 - 20
vertebre. La oile robuste, cu însuşiri mai bune pentru producţia de carne, la baza cozii se
găsesc cantităţi mici de ţesut adipos dispuse sub formă de depozit.
În zonele cu relief înalt, în cadrul rasei s-a conturat un tip aparte denumit Ţigaia
de munte. Acest tip diferă practic de efectivele crescute în zonele mai joase prin faptul că
au talia mai mică şi greutatea corporală mai redusă. De asemenea, efectivele crescute la
munte dau producţii de lapte şi carne mai mici cu cca. 10 - 15 % comparativ cu Ţigaia de
şes. La Ţigaia de munte, celelalte însuşiri de exterior precum şi varietăţile de culoare, sunt
identice cu ale efectivelor din aceeaşi rasă crescute la şes.
Producţia de lân ă. În funcţie de gradul de pigmentare a lânii şi a jarului, în
cadrul rasei există diferite varietăţi de culoare deosebite între ele şi prin alte caractere.
Lâna este de regulă uniformă, cu o extindere bună pe corp (pe frunte formează un moţ, iar

24
pe membre coboară până la nivelul genunchilor şi jaretelor), iar cojocul are cusătura
încheiată.
Lâna este formată din fibre intermediare, la care în mare parte lipseşte stratul
medular. În cazul în care stratul medular este prezent, acesta poate fi observat în câmpul
microscopic dispus sub forma unei benzi întunecate discontinue. Şuviţele ce alcătuiesc
cojocul sunt de formă conică, cu aspect interior şi exterior clar şi respectiv de râuri. Din
punct de vedere calitativ, învelişul pilos ce formează cojocul de lână prezintă următoarele
însuşiri: fineţe 31 - 33 µ, lungime 9 cm, desime 2500 - 3000 cm2, usuc de bună calitate,
însă în cantităţi insuficiente. Cantitatea de lână obţinută după tuns este influenţată de
gradul de ameliorare, de nivelul de hrănire şi întreţinere. Astfel, de la oi se poate obţine o
producţie cuprinsă între 2 - 3,5 kg şi 3 - 4,5 kg de la berbeci. Randamentul lânii la spălare
este influenţat în general de factorii menţionaţi anterior, fiind însă mai mare la oile
crescute în zone mai înalte cu precipitaţii mai mari şi mai mic la cele crescute la şes.
Producţia de lapte . La Ţigaie, producţia de lapte este mai mare comparativ cu
cea obţinută de la celelalte rase şi varietăţi crescute în ţara noastră, cu excepţia Frizei şi a
Tipului de Lapte Palas. Cantitatea de lapte este în medie cuprinsă între limitele 80 şi 100 l
în 175 zile de lactaţie, din care cca. 50 - 65 % este consumată de către miei. De la plus
variante, în aceeaşi perioadă, pot fi obţinute producţii de peste 250 l lapte. La Ţigaia de
munte, cantitatea de lapte este în general mai mică faţă de cea crescută la şes, datorită
faptului că păşunile montane sunt de calitate mai slabă şi intemperiile mai frecvente. Din
punct de vedere calitativ, laptele are 7 % grăsime şi 6,5 % proteină.
Indicii de reproducţie. La ovinele de rasă Ţigaie, principalii indici de
reproducţie sunt influenţaţi, în mare parte atât de starea de întreţinere a oilor, precum şi de
condiţiile de mediu. În condiţii optime de întreţinere, fecunditatea poate atinge chiar
valori de 100%, iar indicile de prolificitate poate fi îmbunătăţit considerabil.
Varietăţi ale rasei. În cadrul rasei, pe lângă însuşirile principale de exterior,
constituţie şi productivitate, între varietăţi există şi alte deosebiri.
Ţigaia bucălaie reprezintă efectivul cel mai numeros din cadrul rasei. Aceasta
are o constituţie mai robustă, un grad mai mare de adaptabilitate la condiţii noi şi se
pretează mai bine la îngrăşare. Jarul situat pe extremităţi are o culoare brun-castanie de
nuanţe diferite, iar lâna este albă, însă mai groasă şi mai aspră, adesea întâlnindu-se în
cojoc şi fibre mai închise la culoare. Formatul corporal este spre mezomorf, prezentând o
bună capacitate de îngrăşare şi o rezistenţă organică deosebită.
La naştere, mieii acestei varietăţi au învelişul pilos de culoare mai închisă sau
mai deschisă, cu baza fibrelor mai albicioasă. Începând cu vârsta de 20 - 30 zile de la
naştere, pigmentaţia fumurie se atenuează, dispărând complet în jurul vârstei de 4 luni.
Adesea, o parte din fibrele pigmentate rămân până la vârsta de adult, constituind cel mai
mare defect al lânii.
Ţigaia albă sau belă are în totalitate culoare albă uniformă şi este reprezentată în
cadrul rasei de un efectiv redus. Turme de oi din această varietate sunt puţine, aspect ce i-
a determinat pe unii să nege existenţa acesteia ca varietate de sine stătătoare. În populaţia
de Ţigaie belă, la unii indivizi, deseori pe cap şi pe membre pot apărea pete pigmentate de
formă, culoare şi mărime diferită.
Ţigaia ruginie. Este întâlnită în zonele premontane şi montane. Are lâna de
culoare albă, iar jarul de pe extremităţi este castaniu-ruginiu de diferite nuanţe. Formatul
corporal este dolicomorf, prezentând aptitudini mai pronunţate pentru producţia de lapte
şi lână semifină. La naştere, mieii acestei varietăţi au în majoritatea cazurilor învelişul
pilos de culoare albă, întâlnindu-se însă şi indivizi a căror pigmentaţie este roşcată, care
însă după 2 - 25 zile începe să se diminueze, dispărând complet până în jurul vârstei de 3
luni.
Ţigaia cu cap negru prezintă unele caractere de exterior care o diferenţiază de
celelalte varietăţi de culoare. Culoarea jarului situat pe extremităţile corporale este la
majoritatea indivizilor neagră, iar lâna este albă. Profilul capului este pronunţat convex la
peste 70 % din indivizi, iar urechile sunt lungi şi purtate aplecat, ajungând până la nivelul
botului. Coarnele sunt prezente la aproximativ 10% din efectivul varietăţii. Coada este
lungă, depăşind nivelul jaretelor. Ca dezvoltare corporală, Ţigaia cu capul negru este o
oaie mai masivă comparativ cu celelalte varietăţi. Astfel, greutatea corporală este de 60 –

25
65 kg la femele şi 75 – 90 kg la berbeci. Din punct de vedere al conformaţiei corporale,
această varietate tinde spre tipul respirator având un format corporal mai alungit, sunt
animale cu membre înalte, asemenea celor specializate pentru producţia de lapte.
Cantitatea de lapte obţinută pe durata unei lactaţii este de 110 – 135 l lapte.

a.
b.

Fig. 8. Ţigaie –a. bucălaie; b. albă sau belă

Ţigaia neagră. Are talia şi greutatea corporală mai mică, însă atât lâna, cât şi jarul
sunt de culoare neagră. Odată cu înaintarea în vârstă se accentuează procesul de
depigmentare a lânii, astfel încât la indivizii adulţi vârful şuviţelor devine de nuanţă
maro-roşcată. De asemenea, oile din această varietate se mai caracterizează şi prin format
corporal apropiat tipului brevimorf, rezistenţa organică şi capacitatea productivă ridicată,
carnea nu are miros specific amoniacal. Aria ocupată de această varietate este redusă, iar
numărul indivizilor este restrâns datorită valorii economice diminuate a lânii.
Perpective de creştere. Cu toate că oile de rasă Ţigaie au aptitudini zooeconomice
ridicate, în multe zone ale ţării se constată că acestea se află într-o anumită stare de
primitivitate datorită condiţiilor deficitare asigurate pe durata perioadei de creştere şi
exploatare. Deşi în trecut ameliorarea efectivelor de Ţigaie a fost orientată spre corectarea
unor însuşiri deficitare, precum şi în direcţia îmbunătăţirii producţiei de lână, lapte şi
carne, actualmente în unele regiuni ale ţării, datorită încrucişărilor întâmplătoare şi
nesistematice cu Ţurcana şi Stogoşa, această rasă a mai pierdut o parte din însuşirile
valoroase. De aceea, în perioada actuală, ca metode de ameliorare pot fi folosite cu succes
creşterea în rasă curată şi prin încrucişare.
În cazul ameliorării în rasă curată, un rol important îl va avea selecţia riguroasă a
materialul biologic şi în mod deosebit a berbecilor de reproducţie, paralel cu
îmbunătăţirea condiţiilor de alimentaţie, îngrijire şi întreţinere. Ameliorarea prin
încrucişare poate viza masivizarea corporală şi în special a dimensiunilor de lungime şi
lărgime. De asemenea, creşterea rasei Ţigaie poate fi orientată în direcţia accentuării
aptitudinilor pentru carne, astfel încât această producţie, alături de cea de lână, să
constituie direcţii principale de creştere şi exploatare, fără a se neglija însă producţia de
lapte. În acest sens, pot fi recomandate spre a fi utilizate la încrucişări unele rase cum ar
fi: Corriedale şi Romney Marsh pentru obţinerea unui tip de oaie cu lână de tip cross-
bread şi cu o capacitate pronunţată de îngrăşare; Texel şi Suffolk pentru obţinerea
metişilor industriali capabili să valorifice la maximum efectul heterozis şi valorificaţi
exclusiv pentru producţia de carne.
Simbolul rasei este Ti 100.

3.2.5. ŢURCANA
Din totalitatea raselor crescute, Ţurcana este cea mai răspândită şi cea mai veche
din ţara noastră. Oile Ţurcană, împreună cu cele Stogoşe, în trecut reprezentau peste 60 %
din efectivul total de ovine crescut la nivel naţional. În literatura de specialitate, rasa
Ţurcană mai este cunoscută şi sub alte denumiri, cum ar fi: oaia bârsană - după
denumirea ţinutului Bârsei; în literatura rusă este numită ţuşca sau oaia valahă, iar în
unele sate din Transilvania i se mai spune şi Raţca.
Origine şi mod de formare. Originea rasei Ţurcană nu este cunoscută cu precizie.
Mulţi cercetători care au studiat originea animalelor domestice susţin că Ţurcana ar
26
deriva din Ovis vignei arkar, însă când şi unde a fost domesticită, precum şi modul de
răspândire nu sunt cunoscute cu certitudine. Conform celor scrise de N., Teodoreanu, oaia
Ţurcană a fost domesticită în ţinutul Munţilor Carpaţi încă din perioadele preistorice, de
unde s-a răspândit prin transhumanţă şi în alte zone.
Aria de r ăspândre. Rasa Ţurcană este foarte bine adaptată la condiţiile
geoclimatice specifice ţării noastre. În ultimele decenii, concomitent cu declanşarea
acţiunilor de creştere numerică a oilor cu lână fină şi semifină, efectivul rasei şi arealul
ocupat s-au redus. Şi în condiţiile date, ca areal de creştere, această rasă ocupă unul
extrem de larg şi cu relief variat, fiind întâlnită de la câmpiile joase din sudul şi vestul
ţării, la zone cu peste 1500 m altitudine.

a. b.
Fig. 9. Ţurcană- a. varietatea albă; b. varietatea neagră

Este o rasă rustică şi rezistentă, face parte din tipul morfoproductiv mixt, fiind
exploatată în funcţie de varietate pentru producţiile de lână grosieră, lapte, pielicele şi
carne. În prezent, este răspândită compact în zonele submontane şi montane de pe tot
cuprinsul ţării, însă poate fi întâlnită sporadnic şi în zonele de deal. În afara ţării noastre,
alte rase de oi considerate ca având o afinitate strânsă filogenetic, precum şi însuşiri
morfoproductive asemănătoare cu Ţurcana, se mai cresc în Republica Moldova, Bulgaria,
Iugoslavia, Grecia, Turcia, Ucraina şi în număr mai redus în Ungaria, Cehia şi Slovacia.
Însuşiri m orfologice. După exeriorul său, Ţurcana este de tip dolicomorf, cu
caractere şi însuşiri specifice raselor tardive. Este o rasă sprintenă, vioaie şi cu talia
intermediară celorlate tipuri productive. Greutatea corporală are evoluţie fluctuantă, fiind
influenţată îndeosebi de tipul de fătare şi de condiţiile de creştere asigurate tineretului
ovin. Capul la Ţurcană este alungit şi îngust, cu profilul drept la femele şi uşor convex la
masculi. Urechile sunt mici, subţiri şi purtate oblic. Coarnele la berbeci sunt spiralate şi
lungi (50 - 80 cm), iar la femele pot fi întâlnite la doar cca. 15 % din total şi de regulă
sunt mai mici, uneori rudimentare. Gâtul este lung, subţire şi purtat oblic.
Trunchiul alungit, relativ strâmt şi puţin adânc. Grebănul este ascuţit; spinarea şi
şalele înguste; crupa teşită, îngustă şi oblică. Osatura este fină, însă rezistentă. Cornul este
de culoarea varietăţii respective, fiind dur facilitează parcurgerea unor terenuri
accidentate sau lungi.
Constituţia este robustă, iar rezistenţa organică şi adaptabilitatea sunt foarte
pronunţate. Nu se adaptează însă la limitarea posibilităţilor de mişcare, precum şi la
întreţinere în stare de stabulaţie prelungită. Cerinţele faţă de sistemul de întreţinere sunt
reduse; poate fi menţinută timp îndelungat sub cerul liber atunci când precipitaţiile sunt
reduse cantitativ.
Tabel 10. Greutatea corporală a ovinelor adulte în funcţie de varietatea de culoare (kg)
Categoria de ovine Ecotip sau varietate Greutatea corporală
Albă 66,23
Berbeci Neagră 64,14
brumărie 71,42
Albă 43,15
Oi adulte Neagră 42,22
brumărie 45,81
Albă 29,66
Mioare Neagră 28,97
brumărie 30,58

27
 Producţia de lână. Oaia Ţurcană are cojocul de lână alcătuit din şuviţe ascuţite cu
aspect exterior de suliţă şi tirbuşon, formate din fibre diferite, însă neomogene. Lâna este
rară, iar cusătura de pe linia superioară este largă.
Fibrele groase constituie scheletul şuviţelor şi au o lungime absolută cuprinsă între
14 - 35 cm şi o fineţe cuprinsă între 55 şi 95 µ;. Acestea ajung până la capătul distal al
şuviţelor, imprimând astfel acestora o formă conică cu vârful ascuţit. De asemenea,
datorită acestei caracteristici se facilitează scurgerea rapidă a apei din precipitaţii.
Fibrele subţiri şi scurte au fineţea sub 30 µ, lungimea cuprinsă între 5 şi 15 cm, se
găsesc la baza şuviţei şi constituie îmbrăcămintea piloasă propriu-zisă.
Fibrele intermediare sunt mai reduse numeric şi prezintă valori medii între primele
două categorii.
Extinderea lânii pe extremităţi este satisfăcătoare. Fruntea este acoperită cu un
smoc de fibre scurte, faţa cu jar, iar pe membre extinderea lânii se opreşte la genunchi şi
jaret.
Cantitatea medie de lână este de 1,7 - 2,2 kg la oi şi 2,5 - 3,5 kg la berbeci,
depăşind 5 kg în unele zone în care se cresc efective valoroase de ovine Ţurcană
varietatea albă. Randamentul lânii la spălare este cuprins între 65 şi 70 %.
Producţia de lapte. La această rasă, producţia de lapte se caracterizează printr-o
mare variabilitate. În condiţii obişnuite de hrănire şi întreţinere, pe durata unei lactaţii
poate fi obţinută o producţie totală de lapte cuprinsă între 70 - 90 kg. La plus variante
cantitatea de lapte depăşeşte adesea 235 l lapte în aceeaşi perioadă de lactaţie. Privitor la
această producţie, în zona montană şi în aceleaşi condiţii geoclimatice, Ţurcana poate
produce cu peste 20 % mai mult lapte comparativ cu Ţigaia. Laptele de la Ţurcană are 7
% grăsime şi 5,9 % proteină.
Producţia de pielicele. Pielicelele mieilor din varietatea brumărie şi neagră au
însuşiri caracteristice, însă sunt inferioare celor obţinute de la Karakul. Acestea sunt
utilizate în gospodăriile populaţiei şi în ateliere specializate la confecţionarea căciulilor,
gulerelor, mantourilor etc. Alături de Karakul, faţă de care manifestă o mare capacitate de
combinabilitate, Ţurcana neagră şi brumărie a participat la formarea rasei Karakul de
Botoşani.
Indicii de reproduc ţie. Sunt exprimaţi în general prin valori superioare altor rase
şi tipuri locale de ovine. Comparativ cu alte rase autohtone, la Ţurcană, în timp ce
indicele de prolificitate înregistrează valorile cele mai reduse, cele specifice fecundităţii,
fertilităţii şi natalităţii sunt apropiate de valoarea maximă caracteristică speciei.
Varietăţi ale rasei. Această rasă are patru varietăţi de culoare, şi anume: albă,
neagră, brumărie şi raţca.
Varietatea albă are lâna şi jarul de culoare albă, iar la unii indivizi pot apărea pe
extremităţi unele pete pigmentate. Această varietate ocupă cea mai largă arie de
răspândire, fiind şi cea mai numeroasă. Este apreciată pentru producţia mai mare de lapte
precum şi pentru lâna lungă şi albă utilizată în gospodăriile populaţiei la confecţionarea
obiectelor de îmbrăcăminte tradiţională, a celor de artă populară, iar în industria textilă la
fabricarea stofelor şi covoarelor de tip persan şi de Dorna.
În cadrul acestei varietăţ,i s-au conturat deja unele ecotipuri valoroase, cum ar fi de
pildă Ţurcana sibiană, carcaterizată prin omogenitatea conformaţiei, dezvoltarea
corporală mai pronunţată şi producţii de lână şi lapte mai mari.
Simbolul varietăţii este Ţa.
Varietatea neagră. Se deosebeşte de cea albă prin culoarea învelişului pilos care, la
naştere, este în totalitate negru. La animalele adulte roba este depigmentată apărând şi
fibre albe diseminate în masa lânii. În prima fază a depigmentării lâna devine la început
roşcată, iar mai târziu gri - cenuşie. Este exploatată pentru producţia de lapte şi pielicele.
Ca areal, această varietate ocupă unul mai restrâns situat în partea centrală şi de
nord a Moldovei unde este utilizată la încrucişări cu berbeci Karakul în vederea obţinerii
pielicelelor. Încrucişarea cu Karakul poate fi practicată până la obţinerea generaţiei a
treia, în regiunile cu un regim pluviometric mai redus de 450 mm anual, şi până la a doua
generaţie, urmată apoi de reproducere în sine, în zonele cu precipitaţii anuale maxime
cuprinse între 550 - 600 mm. În regiunile cu un regim pluviometric mai bogat, metişii
obţinuţi cu Karakul nu rezistă, iar atunci când se obţin trebuie sacrificaţi pentru pielicele.

28
 Simbolul varietăţii este Ţn.
Varietatea brumărie este exploatată pentru lapte şi pielicele. Efective mai
importante sunt răspândite în partea de nord-est a Moldovei. La naştere, pielicelele au
culoarea gri de nuanţe diferite, cu linia mediană mai albă. Concomitent cu înaintarea în
vârstă, culoarea brumărie se păstrează doar pe extremităţi, iar roba se depigmentează
căpătând nuanţe spălăcite uneori alb-murdare.
Simbolul varietăţii este Ţb.
Varietatea raţca. Se întâlneşte în efective restrânse în partea de sud-vest a ţării; are
şuviţele de lână şi coarnele răsucite în tirbuşon. Culoarea lânii poate fi albă sau neagră, iar
a jarului de pe extremităţi brună de diferite nuanţe.
Perspective de creştere. În perspectivă, varietatea albă va fi selecţionată în
direcţia îmbunătăţirii însuşirilor calitative ale lânii şi îndeosebi a compoziţiei fibrilare a
şuviţelor, luciului şi mătăsozităţii. De asemenea, prin selecţie se va urmări şi
îmbunătăţirea producţiei de lapte în paralel cu ridicarea dezvoltării corporale. În vederea
creşterii dezvoltării corporale, precum şi a gradului de precocitate şi de prolificitate pot fi
utilizate la încrucişări de infuzie rase englezeşti cu lână lungă, îndeosebi Lincoln şi
Border Laicester.
Varietăţile neagră şi brumărie vor fi ameliorate în continuare prin selecţie în
vederea creşterii producţiei de lapte şi prin încrucişare cu berbeci de rasă Karakul în
direcţia îmbunătăţii însuşirilor calitative ale pielicelelor.
Varietatea Raţca, fiind în efective reduse, nu prezintă importanţă economică
deosebită.

3.2.6. KARAKUL DE BOTOŞANI

În ţara noastră ovinele de rasă Karakul au fost introduse pentru prima dată în anul
1910 când, din Buhara, s-a adus un lot de 160 indivizi, însă ulterior au mai fost importate
efective mai reduse din punct de vedere numeric atât din URSS, cât şi din Austria şi
Germania (de la crescătoria de selecţie din apropierea oraşului Halle).
În condiţiile ţării noastre, oile Karakul manifestă o rezistenţă organică scăzută faţă
de condiţiile mediului natural şi o sensibilitate sporită faţă de bolile parazitare.
Cercetătorii ex-sovietici au remarcat totuşi valenţa ecologică sporită a rasei
(Sarafutdinov 1971), însuşire remarcabilă care, folosită pe scară largă în selecţie, concură
la crearea efectivelor de oi Karakul cu o productivitate accentuată capabile să se adapteze
mai bine la condiţii diverse de creştere.
La noi în ţară această particularitate biologică a fost valorificată de către
cercetătorii de la SCDCO Pop ăuţi-Botoşani, rezultând o populaţie de oi Karakul mai
masivă cu o constituţie robustă şi o rezistenţă organică sporită, fiind omologată în anul
1988 sub denumirea Karakul de Boto şani (75% negru, 15% brumăriu şi 10 % cafeniu,
sur, alb şi alte culori).
La formarea acesteia o contribuţie importantă au avut-o cercetătorii de la unitatea
mai sus menţionată, dar în mod deosebit ing. Nica Marin sub conducerea căruia a fost
omologată, ca rasă nouă de ovine, în anul 1988. În tot acest proces s-a pornit de la
materialul biologic existent în zonă, reprezentat de oi Ţurcană din varietatea neagră şi
brumărie, desfăşurându-se apoi o amplă acţiune de ameliorare, prin încrucişare, cu
genitori Karakul, concomitent cu aplicarea unei selecţii riguroase.
Procesul formării şi perfecţionării rasei Karakul de Botoşani a fost de lungă durată
şi a cuprins trei etape principale.
Prima etapă s-a desfăşurat în perioada de timp cuprinsă între anii 1948 şi 1960 şi a
constituit debutul lucrărilor de formare a noii rase, având ca deziderat principal obţinerea
din încrucişarea masculilor Karakul cu oile Ţurcană a primilor metişi.
Etapa a doua a avut loc în intervalul de timp 1961 - 1974. În această perioadă
activitatea desfăşurtă s-a bazat pe îndeplinirea următoarelor obiective principale:
- obţinerea indivizilor aparţinând generaţiilor R2 şi reproducţia ,,în sine” în scopul
sporirii numerice a acestora;
- aplicarea selecţiei riguroase;
- folosirea consangvinizării moderate în scopul fixării unor însuşiri valoroase;

29
 - selecţia reproducătorilor masculi după performanţe proprii şi testul pentru
calitatea descendenţei;
- formarea de linii şi familii, precum şi consolidarea acestora.
Etapa a treia s-a desfăşurat în intervalul 1975 - 1986 şi a avut ca obiectiv major
testarea performanţelor proprii, comparativ cu standardul stabilit iniţial. În acest scop, s-a
trecut la testarea capacităţii de ameliorare prin încrucişare cu oi aparţinând rasei Ţurcană
şi populaţiei de metişi din zona de formare. De asemenea, un obiectiv principal al acestei
etape a fost şi sporirea numerică a efectivului din noul tip şi extinderea acestuia în zona
de creştere şi exploatare din nord - estul Moldovei.
Efectuându-se o analiză genetică pentru perioada 1951 - 1986 asupra populaţiei de
Karakul negru şi brumăriu, s-a constatat că rasa era constituită din punct de vedere
genetic astfel: în anul 1951, din fondul total de gene 44,3 % aparţinea rasei Ţurcană, apoi
concomitent cu avansarea gradului de metisare asemănarea genetică cu rasa maternă
scade ajungându-se la 8,7 % în anul 1986.
Intervalul dintre generaţii analizat pe durata de timp 1950 - 1986 prezintă o valoare
medie de 4,78 ani cu 0,65 mai mic faţă de cel al altor rase de ovine. Acest aspect poate fi
explicat prin menţinerea la reproducţie a reproducătorilor valoroşi o perioadă mai mare de
timp (7 - 8 ani), aspect carcateristic toturor populaţiilor de Karakul.
Importul de reproducători masculi este strâns corelat cu gradul de izolare
reproductivă. Până în anul 1966 populaţia era deschisă reproductiv şi prezenta valori
negative ca urmare a migrării genelor în afara populaţiei. Apoi, prin creşterea exigenţelor
în aprecierea calităţii reproducătorilor masculi, pe baza performanţelor proprii şi
consolidarea însuşirilor valoroase în populaţia nou formată, concomitent cu utilizarea
exclusivă la reproducţie a berbecilor proveniţi din prăsilă proprie, s-a reuşit o reducere a
migraţiilor genelor caracteristice.
Aceste acţiuni au determinat creşterea gradului de izolare reproductivă la 0,80 în
anul 1986, fiind îndeplinită astfel una din condiţiile primordiale de recunoaştere ca rasă
nou formată. De asemenea, prin efectuarea unei analize pe o durată de 30 ani (1956 -
1986) la rasa nou formată, s-a constatat că aceasta prezintă o mărime efectivă suficientă
pentru a fi atestată.
Actualmente această rasă este foarte bine adaptată condiţiilor geoclimatice
specifice judeţelor Botoşani, Iaşi, Neamţ, Suceava şi produce peste 80 % pielicele de
clasă superioară. Regiunile prielnice exploatării ovinelor Karakul din ţara noastră sunt
cele în care volumul maxim al precipitaţiilor anuale nu depăşeşte 400 mm, iar media
umidităţii relative se situează sub 70 %. Aceste condiţii sunt îndeplinite de zona din
centrul şi nord-estul Moldovei, motiv pentru care peste 90 % din efectivul naţional de oi
exploatat pentru pielicele se găseşte în această parte a ţării. În prezent, efectivul cel mai
valoros de rasă Karakul de Botoşani se află la SCDOC Popăuţi din jud. Botoşani şi la
crescătorii particulari din satele limitrofe acesteia.
Însuşiri m orfologice. Principala însuşire a ovinelor Karakul de Botoşani o
constituie producţia piloasă de pe corp, înrulată sub forme de bucle, iar pe extremităţi sub
formă de jar moarat.
Producţia principală este pielicica obţinută prin sacrificarea mielului în primele zile
după naştere, iar secundar în urma exploatării rasei Karakul de Botoşani se obţin cantităţi
apreciabile de lapte şi lână mixtă. Conformaţia este caracteristică, formatul corporal
dolicomorf cu aspect piriform.
Capul este alungit, fin, uscăţiv, cu profil convex, urechile mari atârnânde; gâtul este
subţire, puţin alungit şi purtat oblic. Trunchiul este alungit şi îngust, turtit lateral; coastele
slab arcuite caracteristic animalelor de stepă. Pieptul este relativ strâmt şi puţin arcuit;
crupa potivit de lungă şi largă, însă teşită. Linia superioară a corpului este uşor convexă
dinainte spre înapoi.
Coada la Karakul de Botoşani este caracteristică şi anume: lungă, lată, iar la bază
are un depozit adipos de mărime şi greutate variabilă. Acest depozit, la adultele bine
hrănite, poate atinge 8 - 9 kg şi reprezintă o consecinţă a adaptării la condiţiile de viaţă
specifice stepelor aride, constituind de fapt o importantă rezervă energetică valorificată
doar în perioadele în care hrana este insuficientă. Forma depozitului variază, însă de
regulă are aspectul unui sac bilobat, mai rar triunghiular. Partea terminală a cozii este

30
variabilă ca mărime, are forma literei ,,S” şi reprezintă o însuşire de care se ţine seama în
selecţie.
Dezvoltarea corporală a ovinelor de rasă Karakul de Botoşani este mijlocie, fiind
influenţată în mod deosebit de condiţiile de hrănire şi întreţinere, dar şi de nivelul
selecţiei la care se află efectivul respectiv.

a.

b.
Fig. 10. Karakul de Botoşani- a. varietatea brumărie; b. varietatea neagră

Indicii de reproduc ţie. Cu toate că în cadrul rasei Karakul se înregistrează cele

mai multe varietăţi de culoare, valorile specifice principalilor indici de reproducţie sunt
exprimate la un nivel superior.
Producţia de pielicele. Principalul obiectiv urmărit în creştere şi exploatarea
ovinelor de rasă Karakul de Botoşani este reprezentat de producţia de pielicele. În scopul
îmbunătăţirii calităţii pielicelelor, prioritară în selecţie este ameliorarea tipului de bucle,
precum şi a celorlalte însuşiri care influenţează în mod direct calitatea buclajului. De
asemenea, în scopul îmbunătăţirii calităţii pielicelelor nu trebuie scăpate din obiectivele
selecţiei nici calitatea fibrelor, însuşire de care depinde foarte mult luciul şi mătăsozitatea
buclajului.

Tabelul 11. Greutatea corporală a ovinelor adulte în funcţie de varietatea de culoare (kg)
Categoria de ovine Varietatea de culoare Greutatea corporală (kg)
Neagră 54,75
Berbeci
brumărie 59,98
Neagră 45,63
Oi adulte
brumărie 47,19
Neagră 41,67
Mioare
brumărie 42,98

Producţia de lapte . Pe întreaga perioadă a lactaţiei, producţia medie de lapte este

65 l, cu limite 30 - 100 l, din care cca. 60 % este obţinută în primele 3- 4 luni de lactaţie.
Grăsimea din lapte are valori medii de 6,5% cu limite cuprinse în intervalul 5 – 8,5%.
Produc ţia de lân ă. Corpul este acoperit cu lână mixtă, iar capul şi membrele cu
jar. Din punct de vedere cantitativ şi calitativ lâna se aseamănă cu cea de la Ţurcană, fiind
însă mai fină, mai scurtă şi frecvent împâslită. Cantitatea medie de lână variază între 1,8 -
2,5 kg, iar randamentul la spălare este de 57 - 65 %.
Producţia de carne. Practic, în selecţie nu se ţine cont de această producţie,
deoarece este cunoscut faptul că animalele cu o precocitate mai pronunţată produc
pielicele cu o calitate diminuată.
Cu toate acestea, ca urmare a sacrificării mieilor în vederea recoltării pielicelelor,
rezultă cantităţi apreciabile de carne consumată în general de populaţie, dar care nu
constituie un articol de comerţ, iar cea de la adulte este inferioară calitativ, deoarece este
obţinută de regulă de la animalele reformate.
Varietăţi ale rasei. Se diferenţiază între ele prin culoarea de bază, iar conformaţia
corporală este în general aceeaşi. În cadrul fiecărei varietăţi, se deosebesc mai multe
nuanţe de culoare. Diferenţierile care apar între aceste nuanţe sunt sesisabile doar în
primele 7 – 10 zile de la naştere, după care efectul coloristic se diluează.

31
 Varietatea neagră (arabi). Este cea mai numeroasă şi prezintă o culoare neagră
uniformă pe toată suprafaţa corpului. În cadrul acestei varietăţi, principalele nuanţe de
culoare întâlnite sunt: albăstrui, gudronat, normal, mat şi roşcat. Mai valoroase, şi cu o
valoare estetică şi comercială deosebită, sunt pielicele negre cu reflexe albăstrui, iar
nedorite cele mate şi cu reflexe maro-roşcate.
La tineretul ovin reţinut pentru prăsilă după vârsta de 1,5 ani începe procesul de
depigmentare a fibrelor de lână.
Simbolul varietăţii este Kn.
Varietatea brumărie (shiraz). Este de fapt gri cu nuanţe diferite, fiind determinată
atât de amestecul fibrelor albe şi negre în diferite proporţii numerice, cât şi de raportul lor
de lungime. La fel ca şi în cadrul culorii negre şi aici apar diverse nuanţe, cum ar fi:
liliachie, argintie, sidefie, perlată, plumburie, căruntă, cretată şi lăptoasă. Cu excepţia
ulimelor patru, pielicelele pe suprafaţa cărora se regăsesc celelalte nuanţe au o valoare
comercială şi estetică agreată de către populaţie.
Simbolul varietăţii este Kb.
Varietatea cafenie (maro, komor sau kombar) prezintă o culoare arămie de diferite
intensităţi şi nuanţe, fiind determinată de amestecul fibrelor negre şi roşcate în diferite
proporţii. În funcţie de intensitatea pigmentului, în cadrul acestei varietăţi, se deosebesc
nuanţe de culoare închise, deschise şi normale. Cele mai apreciate pielicele sunt cele cu
nuanţe de roz şi bej.
Simbolul varietăţii este Kc.
Varietatea sur-antic (aguti) este dată de apariţia heterocromiei, adică de prezenţa a
două tipuri de melanocite care induc culori şi nuanţe răspândite neuniform pe lungimea
aceleeaşi fibre. Cele mai apreciate pielicele sunt acelea care prezintă nuanţe diferite, cum
ar fi: auriu, argintiu, arămiu, platiniu, chihlimbariu şi antracit.
Simbolul varietăţii este Ks.
Varietatea albă (issyk - kull) este datorată prezenţei fibrelor de aceiaşi culoare pe
toată suprafaţă corporală. Pielicelele de culoare albă au buclajul mai desfăcut, fibrele mai
lungi şi un grad de închidere, al buclei, mai redus. În funcţie de unele caracteristici,
principalele nuanţe de culoare întâlnite sunt: hermin, normal, untiu, gălbui, cretat şi
murdar.
Simbolul varietăţii este Ka.
Varietatea guligaz (culoarea cerului) este roz cu reflexe cenuşii de nuanţe diferite,
determinate de amestecul fibrelor albe şi maro.
Simbolul varietăţii este Kg.
Varietatea briliantie este determinată de amestecul fibrelor albe cu cele maro
pigmentate doar pe o anumită lungime. În zona de origine a rasei Karakul această
varietate de culoare s-a obţinut prin încrucişarea oilor din varietatea brumărie, cu berbeci
suri din tipul Surhanderinskh al aceleiaşi rase.
Simbolul varietăţii este Kbl.
Perspective de creştere. Pe viitor, ovinele Karakul de Botoşani, varietatea neagră
şi metişi, vor continua să fie crescute în zona de podiş şi de deal din centrul şi nordul
Moldovei. Karakulul brumăriu şi metişii respectivi se vor creşte în aceeaşi zonă, precum
şi în cea deluroasă şi submontană plasată în partea centrală, vestică şi de nord a Moldovei.
Ovinele specializate pentru producţia de pielicele de calitate superioară vor fi
crescute în rasă curată, dar pot fi utilizate şi la încrucişări industriale, cu oi cu lâna mixtă,
în vederea îmbunătăţirii unor aptitudini morfoproductive.
În activitatea de selecţie se va urmări realizarea următoarelor deziderate:
- creşterea suprafeţei utile a pielicelelor;
- îmbunătăţirea calităţii buclajului;
- diversitatea coloritului;
- îmbunătăţirea indicilor de reproducţuie;
- creşterea rezistenţei organice faţă de factorii de mediu;
- formarea de linii şi familii în cadrul fiecării varietăţi de culoare;
- îmbunătăţirea aptitudinilor şi pentru producţia de lapte.

32
 3.2.7. TIPURI LOCALE DE OVINE FORMATE SAU AFLATE
ÎN PROCES DE FORMARE
Formarea tipurilor locale de ovine reprezintă rezultatul activităţii de cercetare
desfăşurate în ultimele decenii în vederea obţinerii unor populaţii de ovine caracterizate
prin însuşiri morfoproductive superioare celor existente, adaptate însă condiţiilor
geoclimatice specifice zonei de formare. Menţinerea acestora în creştere şi exploatare
depinde atât de gradul de adaptare cracteristic, de nivelul producţiei şi modul în care se
comportă la diverse tehnologii de întreţinere, precum şi de aprecierea de care se bucură
din partea crescătorilor.
Ţinând cont de aceste considerente se poate preciza faptul că unele dintre acestea,
în timp, vor fi consolidate şi perfecţionate iar altele vor dispare, sau vor fi formate alte
tipuri cu calităţi şi însuşiri superioare.

3.2.7.1. SPANCA
În literatura de specialitate, oaia Spancă mai este cunoscută şi sub numele de
paloşă - de la denumirea moldovenească a oilor Merinos; de pol - spancă sau pol -
hispanică - nume ce în limba slavă înseamnă pe jumătate oaie spaniolă. Spanca prezintă
importanţă economică întrucât produce o lână de bună calitate şi în cantităţi satisfăcătoare
şi dispune de aptitudini bune şi pentru producţia de carne.
Formarea şi perfec ţionarea oilor Spanc ă. Pe teritoriul ţării noastre, din punct
de vedere istoric, oile Spancă au apărut încă din a doua jumătate a secolului trecut, fiind
aduse de către ciobanii din Dobrogea care au mers cu turmele de oi Ţigaie în
transhumanţă în sudul Rusiei şi unde au întâlnit oi Merinos aduse de multă vreme aici.
Apoi, odată cu creşterea şi exploatarea
oilor cu lână fină şi în ţara noastră, la limita de
interferenţă a arealului specific acestora şi cel al
rasei Ţigaie, precum şi în zonele în care s-au
desfăşurat diverse acţiuni de merinozare, au
apărut în mod frecvent populaţii de Spancă.
După cel de-al doilea război mondial
s-au întreprins diverse acţiuni dirijate care aveau
scopul îmbunătăţirii însuşirilor morfoproductive
la acest tip de ovine.
Prin urmare, ovinele Spancă sunt metişi
Fig. 10. Spancă ameliorată
instabili genetic rezultaţi din încrucişările oilor
Ţigaie cu berbeci Merinos.
Efectivele iniţiale de oi spăncizate erau populaţii instabile, neconsolidate genetic şi
prezentau un grad de variabilitate destul de ridicat. Apoi, prin selecţie şi o corectă
potrivire a împerechilor, concomitent cu o asigurare optimă a condiţiilor, s-a obţinut un
nou tip, cu lână fină şi stabilizat genetic, denumit Spancă ameliorată. Acest tip are unele
însuşiri morfoproductive apropiate de cele specifice oilor Merinos şi un grad de rezistenţă
şi adaptabilitate mai ridicat.
Aria de r ăspândire. Oile Spancă s-au extins în regiuni cu umiditatea ceva mai
mare comparativ cu zona Merinosului. Actualmente, efective mai însemnate de oi Spancă
se întâlnesc în partea de sud şi de sud-est a ţării, în Câmpia de Vest, precum şi în regiuni
cu precipitaţii anuale de până la 750 mm. Numeric, efectivele sunt mai reduse în
Moldova.
Însuşiri morfologice. Spanca se caracterizează printr-o constituţie robustă spre
fină şi o rezistenţă organică mai mare ca a Merinosului, însă mai redusă comparativ cu
Ţigaia. De asemenea, se mai caracterizează şi printr-o adaptabilitate ridicată la condiţiile
naturale de mediu, rusticitate, fiind din acest punct de vedere mai puţin pretenţioasă
comparativ cu oile Merinos.
Caracterele specifice variază în limite largi şi depind în primul rând de gradul de
ameliorare. La indivizii aflaţi în curs de perfecţionare, atât aspectul exterior, cât şi indicii
productivi sunt dependenţi de gradul de metisare, fiind asemănători cu ale uneia din
rasele parentale. Conformaţia corporală este intermediară formatului mezomorf şi
dolicomorf. La Spanca ameliorată, formatul corporal este apropiat de cel dolicomorf,
33
fiind mai larg şi mai descins decât la Ţigaie, mai ales la cele la formarea cărora a
participat Merinosul de Palas.
Capul este larg, cu profilul drept la oi şi uşor convex la berbeci. Masculii prezintă
în marea lor majoritate coarne, iar oile sunt ciute. Adesea pe buze şi nări pot fi întâlnite
mici pete pigmentate.
Spanca este o oaie de talie mijlocie, cu o înălţime medie la grebăn de 62 cm.
Datorită faptului că la majoritatea indivizilor grebănul este mai ridicat, linia superioară
are o descreştere antero-posterioară, iar fesa este largă şi scurtă. În funcţie de gradul de
absorbţie, rezervele de piele sunt mai mult sau mai puţin dezvoltate.
Greutatea corporală medie a efectivelor adulte este cuprinsă între limitele 42-
45 kg la femele şi 70 – 75 kg la berbeci.
Tabelul 12. Greutatea corporală în funcţie de tipul de fătare şi vârstă
Tipul de Greutatea corporală la vârste diferite (kg)
fătare Sexul Naştere 3 luni 6 luni 9 luni 18 luni
Masculi 4,2 21,0 25,5 28,5 37,8
Simplă
Femele 3,8 18,5 23,4 24,4 33,4
Masculi 3,4 19,5 22,6 26,8 35,6
Dublă
Femele 3,1 18,0 20,8 24,7 32,9

Producţia de lân ă. Lâna este de culoare albă şi are o bună extindere pe corp.
Astfel, extinderea lânii pe cap ajunge frecvent până la linia de unire a unghiurilor
inferioare ale ochilor, acoperind parţial obrajii, iar adesea pe frunte formează un smoc. Pe
membre, lâna coboară sub genunchi şi jarete.
Aspectul învelişului pilos este mai apropiat de cel caracteristic oilor Merinos. La
indivizii din turmele ameliorate, lâna are cusătura încheiată, este deasă şi are un aspect
exterior de râuri. {uviţele din cojoc sunt de formă prismatică, cu tendinţe spre conicitate,
aspect interior clar şi bine conturat. Fibrele au lungimea relativă de cca. 7 cm, însă cu o
mare variabilitate individuală şi o fineţe de 25 µ (21 - 30µ), iar desimea este de 3500 -
4000 foliculi pe cm2.
Din punct de vedere cantitativ, producţia de lână variază în limite extrem de largi,
fiind influenţată în primul rând de gradul de ameliorare, apoi de starea de întreţinere şi
nivelul de hrănire. De la populaţiile aparţinând efectivelor neameliorate, după tuns se
obţine o cantitate de lână cuprinsă între 2,5 şi 3,0 kg, iar de la cele ameliorate greutatea
cojocului variază între 3 - 4,5 kg la femele şi 4 - 7 kg la berbeci. Randamentul lânii la
spălare este de 40 % la berbeci şi 38 % la femele.
Producţia de carne. Ovinele Spancă au aptitudini bune în ceea ce priveşte
producţia de carne. Mai mult decât atât, tineretul mascul aparţinând acestei populaţii se
pretează foarte bine la aplicarea unor tehnologii de îngrăşare cu un anumit grad de
intensivizare. Astfel, în cazul îngrăşării intensive, sporurile medii zilnice sunt de peste
175 g, iar consumul specific se încadrează între limitele 5 – 6 UN. Randamentul la
sacrificare realizat în cazul tineretului ovin îngrăşat este în medie de 50%.
Producţia de lapte. Capacitatea lactogenă a oilor Spancă este apreciată ca fiind
în general bună, însă variaţia individuală a producţiei de lapte este foarte mare. Din punct
de vedere cantitativ, pe durata unei lactaţii, aceasta se înscrie între 60 şi 80 l.
Indicii de reproducţie. Principalii indici care caracterizează funcţia de reproducţie
au următoarele valori: fecunditatea 96%, prolificitatea 114-120% şi 98% natalitatea.
Perspective de creştere. Cu toate că Spanca este o populaţie metisă insuficient
consolidată genetic, aceasta poate juca un rol important în ameliorarea oilor de rasă
Ţigaie.
În condiţiile amintite, Spanca ameliorată va rămâne o oaie de perspectivă în
ovicultura ţării noastre, impunându-se ca pe mai departe procesul de ameliorare să fie
dirijat spre o direcţie mixtă de exploatare (carne- lână- lapte). Efectivele neameliorate pot
fi supuse încrucişărilor de absorbţie. Creşterea indicilor corporali, îmbunătăţirea
aptitudinilor pentru producţia de carne, precum şi a însuşirilor ce influenţează calitatea
lânii pot fi ameliorate considerabil prin utilizarea la încrucişări a reproducătorilor masculi
aparţinând raselor Merinos de Palas, Île de France, Texel şi Merinofleisch.

34
 Simbolul acestei populaţii este dat de codul rasei paterne urmat de ponderea de
participare în genofondul acesteia şi codul rasei materne. Exemplu pentru Spanca
ameliorată la formarea căreia au participat rasele Merinos de Palas şi Ţigaia: MP75Ţi25.

3.2.7.2. STOGOŞA
Oaia Stogoşă reprezintă un produs metis instabil din punct de vedere genetic
provenit din încrucişarea berbecilor Ţigaie cu oi Ţurcană. Aceste încrucişări au avut loc
în decursul vremurilor şi s-au efectuat în mod întâmplător în zone comune de creştere sau
la interferenţa acestora. De asemenea, populaţii de Stogoşă au apărut şi în cursul
transhumanţei când întâlnirea celor două rase era inevitabilă. Stogoşa constituie şi în
prezent un produs caracterizat printr-o mare variabilitate fenotipică şi genotipică.
Aspectele de exterior, precum şi însuşirile productive sunt intermediare, fiind mai
apropiate de una din rasele parentale în funcţie de gradul de metisare.
La această populaţie cojocul de lână este
format din şuviţe în formă de ,,stog”, de unde îi
vine şi denumirea de Stogoşă.
Fineţea fibrelor este mai bună comparativ
cu Ţurcana. Oile Stogoşe sunt rezistente,
viguroase, iar aptitudinile pentru producţia de
carne sunt mai bune ca la Ţurcană.
Perspective de c reştere. Fiind o
populaţie de tranziţie şi nereprezentând un tip
aparte ce ar putea fie consolidat, probabil că
Stogoşa va descreşte numeric, însă prezenţa ei
va fi continuă atât timp cât cele două rase
Fig. 11. Stogoşa parentale vor fi crescute şi exploatate în ţara
noastră.

3.2.7.3. LINIA MERINOS DE SUSENI - VASLUI

Lucrările de formare au debutat în anul 1968 şi au fost conduse de către dr. ing. E.,
Ştefanache şi prof. dr. N., Pipernea, fiind omologată ca linie sintetică de ovine în anul
1988. Obiectivele stabilite iniţial au fost reprezentate de formarea unei populaţii de ovine
de tip Merinos, cu lâna extrafină şi cu un grad de alb accentuat şi foarte bine adaptată la
condiţiile colinare şi de podiş din Moldova.
Origine şi mod de formare . La formarea Liniei de ovine Merinos de Suseni -
Vaslui au fost utilizate mai multe rase de tip Merinos autohtone sau importate în ţara
noastră.
Pe linie maternă, efectivul iniţial a fost reprezentat de oi mame rezultate din
încrucişările dirijate dintre rasele Merinos de Stavropol (25%), Merinos transilvănean
(25%) şi Merinos de Palas (50%).
Pe linie paternă, berbecii utilizaţi în formarea liniei au aparţinut în totalitate rasei
Merinos australian.În genofondul populaţiei rezultate ca urmare a practicării acestor
încrucişări, ponderea de participare a raselor parentale este următoarea: Merinos
australian 66%; Merinos de Plas 17 %; Merinos transilvănean 8,5 % şi 8,5 % Merinos
Stavropol.
Procesul de formare a noii populaţii s-a derulat în intervalul de timp 1968 – 1987,
fiind parcurse două etape distincte.
Prima etapă s-a derulat între anii 1968 şi 1975 şi a avut ca obiectiv principal
obţinerea formei materne. Astfel, în acest scop, s-au practicat încrucişări sistematice
concomitent cu aplicarea unei selecţii severe. În acest fel, au fost reţinute şi utilizate
ulterior la încrucişări doar femelele care îndeplineau condiţiile stabilite iniţial.
În etapa a doua (1975 - 1987), odată regăsite la noii genitori toate dezideratele
preconizate anticipat, s-a trecut la creşterea ,,în sine”, fiind reţinuţi pentru prăsilă doar
indivizii ce prezentau, foarte bine exprimate, caracterele şi însuşirile specifice tipului
prefigurat.
Însuşiri morfologice. Merinosul de Suseni - Vaslui dispune de un ansamblu
remarcabil de calităţi valoroase ce-l recomandă în creştere şi exploatare.
35
 Exteriorul indivizilor din această linie este caracteristic oilor specializate pentru
producţia de lână fină, cu aspect corporal şi conformaţie armonioasă, iar constituţia este
fină spre robustă. Indivizii acestei linii dispun de o rezistenţă organică deosebită şi au o
bună capacitate de adaptare la noi şi diverse condiţii de creştere specifice zonelor colinare
şi de şes.
Greutatea corporală la categoriile de ovine adulte este cuprinsă între limitele 55 şi
75 kg la femele şi 80 - 110 kg la masculi; tineretul ovin are o foarte bună viteză de
creştere în primele 6 luni de viaţă. Datorită gradului ridicat de precocitate, tineretul ovin
femel poate fi utilizat la reproducţie începând cu vârsta de 10 luni.

Tabelul 13. Greutatea corporală în funcţie de tipul de fătare şi vârstă

Greutatea corporală la vârste diferite (kg)
Tipul de
Sexul Naşter 3 luni 6 luni 9 luni 12 luni 15 luni 18 luni
fătare
e
Masculi 4,5 21,0 36,5 45,8 51,0 57,1 60,1
Simplă
Femele 3,5 19,5 33,0 38,9 42,0 44,5 48,5
Masculi 4,0 19,8 32,5 43,3 49,4 56,6 59,4
Dublă
Femele 3,2 17,5 29,7 35,5 36,6 42,4 46,4

Producţia de lân ă. În ansamblul său, corpul este bine acoperit cu lână fină,
deasă, lungă, uniformă şi cu luciu intens. Ca o particularitate genetică se evidenţiază albul
intens al lânii, însuşire consolidată, cu important efect economic. {uviţele din cojoc au
forma prismatică şi un aspect interior clar cu fibrele bine conturate. Extinderea lânii pe
extremităţi este foarte bună, abdomenul fiind foarte bine acoperit cu lână fină şi deasă.
Din punct de vedere calitativ, lâna din cojoc se caracterizează prin următorii parametri:
- fineţea medie este cuprinsă între 20 şi 21µ;
- lungime relativă 8 - 10 cm;
- prezintă 7 - 8 ondulaţii uniforme/cm liniar;
- usucul este incolor, de consistenţă uleioasă şi de bună calitate, acoperind fibrele
de lână în peste 2/3 din lungimea lor.
Cantitatea de lână obţinută după tuns
este cuprinsă între 5 - 7 kg la oi şi 9 - 11 kg la
berbeci, iar randamentul lânii la spălare este
de 55 %.
Indici de reproducţie. Datorită faptului
că oile din Linia Merinos de Suseni - Vaslui
nu sunt conservatoare în ceea ce priveşte
sezonul de reproducţie (anestrus sezonier
redus), pot fi utilizate la reproducţie pe
aproape tot parcursul anului. Fertilitatea oilor
calculată pe o durată de 10 ani este de peste
Fig. 12. Merinos de Suseni-Vaslui 96%, iar prolificitatea variază între 105 şi
110% la mioare şi între 125 - 130 % la adulte.
Perspective de creştere. Din anul 1978, ovinele aparţinând acestei populaţii sunt
izolate reproductiv, iar selecţia severă şi dirijarea împerecherilor a permis consolidarea
unor linii zootehnice distincte din punct de vedere productiv.
Capacitatea ridicată de transmitere ereditară a însuşirilor valoroase ale lânii,
precocitatea accentuată şi capacitatea de desezonizare a ciclurilor sexuale recomandă ca
berbecii din Linia Merinos de Suseni - Vaslui să fie utilizaţi în ameliorarea oilor cu lână
fină şi semifină, crescute în zonele colinare şi de şes din ţara noastră.

3.2.7.4. ŢIGAIA DE RUŞEŢU

Este o populaţie de ovine, cu o dezvoltare corporală bună şi cu lână de tip coss-
breed, foarte bine adaptată zonelor colinare valorificând foarte bine resursele furajere din
aceste zone.
Origine şi mod de formare. A fost format la SCPCOC Ruşeţu prin încrucişarea
oilor Ţigaie din varietatea ruginie cu rasele Romney Marsh şi Corriedale, urmată de

36
împerecherea metişilor între ei. Noul tip de ovine a fost omologat în anul 1985, iar
lucrările de formare au fost conduse de către D. Georgescu.
Însuşiri morfologice. Populaţia de ovine Ţigaia de Ruşeţu face parte din tipul mixt
de lână crossbreed - carne, având însă aptitudini foarte bune şi pentru producţia de lapte.
De asemenea, se mai caracterizează şi prin constituţie robustă şi semiprecocitate.
Greutatea corporală medie la ovinele adulte este de 60 kg la femele şi 100 kg la masculi.

Tabelul 14. Greutatea corporală în funcţie de tipul de fătare şi vârstă

Tipul de Greutatea corporală la vârste diferite (kg)
Sexul
fătare Naştere 3 luni 6 luni 12 luni
Masculi 5,5 23,4 28,9 37,2
Simplă
Femele 4,1 21,3 27,4 34,5
Masculi 3,4 19,4 23,7 35,8
Dublă
Femele 2,9 16,5 22,5 30,1

Aria de r ăspândire. Este adaptată zonelor deluroase şi submontane în care se

îmbină foioasele şi coniferele. Arealul ocupat, actualmente, este reprezentat de valea
Buzăului şi, mai sus, pe valea Siriului. Valorifică foarte bine resursele vegetale care se
regăsesc pe terenurile accidentate, de pe cele situate în pantă, în păduri şi în văile
inundabile ale apelor.
Producţia de lân ă. Lâna este de tip crossbread, însă omogenă şi mătăsoasă şi cu
extindere bună pe corp; lungimea medie a şuviţelor este de 14 cm la berbeci şi 13 cm la
femele. Fineţea fibrelor de lână este de 32 µ, iar randamentul lânii la spălare 54 %.
Producţia medie de lână este cuprinsă între 4,5 kg la femele şi respectiv 9 kg la masculi.
Producţia de carne . În condiţiile aplicării unor tehnologii adecvate de creştere şi
îngrăşare, precum şi a unor raţii echilibrate, tineretul aparţinând acestui tip reacţionează
foarte bine obţinându-se sporuri medii zilnice de peste 250 g. Carcasele au o structură
fizică şi tisulară cu valori apropiate de cele
specifice mieilor aparţinând raselor
precoce. Carnea din carcasa este persălată,
fără miros specific şi cu calităţi gustative
superioare.
Randamentul la sacrificare înregistrat
în cazul tineretului ovin îngrăşat este de
52%-55 %.
Perspective de c reştere. Rolul
ovinelor Ţigaie de Ruşeţu va fi mai mult
local, aceasta fiind recomandată spre a fi
crescută în continuare în zona de formare.
Mai mult decât atât, datorită însuşirilor şi
Fig. 13. Ţigaie de Ruşeţu (foto. Vicovan G)
calităţilor sale valoroase este indicată spre a
fi utilizată şi ca amelioratoare a celorlalte
tipuri de ovine existente în zonele colinare.

3.2.7.5. TIPUL DE LAPTE PALAS

Interesul consumatorilor, precum şi cererile pieţei mereu în creştere faţă de brânza
şi derivatele obţinute ca urmare a prelucrării laptelui de oaie au contribuit la derularea
unor acţiuni intense în vederea obţinerii a unui tip de ovine cu potenţial lactogen superior.
Origine şi mod de formare. Lucrările de formare au fost dirijate la început de
ing. I., Păunescu şi continuate de dr. ing. R., Răducu şi au început în anul 1973, când la
ICPCOC Palas-Constanţa a fost importat din Israel primul nucleu de rasă Awassi. În anul
1975, din Germania, s-a efectuat un alt import de reproducători aparţinând de această dată
rasei Friză. Aceşti genitori au fost utilizaţi la încrucişări cu oi locale aparţinând rasei
Merinos de Palas şi populaţiei de Spancă, urmărindu-se conservarea şi consolidarea
însuşirilor valoroase pe un genotip sintetic, în vederea formării unor linii de ovine cu un
potenţial lactogen ridicat şi bine adaptate condiţiilor de mediu din ţara noastră.

37
 Din F2 efectivul a evoluat genetic izolat reproductiv, urmărindu-se totodată evitarea
unei consangvinizări strânse, corelată cu selecţia direcţional progresivă pentru producţia
de lapte. Asemănarea genetică a populaţiei nou creată cu rasele parentale este următoarea:
57,86 % cu Friza; 21,81 % cu Merinosul de Palas; 12,89 % cu Awassi şi 7,44% cu alte
rase. Actualmente, principalele lucrări se derulează în vederea consolidării ereditare, iar
efectivul evoluează închis reproductiv.
Însu şiri m orfologice. Fenotipic, oile din Linia de lapte Palas, sunt caracterizate
prin elemente de exterior specifice. Astfel, capul este de mărime mijlocie cu profil convex
la oi şi ceva mai pronunţat la berbeci, fiind acoperit cu jar lucios şi de culoare albă;
coarnele sunt prezente doar la cca. 25 % din berbeci, iar oile sunt în totalitate ciute.
Exteriorul indivizilor din această populaţie este dolicomorf caracteristic oilor de
lapte, cu aspect corporal piriform şi o conformaţie armonioasă specifică tipului respirator.
Constituţia este fină spre robustă; sunt animale rezistente şi au o bună adaptabilitate la
condiţiile de creştere specifice zonelor de câmpie, manifestă însă sensibilitate faţă de
umiditatea ridicată. Gâtul este de lungime şi
grosime mijlocie, purtat oblic şi lipsit de
rezerve cutanate. La aproximativ 35 % din
indivizii populaţiei sunt prezente în partea
inferioară a gâtului nişte apendici cutanaţi
moşteniţi de la Friză şi denumiţi cercei.
Dezvoltarea corporală şi conformaţia
este caracteristică ovinelor cu aptitudini
foarte bune pentru producţia de lapte. Capul
este golaş acoperit cu jar şi are profilul
drept la femele şi uşor convex la berbeci.
Fig. 14. Tipul de lapte Palas Urechile sunt lungi, acoperite cu jar şi
purtate orizontal.
Membrele sunt de mărime mijlocie, însă cu osatura fină, cornul copitei este negru
şi rezistent la parcurgerea unor distanţe lungi. Coada este lungă, depăşeşte frecvent
nivelul jaretului şi este acoperită cu jar.
În cazul ovinelor adulte, greutatea corporală medie are următoarele valori medii: 83 kg la
berbeci şi 58 kg la oi mame; 60 kg la miori şi respectiv 47 kg la mioare. Ugerul este globulos şi
bine dezvoltat, reprezentat de două jumătăţi simetrice şi cu ţesut glandular abundent.
Producţia de lân ă. Aspectul exterior al învelişului pilos este asemănător oilor cu
lână semifină. Din punct de vedere cantitativ, producţia de lână obţinută după tuns este de
cca. 2,8 kg la femele şi 3,5 kg la berbeci. Lâna are extindere slabă pe corp, fiind moderat
extinsă pe abdomen, iar pe cap şi membre, de la genunchi şi jaret în jos lipseşte. Fineţea
fibrelor de lână este cuprinsă între 28 şi 32 µ, iar randamentul lânii la spălare este de 62%.

Tabelul 15. Greutatea corporală în funcţie de tipul de fătare şi vârstă

Tipul de Greutatea corporală la vârste diferite (kg)
Sexul
fătare Naştere 3 luni 6 luni 12 luni
Masculi 4,5 23,6 28,6 39,3
Simplă
Femele 3,7 20,8 26,7 36,9
Masculi 3,3 21,5 24,4 37,5
Dublă
Femele 2,8 19,4 22,7 33,8
Producţia de lapte. Oile aparţinând acestei linii au un potenţial lactogen superior
celorlalte rase şi populaţii locale de ovine. Astfel, producţia medie de lapte obţinută într-o
perioadă a lactaţiei de 225 zile este de 180 l la multipare şi 170 l la primipare. Substanţa
uscată din lapte este 18 %, din care procentul de grăsime şi proteină deţine 5,8 % şi
respectiv 6,56 %.
Indicii de reproduc ţie. Fecunditatea specifică este de 90 %, iar prolificitatea şi
natalitatea au valori de 127 % şi respectiv 94 %.

3.2.7.6. TIPUL DE CARNE – PALAS

Linia s-a format prin încrucişarea raselor Ile de France şi Merinos de Palas,
urmată de izolare reproductivă şi selecţie în direcţia sporirii producţiei de carne. Lucrările
de formare au fost coordonate de către dr. ing. G. Vicovan.

38
 În anul 1972 s-au importat din Franţa, la ICPCOC Palas-Constanţa, 10 berbeci şi
20 de oi din rasa Ile de France, primii metişi Ile de France, Merinos de Palas obţinându-se
în anul 1973. Încrucişările efectuate cu rasa Ile de France au avut ca scop ameliorarea
vitezei de creştere, sporirea capacităţii de conversie a hranei, îmbunătăţirea conformaţiei,
creşterea randamentului la sacrificare şi a indicilor de calitate ai carcaselor.
Urmare a performanţelor mai bune
realizate de produşii F1 comparativ cu
Merinosul de Palas s-a procedat la obţinerea
generaţiei F2 din încrucişarea berbecilor F1
(50 % Ile de France, 50 % Merinos de Palas)
cu oi F1. În paralel au fost obţinuţi şi metişi R1
(75 % Ile de France, 25 % Merinos de Palas).
În succesiunea generaţiilor care au urmat, s-au
folosit la reproducţie metişii F1, F2, R1 şi
produşii rezultaţi din toate combinaţiile
posibile dintre aceştia având ca obiective ale
ameliorării, sporul de creştere în greutate până
Fig. 15. Tipul de carne Palas la vârsta de 5-6 luni, greutatea corporală la
vârsta de 5-6 luni şi conformaţia corporală; toate acestea trebuiau să se apropie ca nivel de
exprimare de valorile specifice raselor de carne.
După anul 1983 populaţia a fost închisă reproductiv fiind sistate încrucişările cu
rasa Ile de France, procedându-se la reproducţia în sine a populaţiei nou create.
Însuşirile morfo-productive şi indicii de reproducţie
a. Greutatea corporală:
ƒ mieii la naştere – 4,5-5,5 kg;
ƒ mieii la 3 luni – 28-30 kg;
ƒ mieii la vârsta de 5-6 luni – 35-40 kg;
ƒ sporul de creştere la îngrăşare – 280-300 g/cap/zi;
ƒ carcase de calitate superioară – din clasele U şi R;
ƒ berbecii adulţi – 90-100 kg;
ƒ oile adulte – 55-60 kg.
b. Producţia de lână:
ƒ greutatea cojocului la berbeci – 5-6 kg;
ƒ greutatea cojocului la oi – 4-4,5 kg;
ƒ fineţea fibrelor – 24-26 microni;
ƒ lungimea şuviţelor – 7-10 cm;
ƒ randamentul la spălare – 52-54 %.
c. Indicii de reproducţie:
ƒ fecunditatea – 93-96 %;
ƒ prolificitatea – 125-132 %;
ƒ sezonul de reproducţie – tot timpul anului cu un vârf de fătări în perioada
decembrie-ianuarie.
Linia de Carne-Palas ameliorează, prin încrucişare, formatul corporal şi producţia
de carne la toate rasele româneşti de ovine.
Hibrizii obţinuţi prin încrucişarea liniei cu rasele româneşti au realizat sporuri de
creştere la îngrăşare mai mari cu 18-20 % şi consumuri specifice mai mici cu 15-17 %
comparativ cu rasa maternă (Merinos Transilvănean, Ţigaie). De asemenea, randamentul
la sacrificare a fost mai mare cu 3-5 puncte procentuale.
În anul 1989, linia se asemăna genetic în proporţie de 55,67 % cu rasa Ile de
France, asemănare care se păstrează şi în anul 2003 când avea valoarea de 56,67 %.
Asemănarea cu Merinosul de Palas a fost de 39,78 % în anul 1989 şi scade progresiv
ajungând să fie de 33,18 % în anul 2003.
De asemenea, se mai poate observa că la formarea Liniei de Carne-Palas au mai
contribuit încă 6 rase de oi dintre care o influenţă mai mare a avut-o rasa Suffolk.
Se poate spune că actualmente Linia de Carne-Palas are în genofond 62 % gene
provenite de la rase de carne recunoscute în lume, peste 4% gene provenite de la rase cu

39
prolificitate ridicată şi 33 % gene provenite de la rasa Merinos de Palas, rasă bine
adaptată la condiţiile de mediu din zona de creştere (Dobrogea şi Câmpia Română).
În prezent efectivul care formează Linia de Carne-Palas îndeplineşte majoritatea
condiţiilor pentru a fi omologată ca rasă nouă de ovine.

3.3. RASE DE OVINE DIN ALTE ŢĂRI

Creşterea cererilor, pe principalele pieţe internaţionale, faţă de unele producţii

obţinute de la această specie, precum şi sporirea eficienţei economice în exploatarea
ovinelor, a ameliorării formelor locale şi formării de altele noi, a impus necesitatea, ca în
ţara noastră, să fie importate diferite rase de ovine. În mare parte, rasele nou importate
sau aclimatizat şi au avut şi o contribuţie majoră în consolidarea unor însuşiri valoroase la
tipurile şi populaţii locale de ovine, fiind utilizate şi la formarea de noi populaţii, însă
altele au dispărut, din diverse motive, la scurt timp după ce au fost aduse.

3.3.1. RASE DE OVINE DIN RUSIA

Arealul geografic ocupat de Rusia, diversitatea zonelor de relief şi a condiţiilor
diferite de tradiţie şi cultură au contribuit la intensificarea muncii desfăşurate în vederea
formării de noi rase de ovine. În present în această parte a lumii se cresc şi rase locale, cu
lână groasă, având direcţii de creştere diferite şi producţii mixte.
Rase de oi cu lână fină. Primele oi Merinos importate în Rusia au fost din Spania,
Saxonia şi Silezia şi aparţineau în marea lor majoritate tipului Electoral şi Negretti. Din
împerecherea dirijată a acestora cu oile locale cu lînă semifină a rezultat prima rasă cu
lână fină din Rusia care a fost denumită Merinos Mazaev. Pe la jumătatea sec. XIX prin
ameliorarea şi perfecţionarea acestei rase s-a obţinut un nou tip de ovine cu lână fină
denumit Novocaucazian care, ulterior a jucat un rol important în formarea multor rase de
oi cu lână fină în ex-URSS. Multe rase din această grupă au fost importate şi în ţara
noastră în scopul utilizării la încrucişări cu rasele locale.
Merinos de Stavropol s-a format în perioada 1923 - 1950 în regiunea cu aceeaşi
denumire. Procesul de formare a avut la bază încrucişarea oilor Merinos Novocaucazian
cu berbeci Merinos Rambouillet american şi Merinos australian. Talia indivizilor
aparţinând acestei rase este mijlocie spre mare. Pe corp rezervele de piele sunt bine
reprezentate şi evidente, iar lâna are o foarte bună extindere pe extremităţi.
Greutatea corporală este de 65 kg la femele şi 100 kg la masculi. Producţia de lână
variază între 5 - 6 kg la femele şi 8 - 10 kg la masculi, iar şuviţele din cojoc au lungime
de 9 - 10 cm, iar fineţea fibrelor de lână este de 20 - 22 µ. Randamentul lânii la spălare
45%.
La noi în ţară această rasă s-a aclimatizat foarte bine şi a fost utilizată la încrucişări
de infuzie, în vederea masivizării corporale şi îmbunătăţirii unor însuşiri calitative ale
lânii la rasele locale Merinos de Palas şi Merinos transilvănean.
Merinos de Caucaz s-a format între anii 1923 – 1935 în zona premontană a
Munţilor Caucaz. La baza formării acestei rase de oi cu lână fină au stat încrucişările
dintre Merinos Novocaucazian cu Merinos Rambouillet american, parţial Merinos
Askanian şi într-o măsură mai redusă Merinos Groznensk.

Fig. 16. Merinos Stravopol

Fig. 17. Merinos de Caucaz

40
 Scopul principal al acestor încrucişări a fost de obţinere a unui tip nou de ovine cu
talia şi greutatea corporală mai mare, constutuţie robustă, exterior corect şi lâna cu
însuşiri superioare. Greutatea corporală medie a oilor este de 55 - 60 kg la femele şi de 90
- 120 kg la masculi. Producţia medie de lână este 7 - 8 kg la femele şi 9 - 11 kg la
masculi. Fibrele de lână din şuviţă au o lungime de 8 - 9 cm, iar fineţea este de 20 - 22 µ.
Importate şi în ţara noastră, efectivele de rasă Merinos de Caucaz, s-au adaptat
foarte bine, fiind crescute în rasă curată, dar au fost utilizate la încrucişări de în vederea
corectării unor însuşiri deficitare la Merinos de Palas şi Merinos transilvănean.
Merinos Sovietic. Este o rasă foarte bine adaptată zonei de stepă fiind întâlnită
în regiunile Rostov, Irkutsk, Omsk, Caucazul de Nord, Siberia, Ural, R. Kazahă şi în R.
Kazahstan. La baza formării acestei rase au stat încrucişările dintre oile Merinos Mazaev
şi Novocaucazian cu berbeci Merinos Rambouillet în primă fază, apoi cu Merinos de
Askana, de Caucaz, Stavropol, Groznensk, Altai şi Merinos Precoce.
Multitudinea raselor participante precum şi lucrările de selecţie şi ameliorare
desfăşurate au permis obţinerea în cadrul rasei a două tipuri morfo-productive şi anume
unul de lână fină iar celălalt de lână fină-carne.
Tipul de lână este caracterizat printr-o dezvoltare corporală mai mică, oile având
greutăţi de 45 - 55 kg, iar berbecii 65 - 80 kg. Producţia de lână este de 5 - 7 kg la femele
şi 10 - 13 kg la masculi, fineţea medie a fibrelor 22 - 24 µ, iar lungimea şuviţelor 8 - 9
cm. Randamentul lânii la spălare 38 - 42 %.
În ţara noastră indivizii acestei rase au fost importaţi în scopul ameliorării oilor
Spancă din sudul ţării şi din Dobrogea.
Merinos de Askanin. Această rasă
s-a format în regiunea Askania-Nova, iar
lucrările propriu-zise au durat aproximativ un
deceniu (1925 - 1934).
Baza formării acestei rase a fost
reprezentată de încrucişările berbecilor Merinos
Rambouillet cu oi aparţinând unor populaţii
locale de Merinos, însă extrem de heterogene ca
nivel şi calitate a producţiei. Ulterior, în vederea
obţinerii tipului dorit s-a trecut la o selecţie
individuală severă.
Tipul obţinut şi omologat ca rasă se
caracteriza prin caracteristici valoroase precum
Fig. 18. Merinos askanian ar fi: conformaţia corporală corectă; constituţie
robustă; greutatea corporală 60 – 70 kg la femele
şi 115 - 130 kg la masculi; în partea inferioară a gâtului sunt prezente 2 - 3 cute ale pielii;
producţia de lână 6 - 7 kg la oi şi 14 - 17 kg la berbeci; fineţea fibrelor de lână 20 - 22 µ;
lungimea fibrelor din buclă 8 - 9 cm; prolificitatea 130 %.
Arharomerinos. S-a obţinut în regiunea munţilor Alma-Ata din R. Kazakhstan.
Procesul de formare a constat în hibridare, până la obţinerea generaţiei a treia prin
încrucişarea oilor aparţinând raselor Merinos precoce şi Rambouillet cu un berbec
sălbatic Arhar (Argal), fiind denumit şi Merinos de munte de Kazahstan.
Greutatea corporală medie este cuprinsă între 60 - 65 kg la femele şi respectiv 90 -
110 kg la berbeci. Producţia de lână este de 6 kg la femele şi 11 kg masculi. Fineţea
fibrelor 24 - 26 µ, iar lungimea 6 - 8 cm.
Prezintă o capacitate mare de adaptabilitate la păşunatul specific zonelor montane,
însă cu umiditate atmosferică redusă. Prolificitatea specifică este135 %.
Rase de oi cu lână semifină. La începutul secolului trecut oile cu lână
semifină din Rusia erau reduse numeric, fiind reprezentate în general de cele venite, prin
transhumanţă, din România şi Bulgaria. În afara rasei Ţigaie care a fost introdusă de către
ciobanii români încă din secolul XVIII, actualmente în Rusia se cresc mai multe rase cu
lână semifină. Majoritatea acestora s-au format prin încrucişările practicate între oile
locale cu berbeci aparţinând unor rase, cu lână uniformă, importate.
Cele mai importante rase, cu direcţii diferite de careştre şi anume lână semifină-
carne şi carne-lână semifină, sunt următoarele: Gorikov formată prin încrucişarea oilor
locale din regiunea cu acelaşi nume cu berbeci Hampshire; Gruzină, formată în regiunea

41
muntoasă din R. Gruzină prin încrucişările dirijate dintre oile locale cu coada grasă şi a
celor cu lâna mixtă Tuşin cu berbeci Merinos precoce; rasa de munte din Daghestan,
formată prin încrucişarea oilor Gunib cu berbeci Württemberg.
Reprezentantul tipic al acestui tip
morfoproductiv este rasa Kuibîşev formată
în regiunea cu acelaşi nume (1936 - 1948)
prin încrucişarea oilor locale cu lână groasă şi
mixtă Cerkassk cu berbeci Romney Marsh.
Lucrările de formare aveau ca deziderate
majore obţinerea unui tip de oaie cu bune
însuşiri calitative ale lânii şi aptitudini pentru
producţia de carne şi foarte bine adaptată
condiţiilor de mediu locale. Femelele din
prima generaţie au fost încrucişate în
continuare cu berbeci Romney Marsh, după
care s-a continuat cu împerecherea metişilor
Fig. 19. Kuibîşev între ei până la obţinerea tipului dorit.
Greutatea oilor este de 60 - 70 kg la femele şi
100 - 110 kg la berbeci.
Producţia de lână este de 3,8 - 4,0 kg la femele şi de 6 -6,5 kg la masculi. Lâna este
omogenă, cu o lungime şi o fineţe a fibrelor de 14 - 15 cm şi respectiv 30 - 34 µ.
Randamentul lânii la spălare 54- 60 %. Carnea animalelor sacri-ficate este adesea
marmorată, de foarte bună calitate., iar în cazul sacrificării tineretului ovin îngrăşat
randamentul la sacrificare este cuprins între 52 şi 60 %.
Rase de carne-grăsime. Această grupă cuprinde oile de tip Kurdiuk,
carcaterizate prin talia mare, lână inferioară calitativ, depozit de grăsime la crupă, fesă şi
baza cozii, numit kurdiuk. Locul de formare a oilor din această grupă este reprezentat de
sud-vestul Asiei, răspândindu-se apoi şi în partea centrală precum şi în sud-estul zonei
europene a ex-URSS.
Actualmente efective mai importante sunt
crescute în zone cu tradiţie în consumul cărnii
şi al grăsimii de oaie şi anume în Kazahstan,
Turkmenistan, Tadjikistan, partea sudică a
Siberiei şi în regiunea Astarahan.
Acest tip morfoproductiv cuprinde mai
multe rase dintre care cele mai reprezentative
sunt Gissar, Edilbaev şi Saradjin. Toate
aceste rase prezintă caractere de exterior
asemănătoare şi anume: conformaţie corporală
corectă; capul de mărime mijlocie, cu profil
pronunţat convex; urechile lungi, late şi purtate
Fig. 20. Gissar aplecat; forme corporale largi şi adânci.
Culoarea predominantă este brun- roşcată, de
nuanţe diferite. Greutatea corporală este cuprinsă între 80 - 95 kg la femele şi 120-150 kg
la masculi. Lâna are extindere slabă pe corp şi nu prezintă importanţă deosebită pentru
industria textilă.
Rase de pielicele şi lapte. Această grupă cuprinde rasele Karakul, Sokolsk,
Reşetilov şi Malici şi sunt exploatate prioritar pentru producţia de pielicele şi secundar
pentru cea de lapte.
Rasa Karakul ocupă un areal extrem de vast, iar actualmente ameliorarea acesteia
se face prin selecţie riguroasă şi creştere pe bază de linii şi familii, concomitent cu
asigurarea unor condiţii optime de hrănire şi întreţinere. Scopul acestor acţiuni este de
obţinere a unui procent de pielicele de calitate superioară de peste 95 %. Aparţine tipului
morfoproductiv de pielicele, fiind cea mai valoroasă rasă din această grupă şi una dintre
cele mai răspândite de pe glob.
Origine şi modul de formare. Literatura de specialitate prezintă numeroase date
privitoare la locul şi la condiţiile în care s-a format rasa Karakul. Astfel, Sîntîn (1900),

42
emite ipoteza potrivit căreia locul de origine a rasei Karakul ar fi Asia de sud-vest, de
unde a fost răspândită ulterior de către arabi. Alţi autori susţin că această rasă s-a format
prin încrucişarea oilor negre cu coadă lungă cu cele afgane cu fesa grasă. Originea metisă
a oilor Karakul este susţinută şi de E.V., Perepelchin (1915) care îşi bazează afirmaţiile
pe faptul că forma caracteristică a cozii nu este decât rezultatul încrucişării oilor Kurdiuk
cu cele cu coada lungă.
Asemenea originii şi datele referitoare la locul de formare a rasei Karakul sunt
multe şi contradictorii. Majoritatea cercetătorilor admit faptul că această rasă a apărut în
Arabia, fiind adusă în Turkistan încă din secolul al VIII-lea. Participarea oilor arabe la
formarea actualei rase este confirmată şi de faptul că primele informaţii privitoare la oile
de pielicele se găsesc în izvoarele sec. X mai exact în cartea ,,Kitab al mesalic va-1-
memalic”. Există şi teorii conform cărora oile Karakul îşi au locul de formare în arealul
reprezentat de stepa aridă din Uzbekistan şi Turkmenia şi a celei din nordul
Afganistanului şi a Persiei (Iran).
Astăzi este unanim acceptat faptul că rasa Karakul s-a format în Asiei Centrală, la
est de Marea Caspică, pe teritoriul actualelor state Tătare (Uzbekistan, Tadjikistan,
Turkmenistan) pe un spaţiu cuprins între zona de nord a podişului Iran, Marea Caspică,
Siberia, Munţii Tian-Chan şi podişul Pamir, a cărei suprafaţă măsoară cca. 2 mil. km2.
Relieful predominant al acestui areal este cel de podiş cu înălţimea medie de 2000 m, cu
limita maximă de 7800 m a vârfului Kaufman şi cea minimă de 239 m lângă Oaza Barim
Alli. Clima specifică este de tip continental cu ierni extrem de geroase şi veri dogoritoare
şi cu diferenţe între temperaturile nocturne şi cele diurne; precipitaţiile sunt reduse
(cuprinse între 61 - 300 mm anual) iar vegetaţia sărăcăcioasă.
Denumire rasei provine din cuvântul
asirian ,,Kara-ghiul” care înseamnă
trandafirul negru, nume ce este dat mielului
negru cu învelişul pilos dispus în bucle
diferite, asemenea răsucirii petalelor de
trandafir.
Pentru a sublinia interesul de care se
bucură oile acestei rase în rândul
crescătorilor, este suficient să reamintim cele
afirmate în 1912 de către Kojevnikov
,,Karakulul este o minune, un joc al naturii
încă neghicit”.
Fig. 21. Karakul
Aria de r ăspândire. Efectivele cele
mai valoroase şi mai numeroase de oi Karakul
se cresc în R. Uzbekă, cu centrele de creştere Buhara şi Samarkand, unde se află şi
Institutul de Cercetări Ştiinţifice pentru Creşterea Oilor Karakul.
Actualmente, efectivul mondial exploatat pentru pielicele depăşeşte 35 mil.,
indivizi, din care majoritatea o reprezintă oile de rasă Karakul. Efective importante se
cresc în ţările ex-sovietice din Asia Centrală, precum şi în Afganistan, Iran, Namibia,
Africa de Sud. De asemenea, rasa Karakul se mai creşte în România, Argentina, Austria,
Italia Polonia, Cehia şi Slovacia. Datorită dificultăţilor de aclimatizare la zonele cu climat
umed şi rece, în multe ţări efectivele de oi Karakul sunt reduse numeric. Pielicelele
recoltate prin sacrificarea mieilor sunt extrem de apreciate pe piaţa internaţională.
Însuşirile calitative ale acestora, precum şi varietăţile de culoare, vor fi prezentate în alt
capitol (vezi producţiile ovinelor).
Malici este răspândită în Crimeea, raioanele Eupatoriei, în Ialta, zonele montane
din Simferopol şi Feodosia, precum şi în Cubani. Pielicele ce se obţin sunt superioare
calitativ celor de Sokolsk şi Reşetilov, însă inferioare celor de Karakul. Coada este lată
iar culoarea lânii poate fi neagră, albă, sau brumărie. Pielicelele metişilor rezultaţi din
încrucişarea cu berbeci Karakul sunt valoroase din punct de vedere a calităţii şi însuşirilor
buclajului.
Sokolsk şi Reşetilov. Exteriorul acestor rase este asemănător. Greutatea medie
a ovinelor este de 32 - 35 kg; lungimea şuviţelor 15 - 20 cm la Sokolsk şi de 20 - 32 cm la
Reşetilov; cantitatea de lână 2,4 - 4,0 kg; producţia de lapte pe lactaţie 65 - 120 l.

43
 Sokolsk este răspândită în regiunile Kobeleak, Platova, Krasnograd, Kremenciug,
Dnepropetrovsk şi în raioanele din Novo-Maskva. Cele mai valoroase exemplare se
întâlnesc în jurul satului Sokolski (de unde vine şi denumirea rasei). Principala
particularitate ce le deosebesc de oile Reşetilov este culoarea care poate fi de la brumăriu
normal la nuanţe de gri-deshis şi gri-metalizat sau gri-albăstrui.
Reşetilov. Cele mai valoroase exemplare de oi din această rasă se cresc pe valea
râului Golotvî. Exteriorul ovinelor din acestă rasă este aproape identic cu cel al oilor
Sokolsk, însă au culoarea neagră. Încrucişarea oilor Reşetilov cu berbeci Karakul s-a
făcut în scopul îmbunătăţirii producţiei de pielicele şi însuşirilor calitative ale acestora.
Prin încrucişarea oilor din rasele menţionate cu berbeci Karakul, în F2 calitatea
pielicelelor este foarte apropiată de cea specifică rasei paterne, iar în F3 practic nu se
deosebesc de cele Karakul.
Rase de blan ă. Această grupă cuprinde în principal rasele Romanov şi Kulundin,
la care se mai adugă şi oile nordice şi cele din Siberia.
Romanov. Este o rasă veche, formată încă din secolul trecut, în regiunea Iaroslav.
Referitor la formarea acestei rase părerile sunt împărţite, însă marea majoritate a
cercetătorilor atestă faptul că la baza formării au stat oile locale din zona de formare,
condiţiile geoclimatice specifice, precum şi selecţia efectuată de către crescător în
vederea îmbunătăţirii calităţii blănurilor, lânii şi a prolificităţii. Actualmente cele mai
valoroase exemplare de rasă Romanov se cresc pe versanţii muntoşi din apropierea râului
Volga şi îndeosebi în jurul oraşului Tutaiev. Greutatea corporală la femele este de 32 - 56
kg şi 50 - 65 kg la masculi. La fătare, greutatea medie a mieilor depinde foarte mult de
numărul acestora.
Astfel, mieii proveniţi din fătări simple
au o greutate medie de 3,5 kg; cei din fătări
duble 3 kg. În cazul mieilor proveniţi din
fătări triple şi cvadruple greutatea corporală la
fătare este extrem de variabilă fiind cuprinsă
între 2 şi 3,0 kg şi respectiv 1,5 şi 2,5 kg.
Oile de rasă Romanov pot făta de două
ori pe an, producând astfel în condiţii
obişnuite de întreţinere cel puţin 4 miei. De
asemenea, oile Romanov au o bună
capacitate de alăptare, sunt bune mame şi nu
sunt conservatoare în ce priveşte sezonul de
Fig. 22. Romanov
reproducţie.
Capul este acoperit cu fibre negre lucioase, prezentând adesea nişte zone albe; este
mai larg, cu profil berbecat la masculi şi mai îngust şi cu profil drept la femele. Talia
specifică rasei este 65 cm cu limite cuprinse între 50 cm şi 73 cm. Coada este lungă,
formată din cca., 11 - 14 vertebre şi mai rar 15 sau 16. La naştere mieii sunt negri, însă
prezintă frecvent pe vârful cozii, pe membre şi pe cap pete de culoare albă.
Blana are o culoare gri închis cu nuanţe albăstrui şi reprezintă producţia principală
obţinută din exploatarea acestei rase. Învelişul pilos este reprezentat de un amestec de puf
şi lână. Fibrele subţiri din cojocul oilor au o culoare gri deschis, lungimea 1,5 - 2 cm şi o
fineţe de 25 µ. Fibrele groase au lungimea de 4 - 6 cm, iar fineţea acestora variază între
44 şi 55 µ. Raportul normal dintre fibrele groase şi cele subţiri este 1/6 cu limite 1/3 şi
1/16. Oile Romanov se tund de 2 - 3 ori pe an, rezultând o cantitate de lână/individ de
cca. 2,5 kg.
Carnea rezultată prin sacrificarea tineretului ovin este mai fragedă şi nu are miros
specific. Blănurile recoltate după sacrificare sunt uşoare, elastice şi au o culoare gri închis
cu reflexe albăstrui. Totalitatea acestor caracteristici fac ca blănurile, obţinute din
sacrificarea tineretului de vârstă 4 - 6 luni, să fie deosebit de apreciate în industria
prelucrătoare.
Prolificitatea şi calitatea blănurilor reprezintă însuşirile care au consacrat rasa
Romanov în toată lumea. La această rasă prolificitatea este de 250 % ajungând în unele
cazuri şi la 350 %. Frecvent oile fată 3 sau 4 miei, recordul rasei fiind 11 miei la o fătare.

44
 Kulundin. Este răspândită în stepele Kulundin din Altai. Exteriorul acestei rase
este asemănător oilor Kurdiuk, cu specificaţia că au coada mai scurtă şi mai grasă şi nu
posedă depozitul de grăsime din regiunea fesei. Învelişul pilos este negru, iar raportul
dintre fibrele groase şi cele subţiri, este de cuprins între 1/4 şi 1/6.
Blănurile, deşi sunt inferioare celor obţinute de la Romanov, sunt foarte apreciate
în industria prelucrătoare.

3.3.2. RASE DE OVINE DIN ANGLIA

În Anglia, pe parcursul exploatării oilor, creşterea şi selecţia a fost direcţionată
preponderent spre îmbunătăţirea aptitudinilor pentru carne, motiv pentru care din totalul
raselor de oi din această insulă aproximativ 80 % sunt încadrate în tipul morfoproductiv
specializat pentru această producţie. Marile calităţi productive precum şi capacitatea
ridicată de adaptare la condiţii de mediu dintre cele mai diverse, au făcut ca multe din
aceste rase să se răspândească pe aproape tot globul, participând atât la formarea unor
rase noi cât şi la ameliorarea celor locale în direcţia producţiei de carne. Cel mai bine s-au
adaptat, şi au dat rezultate foarte bune, în ţările oceanice cu climă apropiată de cea din
Anglia.
În funcţie de aspectul exterior al învelişului pilos şi în funcţie de lungimea lânii,
rasele de oi din Anglia se împart în două grupe: rase de oi cu lâna lungă şi rase de oi cu
lâna scurtă. În afară de acestea, mai sunt şi oile de munte dintre care, cea mai importantă
este rasa Cheviot.
Cheviot. Denumire provine de la dealurile Cheviot situate în regiunea ce separă
Anglia de Scoţia.
S-a format prin selecţia oilor locale şi
ameliorarea acestora cu berbeci Leicester şi
Lincoln. Greutatea oilor adulte este 50 - 55 kg şi
de 70 - 80 kg la berbeci. Tineretul ovin are o
foarte bună viteză de creştere şi poate atinge în
mod frecvent la vârsta de 4 luni cca. 40 kg.
Producţia de lână la cele două sexe este de
3 kg la femele şi respectiv 5 kg la berbeci.
Fibrele de lână au o fineţe şi o lungime relativă
de 30 - 35 µ şi respectiv 8 - 9 cm. Este o rasă
rezistentă la climat rece şi umed şi nu este
pretenţioasă faţă de condiţiile de întreţinere.
Datoritră calităţilor sale remarcabile rasa
Fig. 23. Cheviot este foarte cunoscută şi apreciată la nivel
internaţional.
Rasele de oi cu lâna lung ă. În această grupă sunt incluse rasele de oi la care lâna
are o lungime de peste 10 cm. Arealul ocupat de oile aparţinând acestei grupe este cel
situat în centrul Angliei, cu terenuri joase şi umede (adesea mlăştinoase denumite marsh).
Clima blândă şi umedă din aceste zone permite întreţinerea oilor pe păşune în cea
mai mare parte a anului. Oile aparţinând acestei grupe de rase sunt de talie mare, cu
învelişul pilos alb în totalitate, inclusiv jarul de pe extremităţi. Caracteristica principală
a acestor rase este precocitatea accentuată şi viteza de creştere foarte bună care le permite
realizarea, la categoriile de tineret, unor sporuri medii zilnice cuprinse între 300 - 350 kg.
Datorită faptului că sunt rezistente faţă de condiţiile de mediu, precoce şi foarte
bune amelioratoare a producţiei de carne, rasele de ovine din această grupă s-au extins pe
aproape toate meridianele globului, participând totodată atât la ameliorarea unor însuşiri,
la diferite populaţii locale, cât şi la formarea de rase noi.
Leicester. Este rasa tipică a grupei, fiind denumită şi Dishley sau New Leicester.
S-a format încă din sec. XVIII în regiunea cu acelaşi nume prin selecţia riguroasă a oilor
locale, coroborată cu o alimentaţie abundentă, fiind cea mai veche rasă perfecţionată din
Anglia. Ulterior, această rasă a fost ameliorată continuu, ajungându-se la tipul actual
caracterizat prin aptitudini mixte, de carne şi lână. Talia rasei este de 68 - 74 cm, nu
prezintă coarne, iar dimorfismul sexual este mai puţin accentuat. Toracele este larg,

45
pieptul descins şi proeminent, spata alungită, linia superioară orizontală, iar trenul
posterior bine dezvoltat.
Greutatea corporală este 85 - 110 kg la femele şi 120 - 130 kg la berbeci. Este o
rasă precoce şi cu o predispoziţie accentuată spre îngrăşare, folosind foarte bine resursele
furajere. Randamentul la sacrificare este de 55 - 58 %, iar carcasele rezultate sunt pline,
largi şi compacte. Lâna lipseşte de pe extremităţi (pe frunte formează un moţ) însă este
uniformă, şuviţele lungi şi conice, lungimea fibrelor de 15 - 20 cm, iar fineţea este de 35 -
42 µ. Cantitatea de lână obţinută de la femele este de 5 - 6 kg, iar de la berbeci 7 - 8 kg.
Border-Leicester. Este răspândită pe aproape tot arealul cu altitudinea sub
250 m, din Marea Britanie. În zonele mai înalte este adusă doar atunci când se utilizează
la încrucişări cu rasele de munte. S-a format din încrucişarea raselor Dishley cu Cheviot
şi se caracterizează prin precocitate pronunţată şi prolificitate ridicată (180%).
În Anglia este frecvent utilizată pe linie paternă la încrucişări cu Cheviot în vederea
obţinerii metişilor Half-breed (1/2 sânge) care, sunt crescuţi ca atare pentru carne, sau
sunt încrucişaţi în continuare cu berbeci Suffolk sau Oxford pentru producerea de miei
mai grei. De asemenea, mai este utilizată şi la încrucişări cu berbeci Scoth-Blakface şi
Swalendale pentru obţinerea metişilor Grey-face (faţă cenuşie) care sunt extrem de
apreciaţi datorită calităţii cărnii din carcasă.
În ţara de origine, prin selecţia practicată în cadrul rasei, s-a desprins un tip de
ovine cu prolificitatea deosebită, care a fost denumită Bluefaced Leicester. Această
populaţie se caracterizează prin greutate corporală mare, jarul de pe extremităţi colorat în
nuanţe albăstrui, precocitate şi prolificitate cuprinsă între 220 şi 250%. Greutatea
corporală a oilor variază între 60 - 70 kg şi 100 - 120 kg la berbeci. Lâna este uniformă şi
de calitate bună, are un luciu relativ bun, cântărind 4 - 6 kg la femele şi 6 - 8 kg la
masculi. Lungimea şuviţelor este cuprinsă între 20 şi 25 cm, iar fineţea fibrelor se
încadrează între limitele de 30 - 35 µ. A fost importată şi la noi în ţară în vederea utilizării
la încrucişări cu populaţii locale de ovine. Astfel, în cazul încrucişărilor practicate cu oi
Spancă s-a realizat o îmbunătăţire a precocităţii şi a prolificităţii (s-a ajuns la 170 %).
Romney-Marsh. Denumirea rasei provine de la păşunile bogate din regiunile
joase şi umede, unde s-a format, din comitatul Kent. A rezultat prin încrucişarea oilor
locale cu berbeci Lincoln, Leicester şi Cotswold. Rasa nou formată se caracteriza prin o
constituţie robustă, o conformaţie corporală corectă, carne de calitate superioară şi o
prolificitate de 120 - 135 %. Talia are limite cuprinse între 54 - 65 cm, iar greutatea
corporală este de cca. 60 - 70 kg la oi şi 70 - 100 kg la berbeci. Mieii, datorită faptului ca
rasa este foarte precoce, se dezvoltă foarte repede, ajungând la vârsta de 4 luni la greutăţi
de 30 - 33 kg, iar la 9 luni la 45 - 50 kg.
Producţia de lână este de 4 - 5 kg la oi şi respectiv 6 - 7 kg la berbeci, cu o fineţe a
fibrelor de 32 - 35 µ şi o lungime de 15 - 23 cm. În ţara noastră a fost utilizată la
încrucişări cu rasa Ţigaie în scopul ameliorării precocităţii şi producţiei de lână.
Lincoln. S-a format în comitatul cu acelaşi nume din estul Angliei prin selecţia
oilor locale, fiind recunoscută ca rasă încă de la mijlocul sec. XVII, fiind considerată
totodată şi strămoşul multor rase din ţara în care s-a format. La obţinerea tipului actual al
rasei au mai participat şi reproducători de rasă Dishley-Merinos. Este o rasă mai masivă,
viteza de creştere la tineret este foarte bună, iar prolificitatea specifică se încadrează între
limitele 112 - 115 %.

b.
a.

46
 c. d.

Fig. 24. Rase englezeşti cu lână lungă (a = Leicester; b- Lincoln; c – Border Leicester;
d – Romney Marsh)

Greutatea corporală a oilor adulte poate ajunge la 100 - 120 kg, iar la berbeci la
135 - 140 kg. Tineretul ovin îngrăşat atinge frecvent la vârsta de 12 luni greutăţi
corporale de cca. 95 kg, când de fapt sunt şi sacrificaţi, rezultând carcase cu o greutate de
40 - 45 kg (randamentul la sacrificare 55 %). Lâna este lucioasă, uşor ondulată şi are
lungimea cuprinsă între 30 - 40 cm, iar şuviţele sunt lungi şi atârnânde. Producţia de lână
este de cca. 6 - 7 kg la oi şi 9 - 11 kg la berbeci, iar fineţea fibrelor se încadrează între
limitele 40 - 50 µ. A fost importată şi ţara noastră în vedrea încrucişării cu oi Ţurcană
varietatea albă.
Rase de oi c u lâna scurt ă. Oile din această grupă mai sunt denumite şi oi de şes
sau down şi au lungimea lânii cuprinsă între 6 - 10 cm. Toate rasele de oi incluse în
această grupă au lâna albă însă jarul este pigmentat în culori de la maro închis la castaniu
deschis. Talia medie a raselor este cuprinsă între 60 - 70 cm, conformaţia brevimorfă,
corpul larg şi adânc, iar însuşirile calitative ale cărnii din carcasă sunt mai bune
comparativ cu oile din grupa anterioară. Lâna este mai scurtă, mai fină, însă are un luciu
diminuat. Locul de formare a raselor din această grupă este regiunea dunelor calcaroase
din sudul ţării de unde s-au răspândit apoi în toată Anglia, iar datorită însuşirilor specifice
foarte valoroase au fost importate în multe ţări ale lumii. Cele mai importante rase din
această grupă sunt Southdown, Suffolk, Shorpshire, Hampshire, Dorset Horn şi Oxford-
down.
Southdown. Este cea mai veche rasă din această grupă şi s-a format prin selecţie
şi dirijarea împerecherilor, la care s-a adaugat şi practicarea unei alimentaţii intensă şi o
consangvinizare moderată. A contribuit la ameliorarea altor rase, la fel de valoroase, iar
locul formării este partea sudică a Angliei.
Însuşirile caracteristice acestei rase sunt următoarele: conformaţia tipică oilor de
carne, forme corporale largi, rotunjite; talia mijlocie (50 - 60 cm); trunchi relativ larg şi
potrivit de lung cu mase musculare dezvoltate; preco-citate pronunţată.
Greutatea corporală la femele este 65-70 kg, iar la berbeci 80- 100 kg; la tineretul
ovin, viteza bună de creştere în primele luni de viaţă permite realizarea unor greutăţi
corporale de 35 - 38 kg la vârsta de 4 luni, 47 - 54 kg la 8 luni, 60 – 65 la 12 luni, iar în
cazul masculilor peste 80 kg la 15 luni.
Randamentul la sacrificare 57 - 60 %. Carnea
din carcasă, datorită faptului că este
persălată, suculentă, fragedă şi cu fibra
musculară fină, este extrem de apreciată.
Lâna, la această rasă, comparativ cu cea
specifică altor tipuri din aceeaşi grupă este
mai scurtă (5 - 7 cm) şi mai fină (25 - 26 µ).
Producţia de lână este de 2,8 - 3 kg la femele
şi 3 - 4 kg la masculi, iar randamentul la
Fig. 25. Southdown
spălare 55 %. Fecunditatea specifică este de
96 %, iar prolificitatea de 133 %.

47
 Suffolk. S-a format prin încrucişarea oilor locale cu berbeci Southdown, iar
recunoaşterea ca rasă datează încă din anul 1810. Capul este expresiv şi acoperit cu jar
negru strălucitor.

Fig. 26. Suffolk Fig. 27. Shorpshire

Trunchiul lung şi cilindric; coaste scurte şi arcuite; spinarea, şalele şi crupa dispuse
orizontal însă largi; jigoul dezvoltat cu mase musculare descinse.
Greutatea corporală a oilor adulte este de 70 - 80 kg, iar la berbeci 110 - 120 kg.
Tineretul la 70 zile, în funcţie de tipul de fătare, poate avea greutatea vie cuprinsă între 25
- 30 kg. Prolificitatea specifică rasei este cuprinsă între 148 % şi 170 %. Lâna are
extindere redusă pe corp, este semilucioasă, lungă 8 - 10 cm şi cu o fineţe de 26 - 28 µ.
Cantitatea de lână la o tunsoare este variabilă între 2,5-4,0 kg. Rasa Suffolk este
utilizată astăzi la încrucişări în multe ţări. A fost importată şi la noi fiind utilizată cu bune
rezultate la încrucişări cu oi locale de rasă Ţigaie, în scopul ameliorării precocităţii şi
calităţii carcasei.
Shorpshire. S-a format prin selecţia oilor locale din comitatul cu acelaşi nume, iar
pentru corectarea unor calităţi deficitare s-a recurs şi la încrucişări de infuzie cu berbeci
Southdown şi Leicester. Exteriorul este apropiat şi asemănător rasei Southdown,
deosebindu-se totuşi de aceasta prin masivitate şi talie mai mare. Berbecii au talia de 70
cm, iar oile 65 cm. Greutatea corporală este de 75 - 80 kg la femele şi de cca. 110 - 120
kg la berbeci. Prolificitatea specifică rasei 165 - 175 %.
Carnea din carcasele rezultate prin sacrificarea tineretului ovin îngrăşat este
gustoasă, persălată, suculentă cu miros diminuat, randamentul la sacrificare se încadrează
între limitele 58 – 61 %. Lâna este deasă, încheiată, lungă de 8 - 10 cm, semilucioasă, iar
în urma tunsului cojocul cântăreşte 6 kg la femele şi 8 kg la berbeci.
La fel ca multe rase englezeşti şi oile Shorpshire sunt extrem de apreciate de către
crescători. Prin utilizarea acesteia la încrucişări cu alte tipuri, metişii rezultaţi sunt
aproape de neegalat pentru carnea lor de caliate superioară şi pentru capacitatea ridicată
de îngrăşare.
Hampshire. La formarea acestei rase au stat oile locale din comitatul
Hampshire încrucişate cu berbeci Southdown.
Indivizii aparţinând acestei rase se caracterizează printr-un corp masiv, cap mare,
constituţie robustă, valorificare superioară a hranei, mare capacitate de acomodare şi
prolificitate ridicată.

Greutatea corporală este 75 - 85 kg la oi şi

110 - 120 kg la berbeci. Prin hrănire stimulativă,
la categoriile de tineret, sporul mediu zilnic poate
atinge frecvent 400 g, iar la vârsta de 4 luni
greutatea vie poate fi de 50 kg.
Lâna acoperă bine corpul, este deasă,
lucioasă, are 6-8 cm lungime şi o fineţe 26-30 µ.
Cojocul prezintă fibre diseminate în masa lânii şi
cântăreşte 3,5-4,0 kg. Indivizii acestei rase pot
suporta foarte bine variaţiile de temperatură,
Fig. 28. Hampshire
motiv pentru care s-au comportat foarte bine în
ţările în care au fost importaţi.

48
 Dorset Horn. Această rasă s-a format pe baza selecţiei şi furajarea abundentă a
oilor de dune din comitatele Dorset şi Somerset.
Spre deosebire de celelalte rase din această grupă, oile Dorset Horn prezintă
coarne. Indivizii rasei sunt masivi şi au greutatea corporală cuprinsă între 80 - 90 kg la
femele şi 115 - 125 kg la berbeci. Tineretul ovin, atinge la vârsta de 4 luni greutăţi de
peste 40 kg şi 65 kg la 9 luni. Carcasele sunt de calitate foarte bună, iar randamentul la
sacrificare şi prolificitatea sunt de 55 - 60 % şi respectiv 175 - 190 %. Lâna are o lungime
de 8 - 10 cm şi o fineţe de 28 - 32 µ. Producţia de lână 3,0 -3,5 kg la femele şi 5 - 6 kg la
masculi.

Fig. 29. Dorset-down Fig. 30. Oxford-down

Oxford-down. S-a format la jumătatea sec., XIX prin încrucişarea oilor

Hampshaire cu berbeci Cotswold. Oxford-down este cea mai grea rasă din cadrul oilor cu
lână scurtă, se pretează foarte bine la îngrăşare şi, are o mare capacitate de valorificare a
hranei.
Greutatea oilor ajunge adesea la 90 - 100 kg, iar berbecii la 125 - 145 kg. În cazul
tineretului ovin îngrăşat randamentul la sacrificare depăşeşte 60 %.
Producţia de lână este de 4 kg la oi şi 6 kg la berbeci, iar fibrele au o lungime de 10
- 12 cm şi o fineţe de cuprinsă între 30 şi 34 µ.
A fost importată şi în ţara noastră, dând rezultate foarte bune în cazul încrucişărilor
cu Ţurcana.

3.3.3. RASE DE OVINE DIN FRANŢA

În ultimile decenii, în Franţa, în creşterea ovinelor s-a trecut de la exploatarea
pentru lână fină la cea pentru carne-lână fină. La reuşita acestui program a stata
declanşarea, la nivel naţional, a unui vast proiect de ameliorarea a producţiei de carne. Cu
toate acestea, de aprecieri deosebite din partea crescătorilor s-a bucurat întotdeauna şi
rasele de oi specializate pentru producţia de lapte, deoarece acest produs serveşte la
obţinerea unor sortimente de brânzeturi de calitate superioară extrem de solicitate pe piaţa
internaţională.
Rase de oi exploatate pe ntru produc ţia de cane şi lân ă fin ă. Rasele franceze
care în trecut erau exploatate îndeosebi pentru calitatea şi cantitatea de lână fină şi care au
stat, ulterior, la baza formării multor tipuri de ovine cu lână fină în lume şi anume
Merinosul Rambouillet şi cel Negretti, trebuie făcută precizarea că în prezent acestea
fac obiectul unei conservări genetice. Actualmente, efectivele de oi crescute pentru
producţia de carne şi lână fină reprezintă peste 65 % din efectivul total din Franţa. Din
această grupă cele mai importante rase sunt: Ile de France, Texel, Merinos Soissonais,
Mouton Charollais, Charmoise, Berrichon du Cher, Mouton Vandeen.
Ile de France. Face parte din tipul productiv mixt de carne-lână fină şi reprezintă
una din cele mai importante rase crescute în Franţa. S-a format încă din prima parte a sec.
XIX, prin încrucişarea oilor Merinos Rambouillet cu berbeci Leicester. Este apreciată
îndeosebi pentru producţia de carne.
Originea sa şi selecţia severă, au dotat această rasă cu multe calităţi astfel încât să
poată răspunde situaţiilor diverse, specifice creşterii moderne. De asemenea, potenţialul
superior de creştere, conformaţia armonioasă şi calităţile deosebite ale carcaselor, fac din

49
oile Ile de France o rasă de carne prin excelenţă. Această rasă se mai caracterizează şi
printr-o precocitate pronunţată, prolificitate bună (158 % la primipare şi 180 % la
multipare), dezvoltare corporală tipică oilor de carne şi viteză mare de creştere a
tineretului. Datorită faptului că nu este conservatoare în ceea ce priveşte sezonul de
reproducţie, rasa Ile de France este utilizată intens în producerea mieilor în extrasezon,
aceştia reprezintând 22 % din efectivul total sacrificat pentru producţia de carne în Franţa.
Conformaţia corporală este apropiată de cea tipică rasei Leicester, iar greutatea
corporală este cuprinsă între 70 - 90 kg la femele şi 100 - 130 kg la berbeci. Mieii sunt
caracterizaţi printr-o mare energie de creştere, sporul mediu zilnic fiind în primele 6 luni
cuprins între 250 şi 300 g. În condiţiile îngrăşării intensive tineretul aparţinând rasei Ile
de France realizează la vârsta de 150 zile greutăţi corporale medii de peste 45 kg. În cazul
sacrificării tineretului ovin îngrăşat, randamentul la sacrificare este cuprins între 55-58%.
Carnea este superioară calitativ, cu gust şi
miros diminuat, iar carcasele obţinute sunt
compacte, largi şi cu jigouri foarte bine
dezvoltate. Conformaţia carcasei, însuşirile
deosebite ale cărnii, procentul mare de carne de
calitatea superioară din carcasă, au făcut ca
această rasă să se extindă rapid, fiind utilizată
astăzi la încrucuşări ce vizează ameliorarea
producţiei de carne în aproape toată Europa. A
dovedit calităţi materne remarcabile şi o mare
Fig. 31. Ile de France
capacitate de adaptare la climat şi sisteme de
creştere extrem de variate.
Lâna are culoare albă, fineţea fibrelor 23 - 26 µ, iar lungimea şuviţelor este de cca.
7 - 8 cm. Cantitatea de lână obţinută după tuns este de 4 kg la femele şi 6 - 8 kg la masculi,
iar randamentul lânii la spălare 53 - 55 %. Sinteza tuturor acestor potenţialităţi, la care, se
adaugă şi calitatea deosebită a lânii, conferă rasei Ile de France suficiente elemente pozitive
pentru a fi apreciată atât pentru creşterea în rasă curată cât şi prin încrucişări.
Rasa Ile de France a fost importată şi în ţara noastră, fiind utilizată pe linie paternă
la încrucişări cu femele aparţinând rasei Merinos de Palas în vederea formării unui tip de
ovine specializat pentru producţia de carne. De asemenea, în persectivă, reproducătorii de
rasă Ile de France pot fi utilizaţi la încrucişări cu femele Ţigaie şi Spancă în scopul
îmbunătăţirii producţiei de carne şi lână.
Berrichon du Cher. Procesul de formare a rasei a debutat la începutul acestui
secol, iar denumirea este dată după regiunea în care s-a obţinut. În formarea rasei s-a
pornit de la oile Merinos importate din Spania care, au fost încrucişate cu berbeci
Southdown şi Leicester, apoi s-a trecut la o selecţie riguroasă în direcţia formării unui tip
de carne.
Formatul corporal este mare, tipic raselor cu aptitudini bune pentru carne; capul
este scurt, larg şi acoperit cu jar alb; urechile sunt relativ scurte şi purtate orizontal uşor
către înainte. Gâtul este scurt, gros şi bine acoperit de mase musculare, purtat orizontal.
Trunchiul este de lungime mijlocie, însă larg şi de formă cilindrică. Greutatea
corporală la dife-rite vârste se prezintă astfel: 3 - 5 kg la fătare; la 70 zile 22 - 25 kg; la 5
luni peste 40 kg; 80 - 90 kg la femelele adulte şi 100 - 125 kg la masculi.
Carcasele sunt de foarte bună calitate,
compacte, largi, mase musculare proieminente;
randament la sacrificare 53 %. Prolificitatea
medie a rasei este de 154 %, cu limite cuprinse
între 168 % la adulte şi 138 % la primipare.
Lâna este omogenă şi de culoare albă, iar pe
corp extinderea acesteea se opreşte în regiunea
cefei şi la genunchi şi jarete.
Producţia de lână este de 3,5 kg la femele
şi 4,0 - 4,5 kg la masculi, iar fibrele din şuviţă au
o lungime de 8 - 9 cm şi o fineţe cuprinsă între
Fig. 32. Berrichon du Cher
25 şi 29 µ.

50
 Mouton Charollais. Formarea rasei a început încă de la debutul acestui secol,
prin selecţia oilor Mouton de Pays şi încrucişarea acestora cu reproducători Leicester şi
Southdown, importaţi din Anglia. A fost recunoscută ca rasă în anul 1974. Capul este
acoperit cu jar, însă urechile sunt de culoare roză cu puncte negre. Trunchiul este lung, de
formă cilindrică; pieptullarg şi proeminent; crupa largă dispusă orizontal, iar fesa şi
coapsa bine dezvoltate şi descinse; membre scurte fără defecte de aplomb şi acoperite de
la genunchi şi jaret în jos cu jar. Lâna are culoare albă, fineţea fibrelor 27 µ, iar cantitativ
după tuns se obţine o producţie medie de cca., de 3 kg la femele şi 4 kg la masculi.
Greutatea corporală este cuprinsă între limitele 80 - 100 kg la femele şi 110-140 kg
la berbeci. Precocitatea deosebită a rasei permite realizarea unei viteze mari de creştere a
mieilor, aceştia înregistrând în primele 5 luni sporuri medii zilnice de peste 300 g. În
aceste condiţii greutatea vie a mieilor la 70 zile este cuprinsă între 24 şi 27 kg, iar la 4
luni pot cântări peste 45 kg. Randamentul la sacrificare este de 55 %, iar carcasele
rezultate sunt extrem de apreciate de către consumatori. Jigoul participă în greutatea
totală a carcasei în proporţie de peste 27 %.

Fig. 33. Mouton Charollaise

Fig. 34. Lacaune
Rase de ovin e exploatate pentru prod ucţia de lapte. Producţia de lapte obţinută
de la oi, în Franţa, este utilizată în proporţie de 95 % pentru fabricarea unor brânzeturi de
înaltă calitate şi, doar 5 % este destinată consumului proaspăt sau transformată în caş.
Astfel, în scopul valorificării superioare a producţiei de lapte încă în anul 1930 s-a
înfiinţat Confederation Generale des Prodcteurs des Lait de Brebis et des Industriels de
Roquefort. Astăzi însemnele de calitate ale produselor Roquefort sunt protejate în multe
ţări.
Dintre rasele exploatate pentru producţia de lapte cele mai importante sub raport
numeric şi al cantităţii totale pe o lactaţie sunt: Lacaune, Larzac, Brousses de Provence,
apoi cele crescute în Pirinei (Laruns, Basque), în Corsica (Bastelicaccia, Broccio), şi alte
populaţii locale.
Lacaune. S-a format în sudul Franţei, prin selecţia oilor locale, corelată cu
îmbunătăţrea condiţiilor de creştere şi alimentaţie. Pentru corectarea unor însuşiri
deficitare, în perioada 1870 - 1872 s-au efectuat şi încrucişări de infuzie cu berbeci de
rasă Merinos importat din Spania şi cu reproducători Southdown. Denumirea rasei
provine de la centru unui canton din regiunea Tarn din Munţii Lacaune. A fost
recunoscută oficial ca rasă în anul 1902, iar standardul rasei s-a modificat extrem de puţin
de atunci. În anul 1924, cele mai reprezentative turme au fost incluse în controlul oficial
al producţiei de lapte, iar din 1957 toate oile aparţinând acestei rase fac obiectul
controlului oficial.
Începând din anul 1986, pe lângă controlul cantitativ s-a trecut şi la controlului
oficial al producţiei calitative de lapte. Este o rasă exploatată pentru producţia de lapte şi
pentru obţinere a mieilor cu carene albă care este un sortiment de măcelărie estrem de
apreciat pe piaţa franceză; este bine adaptată mediului în care s-a format, are un grad bun
de precocitate şi prolificitate (145% la primipare şi 170 % la multipare). Talia medie a
rasei este de 70 cm, iar greutatea corporală variază între 65 - 70 kg la femele şi 80 - 90 kg
la berbeci.
Lâna este albă, semifină şi are o extindere slabă pe corp, lipsind de pe membre,
abdomen, partea laterală a corpului, partea inferioară a gâtului şi de pe cap. Producţia de
lână este de 1,5 kg la femele şi de 2,5 kg la masculi. La turmele selecţionate producţia de

51
lapte depăşeşte 250 l într-o perioadă de 173 zile de lactaţie, iar procentul de grăsime din
lapte este variabil între 6,5 % şi 8 %.

3.4.4. RASE DE OVINE DIN GERMANIA

Formarea raselor de oi actuale din Germania s-a bazat pe încrucişări sistematice şi
complexe, efectuate între oile locale şi diferite tipuri de Merinos importate din Spania şi
Franţa, apoi cu rase englezeşti de carne cu lână lungă şi scurtă şi cu reproducători Texel.
Pe lângă rasele cu pondere mai însemnată în efectivul de oi din Germania care, vor fi
prezentate în continuare, circa 14,4 % din total este reprezentat de diverse rase şi tipuri
locale de importanţă mai redusă cum ar fi de pildă: Bergschaf, Rhönschaf, Coburger
Fuchsschaf, Heidschnucke şi Bentheimer Landschaf. Majoritatea raselor de ovine din
Germania fac parte din tipul morfoproductiv mixt, fiind exploatate pentru carne-lână, iar
unele dintre acestea şi pentru producţia de lapte. Merinolandschaf. Formarea rasei s-
a bazat pe încrucişările complexe dintre oile flamande din sudul Germaniei cu berbeci din
diferite rase Merinos importate din Spania şi Franţa, peste care s-a introdus apoi Merinos
precoce şi Leicester. Este o rasă rezistentă şi foarte bine adaptată la zonele montane cu
precipitaţii de peste 800 mm anual. Actualmente efectivul rasei deţine 14,8 % din cel total
Germania. Greutatea corporală este de 70 - 85 kg la femele şi 120 - 140 kg la masculi.
Este o rasă precoce, sporul mediu realizat la îngrăşarea tineretului ovin este cuprins
între 300 - 400 g, iar carcasele obţinute prin sacrificare acestuia sunt de calitate foarte
bună şi foarte apreciate pe piaţa vest europeană. Lâna este albă, cu o fineţe cuprinsă între
24 - 28 µ, lungimea fibrelor 7 - 8 cm. Producţia de lână este de 4 - 5 kg la femele şi 6 - 8
kg la berbeci, iar randamentul la spălare de 48 - 50 %. Prolificitatea este de 130 - 200 %
şi manifestă călduri şi în extrasezon.

Fig. 35. Merinolandschaf Fig. 65. Merinofleisch

Merinofleisch. S-a format prin încrucişarea tipului vechi a Merinosului precoce

german (Merinos x Border Leicester) cu rasa Merinos precoce francez. Efectivele actuale
aparţinând rasei Merinofleisch deţin doar 1 % din totalul ovinelor din Germania, fiind
întâlnită în prezent doar în zonele joase din Saxonia. Este o rasă destul de rezistentă şi se
pretează foarte bine şi la creşterea în stabulaţie prelungită. Greutatea corporală este
variabilă, fiind cuprinsă între 70 - 80 kg la femele şi 120 - 140 kg la masculi. Rasa are o
precocitate pronunţată, în condiţii de îngrăşare intensivă a tineretului ovin sporul mediu
zilnic realizat depăşeşte frecvent 350 g. Lâna este omogenă, cu lungimea şuviţelor de 7 -
8 cm şi o fineţe a fibrelor de 22 - 26 µ. Producţia medie de lână a rasei este de 4 - 5 kg, cu
un randament la spălare cuprins între 44-
49%. Prolificitatea specifică rasei se
încadrează între 150 şi 220 %.
German Texel. Efectivul acestei
rase reprezintă cca. 9,75 % din cel total şi s-
a format prin încrucişarea oilor locale din
nord-vestul Germaniei cu berbeci Texel.
Este o rasă caracterizată printr-o precocitate
accentuată şi o prolificitate de cca. 200 %.
Sporul mediu zilnic realizat de categoriile
Fig. 37. German Texel
de tineret atinge frecvent valori de 450 g.

52
 Carcasele rezultate în urma sacrificării tineretului ovin îngră-şat, datorită faptului
că sunt de excelentă caliatate, fac ca această rasă să fie foarte mult solicitată în unele ţări
europene în vederea utilizării la încrucişări.
Greutatea corporală la femele este de 70 - 80 kg şi 120 - 140 kg la berbeci.
Producţia de lână este de 4 - 4,5 kg, iar fibrele au o fineţe medie cuprinsă între 33 şi 36 µ.
Oile germane cu capul alb (German Whiteface). Sunt exploatate pentru producţia
de carne şi lână şi s-au format prin încrucişarea raselor locale din zona litoralului din
nordul Germaniei cu berbeci din rasele Cotswold, fiind foarte bine adaptate condiţiilor de
mediu din zona de formare.
Oile germane cu capul alb deţin 7,3 % din efectivul total şi sunt exploatate prioritar
pentru producţia de carne. Manifestă călduri timp de 6 - 7 luni pe an, au un grad ridicat de
prolificitate (200 %) şi precocitate. În condiţii de îngrăşare tineretul ovin realizează
frecvent sporuri medii zilnice de 350 - 400 g. Greutatea corporală la adulte este cuprinsă
între 75 - 90 kg la femele şi de 125 - 150 kg la berbeci, lâna este albă, cu o fineţe de 36 -
40 µ, iar după tuns se obţine o producţie cuprinsă între 5 şi 6 kg.
Oile ger mane cu capul negru (German Blackface). Reprezintă cca. 24 % din
totalul ovinelor crescute în Germania. Sunt exploatate pentru producţia de carne şi lână şi
s-au format prin încrucişarea diferitelor tipuri de ovine locale cu berbeci din rasele
englezeşti de carne cu lâna scurtă. Efectivele de ovine din această grupă sunt răspândite în
Saxonia, Westfalia, Prusia orientală şi Rhineland. Sunt extrem de precoce, maturitatea
sexuală survine la 5 - 6 luni la femele şi 7 - 8 luni la masculi. Greutatea corporală este de
70 - 85 kg la femele şi de 130 - 150 kg la masculi.
Tineretul ovin se caracterizează printr-o mare viteză de creştere în primele luni de
viaţă, realizând sporuri medii zilnice de 360 - 430 g. Producţia de lână este de 4 - 5 kg,
fineţea fibrelor 36 - 40 µ, iar prolificitatea 200 %.

a
b
Fig. 38. a. German Whiteface ; b. German Blackface

Oile germane de lapte (German milk sheep). Aceste oi, reprezintă cca. 1,8 % din
efectivul total şi, sunt răspândite pe întreg teritoriul Germaniei. Au o precocitate
deosebită şi o prolificitate de 230 - 300 %, însă marele neajuns îl constituie faptul că
prezintă o sensibilitate mărită faţă de climatul cald şi uscat.

Fig. 39. Berbec de rasă Friză Fig. 40. Oaie de rasă Friză

Greutatea corporală este mare fiind cuprinsă între 80 - 100 kg la femele şi 110 -
130 kg la masculi. Cantitatea de lână este de 5 - 7 kg, cu 60 % randamentul la spălare, iar
fineţea fibrelor de lână este cuprinsă între 33 şi 36 µ.

53
 Producţia de lapte pe lactaţie este de 600 l şi are un procent de 6 % grăsime.
Datorită gradului ridicat de precocitate şi producţiei superioare de lapte a oilor mame,
mieii realizează în primele 2 - 3 luni un spor mediu zilnic de 400 g.

3.3.5. RASE DE OVINE DIN AUSTRALIA ŞI NOUA ZEELANDĂ

Merinos australian. S-a format în condiţiile climatului oceanic şi cu o vegetaţie
abundentă, prin selecţia ovinelor cu lână fină importate în secolul trecut şi îndeosebi a
Merinosului spaniol, Rambouillet francez şi american şi a celui de Saxonia.
Merinosul Australian se caracterizează printr-o conformaţie mezomorfă, trunchiul
fiind scund, îndesat şi compact. Coarnele sunt lungi, însă prezente doar la masculi, iar
rezervele de piele sunt moderate. De asemenea, se caracterizează şi prin rusticitate,
robusteţe şi rezistenţă la parcurgerea unor distanţe lungi. Nu este extrem conservatoare în
ceea ce priveşte sezonul de reproducţie (manifestă activitate reproductivă la 8 luni), iar
prolificitatea este 120 %. Prin selecţie şi sub influenţa factorilor de mediu, în cadrul rasei
s-au format trei tipuri principale şi mai multe regionale cum ar fi de pildă tipul mic,
mijlociu şi mare. Deosebirile dintre aceste tipuri sunt date de gradul de cutare a pielii,
greutatea corporală, cantitatea şi calitatea lânii, cantitatea şi calitatea cărnii.
Indiferent de tip, lâna are o foarte bună
extindere pe corp, acoperind bine abdomenul, iar
pe extremităţi ajunge până la unghii şi la linia de
unire dintre arcadele orbitare. Lâna este albă,
curată şi are un luciu pronunţat. Fibrele de lână
sunt dese, omogene, cu 8 - 12 ondulaţii/cm
liniar, fiind bine protejate de un usuc incolor şi
uleios.
Randamentul lânii la spălare este de 45 %,
Fig. 41. Merinos australian însă acum în literatura de specialitate sunt redate
frecvent pentru această rasă valori de 60 %.
Totalitatea acestor caracteristici valoroase fac ca rasa Merinos Australian să fie
utilizată ca amelioratoare a producţiei cantitative şi însuşirilor calitative ale lânii. La noi
în ţară a fost importată în a doua parte a acestui secol, fiind utilizată la încrucişări de
infuzie în scopul corectării unor însuşiri deficitare la oile locale cu lână fină.

Tabelul 16. Caracteristicile principale ale tipurilor de oi din cadrul rasei Merinos australian
Tipul
Specificare UM
mare mediu fin
Greutatea corporală kg 45 - 65 40 - 55 35 - 50
Cantitatea de lână kg 4,5 - 9,0 3,5 - 8 3,0 - 6,0
Lungimea şuviţelor cm 9 - 12 8 - 11 7,0 - 9,5
Fineţea fibrelor de lână µ 22 - 26 20 - 24 18 - 22

Polwarth este originară tot din emisfera sudică. S-a format în regiunile mai reci şi
umede ale Australiei cu precipitaţii de peste 400 mm anual. Baza formării a constituit-o
încrucişările oilor Merinos australian cu berbeci Lincoln.
Formele parentale participă în noul genotip al populaţiei nou create astfel: în
proporţie de ¾ rasa maternă şi respectiv ¼ cea paternă. Greutatea corporală este 50 - 60
kg la oi şi 80 - 90 kg la berbeci. Producţia de lână variază în limite destul de largi, fiind
de cca. 4 - 6 kg la femele şi respectiv 8 - 10 kg la berbeci. Lâna din cojoc este albă, are o
lungimea de 13 cm, cu 5 - 7 ondulaţii/cm şi o fineţe de 22 - 28 µ. Randamentul lânii la
spălare 60- 70 %. La noi în ţară a fost importată după 1975, s-a aclimatizat foarte bine,
fiind crescută atât în rasă curată cât şi prin încrucişări cu oi Spancă.
Corriedale. S-a format în Noua Zeelandă la începutul acestui secol prin
încrucişarea oilor Merinos Australian cu berbeci din rasele englezeşti de carne cu lâna
lungă Lincoln, Border Leicester, Leicester şi Romney Marsh. Se caracterizează prin
conformaţie corporală apropiată de cea specifică raselor exploatate pentru producţia de
carne, având trunchiul larg, adânc şi cu forme rotunjite; cap mare şi fără coarne, acoperit
cu lână deasă până la linia de unire a ochilor. Este o rasă cu precocitatea pronunţată,
rezerve de piele reduse, prolificitate 130 %, are o mare capacitate de adaptare şi o

54
rezistenţă organică deosebită. Greutatea corporală este de 3 - 5 kg la fătare; 35 - 40 kg la
4 luni; 55 - 65 kg la oi şi 85 - 95 kg la berbeci.

Fig. 42. Polwarth Fig. 43. Corriedale

Lâna are o lungime de 11 - 14 cm; fineţea medie de 25 - 30 µ; 3 - 5 ondulaţii/cm şi

este deasă. Producţia de lână este de 5 kg la femele şi 6,5 - 9 kg la berbeci. La noi în ţară
a fost importată şi a contribuit la formarea Ţigăii de Ruşeţu.

3.3.6. RASE DE OVINE DIN ITALIA

În Italia, din numărul total de ovine peste 65% aparţin unui număr de 16 rase
oficial recunoscute. În funcţie de aptitudinile productive şi direcţia de creştere, rasele de
oi din Italia sunt exploatate pentru lapte, carne şi pentru producţii mixte.
Rasele de ovine exploat ate pentru producţia de lapte reprezintă 53% din
efectivul total de ovine şi 78% din cele înscrise în ,,Carta Genealogică”. Majoritatea
raselor exploatate pentru producţia de lapte sunt incluse la cererea crescătorilor în
controlul oficial al producţiei de lapte. Din acestă grupă cele mai reprezentative rase sub
aspect numeric şi a producţiei sunt: Altamurana, Comisana, Della Langhe, Leccese,
Massese, Pinzirita şi Sarda.
Rasa Sardă este una veche formată în Sardinia, de unde ulterior s-a răspândit în
zonele din centrul şi sudul Italiei, iar datorită însuşirilor deosebite şi a capacităţii mari de
adaptare, actualmente este crescută cu foarte bune rezultate şi în alte ţări din bazinul
mediteranian.
Talia rasei este mijlocie; greutatea corporală de cca. 60 kg la berbeci şi 40 kg la
femele. Capul este larg, cu profil drept şi nu prezintă coarne. Trunchiul este alungit şi
piriform;abdomen larg; glanda mamară voluminoasă, cu mameloane dezvoltate.
Producţia de lapte pe lactaţie, la primipare, este cuprinsă între 185 l şi de 250 l la
multipare, existând în cadrul rasei şi plus variante cu producţii de peste 500 l/lacaţie.
Procentul de grăsime din lapte este de 6 %, iar cel de proteină de 5,3 %. Fertilitatea 96 %,
iar prolificitatea 125 - 150 %. Greutatea mieilor la naştere este cuprinsă între 3,5 - 4,0 kg,
iar la 30 zile între 10 şi 12 kg.

Fig. 44. Sardă Fig. 45. Comisana

Comisana a derivat din formele vechi întâlnite în trecut în partea meridională a
Mării Mediterane. Numele rasei este lagat de denumirea unui oraş vechi de agricultori şi
crescători de animale (Comiso) din regiunea Raguse.

55
 Marea capacitate de acomodare şi aclimatizare la condiţii noi de creştere, a făcut ca
această rasă să se extindă în regiunile din centrul şi sudul Italiei, iar mai recent şi în unele
ţări din bazinul mediteranian. Se pretează foarte bine atât la mulsul mecanic precum şi la
cele mai moderne tehnologii de creştere aplicate în sectorul ovin.
Talia rasei este mijlocie, iar greutatea corporală este 60 - 70 kg la femele şi 80 -
90 kg la masculi. Capul este larg, fără coarne, de culoare roşie, cu luciu intens şi cu o
dungă albă în regiunea frunţii. Trunchiul este potrivit de larg, regiunea abdominală largă
permiţând prinderea corectă a unui uger globulos, voluminos şi de consistenţă
spongioasă.
Producţia totală de lapte obţinută într-o lactaţie de 165 - 185 zile este de cca. 161 l
la primipare şi de 225 l la multipare. Procentul de grăsime din lapte 6,5 - 7%. Această
rasă prezintă, la un nivel superior, principalii indici de reproducţie. Fertilitatea şi
prolificitatea, specifică rasei Comisana, este de 95 % şi respectiv 180 %.
Rasele de ovine exploatat e pentru pro ducţia de carne. Această grupă cuprinde
doar 5 % din rasele înscrise în Cărţile Genealogice. Cele mai importante rase de oi
crescute în Italia pentru producţia de carne sunt următoarele: Appenninica, Barbaresca,
Biellese, Fabruanese, Laticaudo şi Merinisee italien de boucherie.
Merinisee Italien de Boucherie, s-a format pe baza populaţiilor hibride
rezultate din încrucişarea oilor cu lână fină locale (Gentile di Puglia şi Sopravissana) cu
berbeci Merinos importaţi din Spania, Franţa şi Germania. Talia acestei rase este mare,
trunchi proporţionat, larg şi de formă cilindrică. Producţia de lână este variabilă, fiind
cuprinsă între 5 - 6,5 kg la masculi şi 3 - 4 kg la femele.
Greutatea mieilor la naştere este de 4 kg. După fătare, aceştia au o viteză de
creştere foarte bună, ajungând la vârsta de 90 zile la greutăţi vii de cca. 25 kg. Carcasele
rezultate în urma sacrificării tineretului îngrăşat au o conformaţie specifică mieilor de
carne, sunt bine îmbrăcate în mase musculare, jigoul globulos şi bine dezvoltat. Carnea
este de calitate foarte bună, fără gust şi fără miros specific. Fertilitatea şi prolificitatea au
valori de 85 % şi respectiv 130 %.
Rasele de ov ine explotate pentru carn e-lână. Acest tip de rase reprezintă 17 %
din totalul celor înscrise ,,Carta Genealogică”. Principalele rase cu însuşiri mixte sunt:
Gentile de Puglia, Merinizzata italiana şi Sopravissana. Majoritatea raselor mixte derivă
din Merinosul spaniol.
Sopravissana s-a format încă din a
doua jumătate a secolului trecut din oile
vechi apeninice încrucişate cu berbeci
Merinos. Talia rasei este mijlocie, trunchiul
are forme rotunjite, este potrivit de lung,
însă larg şi adânc.
Greutatea mieilor la naştere este de
3,7 kg şi 23 kg la 90 zile. Fertilitatea
specifică acestei rase este de 90 %, iar
prolificitatea 130 %.
Fig. 46. Sopravissana
Lâna este de culoare albă dispusă în şuviţe prismatice şi are însuşiri calitative
foarte bune. Producţia de lână 6,5 kg la masculi şi 3,5 - 4,5 kg la femele.

3.3.7. RASE DE OVINE DIN SPANIA

Spania este o ţară în care creşterea ovinelor are o tradiţie străveche. Poziţia
geografică, condiţiile climaterice, relieful extrem de variat, reţeaua hidrografică densă,
precum şi alţi factori au stat la baza dezvoltării sectorului de creştere a ovinelor şi
caprinelor în Spania. De asemenea, trebuie făcută precizarea că în această ţară, începutul
creşterii dirijate a oilor datează încă din secolul al XIII-lea.
În timp, factorii de mediu, selecţia şi dirijarea exploatării ovinelor în anumite
direcţii, au condus la formarea unor rase care, actualmente sunt exploatate pentru lapte,
carne şi lână. În funcţie de efectiv, nivelul producţiei şi aria de răspândire, cele mai
importante rase din Spania sunt: Merina, Manchega, Aragonesa, Segureña, Castellana,
Gallega şi Churra.

56
 Merinosul s paniol. Face parte din tipul morfoproductiv specializat pentru
producţia de lână fină, reprezentând strămoşul multor rase de ovine exploatate
actualmente pentru această producţie. La formarea rasei Merina, conform multor date
istorice, a stat forma sălbatică Ovis vignei arkar care, a fost adusă pe malurile
Mediteranei de popoarele migratoare şi vechii comercianţi.
De asemenea, oile de rasă Merina au şi aptitudini foarte bune pentru producţia de
lapte. Acest fapt permite ca tineretul ovin să realizeze greutăţi corporale vii cuprinse între
10 - 12 kg la vârsta de 30 zile şi 25 - 28 kg la 90
zile. Din oile aduse în acest areal caracterizat
printr-o climă mai blână şi o vegetaţie bogată, au
derivat primele forme cu o calitate a lânii
îmbunătăţită. Apoi, prin practicarea unei selecţii
pentru fineţea fibrelor, au derivat forme noi cu
însuşiri deosebite ale lânii. Arealul ocupat de rasa
Merina este unul vast, însă plasat în vestul ţării,
spre graniţa cu Portugalia. Cele mai însemnate şi
mai valoroase efective se întâlnesc în provinciile
Bandajos, Sur de Cáceras (partea centrală) şi în
nord-estul Sevillei.
Fiind o rasă rustică, are o rezistenţă
deosebită la condiţiile de mediu. Astfel, indivizii
acestei rase suportă foarte bine clima umedă şi
Fig. 47. Merinos spaniol temperaturi de peste 400 C. Formatul corporal este
specific oilor din grupa celor cu lâna fină.
Trunchiul are o dezvoltare mijlocie, cu linia superioară dreaptă; crupa scurtă însă
dreaptă; membre fine, însă rezistente la parcurgerea unor distanţe lungi şi a terenurilor
calcaroase. Greutatea corporală este de 45 - 60 kg la oi şi 65 - 80 kg la berbeci, iar
prolificitatea rasei este cuprinsă între 105 şi 115 %. Învelişul pilos al oilor Merina este
alb în totalitate. Peste 80 % din lâna obţinută, îndeplineşte potrivit sistemului european de
clasificare a lânurilor codiţiile de încadreare la calitatea I. Producţia de lână obţinută după
tuns este de 3,5 - 4 kg la femele şi 4 - 5,5 kg la berbeci.
Principalele însuşiri calita-tive ale lânii sunt următoarele: fineţea fibrelor 16-21 µ;
lungimea 7-9 cm; 8-10 ondulaţii/cm; usucul de calitate bună; randamentul lânii la spălare
este cuprins între 40 şi45 %. Extinderea lânii pe corp ajunge până la linia de unire a
ochilor şi până la genunchi şi jarete.
Manchega este o rasă veche ce îşi are
originea în forma sălbatică Ovis Aries Ligeriesis
şi este răspândită cu precădere în regiunea
Mancha, precum şi în Guadalahara, Toledo şi
Ciudad Real.
Este exploatată pentru producţiile de
lape şi carne. În cadrul rasei există două varietăţi
identice în ceea ce priveşte caracteristicile
morfo- productive, funcţionale şi genetice, însă
diferite sub aspectul culorii pielii şi învelişului
pilos şi anume: varietatea albă şi varietatea
Fig. 48. Manchega neagră. Prolificitatea rasei este de 135%.Capul
este acoperit în totalitate cu jar şi are profilul berbecat la berbeci şi semi-berbecat la oi.
Corpul este cilindric, iar trunchiul are toracele profund, linia superioară dreaptă, coaste
scurte însă arcuite şi dimensiuni de lungime şi lărgime mai mari.
Greutatea corporală este cuprinsă între 4 şi 5,5 kg la fătare, apoi are următoarea
evoluţie: 13 - 14 kg la 30 zile şi 25 - 30 kg la împlinirea vârstei de 80 zile. La adulte,
greutatea corporală este de 55 - 60 kg la femele şi 80 - 90 kg la berbeci.
Lâna are o extindere slabă pe corp, capul şi membrele fiind acoperite în totalitate
cu jar. Fibrele de lână au o fineţe medie cuprinsă între 25-28 µ, iar lungimea între 7-9 cm.
Randamentul lânii la spălare are limite cuprinse între 42 şi 46 %. Producţia medie
de lână a rasei variază între 3 şi 4,5 kg. Peste 85 % din cantitatea de lapte marfă obţinută
de la rasa Manchega este utilizat în obţinerea unor sortimente de brânzeturi de calitate
superioară.

57
 Producţia medie de lapte la oile luate în controlul oficial este de 135 l în 150 zile de
lactaţie, iar la plus variante aceasta poate ajunge la cantităţi mai mari de 225 l obţinute în
aceeaşi perioadă a lactaţiei. Recordul rase este de 356 l în 150 zile de lactaţie şi 520 l în
265 zile de lactaţie.
Lacha are o origine controversată, însă majoritatea specialiştilor consideră că
provine din Ovis aries studery. Este o rasă perfect adaptată zonelor montane, cu un regim
pluviometric de peste 1000 mm anual, cu climat umed şi răcoros. Trunchiul este lung,
potrivit de larg şi adânc. Membrele sunt lungi, însă cu aplomburi corecte. În funcţie de
culoarea jarului, în cadrul rasei Lacha se deosebesc trei varietăţi de culoare şi anume:
varietatea albă, neagră şi ruginie. Greutatea corporală este cuprinsă între 40 - 50 kg la
femele şi 60 - 70 kg la berbeci. La tineretul ovin, greutatea corporală are următoarea
evoluţie: 4,5 kg la naştere; 10 - 12 kg la 28 zile şi 24 kg la 80 zile. Producţia medie de
lapte la efectivele controlate este de 207 l pentru
o perioadă a lactaţiei de 150 zile, iar recordul
rasei este de 500 l.
Lâna are o extindere slabă pe corp, iar
după tuns se obţin cojoace a căror greutate
medie este cuprinsă între 2,5 şi 3,5 kg.
Caracteristicile principale ale lânii din cojoc sunt
următoarele: fineţea 30 - 35 µ; lungimea 30 - 35
cm şi 55 - 60 % randamentul la spălare.
Prolificitatea specifică rasei este
cuprinsă între 115 şi 120 %.
Fig. 49. Lacha

3.3.8. RASE DE OVINE DIN ALTE ŢĂRI

Texel este exploatată pentru producţia de carne şi lână fină şi s-a format în insula
cu acelaşi nume din Olanda. Este o rasă a cărei creştere datează din timpul imperiului
roman, însă ameliorarea acesteea s-a făcut în ultimul secol şi s-a bazat pe încrucişările cu
berbeci Leicester, Border Leicester şi Lincoln.
Această rasă preferă creşterea în aer liber şi păşunatul pe terenuri cu vegetaţie
abundentă. Formatul corporal este mare şi se caracterizată prin viteză mare de creştere,
precocitate şi prolificitate deosebită şi aptitudini remarcabile pentru producţia de carne.
Talia şi greutatea corporală sunt de 75 - 82 cm şi respectiv 115 - 130 kg la masculi; 66 -
70 cm şi 80 - 90 kg la femele. La 2,5 luni greutatea tineretului este de 27 kg, iar la 5 luni
de 50 kg. Prolificitatea este variabilă, fiind de 120 % la mioare şi 170 % la oile adulte.
Tineretul ovin are o foarte bună viteză de creştere în primele 4 luni, iar în cazul îngrăşării
intensive sporul mediu zilnic este cuprins între 245 şi 325 g. Randamentul la sacrificare
este de 57 - 60 %, iar atât carcasa cât şi carnea prezintă caracteristici calitative superioare.
Producţia de lână este de 4 kg la femele şi 8 - 9 kg la berbeci; fibrele de lână au o lungime
de 10 - 15 cm şi o fineţe de 23 - 25 µ. Randamentul lânii la spălare 47 %.
Datorită calităţilor deosebite ale rasei, berbecii Texel sunt actualmente intens
utilizaţi în diferite scheme de încrucişare şi îndeosebi în cele care au ca obiective
principale îmbunătăţirea cantitativă şi calitativă a cărnii din carcasă, a indicilor carcasei şi
a structurii tisulare a acesteea, etc.
Capacitatea mare de adaptare la condiţii şi
situaţii diverse au făcut ca această rasă să fie
crescută şi în ţări situate în alte continente cum ar
fi:India, Africa de Sud, Mexic, Argentina,
Uruguai. În ultimul timp reproducători aparţinând
acestei rase au fost aduşi şi la noi în ţară.
Pe baza cercetărilor desfăşurate în anul
1995 (C., Pascal, 1997), s-a constatat că această
rasă îmbunătăţeşte în mod semnificativ la mieii
hibrizi rezultaţi prin încrucişarea cu oi din unele
rase autohtone viteza de creştere, calitatea şi
Fig. 50. Texel
conformaţia carcasei, randamentul la sacrificarea,

58
calitatea cărnii din carcasă şi structura fizică şi tisulară a carcaselor (vezi producţia de
carne).
Merinosul unguresc de pieptene. S-a format prin încrucişarea oilor locale din
Ungaria cu berbeci berbeci Negretti şi Merinos de pieptene francez. Într-o etapă ulterioară
s-a trecut şi la încrucişări cu Merinos Rambouillet şi Merinos german de carne, apoi prin
selecţie s-a ajuns la tipul crescut actualmente.Trunchiul este potrivit de lung cu talia de 62
cm, spinarea şi şalele înguste şi ascuţite, iar crupa îngustă şi teşită. Rezervele de piele
sunt mai evidente la indivizii care au în genofondul lor mai mult sânge de Merinos de
Rambouillet. La această rasă apar frecvent defecte de aplomb. Producţia individuală de
lână este de 4 - 6 kg, randamentul la spălare 37 %. Este o rasă rezistentă la variaţiile de
temperatură şi puţin pretenţioasă faţă de condiţiile de întreţinere. La noi în ţară a
participat la ameliorarea rasei Merinos Transilvănean.
Awassi. Este o rasă exploatată pentru producţia de lapte şi carne. Se creşte în
Israel şi în unele ţări arabe. Talia rasei este de 72 cm, trunchiul piriform, iar la baza cozii
prezintă un depozit adipos. Greutatea corporală la berbeci este de 75 - 95 kg, iar la femele
50 - 60 kg. Lâna este groasă şi mixtă, cu o fineţe 35 - 37 µ, şuviţele sunt de formă conică,
iar lungimea fibrelor 14 - 16 cm. Producţia de lână 3 - 4 kg la berbeci şi 2 - 3 kg la
femele.
Producţia de lapte pe lactaţie este de 300 l, cu un procent de grăsime cuprins între
5,5 şi 6,5 %. Tineretul aparţinând acestei rase are o foarte bună viteză de creştere în
primele 4 luni de viaţă. La noi în ţară a fost importată în scopul utilizării la încrucişări de
ameliorare a producţiei de lapte la oile autohtone. Însă, datorită faptului că are lână
neagră, neuniformă şi groasă, rasa Awassi poate fi utilizată la încrucişări de infuzie doar
cu Ţurcana şi parţial cu alte populaţii locale.

Fig. 51. Awassi Fig. 52. Finnish Landrace

Finnish Landrace. Este o rasă rustică, precoce şi prolifică care, îşi are
originea în oile scandinave cu coada scurtă. În Finlanda este întreţinută 4 - 5 luni
pe păşune apoi în stabulaţie.
Formatul corporal al rasei este dolicomorf şi talie mijlocie. Capul acoperit
cu jar, urechile scurte purtate orizontal; coada scurtă acoperită cu lână; trunchiul
lung cu trenul posterior mai dezvoltat, conferindu-i astfel un aspect piriform.
Greutatea corporală este de 55 - 60 kg la femele şi 80 - 90 kg la masculi. Lâna este
semifină, având o extindere slabă pe corp (până în regiunea cefei, iar pe membre
până la genunchi şi jaret, abdomen golaş. Producţia de lână este de 2,5 - 3,2 kg la
femele şi 3,5 - 4,0 kg la masculi. Totalitatea acestor însuşiri valoroase fac ca
reproducătorii aparţinând acestei rase să fie extrem de solicitaţi de crescătorii de
ovine din Europa, în vedrea ameliorării la diferite rase şi populaţii locale a
prolificităţii şi precocităţii. Caracteristicile principale ale a rasei sunt reprezentate
de marea capacitate de adaptare la condiţii noi de mediu şi prolificitatea ridicată.
Astfel, prolificitatea specifică rasei are valori cuprinse între 175 şi 190 % la
primipare şi de 325 % la multipare.

59
 TESTE DE VERIFICARE (1)

1. Precizaţi formele sălbatice din care deriveă actualele rase de ovine.

2. Care sunt rasele autohtone?
3. Care dintre rasele locale se pretează mai bine la zona în care locuiţi? Explicaţi de ce.
4. Care dintre tipurile de ovine aflate în plin proces de formare corespund din
punct de vedere economic mai bine condiţiilor actuale? Argumentaţi afirmaţiile.
5. Precizaţi care din rasele din alte ţări au fost importate şi în ţara noastră.
6. Pe baza însuşirilor specifice raselor din alte ţări, precizaţi care dintre acestea se
pretează cel mai bine la ameliorarea producţiei de carne la rasele locale.
7. Pe baza însuşirilor specifice raselor din alte ţări, precizaţi care dintre acestea se
pretează cel mai bine la ameliorarea producţiei de lapte la rasele locale.
8. Pe baza însuşirilor specifice raselor din alte ţări, precizaţi care dintre acestea se
pretează cel mai bine la ameliorarea producţiei de carne la rasele locale.
9. Pe baza însuşirilor specifice raselor din alte ţări, precizaţi care dintre acestea se
pretează cel mai bine la ameliorarea producţiei de lână la rasele locale.
10. Pe baza însuşirilor specifice raselor din alte ţări, precizaţi care dintre acestea
se pretează cel mai bine la îmbunătăţirea indicelui de prolificitate la rasele locale.
11. Ordonaţi rasele locale în sens crescător în funcţie de elementele de care
depinde producţia de carne.
12. Ordonaţi în sens descrescător rasele locale în funcţie de producţia de lapte.
13. Care sunt rasele de ovine care prezintă mai multe varietăţi de culoare?
14. Care sunt elementele commune raselor crescute pentru producţia de pielicele?
15. Explicaţi şi argumentaţi importanţa oilor spaniole în formarea altor rase de ovine.
16. Ordonaţi în sens crescător rasele de ovine în funcţie de indicele de
prolificitate.
17. Care sunt rasele recomandate în vederea creşterii producţiei de carne?
18. Elaboraţi o schemă de clasificare a raselor de ovine.
19. Cu explicaţi ponderea mare a rasei Ţurcană în cadrul efectivelor locale de
ovine?
20. Care dintre rasele prezentate poate fi utilizată pentru îmbunătăţirea calităţii
carcaselor?

TEME DE CONTROL
1. Grupaţi rasele locale în raport cu tipul morfopoproductiv care le caracterizează
2. Descrieţi rasele din alte ţări care au contribuit la formarea, ameliorarea şi
consolidarea raselor locale de ovine

REFERATE TEMATICE
1. Analiza particularităţilor morfologice şi productive care au survenit
ulterior domesticirii oilor.
2. Analizaţi evoluţia efectivelor de ovine din ţara noastră şi din alte ţări în
perioada 200-2009.

60
 CAPITOLUL IV - PRODUCŢIILE OVINELOR

4.1. PRODUCŢIA DE CARNE

4.1.1. LOCUL ŞI ROLUL CĂRNII ÎN ALIMENTAŢIA OMULUI

Noţiunea de carne se referă la partea comestibilă ce rezultă în urma sacrificării

unui animal şi include în egală măsură, atât masa musculară cu vase şi nervi, grăsimea de
acoperire şi intramusculară, cât şi ţesutul de legătură cu oasele. Într-un sens mai restrâns,
care corespunde de altfel formei sub care este solicitată de către consumator, noţiunea de
carne se referă strict la masele musculare, fără grasime şi oase. De altfel, pe multe pieţe
europene şi de peste ocean, carnea se vinde numai sub această formă.
Un indice important în aprecierea standardului de viaţă al unui popor, alături de
consumul de energie, îl reprezintă şi aportul de carne, lapte, ouă, unt, etc., toate raportate
pe cap de locuitor. Însă, la nivel mondial, pentru fiecare ţară în parte, din cantitatea totală
de proteină, provenită din alimentele de origine animală, peste 50% este asigurată prin
consumul zilnic de carne. Acest procent suferă însă modificări de la o zonă geografică la
alta deoarece este puternic influenţat de factorii sociali şi economici specifici fiecărui
popor.
În vederea desfăşurării, în condiţii normale, a unui efort zilnic susţinut, sau a unei
activităţi intelectuale intense, organismul uman trebuie asigurat în permanenţă cu
alimente, de origine vegetală şi animală, capabile să-i asigure cerinţele cantitative şi
calitative pentru toţi factorii nutritivi (grăsimi, proteine, glucide, vitamine, săruri
minerale, etc.).
Prin valoarea hrănitoare, alimentele de origine animală sunt solicitate, pe plan
mondial, să participe în cantităţi din ce în ce mai mari în alimentaţia populaţiei. Alături de
peşte, ouă şi lape, carnea reprezintă una din componentele de bază din alimentaţia
omului. Aceasta constituie sursa principală de proteine şi de obicei este consumată cea de
vită, viţel, porc, miel, oaie, pasăre, vânat etc.
În lucrările mai vechi se făcea diferenţia carnea albă şi roşie, afirmându-se că cea
deschisă la culoare este mai uşor digerată. Carnea albă este considerată ca fiind cea de
pasăre (în afară de raţă şi gâscă), viţel, miel, purcel – adică de animale tinere.
Diferenţierea cărnii în funcţie de culoare nu este totdeauna necesară şi nu are prea mare
importanţă. În sprijinul acestei afirmaţii vin rezultatele obţinute şi prin intermediul cărora
s-a demonstrat că masele musculare de vită matură sunt digerate mai uşor decât cele
rezultate de la categoriile tinere ale aceleiaşi specii. Însă, carnea de pasăre, deoarece
conţine ţesut conjuctiv în cantităţi mai reduse, este digerată şi mai uşor.
Carnea rezultată prin sacrificarea animalelor tinere conţine mai puţine substanţe
extractive, excitante ale secreţiilor digestive, dar este mai bogată în nucloproteine care
induc o creştere a cantităţii de acid uric în organism. În plus, carnea animalelor tinere se
alterează mai repede.
Există în literatura de specialitate lucrări ştiinţifice în care se sugerează că masele
musculare de culoare roşie au un rol mai fortifiant pentru organism. Această concepţie nu
este fundamentată ştiinţific, întrucât culoarea cărnii este influenţată îndeosebi de prezenţa
mioglobinei, care are un rol minim în alimentaţie. În carnea roşie se formează în cursul
mortificării, produşi de autodigestie, în cantitate mare, în special atunci când aceasta nu a
sângerat suficient aşa cum frecvent se întâmplă în cazul vânatului.
Referitor la perioada de digerare, dintre toate cărnurile, cea de vită este clasată pe
primul loc, cea de viţel fiind mult inferioară din acest punct de vedere. Urmează apoi
carnea de berbec, cea de miel crud este mult mai greu digerabilă. Carnea de porc, dacă nu
este prea grasă, se situează intermediar între cea roşie şi cea albă, purcelul de lapte oferă
mase musculare foarte greu digerabile.

61
 4.1.2. TENDINŢE ACTUALE ŞI DE PERSPECTIVĂ
CONTURATE ÎN PRODUCEREA ŞI CONSUMUL
DE CARNE DE OVINE
Concomitent cu sporirea populaţiei globului, a transformărilor sociale şi
economice care au loc în multe ţări de pe glob, în ultimul timp cerinţele pentru alimentele
de origine animală, şi în special de carne, înregistrează un ritm accentuat aflat mereu în
creştere. Statisticile publicate de diferite foruri şi organizaţii, fie naţionale sau
internaţionale, scot foarte clar în evidenţă faptul că producţia de carne de ovine este în
creştere continuă atât în ţările dezvoltate, în cele cu economie planificată, cât şi în cele în
curs de dezvoltare.
La conturarea acestei tendinţe a contribuit din plin faptul că, la ovine, carnea are
o valoarea biologică ridicată, cu însuşiri culinare deosebite. Calităţile gustative conferă
cărnii însuşiri nutritive şi dietetice remarcabile, fiind recomandată din acest punct de
vedere nu numai în hrana oamenilor sănătoşi, ci şi în alimentaţia persoanelor aflate în
convalescenţă, a copiilor şi persoanelor înaintate în vârstă, constituind totodată şi o
importantă sursă de materii prime pentru industria alimentară.
În concordanţă cu perioada istorică şi în deplină legătură cu condiţiile social-
conomice din diferite ţări, consumul cărnii de ovine îmbracă aspecte diferite. Mai mult
decât atât preferinţele consumatorilor sunt cele care influenţează în mod direct categoriile
de carcase dorite dar şi forma sub care acestea sunt exportate.
Pe piaţa vest europeană dar şi peste ocean, respectiv în Canada şi Statele Unite
ale Americii, carnea de ovine este preferată şi consumată ca “delicatese” pe lângă cea
provenită de la alte specii de animale. În cea mai mare parte carnea consumată pe aceste
pieţe provine de la sacrificarea tineretului ovin îngrăşat aparţinând unor rase specializate
pentru această producţie.
Alt aspect care a influenţat într-un anumit sens tendinţa mondială este legat de
tradiţia unor popoare în consumul cărnii de ovine şi este caracteristic ţărilor musulmane şi
îndeosebi celor din Asia. În acest context, trebuie specificat faptul că acestea sunt şi mari
consumatoare dar şi mari importatoare de carne de ovine. Astfel, ţări precum Siria, Iran,
Liban, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite şi altele, recurg la importuri anuale
însemnate de carne de ovine pentru asigurarea necesarului intern, importurile făcându-se
cu precădere în viu, dar în cantităţi mai mici şi sub formă de carcase congelate sau
refrigerate .
Un alt aspect este caracteristic ţărilor slab industrializate, în care necesarul de
proteină animală este asigurat în cea mai mare parte de produsele provenite de la ovine şi
caprine. Pe aceste pieţe carnea consumată este obţinută din sacrificarea animalelor
aparţinând raselor rustice, tardive şi cu productivitate redusă.
În aceste condiţii, orientarea marilor ţări crescătoare de ovine a fost spre sporirea
producţiilor ce se obţin de la ovine şi îndeosebi a celei de carne, utilizându-se în acest
scop cele mai eficiente metode de creştere, selecţie şi ameliorare. Pentru atingerea
obiectivelor stabilite şi a performanţelor la care s-a ajuns în prezent în creşterea ovinelor,
au fost necesari mulţi ani de cercetări în care geneticienii, nutriţioniştii, amelioratorii şi
crescătorii şi-au reunit eforturile pentru a căuta noi soluţii în scopul realizării unor
cantităţi sporite de carne, fără a se neglija însă aspectul economic în obţinerea acestora.
Datele prezentate se evidenţiază faptul, că la nivel mondial, producţia de carne
înregistrează în ultimul timp sporuri importante. Astfel, comparativ cu anul 1990, în anul
2000 producţia totală de carne a fost de 11291 mii tone echivalent caracsă, ceea ce
reprezintă o creştere de cca 15%. Cele mai importante creşteri se înregistrează în China
unde în perioada precizată producţia de carne practic s-a triplat. Urmează Mexicul şi
India cu o creştere de peste 50% şi respectiv 12 % a producţiei de carne de ovine. În
celelate ţări producţia de carne fie s-a menţinut aproape constantă fie a înregistrat uşoare
scăderi. Cele mai semnificative scăderi au fost înregistrate în ţări puternic industrializate
cum ar fi Japonia, SUA, Africa de Sud, dar şi în Rusia unde producţia totală a scăzut de
peste trei ori. Acest aspect s-a datorat faptului că în timp ce ţările puternic industrializate
recurg la importuri importante pentru a satisface cerereile interne, în Rusia scăderea
producţiei se leagă direct de reducerea importantă a efectivelor totale de ovine.

62
 Tab. 17. Consumul mondial de carne de ovine (1000 t echivalent carcasă
Perioada de referinţă
Ţara
1990 1994 1998 2000 2002*
USA 186 157 163 148 148
Mexic 100 170 163 167 169
UE 1433 1398 1380 1382 1280
Orientul Mijlociu 1670 1427 1475 1500 1480
Rusia 426 326 183 134 140
Argentina 78 80 49 52 48
Uruguai 37 49 37 39 36
China 890 1340 2418 2754 2891
India 831 842 880 925 945
Japonia 69 53 40 30 30
Australia 365 370 324 354 336
Noua Zeelandă 136 84 66 99 81
Africa de Sud 172 154 135 166 142
Total mondial 9689 10340 10683 11437 11291
Notă: * producţie estimată.

Referitor la consumul total de carne de ovine pe cap de locuitor datele publicate

până în prezent reliefează faptul că se înregistrază creşteri importante îndeosebi în ţările
în care şi producţia totală a avut o anumită creştere. Raportat la numărul de locuitori, cele
mai mari cantităţi de carne sunt consumate în ţările mari crescătoare de ovine situate în
emisfera sudică, respectiv Australia şi Noua Zeelandă. În aceste ţări, deşi comparativ cu
anul 1990 consumul este în scădere, cantităţile consumate de fiecare locuitor pe durata
unui an depăşesc 15 kg. În celelate ţări consumul anual raportat la numărul de locuitori se
situează foarte aproape de media mondială, excepţie face Mexicul care are un consum
anual individual de peste 10 kg. În ceea ce priveşte carnea de ovine, se pare că românii
preferă oile autohtone in detrimentul celor din import, în 2003 renunţându-se la importuri.
În ultimul timp pe piaţa internă a reiceput să apară carcase şi carne importate din ţări
membre UE si din Australia şi Noua Zeelandă.

Tab. 18. Consumul individual de carne de ovine (kg echivalent carcasă / locuitor)
Perioada de referinţă
Ţara
1990 1994 1998 2000 2001*
USA 0,7 0,6 0,5 0,5 0,5
Canada 0,8 0,8 0,7 0,7 0,7
Mexic 1,2 1,9 1,7 1,7 1,7
UE 4,2 3,8 3,7 3,7 3,4
Orientul Mijlociu 6,1 5,4 5,3 5,1 4,9
Rusia 2,9 2,2 1,2 0,9 0,9
Brazilia 0,8 0,8 0,8 0,8 0,8
Argentina 2,4 2,3 1,7 1,7 1,7
Uruguay 12,0 15,3 11,1 11,6 10,7
China 0,8 1,1 2,0 2,2 2,3
India 1,0 0,9 0,9 0,9 0,9
Japonia 0,6 0,4 0,3 0,2 0,2
Australia 21,4 20,7 17,2 18,4 17,3
Noua Zeelandă 40,6 23,3 17,4 28,8 21,2
Africa de Sud 4,6 3,9 3,2 3,8 3,2
Total mondial 1,8 1,9 1,8 1,9 1,8
Notă: *consum estimat.

4.1.3. CERINŢELE U.E. PRIVITOARE LA CALITATEA

ABATOARELOR ŞI A CONDIŢIILOR DE SACRIFICARE ALE
ANIMALELOR
Alinierea la normele eur opene în do meniu sacrificării anim alelor. De curând, a
intrat în vigoare Ordinul nr. 425/2002 al MAAP pentru aprobarea Normei sanitare
veterinare privind protecţia animalelor, în timpul sacrificării sau uciderii. Normele se
aplică şi în cazul mişcării, cazării, contenţionării, asomării, sacrificării şi uciderii
animalelor crescute pentru producţia de carne, piele, blană sau alte produse, precum şi

63
metodelor de ucidere a acestora în scopul combaterii unor boli. Solipedele,
rumegătoarele, porcii, iepurii şi păsările aduse în abatoare vor fi mişcate, cazate (dacă
este cazul), contenţionate, asomate sau ucise instantaneu, sângerate, conform normelor
pregătite în anexele Ordinului.
Pentru animalele care nu sunt crescute pentru blană, metodele permise sunt:
- asomarea - pistol cu glonte captiv;
- lovirea urmată de pierderea cunoştinţei;
- electronarcoza şi uciderea;
- pistol cu glonte liber sau puşcă;
- electrocutarea;
- expunerea la dioxid de carbon.
Toate abatoarele trebuie să dispună de facilităţi şi echipamente adecvate pentru
descărcarea animalelor din mijloacele de transport. Picioarele animalelor nu trebuie
legate, acestea neputând fi suspendate înainte de asomare sau ucidere.
Abatorizarea animalelor. Adoptarea de catre Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei
şi Pădurilor a Normei sanitar-veterinare privind condiţiile de sănatate pentru producerea
şi comercializarea cărnii proaspete, publicată în 22 ianuarie 2003 va duce la restructurarea
pieţei din domeniu şi, pentru respectarea standardelor de calitate, va desfiinţa abatoarele
care nu pot sau nu doresc să investească în retehnologizare. Pregatirea etapizată a
integrarii în piaţa europeană a sectorului agroindustrial atrage după sine adoptarea
normelor comunitare şi, indirect, determină schimbări radicale uneori în domeniile
afectate.
Ca ultimă măsură, adoptarea normelor sanitar-veterinare privind sănătatea cărnii va
face „victime“ în domeniu abatorizării. Bogatul material normativ determină în primul rând
modul de organizare şi funcţionare a abatoarelor, care, în perspectivă, vor fi autorizate şi
cuprinse într-o listă transmisă Comunităţii Europene. Normativul prevede, în detaliu, tot ceea
ce trebuie să se regăsească într-un abator, de la materialele din care este construit şi culoarea
zugrăvelii până la modul de deschidere al toaletelor, al robinete care nu se vor atinge cu mâna
sau braţul şi pâna la perioada de odihnă de 24 de ore „prescrisă“ animalelor obosite înainte de
sacrificare.
Adoptarea tuturor normelor din domeniu va introduce noi standarde de calitate a
cărnii şi, indirect, prin cheltuielile de retehnologizare, va contribui la o potenţială creştere
a preţurilor. În momentul de faţă în Romania se regăsesc aproximativ 800 de abatoare,
dintre care, potrivit Asociaţiei Române a Cărnii (ARC), doar 4 sunt dotate conform
standardelor europene. Noul act normativ, atunci când va fi finalizat în aplicare, va aduce
calitatea cărnii româneşti la standardele sanitar-veterinare ale cerinţelor europene şi, chiar
dacă materialul tehnic pare foarte laborios, este destul de elastic.
Prin introducerea unei noi calităţi a cărnii vor exista şi mutaţii pe piaţa internă în
sensul dispariţiei unei părţi importante dintre abatoarele mici şi, poate, chiar mijlocii. Vor
exista şi cazuri în care unii proprietari îşi vor face calculele şi vor ajunge la concluzia că
efortul financiar nu merită sau că profitul este prea mic pentru a investi intr-o ulterioară
retehnologizare.
Condiţii speciale pentru autoriz area marilor abatoarelor . Pe lângă o serie
întreagă de condiţii care au caracter general, abatoarele trebuie să dispună cel puţin de
unele facilităţi şi utilităţi, care devin obligatorii în vederea autorizării şi funcţionării
acestora.
Dintre acestea, potrivit ORDINULUI nr. 401, din 5 septembrie 2002, a MAAP, cele mai
importante sunt:
a) - adăpostul să fie corespunzător sau, în cazul în care climatul permite, boxe de
aşteptare pentru animale; pereţii şi pavimentul acestora trebuie să fie rezistenţi,
impermeabili şi uşor de curăţat şi de dezinfectat; dotarea cu instalaţii pentru adăparea
animalelor şi, dacă este necesar, pentru furajarea acestora; trebuie să fie prevăzute cu
sistem de drenare a dejecţiilor la canalizare;
b) - spaţii pentru tăiere suficient de mari pentru ca activitatea ce urmează a fi
desfăşurată să se efectueze în condiţii corespunzătoare. În abatoarele în care se taie şi
porci trebuie să existe un spaţiu special destinat tăierii acestora. Totuşi un astfel de spaţiu
special nu este necesar dacă tăierea diferitelor specii are loc în diferite momente, iar în

64
acest caz opărirea, depilarea, curăţarea şi flambarea trebuie să fie efectuate în spaţii
speciale care sunt clar separate de linia de tăiere fie printr-un spaţiu deschis de cel puţin 5
metri, fie printr-un paravan de cel puţin 3 metri înălţime; suficient de mare şi rezervate
exclusiv pentru golirea şi curăţarea stomacurilor şi intestinelor.
Nu vor fi necesare spaţii separate dacă operaţiunile tehnologice la nivelul
stomacurilor sunt efectuate cu un echipament mecanic cu circuit închis, dotat cu un
sistem corespunzător de ventilaţie şi îndeplinind următoarele condiţii:
- utilajul trebuie să fie instalat şi să funcţioneze astfel încât operaţiunea pentru
separarea intestinelor de stomac, vidarea şi curăţarea stomacurilor să se efectueze în
condiţii de strictă igienă.
- locul de amplasarea a utilajului trebuie să fie un spaţiu special care să fie clar
separat de zonă în care se află carnea proaspătă; delimitarea se va face printr-un paravan care
are, de la paviment; o înălţime de cel puţin 3 metri şi împrejmuieşte întreaga zonă în care sunt
efectuate aceste operaţiuni; în cazul porcinelor această prevedere se va aplica atât pentru
prevenirea contaminării cărnii proaspete cât şi a organelor;
- proiectarea şi funcţionarea acestui utilaj trebuie să prevină eficient orice
posibilitate de contaminare a cărnii proaspete;
c) - instalarea unui ventilator care să elimine mirosurile şi orice risc de
contaminare prin aerosoli;
d) - utilajul trebuie să fie echipat cu un dispozitiv care permite evacuarea în
circuit închis a apelor reziduale şi a conţinutului gastric la un sistem de drenare;
e) - circuitul urmat de stomacuri către şi de la utilaj trebuie să fie net separat şi la
distanţă de circuitul urmat de altă carne proaspătă; imediat după ce au fost golite şi
curăţate, stomacurile trebuie să fie îndepărtate într-o manieră igienică;
f) - stomacurile nu trebuie să fie manipulate de personalul care lucrează cu carnea
proaspătă;
- personalul care manipulează stomacurile nu trebuie să aibă acces la carnea
proaspătă;
- prelucrarea intestinelor şi a stomacurilor, dacă aceasta este efectuată în abator,
se poate realiza într-un spaţiu care previne contaminarea încrucişată;
- prelucrarea şi curăţarea organelor, altele decât cele la care se referă punctul
precedent, incluzând un spaţiu separat pentru depozitarea capetelor la o distanţă suficient
de mare de alte organe, în cazul în care aceste operaţiuni sunt efectuate în abator şi nu se
execută pe linia de tăiere;
- depozitarea pieilor prelucrate, a coarnelor, a ongloanelor şi a părului, în cazul în
care acestea nu sunt îndepărtate direct din abator în ziua tăierii, în containere închise
ermetic, până la îndepărtarea lor;
d) - spaţiu separat pentru ambalarea organelor, dacă acest lucru este realizat în
abator;
e) - grajduri cu posibilităţi de închidere sau, dacă clima permite, şoproane situate
într-un loc special amenajat, cu drenare separată a dejecţiilor provenite de la animalele
bolnave sau suspecte; spaţii speciale care se vor putea închide, rezervate pentru tăierea
unor astfel de animale, depozitarea cărnii aflate sub sechestru sanitar veterinar şi a celei
declarate improprie pentru consumul uman.
- aceste spaţii rezervate pentru tăierea acestor animale nu sunt necesare într-o
unitate neautorizată de autoritatea veterinară competentă sau atunci când o astfel de tăiere
este realizată la sfârşitul tăierilor normale, cu condiţia să se ia toate măsurile pentru a
preveni contaminarea cărnii declarate proprie pentru consumul uman; în acest caz spaţiile
trebuie să fie curăţate şi dezinfectate în mod special sub supravegherea medicului
veterinar oficial înainte de a fi utilizate din nou pentru tăierea animalelor sănătoase;
f) - spaţii de frig suficient de mari, echipate cu linii aeriene şi/sau montaje
rezistente la coroziune, amplasate astfel încât să prevină contactul cărnii proaspete cu
pavimentele şi pereţii;
g) - mijloace de a controla accesul în şi din abator;
h) - o separare netă între zonele de lucru curate şi cele murdare ale clădirii, astfel
încât să se protejeze zonele curate de contaminare;

65
 i) - utilaje prin care, după asomare, prelucrarea să poată fi efectuată, în măsura în
care este posibil, pe animalul suspendat; în nici un caz animalul suspendat nu trebuie să
vină în contact cu pavimentul în timpul prelucrării;
j) - sisteme aeriene pentru manipularea ulterioară a cărnii;
k) - zonă specială pentru depozitarea bălegarului, dacă acesta rămâne în incinta
abatorului;
l) - spaţii suficient de mari şi dotate adecvat pentru decelarea Trichinellei spiralis,
atunci când examinarea este efectuată în unitate.
Condiţiile speciale pentru autoriz area abatoarelor de capacitate mic ă. Pe
lângă condiţiile generale, abatoarele de capacitate mică trebuie să aibă cel puţin:
a) - adăpost suficient de mare pentru animalele care sunt cazate peste noapte în
incinta abatorului;
b) - spaţiu de tăiere şi, având în vedere operaţiunile efectuate în timpul tăierii,
spaţii pentru derularea unor astfel de activităţi, suficient de mari pentru ca activitatea
efectuată să se realizeze în condiţii de igienă;
c) - spaţiu net separat, distinct, destinat pentru asomare şi sângerare;
d) - în spaţiul de tăiere, pereţi lavabili până la înălţimea de cel puţin 3 metri sau până
la tavan; în timpul tăierii trebuie să se asigure evacuarea eficientă a aburului;
e) - dispozitiv de asomare care să asigure o asomare eficientă, sistem de ridicare
şi agăţare a animalului în vederea prelucrării în condiţii de igienă; în nici un caz animalul
suspendat nu trebuie să vină în contact cu pavimentul în timpul prelucrării;
f) - spaţiu pentru refrigerare cu o capacitate suficientă, corelată cu specia şi
mărimea animalelor tăiate, cu spaţiu separat destinat depozitării carcaselor confiscate, cu
excepţia cazurilor în care sunt imediat expediate sub control oficial la o unitate
specializată pentru examene suplimentare.
g). - în spaţiul de tăiere se interzice golirea stomacurilor şi intestinelor, precum şi
depozitarea pieilor, coarnelor, ongloanelor şi părului de porcine; în spaţiul de tăiere
stomacurile şi intestinele pot fi curăţate în perioade diferite de perioadele de sacrificare.
h) - dacă conţinutul tractusului digestiv nu poate fi evacuat din incinta abatorului
în fiecare zi, acesta trebuie să fie depozitat într-un loc total separat.
i) - animalele aduse în spaţiile de tăiere trebuie să fie imediat asomate şi tăiate.
j) - animalele bolnave sau suspecte nu trebuie să fie tăiate în unitatea respectivă,
cu excepţia cazului în care a fost acordată o derogare de către autoritatea veterinară
competentă; când această derogare este acordată, tăierea trebuie să fie realizată sub
supravegherea autorităţii veterinare competente şi trebuie să fie luate măsuri pentru a
preveni contaminarea; spaţiile trebuie să fie curăţate şi dezinfectate în mod special, sub
supraveghere oficială, înainte de a fi reutilizate.
k) - abatoarele trebuie să fie prevăzute cu spaţii special amenajate şi dotate cu
posibilităţi de închidere sub cheie, la dispoziţia serviciului veterinar, pentru utilizare
exclusivă.

4.1.4. APTITUDINILE PENTRU PRODUCŢIA DE

CARNE A RASELOR LOCALE DE OVINE
Dintre toate rasele şi populaţiile de ovine autohtone, Merinos de Palas prezintă
aptitudinile cele mai bune pentru producţia de carne, după care urmează Merinos
transilvănean, Spanca, Ţigaia şi Ţurcana.
Merinos de Palas. Precocitatea ridicată, dezvoltarea corporală accentuată,
conformaţia specifică raselor cu aptitudini de carne, calitatea bună a carcasei şi a cărnii,
fac din Merinos de Palas o rasă apreciată şi pentru această producţie.
Tineretul ovin îngrăşat intensiv, realizează greutăţi corporale vii de peste 35 kg la
vârsta de 150 zile, rezultând sporuri medii zilnice mai mari de 220 g. Consumul specific
de hrană este de 5,5 U.N., iar după sacrificare se obţin carcase de bună calitate, cu mase
musculare evidente şi jigouri globuloase. La categoriile îngrăşate grăsimea subcutanată
este dispersată în strat uniform, iar cea interioară în cantităţi moderate.
Randamentul la sacrificare este diferit în funcţie de categoria de vârstă fiind
cuprins între 45 - 50 % în cazul tineretului din anul precedent şi 52 % la batali. Valorile

66
ridicate ale suprafeţei ochiului de muşchi, atestă faptul că la tineretul din această rasă
masele musculare sunt mai dezvoltate.
Rasa Merinos de Palas s-a dovedit a fi şi o foarte bună amelioratore a producţiei
de carne. Astfel, în vederea determinării gradului şi modului de influenţă a Merinosului
de Palas în ameliorarea producţiei de carne la alte rase autohtone, s-a constatat că în cazul
încrucişării cu Merinos transilvănean, la metişi, se ameliorează sporul mediu zilnic cu 3,7
% concomitent cu o reducere a consumului specific cu 3,4 % şi o creştere a
randamentului la sacrificare de 1,3 % la (Mochnacs, M., Taftă, V., Vintilă, I., 1978). În
cazul încrucişărilor cu oi Spancă s-a constatat că în timp ce sporul mediu zilnic creşte cu
16,2 % consumul specific şi randamentul la sacrificare rămân apropiate ca valoare.
Merinos transilvănean. Însuşirile pentru producţia de carne sunt inferioare celor
caracteristice Merinosului de Palas, dar superioare raselor Ţigaie şi Ţurcană. În condiţii
de îngrăşare intensivă şi semiintensivă, tineretul ovin aparţinând rasei Merinos
transilvănean realizează în mod obişnuit sporuri medii zilnice mai mari de 200 g, cu
limite cuprinse între 175 - 250 g. Consumul specific realizat, de tineretul ovin supus
îngrăşării, este cuprins între 5,5 şi 6,5 U.N. Carcasele şi carnea sunt de bună calitate şi
prezintă însuşiri organopleptice superioare.
Spanca. Efectivele aparţinând acestei populaţii au în general aptitudini bune
pentru producţia de carne. Tineretul ovin obţinut prin utilizarea la încrucişări a berbecilor
de rasă Merinos de Palas se pretează foarte bine la îngrăşarea de tip intensiv, iar carnea
rezultată în urma sacrificărilor are însuşiri calitative deosebite. Capacitatea de îngrăşare,
dar în mod deosebit structura fizică şi tisulară a carcasei, se îmbunătăţeşte considerabil
când, pentru obţinerea mieilor destinaţi îngrăşării, sunt utilizaţi berbeci aparţinând unor
rase specializate.
În cazul îngrăşării intensive, sporurile medii zilnice şi consumul specific au valori
ce le situează înaintea tineretului de rasă Ţigaie. De asemenea, în cazul aplicării unei
tehnologii de îngrăşare cu pronunţate caracteristici de intensivzare, rezultatele obţinute
demonstrează că tineretul aparţinând populaţiei de Spancă dispune de aptitudini bune
pentru producţia de carne.
Ţigaia. Referitor la aceasta, ţinându-se cont de faptul că este o rasă în tranziţie,
nu a făcut obiectul unui plan de selecţie şi ameliorare în direcţie creşterii precocităţii şi
aptitudinilor productive, însă, cu toate acestea, poate fi considerată ca bună producătoare
de carne.
Privitor la aptitudinile pentru producţia de carne a tineretului ovin de rasă Ţigaie,
numeroşi autori arată că acesta se pretează bine la îngrăşarea de tip semiintensiv şi
extensiv şi permite obţinerea unor rezultate foarte bune la îngrăşarea intensivă a metişilor
obţinuţi prin utilizarea la încrucişări pe linie maternă a oilor din această rasă cu berbeci
din tipuri caracterizate printr-un grad mai ridicat de precocitate şi cu aptitudini superioare
pentru producţia de carne (Raicu, E. 1968; Drăgănescu, C., 1970; Constantinescu, I. şi
colab. 1970; Taftă, V. şi colab. 1979; Mireşan, E., 1979; Pascal, C., 1997).
Producţia bună de lapte a oilor mame determină o viteză mare de creştere a mieiilor
aflaţi în perioada de alăptare, rezultând, astfel, sporuri importante de creştere în greutate.
Sporul mediu zilnic realizat la îngrăşarea intensivă sau semiintensivă este cuprins între
175 g şi 200 g în prima parte, după care la vârste mai mari de 4 luni şi la greutăţi de peste
30 kg scade la 125 - 135 g/zi. Consumul specific şi randamentul la sacrificare sunt de 6,5
U.N. şi respectiv 48 %. După sacrificarea tineretului ovin îngrăşat, carcasele rezultate
sunt de o calitate bună.
Ţurcana. Privitor la aptitudinile pentru producţia de carne, trebuie precizat faptul
că, efectivele aparţinând acestei rase, se caracterizează prin însuşiri inferioare tuturor
raselor crescute în ţara noastră. Viteza de creştere înregistrată la categoriile tinere are o
valoare relativ mică, fiind imprimată de caracterul tardiv al rasei.
Cu toate acestea, la îngrăşarea de tip intensiv, tineretul ovin aparţinând rasei
Ţurcană se comportă bine. Astfel, în condiţiile precizate, sporul mediu zilnic realizat este
cuprins între 150 şi 180 g, iar consumul specific 6,8 U.N. Carcasele rezultate sunt
deficitare sub aspectul conformaţiei, calităţii cărnii şi structurii fizice şi tisulare.

67
 Tab. 19. Principalii indici ai capacităţii de îngrăşare la tineretul ovin aparţinând raselor
autohtone
Merinos Merinos
Specificare U.M Spancă* Ţigaie Ţurcană
Palas transil.*
Spor mediu zilnic g 215 195 198 175 157
Consum U.N./kg spor - 5.89 6.12 5.94 6.05 6.42
Randament comercial % 53,49 51.00 53.50 48,65 42,15
Structura tisulară:
- carne % 64.54 60.30 56.18 54.87 53.08
- oase % 15.72 19.00 17.30 18.06 19.07
- grăsime % 15.94 15.17 20.10 16.28 17.95
Indici de interior
- epiplon % eddc3 1.20 1.50 2.66 1.42
- mezenter % 0.71 0.71 1.09 1.33 1.18
- pulmon % 2.13 1.70 1.90 1.97 2.09
- inimă % 0.80 0.69 0.68 0.57 0.52
- ficat % 2.35 2.60 2.60 2.28 2.16
Suprafaţa ochiului de muşchi:
-între coastele 5-6 cm2 8.04 12.63 11.61 6.41 6.07
-la nivelul ultimei 2
cm 14.56 - - 12.44 12.05
coaste
Notă: * După Ciolcă şi colab., Lucr. ştiinţ. I.C.P.C.O.C. Palas - vol. I, 1972

Calitatea carcaselor obţinute prin sacrificarea mieilor Ţurcană este inferioară altor
rase, carnea fiind din punct de vedere calitativ mediocră, cu gust şi miros specific. Indicii
carcasei au valori mici, însă din cercetările întreprinse până în prezent s-a constatat că la
metişii obţinuţi prin încrucişări cu alte rase aceste caracteristici se îmbunătăţesc
considerabil. Dacă comparăm aceste valori cu cele determinate pentru indivizii aparţinând
raselor de carne, datele respective sunt inferioare, însă, cu toate acestea, prin acţiuni
ferme de selecţie şi amelioarare, se pot îmbunătăţi toţi indicii prezentaţi.
La tineretul ovin aparţinând rasei Ţigaie şi populaţiei Spancă, cantitatea mai mare
de grăsime dispusă intra şi inter carcasă impune necesitatea valorificării la vârste mai
mici (150 zile), pentru a se evita ca prin continuarea îngrăşării să aibă loc depuneri şi mai
mari de seu.

4.1.5. APTITUDINILE METIŞILOR PENTRU

PRODUCŢIA DE CARNE
Organizarea producerii cărnii de ovine reprezintă o activitate susţinută şi
neîntreruptă de obţinere sistematică a mieilor adecvaţi (hibrizi) şi destinaţi exclusiv
îngrăşării. Indiferent de forma de proprietate, tineretul ovin obţinut într-un sezon de fătare
va fi supus unor aprecieri în urma cărora se va sTabelulili destinaţia acestora. Astfel,
circuitul tineretului va cunoaşte o ramificaţie importantă când se va sTabelulili care va fi
reţinut pentru prăsilă, în scopul înlocuirii categoriilor de ovine adulte reformate şi care
rămâne disponibil pentru carne. În cazul existenţei unor ferme specializate pentru
obţinerea mieilor hibrizi nu putem discuta de o anumită ramificaţie deoarece, după
înţărcare, toţi mieii vor fi destinaţi îngrăşării şi valorificaţi exclusiv pentru producţia de
carne.
Teoriile şi afirmaţiile conform cărora utilizarea pe linie paternă a berbecilor
aparţinând unor rase precoce, însă cu lâna mai groasă, pot deteriora alte însuşiri şi în mod
deosebit cele referitoare la calitatea lânii, nu-şi găsesc fundamentul în obţinerea metişilor
de carne, deoarece a organiza producerea cărnii la ovine înseamnă a produce în mod
sistematic miei hibrizi destinaţi exclusiv îngrăşării, iar carnea obţinută de la adulţii
reformaţi trebuie privită mai degrabă ca un subprodus, iar cea rezultată de la tineretul
îngrăşat ca o exploatare mixtă a oilor.
În Marea Britanie, când scopul principal al exploatării oilor este reprezentat de
producţia de carne nu se mai acordă atenţie lânii, iar principalul indicator de eficienţă
economică este reprezentat de numărul de miei vânduţi sau cantitatea de carne livrată
pieţii de la fiecare oaie din nucleul matcă.
În ultimele trei decenii, în ţara noastră, au avut loc diverse acţiuni de încrucişare
industrială între oile din rase şi populaţiile autohtone cu berbeci aparţinând unor rase
68
specializate pentru producţia de carne. Pe baza rezultatelor obţinute s-a constatat că
ovinele autohtone au o capacitate de combinabilitate ridicată, iar la metişii obţinuţi se
îmbunătăţeşte considerabil viteza de creştere şi precocitatea, se diminuează consumul
specific şi se corectează unele defecte ale carcaselor.
Astfel, în urma încrucişărilor industriale simple practicate între oi aparţinând
raselor autohtone Merinos de Palas, Ţigaie şi Ţurcană cu berbeci Texel şi Île de France,
se constată că, în toate cazurile, carcasele rezultate prin sacrificarea tineretului ovin metis
prezintă caracteristici mult îmbunătăţite. În general acestea, dar în mod deosebit cele
provenite de la loturile Texel x Ţigaie şi Texel x Merinos de Palas, precum şi cele
rezultate din sacrificarea indivizilor metişi Île de France x Merinos de Palas, aveau o
conformaţie caracteristică raselor specializate pentru producţia de carne.
Carcasele erau potrivit de lungi şi largi, coastele scurte şi arcuite, jigourile
globuloase, gâtul scurt şi gros, grăsimea de acoperire de culoare albă însă dispersată în
strat mic şi uniform, conferind astfel un aspect comercial remarcabil (Pascal, C., 1997).
De asemenea, la metişii obţinuţi, datorită dezvoltării mai accentuate a maselor musculare,
formele corporale erau mai rotunjite, spinarea şi şalele mai largi şi aveau o bună
dezvoltare a trenului posterior. În cazul mieilor metişi, datorită faptului că s-a îmbunătăţit
considerabil precocitatea, aceştia au ajuns într-un timp mai scurt la greutăţi optime de
sacrificare, aspect deosebit de important din punct de vedere economic.

Tabelul 20. Structura carcasei şi ponderea părţilor tranşate din carcasă la tineretul ovin de
rasă Merinos de Palas şi metişi (C., Pascal, 1997)

Merinos de Île de France x Texel x M. Palas

Specificare U.M Palas M. Palas
X ±sx X ±sx X ±sx
Greutatea carcasei kg 16,850 ± 0,325 20,220 ± 0,780 21,969 ± 0,405
Carnea din carcasă kg 12,140 ± 0,201 14,820 ± 0,617 15,980 ± 0,294
Oase din carcasă kg 3,220 ± 0,036 3,320 ± 0,249 3,685 ± 0,093
Grăsim5a din carcasă kg 1,490 ± 0,056 2,080 ± 0,134 2,304 ± 0,061
Carcasa fără grăsime kg 15,360 ± 0,007 18,140 ± 0,637 19,665 ± 0,404
Raport oase / carne - 1 : 3,65 1 : 4,463 1 : 4,336
Jigoul kg 4,630 ± 0,050 5,630 ± 0,163 6,021 ± 0,161
-carne kg 3,670 ± 0,045 4,610± 0,182 4,821 ± 0,130
-oase kg 0,960 ± 0,007 1,020 ± 0,014 1,200 ± 0,025
-raport oase / carne - 1 : 3,822 1 : 4,519 1 : 4,017
-participare în carcasă % 30,15 31,05 31,65
Cotlet I + II kg 2,480 ± 0,037 2,800 ± 0,124 3,080 ± 0,086
-carne kg 1,880 ± 0,032 2,300 ± 0,116 2,542 ± 0,062
-oase kg 0,600 ± 0,021 0,500 ± 0,107 0,538 ± 0,023
-raport oase / carne - 1 : 3,133 1 : 4,600 1 : 4,724
-participare în carcasă % 16,15 15,43 15,43
Gât şi spată kg 4,270 ± 0,079 4,910± 0,053 5,162 ± 0,139
-carne kg 3,390 ± 0,084 4,000 ± 0,146 4,175 ± 0,120
-oase kg 0,880 ± 0,038 0,910 ± 0,131 0,987 ± 0,029
-raport oase / carne - 1 : 3,852 1 : 4,395 1 :4,229
-participare în carcasă % 27,80 27,06 25,86
Cap de pipt şi fleică kg 3,980 ± 0,060 4,800 ± 0,157 5,402 ± 0,105
-carne kg 3,200 ± 0,038 3,910 ± 0,155 4,442 ± 0,026
-oase kg 0,780 ± 0,032 0,890 ± 0,176 0,960 ± 0,093
-raport oase / carne - 1 :4,102 1 : 4,393 1 : 4,627
-participare în carcasă % 25,90 26,46 27,06

69
 Comparând rezultatele obţinute, în cazul mieilor de rasă curată Merinos de Palas,
Ţigaie şi Ţurcană cu cele ale loturilor metise, se observă că prin utilizarea la încrucişări
industriale a berbecilor aparţinând celor două rase specializate pentru producţia de carne,
s-au înregistrat creşteri semnificative ale greutăţii carcaselor şi, au avut loc şi creşteri
considerabile, ale indicilor de calitate. În urma aplicării unei tehnologii de îngrăşare
intensivă identică atât în cazul hibrizilor rezultaţi din încrucişarea oilor autohtone cu
berbeci aparţinând celor două rase de carne, cât şi pentru tineretul aparţinând raselor
materne, carcasele rezultate în urma sacrificării metişilor au avut greutăţi superioare,
constatându-se diferenţe evidente în ceea ce priveşte conformaţia, compoziţia fizică şi
structură tisulară.
Analizând greutatea pricipalelor componente ale carcasei, respectiv carnea,
oasele şi grăsimea, precum şi raportul oase / carne, se constată că, în toate situaţiile, la
loturile metise, valorile determinate au fost superioare, comparativ cu cele înregistrate la
mieii de rasă curată. În cazul hibrizilor obţinuţi prin utilizarea la încrucişări a oilor
Merinos de Palas, comparativ cu mieii de rasă curată, diferenţele privitoare la greutatea
carcasei exprimate în valori relative, au fost superioare cu 19,96 % în cazul metişilor
obţinuţi cu Texel şi cu 14,50% la cei cu Île de France.
Prin sacrificarea mieilor hibrizi Texel x Ţigaie, carcasele obţinute prezentau o
conformaţie caracteristică, iar greutatea acestora a fost superioară cu 19,92 % faţă de cea
rezultată de la tineretul ovin Ţigaie rasă curată. De asemenea, carnea din carcasă prezenta
însuşiri organoleptice superioare.
Privitor la rasa Ţurcană, aceasta a reacţionat foarte bine la încrucişările
industriale practicate în vederea sporirii producţiei de carne. Astfel, comparativ cu lotul
martor format din miei rasă curată, prin sacrificarea tineretului ovin metis, carcasele au
avut greutăţi superioare cu 56,10 % în cazul hibrizilor Île de France x Ţurcană şi cu
65,70% la cei Texel x Ţurcană. Referitor la consumul specific de U.N. pe kg greutate vie,
la loturile hibride se înregistrearză o reducere de până la 15,90 %, aşa cum este cazul
metişilor obţinuţi din încrucişarea oilor Ţigaie cu berbeci Texel. La metişii rezultaţi din
încrucişarea oilor Ţurcană cu berbeci Texel şi Île de France, s-a constatat o îmbunătăţire
considerabilă a valorii randamentului la sacrificare, iar carcasele rezultate prezentau o
conformaţie compactă fiind largi şi acoperite cu un strat uniform de grăsime, excepţie
făcând principalele puncte de maniament unde aceasta era în depozite mai mari. Privitor
la aptitudinile pentru producţia de carne şi verificarea capacităţii combinative cu alte
tipuri de ovine, Merinos transilvănean a făcut obiectul celui mai amplu program de
cercetare. În acest scop, femelele aparţinând acestei rase au fost încrucişate cu berbeci din
rase recunoscute la nivel internaţional ca fiind amelioratoare a producţiei de carne.
Mieii loturilor experimentale au reprezentat diverse variante de metişi obţinuţi
prin încrucişările industriale practicate cu berbeci din rasele Suffolk, Merinofleisch şi
Berrichon du Cher. Rezultatele obţinute în timpul îngrăşării sunt redate în Tab. 19, iar din
studiul acestora se constată că toate loturile au înregistrat sporuri de creştere
asemănătoare. Între sporurile medii zilnice ale celor două tipuri de Merinos, cel de şes
realizează sporuri superioare cu 18,5 % faţă de cel de coline, de unde se poate desprinde
ideea că acestea se deosebesc între ele şi sub raportul precocităţii.
Dacă facem o comparaţie între loturile de metişi, varianta de încrucişare cu
Merinofleisch a Merinosului transilvănean tipul de coline se apropie foarte mult de
varianta obţinută prin încrucişarea tipului de şes cu aceeaşi rasă paternă (206 g respectiv
210 g). Practic, prin metisare s-a produs o diminuare a diferenţelor de precocitate dintre
variantele provenite din ecotipuri cu însuşiri diferenţiate, ceea ce presupune că fenomenul
de heterozis s-a manifestat mai puternic la metişii cu Merinosul de coline. Sub aspectul
capacităţii de valorificare a hranei s-a constatat că metişii cu Suffolk şi Merinofleisch
realizează consumurile specifice cele mai reduse. Astfel, varianta cu Suffolk a avut
consumul specific cu 8,5 % mai redus comparativ cu Merinosul transilvănean tipul de şes
şi cu 5% în varianta cu Merinofleisch.

70
 Tabelul 21. Structura carcasei şi ponderea părţilor tranşate din carcasă la tineretul ovin
de rasă Ţigaie şi metişi (C., Pascal, 1997)
Ţigaie Texel x Ţigaie
Specificare U.M
X ±sx X ±sx
Greutatea carcasei kg 15,310 ± 0,261 19,206 ± 0,342
Carnea din carcasă kg 11,227 ± 0,124 13,342 ± 0,252
Oase din carcasă kg 2,985 ± 0,105 3,350 ± 0,105
Grăsimea din carcasă kg 1,125 ± 0,045 2,514 ± 0,084
Carcasa fără grăsime kg 14,185 ± 0,211 16,692 ± 0,034
Raport oase / carne - 1 : 3,891 1 : 3,982
Jigoul kg 3,899 ± 0,070 5,081 ± 0,118
-carne kg 3,009 ± 0,069 4,030 ± 0,079
-oase kg 0,890 ± 0,034 1,051 ± 0,037
-raport oase / carne - 1 : 3,380 1 : 3,834
-participare în carcasă % 27,42 30,43
Cotlet I + II kg 2,186 ± 0,049 2,645 ± 0,047
-carne kg 1,698 ± 0,037 2,131 ± 0,050
-oase kg 0,488 ± 0,029 0,514 ± 0,018
-raport oase / carne - 1 : 3,479 4,145
-participare în carcasă % 15,41 15,85
Gât şi spată kg 4,380 ± 0,069 4,533 ± 0,088
-carne kg 3,563 ± 0,041 3,625 ± 0,066
-oase kg 0,817 ± 0,032 0,908 ± 0,29
-raport oase / carne - 1 : 4,361 1 : 3,992
-participare în carcasă % 30,87 27,16
Cap de pipt şi fleică kg 3,732 ± 0,054 4,433 ± 0,077
-carne kg 3,010 ± 0,041 3,556 ± 0,059
-oase kg 0,722 ± 0,025 0,877 ± 0,024
-raport oase / carne - 1 : 4,168 1 : 4,054
-participare în carcasă % 26,30 26,56

Prezentarea acestor date şi consideraţii pot servi ca puncte de reper în producerea

cărnii de ovine şi pot încuraja obţinerea mieilor hibrizi destinaţi în totalitate îngrăşării şi
valorificaţi pentru această producţie, contribuind astfel la eficientizarea creşterii şi
exploatării acestei specii. Metişii obţinuţi cu Berrichon au realizat un consum specific
apropiat de cel al Merinosului transilvănean din ecotipul de şes (6,30 faţă de 6,40 U.N.).
În cazul Merinosului transilvănean tipul de coline, metisarea cu Merinofleisch a adus o
reducere a consumului specific cu 8,0 %.
Tabelul 22. Structura carcasei şi ponderea părţilor tranşate din carcasă la
tineretul ovin de rasă Ţurcană şi metişi (C., Pascal, 1997)
Île de France Texel x
Specificare U.M Ţurcană x Ţurcană Ţurcană
X ±sx X ±sx X ±sx
Greutatea carcasei kg 9,680 ± 0,614 15,110 ± 0,410 16,040 ± 0,258
Carnea din carcasă kg 7,320 ± 0,480 10,930 ± 0,435 11,100 ±0,243
Oase din carcasă kg 1,970 ± 0,105 2,870 ± 0,081 2,825 ± 0,025
Grăsimea din carcasă kg 0,490 ± 0,019 1,310 ± 0,017 2,115 ± 0,043
Carcasa fără grăsime kg 9,190 ± 0,595 13,800 ± 0,394 13,925 ± 0,253
Raport oase / carne - 1 : 3,715 1 : 3,800 1 : 3,929
Jigoul kg 2,420 ± 0,135 4,027 ± 0,129 4,123 ± 0,105
-carne kg 1,862 ± 0,176 3,156 ± 0,102 3,292 ± 0,095
-oase kg 0,558 ± 0,023 0,871± 0,028 0,831 ± 0,017
-raport oase / carne - 1 : 3,36 1 : 3,623 1 : 3,961
-participare în carcasă % 26,41 29,18 29,6
Cotlet I + II kg 1,566 ± 0,095 2,290 ± 0,086 2,186 ± 0,018
-carne kg 1,236 ± 0,059 1,800 ± 0,765 1,698 ± 0,019
-oase kg 0,330 ± 0,005 0,440 ± 0,013 0,488 ± 0,015
-raport oase / carne - 1 : 3,745 1 : 3,730 1 : 3,479
-participare în carcasă % 17,00 16,60 15,70
Gât şi spată kg 2,415 ± 0,165 3,800 ± 0,086 3,837 ± 0,079
-carne kg 1,871 ± 0,133 3,051 ± 0,102 3,131 ± 0,083
-oase kg 0,544 ± 0,031 0,750 ± 0,021 0,706 ± 0,016
-raport oase / carne - 1 : 3,439 1 : 4,068 1 : 4,434
-participare în carcasă % 26,25 27,54 27,55
Cap de pipt şi fleică kg 2,789 ± 0,188 3,683 ± 0,105 3,779 ± 0,073
-carne kg 2,254 ± 0,134 2,944 ± 0,089 2,979 ± 0,133
-oase kg 0,535 ± 0,025 0,739 ± 0,016 0,800 ± 0,008
-raport oase / carne - 1 : 4,213 1 : 3,983 1 : 3,723
-participare în carcasă % 30,34 26,62 27,14

71
 Tabelul 23. Principalii parametri de producţie şi deviaţia procentuală la metişi
comparativ cu mieii de rasă curată (C., Pascal, 1997)
Spor mediu Randament Consum
Rasa maternă Rasa paternă
zilnic (± %) (± %) specific (±%)
Merinos de Palas Texel + 21,33 + 4,04 - 8,82
Île de France + 14,22 + 3,50 - 14,60
Île de France* - 2,11 + 4,31 + 6,78
Berricon* + 1,05 + 4,55 + 3,39
Merinos
M. Palas* + 3,68 + 2,54 - 3,39
transilvănean
Merinofleisch* + 5,26 + 7,64 - 3,39
Suffolk* + 6,84 + 5,49 - 5,09
B. Leicester* + 4,54 - 1,68 + 5,35
Merinofleisch* + 5,55 - 8,97 + 3,57
Lincoln* + 9,09 + 6,54 + 5,35
M. de Palas* + 16,16 0,00 + 1,78
Spancă
Southdown* + 21,21 - 5,61 + 3,57
Berrichon* + 23,73 - 8,79 0,00
Île de France* + 27,77 + 4,67 - 1,79
Suffolk + 34,34 + 6,54 - 3,58
Texel + 12,5 + 3,47 - 8,97
Île de France + 8,03 + 3,12 - 10,55
Ţigaie
Berrichon* + 4,97 + 4,73 - 11,29
Suffolk* + 9,39 + 4,62 - 12,91
Texel + 9,83 + 8,76 - 15,90
Île de France + 17,3 + 8,30 - 9,43
Ţurcană Southdown* + 4,70 + 0,59 - 9,53
B. Leicester* + 12,35 + 0,79 - 1,59
Suffolk* + 12,35 + 3,58 - 12,70
Notă: * Rezultatele obţinute la încrucişarea oilor autohtone cu berbecii din rasele paterne marcate sunt preluate
după Mochnacs şi colab., 1978;

Pe măsura majorării sporurilor în greutate, la metişi are loc o reducere a

consumului specific, în acest sens ordinea loturilor ar fi următoarea: Suffolk,
Merinofleisch şi Berrichon du Cher. Randamentul la sacrificare are valori ridicate şi
apropiate de cele caracteristice raselor precoce. Compoziţia tisulară a carcaselor prezintă
valori apropiate între variantele de încrucişare a Merinosului transilvănean de coline,
precum şi între acestea şi lotul martor. În aceste condiţii, rezultatele obţinute la îngrăşarea
mieilor Merinos transilvănean, din zonele de şes, sunt mulţumitoare, dar mai puţin
economice comparativ cu îngrăşarea metişilor.
Varianta de încrucişare a Merinosului transilvănean de coline cu Merinofleisch a
dat rezultate ce relevă faptul că între aceste două rase există o anumită capacitate
combinativă. Din greutatea totală a carcasei, procentual, părţile cu mase musculare de
calitate sunt superioarea la metişi comparativ cu Merinosul transilvănean. Majoritatea
metişilor obţinuţi prin utilizarea încrucişărilor industriale simple, au o intensitate de
creştere mai mare, datorită fenomenului de heterozis şi o capacitate superioară de
conversie a hranei. Randamentul la sacrificare este de asemenea superior, iar conformaţia
corporală este apropiată de cea carcateristică tipului de carne.
Tabelul 24. Rezultate obţinute pe durata îngrăşării mieilor metişi şi de rasă curată (după:
Maier, 1975)
Greutatea Greutatea Spor mediu
Varianta iniţială (kg) finală (kg) zilnic (g)
X ±sx X ±sx X ±sx
Suffolk x Merinos transilvănean 18,011±0,97 43,117±1,80 209 ± 8,92
Merinofleisch x Merinos
15,864±0,53 41,342 ±1,04 212 ± 7,81
transilvănean de şes
Berrichon du Cher x Merinos
15,864±0,53 41,342 ±1,04 212 ± 7,81
transilv. de şes
Merinos transilvănean de şes 18,305±0,35 42,147 ± 0,76 198 ± 6,08
Merinofleisch x Merinos
15,00 ± 0,58 40,366 ± 1,19 206 ± 10,0
transilvănean de coline
Merinos transilvănean de coline 14,576±0,38 34,776 ± 0,99 167 ± 7,33

72
 Tabelul 25. Compoziţia tisulară a carcasei (după: Maier, R., 1975)

Greut. Carne +
carcasă Carne Oase
Varianta Grăsime
(kg) (kg) % (kg) % (kg) %
Suffolk x Merinos
19,60 12,5 61,9 3,54 18,0 15,5 79,2
transilvănean de şes
Merinofleisch x Merinos
18,87 10,2 54,1 3,24 17,1 14,4 76,6
transilvănean de şes
Berrichon x Merinos
18,50 11,2 60,7 3,34 18,0 14,6 79,2
transilvănean de şes
Merinos transilvănean şes 17,40 9,9 57,4 3,02 17,3 13,0 74,0
Merinofleisch x Merinos
15,97 10,0 62,9 2,73 17,1 12,9 81,0
transilv. de coline
Merinos transilvănean
13,90 8,10 58,2 2,58 18,5 10,4 74,6
coline

4.1.6. ÎNSUŞIRILE FIZICE, CHIMICE ŞI NUTRITIVE

ALE CĂRNII ŞI GRĂSIMII DE OVINE
Într-un sens mai larg, noţiunea de carne cuprinde în cea mai mare parte ţesutul
muscular cu tot cu cel conjunctiv, osos, cu terminaţiile nervoase şi vasele sangvie. În sens
restrâns, noţiunea de carnea se referă la partea comestibilă rezultată din sacrificarea
animalelor, încluzând totodată şi ţesutul muscular. În urma tranşării carcaselor, la muşchi
aderă şi alte ţesuturi motiv pentru care în comerţ carnea poate fi diferenţiată astfel: carne
cu os, carne macră şi carne aleasă.
Din punct de vedere morfologic, ţesutul muscular este format din fascicole
primare, secundare şi terţiale încadrate în ţesut conjunctiv şi particole de grăsime. La
rândul său ţesutul conjunctiv îndeplineşte o funcţie nutritivă fiind format din colagen,
elastină şi reticulină, îmbibat cu lichid interstiţial şi are diverse roluri cum ar fi: de
susţinere, de unire şi separare a celulelor şi a fibrelor. Cantităţi mai mari de ţesut
conjunctiv se înregistrează la carnea provenită din sacrificarea tineretului ovin îngrăşat.
La oile adulte, datorită fixării calciului şi fierului, ţesutul conjunctiv este mai puţin
elastic.
În ceea ce priveşte ţesutul adipos, trebuie făcută precizarea că acesta este de fapt
un ţesut conjunctiv specializat în care se acumulează grăsimile rezultate în urma
proceselor meTabelulolice. La tineretul ovin supus îngrăşării ţesutul adipos se depune
mai întâi pe mezenter, apoi perirenal, inter şi intramuscular şi în final subcutanat. În
funcţie de modul de dispunere, grăsimea poate fi: pericorporală sau de acoperire; de
infiltraţie sau intaramusculară; internă sau de depozit.
Grăsimea dispusă între grupe diferite de muşchi determină marmorarea cărnii, pe
când cea depusă între fascicole musculare induce persălarea cărnii. Referitor la ţesutul
muscular, acesta constituie baza solidă a musculaturii somatice, reprezintând şi o parte a
aparatului locomotor având totodată şi rol de depozit în care se acumulează sărurile
minerale, care în anumite faze pot fi utilizate de unele ţesuturi pentru a preveni apariţia
unei carenţe minerale.
Însuşirile fiz ice şi or ganoleptice ale cărnii de ovine se referă la: culoare,
consistenţă, depuneri adipoase, fibrilaj (se apreciază pe carnea din carcasă), gust, miros,
suculenţă, şi frăgezime (se apreciază pe carnea preparată).
Culoarea conferă cărnii un aspect comercial deosebit, iar la ovine în funcţie de
rasă, sex, stare de sănătate, tip de alimentaţie şi alţi factori, carnea poate avea culoari
diferite de la roz - pal la roşu de diferite nuanţe.
În afară de aceşti factori un rol deosebit în imprimarea culorii cărnii îl are şi
cantitatea de hemoglobină şi pigmenţi. La categoriile tinere carnea are o culoare mai mai
deschisă pe când la animalele adulte aceasta este roşie de nuanţe închise.
Această însuşire se apreciază vizual sau în laborator cu ajutorul colorimetrului,
sau prin fotospectrometrie.
Consistenţa cărnii este influenţată de starea biochimică a maselor musculare. În
stare proaspătă şi maturată carnea prezintă o elasticitate pronunţată, revenind rapid la

73
forma iniţială după încetarea acţiunii unei forţe exterioare care a deformat-o în prealabil.
În funcţie de rezistenţa opusă la apăsare în zona internă a jigoului (m. gracilis şi m.
aductor), carnea poate fi calsificată astfel: moale, semitare şi densă.
Depunerile adipoase sunt corelate pozitiv cu suculenţa şi frăgezimea, împreună
imprimând cărnii un gust plăcut. Cantitatea de grăsime din carcasă este dependentă de
rasă, vârstă, sex, nivel de alimentaţie şi durata îngrăşării. Astfel, la rasele mixte, cum ar fi
de pildă Ţurcana, ponderea cea mai mare de grăsime este dispusă subcutanat, pe când la
rasele specializate pentru producţia de carne aceasta este uniform distribuită în carcasă,
iar la oile Kurdiuk depuneri adipoase mai insemnate au loc la nivelul trenului posterior.
Culoarea seului este albicioasă cu nuanţe gălbui, consistenţa tare şi sfărâmicios
după răcire. În ceea ce priveşte punctul de topire a seului aderent se înregistrază o
anumită variabilitate în funcţie de vârsta animalului sacrificat, temperatura de răcire,
temperatura de topire, etc.

Tabelul 26. Temperatura de topire şi răcire a grăsimii în raport cu vârsta

Oi Kurdiuk
Specificare
1 an 2 ani Adulte Oi Merinos Bovine
Temperatura de 34 36 41 44 31
topire
Temperatura de 22 24 29 31 36
răcire

Fibrilajul este influenţat de mărimea grăuntelui muscular sau de granulaţia

cărnii. Această însuşire este dependentă de fineţea şi modul de dispunere a fibrelor
musculare. Cu cât fibrilajul este mai mare cu atât bobul de carne este mai grosier, dând o
senzaţie de asperitate. Aspectul fibrelor musculare este fuziform, fiind acoperite de jur
împrejur de ţesut conjunctiv şi adipos.
Diametrul fibrelor musculare variază în raport cu vârsta, rasa, sexul şi greutatea
corporală a animalelor la sacrificare. Totalitatea datelor precum şi analiza acestora
confirmă faptul că, odată cu înaintarea în vârstă are loc o creştere a diametrului fibrelor
musculare. La metişi diametrul fibrelor musculare este mai redus comparativ cu mieii
aparţinând loturilor materne. Determinare fineţii fibrelor musculare se realizează în
condiţii de laborator efectuându-se la microscop peste 100 de citiri pe probe recoltate din
muşchiul longissimus dorsi.
Frăgezimea exprimă rezistenţa pe care o opune o probă de carne la tăiere,
rupere, presare sau zdrobire prin masticaţie. Această însuşire este dependentă de
diametrul fibrelor musculare, de cantitatea şi calitatea grăsimii de infiltraţie şi de valoarea
ţesutului conjunctiv.
La fel ca şi celelalte însuşire ale cărnii, aceasta este dependentă de o serie de
factori dintre care cei mai importanţi sunt: rasa, vârsta, sexul, tehnologia de îngrăşare,
regiunea anatomică şi modul de conservare a cărnii. Păstrarea cărnii timp de 15 - 20 zile
la o temperatură cuprinsă între 00 C şi + 40 C, contribuie la îmbunătăţirea frăgezimii, pe
când congelarea lentă faţă de cea rapidă diminuează această însuşire.
Suculenţa se apreciază concomitent cu masticaţia şi reprezintă însuşirea cărnii de
a reţine apa în anumite cantităţi. În afară de apa de constituţie, suculenţa este determinată
şi de cantitatea de grăsime infiltrată intramuscular. Carnea provenită din sacrificările
animalelor tinere aflate în stare bună de îngrăşare este mai suculentă comparativ cu cea
rezultată din sacrificarea celor adulte. Determinarea obiectivă a acestei însuşiri se face
utilizând compresometrul Gram-Hann.
Gustul cărnii este condiţionat de conţinutul în substanţe lichide, hidraţi de carbon
şi săruri minerale.
Aroma se apreciază concomitent cu gustul şi este dependentă de prezenţa
substanţelor volatile şi de stadiul de maturare a cărnii. Ambele însuşiri sunt influenţate de
sistemul de îngrăşare, felul furajelor administrate, vârsta şi nu în ultimul rând metoda
culinară utilizată în prepararea cărnii. Gustul, aroma sau savoarea, suculenţa şi
frăgezimea imprimă cărnii o palaTabelulilitate plăcută, uşor perceptibilă după frigare.

74
 Tabelul 27 a. Diametrul fibrelor musculare la tineret şi oi adulte, µ (C., Pascal, 1977)
Tineret
Specificare
2 luni 5 luni 6 luni 8 luni Adulte
Merinos de Palas 27,77 32,85 32,98 33,16 35,76
Spancă 28,18 - 31,88 34,16 35,95
Ţigaie 29,39 32,44 32,08 34,96 36,86
Ţurcană 30,76 33,65 - 35,47 39,44
F1 Texel x M. Palas 29,78 31,14 - 33,87 -
F1 Texel x Ţigaie 28,18 30,95 - 33,61 -
F1 Texel x Ţurcană 30,66 31,55 - 34,31 -
F1 Île de France x M.
29,97 31,76 - 34,08 -
Palas
F1 Île de France x
31,12 32,43 - 34,65 -
Ţurcană

Mirosul cărnii la oile adulte este specific, amoniacal. Acesta este mai intens la
berbeci şi la oile suferinde sau aflate într-o stare de întreţinere precară. La tineretul ovin
îngrăşat şi la cel aparţinând raselor precoce şi metişii acestora, carnea are însuşiri
organoleptice superioare iar mirosul este mult diminuat.
Compoziţia chimic ă şi valoarea nutritivă a c ărnii. Valoarea nutritivă şi
calitatea cărnii este determinată practic de compoziţia chimică şi în mod deosebit de
conţinutul în aminoacizi esenţiali, vitamine şi săruri. Compoziţa chimică deosebit de
complexă şi echilibrată a cărnii de ovine, îndeosebi în substanţe proteice, vitamine, săruri
minerale, determină valoarea nutritivă şi biologică a acestui produs. Datorită proporţiei
substanţelor nutritive componente şi digestibilităţii ridicate ale acestora, carnea de ovine
şi îndeosebi cea provenită de la tineret îngrăşat, prezintă însuşiri dietetice superioare,
fiind apreciată de către consumatori.
Componenţii principali ai cărnii sunt reprezentaţi de: apă, proteine, grăsimi,
săruri, substanţe minerale, vitamine şi unele enzime.
Apa conţinută de carnea din carcase este inclusă sub formă liberă, contribuind la
exprimarea frăgezimii şi suculenţei acesteia şi se găseşte în cantităţi mai mari în masele
musculare provenite din sacrificarea tineretului ovin.
Substanţele azotate sunt reprezentate în mare parte de proteinele formate din
diferiţi aminoacizi, peptide şi unele substanţe neproteice cum ar fi: ureea şi guanidina, iar
componentul principal al proteinei tisulare este reprezentat de globuline.
Lipidele de la nivelul fibrelor musculare sunt reprezentate de fosfatide şi sterine.
De asemenea, în ţesutul adipos se mai află şi diferite grăsimi neutre (Colomer R., 1972;
Taftă, V. şi colab., 1973; Sîrbulescu, V., şi colab 1983; Boufaria, M. şi colab. 1990).
Grăsimea de infiltraţie are o importanţă deosebită în determinarea calităţii cărnii,
deoarece influenţează atât gustul cât şi suculenţa.
Vitaminele întâlnite la carnea de ovine în proporţii mai mari sunt reprezentate de
către cele din complexul B, apoi urmează alte vitamine dintre care cele mai frecvent
întâlnite sunt A, C, PP, şi E. Totalitatea acestor vitamine la care se adaugă şi conţinutul
cărnii în unele enzime (lipaze, fosfataze, catalaze şi fosforilaze) contribuie la procesul de
maturare a cărnii, îmbunătăţindu-i totodată aroma şi gustul, frăgezimea şi suculenţa.
Compoziţia chimică a cărnii este influenţată de o serie de factori dintre care cei
mai importanţi sunt: rasa, vârsta, sexul, starea de întreţinere şi regiunea corporală. La
nivelul carcasei compoziţia chimică a cărnii este variabilă în raport cu regiunea tranşată.
Privitor la acest ultim aspect, carnea de pe flancuri şi coaste la specia ovină şi îndeosebi la
categoriile îngrăşate, este de regulă mai grasă comparativ cu cea din jigou. De asemenea,
la tineretul ovin îngrăşat conţinutul în apă, proteină şi săruri minerale este mai mare
comparativ cu valorile aceloraşi elemente determinate la oile adulte.

Tabelul 27 b. Conţinutul în vitamine şi săruri minerale a cărnii de ovine

Săruri minerale
Specia Vitamine (mg/100)
(mg/100)
B1 B2 B3 B6 B12 PP C Ca P Fe
Ovine 0,16 0,22 0,59 0,29 2,50 5,20 0,60 9,0 155 2,3
Bovine 0,07 0,15 0,41 0,32 2,70 4,20 1,00 10,0 149 2,7
Suine 0,80 0,19 2,00 0,53 - 4,30 0,80 8,0 157 2,3

75
 Compoziţia chimică a cărnii se poate determina fie pe probe separate prelevate
din diferite regiuni ale carcaselor, fie pe probe recoltate din cele mai reprezentative
porţiuni comerciale obţinute după tranşare, însă omogenizate. Potrivit datelor publicate în
diverse materiale de specialitate reiese că din punct de vedere al necesarului de
aminoacizi esenţiali, carnea de ovine satisface cerinţele minime fiziologice ale omului. La
fel ca şi în cazul altor însuşiri şi conţinutul în aminoacizi esenţiali din carnea de ovine,
este variabilă în funcţie de regiunea anatomică. Din datele prezentate se poate constata
conţinutul ridicat al cărnii în arginină (necesar desfăşurării spermatogenezei), leucină
(funcţie citogenică şi cu rol deosebit în procesele de creştere) şi lizină (rol în formarea
hematiilor) din jigou, antricot şi spată.
Compoziţia chimică a grăsimii la ovinele aflate în stare moderată de îngrăşare
cuprinde 12 % apă, 1,62 % proteină şi 86,38% substanţe grase, pe când la indivizii aflaţi
într-o stare de îngrăşare accentuată conţinutul în substanţe grase este mai mare, iar cel de
apă şi proteină este mai redus. Cea mai mare parte a grăsimii este reprezentată de
gliceride, steride, fosfolipide, la care se adaugă şi unii pigmenţi carotenoidici şi unele
vitamine liposolubile. Grăsimea oilor de tip Kurdiuk este mai bogată în acizd palmitic,
oleic, linoleic, iar cea de la oile Merinos în acizd stearic şi linoleic (Taftă, V., şi colab.,
1980). Concentraţia mărită în acid palmitic şi stearic contribuie la ridicarea temperaturii
de topire a grăsimii şi la creşterea consistenţei acesteia. În cantităţi moderate grăsimea are
un rol pozitiv, contibiund la imprimarea şi îmbunătăţirea unor însuşiri organoleptice,
precum şi la creşterea valorii energetice a cărnii.
Tabelul 28. Compoziţia chimică a cărnii în raport cu regiunea tranşată (% ) (C., Pascal, 1977)
Compoziţia Rasa
Regiunea
chimică Merinos de Palas Ţigaie Ţurcană
tranşată
Apă 67,79 ± 0,89 64,08 ± 0,79 67,78 ± 0,88
Substanţa uscată 32,21 ± 0,65 35,92 ± 0,40 32,22 ± 0,38
Proteină 17,37 ± 0,19 15,85 ± 0,19 15,85 ± 0,19
Jigoul Grăsime 13,74 ± 0,37 19,16 ± 0,97 15,46 ± 0,29
Săruri minerale 1,37 ± 0,03 0,91 ± 0,04 0,91 ± 0,04
Apă 69,53 ± 1,04 65,90 ± 0,86 65,20 ± 0,67
Substanţa uscată 30,47 ± 0,85 34,10 ± 0,43 34,20 ± 0,46
Proteină 16,90 ± 0,26 15,46 ± 0,26 14,56 ± 0,25
Spată Grăsime 12,64 ± 0,20 17,62 ± 0,47 18,62 ± 0,47
Săruri minerale 0,93 ± 0,02 1,02 ± 0,04 1,02 ± 0,05
Apă 56,85 ± 1,93 64,48 ± 0,80 66,47 ± 0,88
Substanţa uscată 43,15 ± 0,58 35,52 ± 0,38 33,53 ± 0,39
Proteină 18,25 ± 0,32 15,91 ± 0,20 15,91 ± 0,21
Cotlet
Grăsime 23,70 ± 0,82 18,68 ± 0,49 16,68 ± 0,40
Săruri minerale 1,20 ± 0,03 0,94 ± 0,03 0,94 ± 0,02
Apă 60,02 ± 0,05 62,22 ± 1,83 62,22 ± 1,25
Substanţa uscată 39,90 ± 1,39 37,78 ± 1,62 37,78 ± 1,73
Piept Proteină 18,00 ± 0,53 18,46 ± 0,45 16,46 ± 0,62
Grăsime 20,91 ± 0,79 18,36 ± 0,58 20,36 ± 0,69
Săruri minerale 1,07 ± 0,06 0,96 ± 0,03 0,96 ± 0,04

Valoarea calorică a cărnii de ovine este egală cu cea de vită, însă mai redusă
comparativ cu cea de porc, fiind diferită în funcţie de categoria de ovine îngrăşate. Astfel,
valoarea calorigenă a cărnii de ovine este de 1100 - 1280 cal./kg la cea de oi adulte; 1655-
1800 cal./kg la berbeci şi de peste 2500 cal./kg la batalii îngrăşaţi.

Tabelul 29. Conţinutul cărnii în aminoacizi esenţiali (% faţă de proteină)

Aminoacizi Regunea tranşată
esenţiali Jigou Antricot Spată Piept
Arginină 6,8 6,9 7,0 6,3
Histidină 2,5 2,5 2,6 2,3
Izoleucină 4,6 4,7 4,6 4,4
Leucină 7,2 7,0 7,7 6,8
Metionină 2,5 2,5 2,6 2,3
Lizină 7,7 8,0 8,0 7,3
Fenilalanină 3,7 4,0 3,8 3,8
Treonină 4,8 5,0 5,0 4,7
Triptofan 1,3 1,3 1,5 1,3
Valină 4,7 4,9 5,1 4,9

76
 Tabelul 30. Conţinutul de acizi din grăsimea exterioară la oile Kurdiuc şi Merinos
(după: P., Kiotkin)
Kurdiuk Merinos
Specificare
Punct de topire 36 46
Indice iod 35 24
Aizi saturaţi: - staric 26,8 33,4
- palmitic 19,8 18,9
- miristic 2,3 2,7
Acizi nesaturaţi: - oleic 35,6 30,3
- linoleic 4,1 2,3
- linoleinic 3,8 4,2
- palmitoleinic 2,5 2,0

Totalitatea însuşirilor organoleptice, valoarea nutritivă şi biologică, compoziţia

chimică şi însuşirile culinare remarcabile conferă cărnii de ovine o valoare comercială
deosebită, fiind căutată şi consumată adesea şi ca delicatesă.

4.1.7. CATEGORII COMERCIALE DE CARNE DE OVINE

Producerea diferitelor sortimente de carne de ovine are la bază o serie de factori
determinaţi în general de cerinţele masei largi a consumatorilor, la care se adaugă şi
gradul de economicitate ce poate fi atins în anumite situaţii. Referitor la cerinţele
consumatorilor se poate spune că în prezent acestea sunt foarte diversificate, fiind
determinate în mod direct de tradiţie, grad de civilizaţie, zonă geografică, climă, etc. Cu
toate acestea, conform ultimilor previziuni, preferinţele consumatorilor se îndreaptă în
general spre carnea obţinută din sacrificarea mieilor sau ale altor categorii tinere,
sacrificate însă până la vârsta de 1 an. Carnea de tineret ovin se obţine prin sacrificarea
următoarelor categorii de miei îngrăşaţi: miei cruzi (miei de o lună); miei de lapte
întârziaţi; miei de 100 zile; miei pentru carne macră; miei pentru carne grasă;
sacrificarea batalilor tineri. Fiecare din aceste categorii se caracterizează prin greutăţi şi
vârste optime de sacrificare, precum şi prin anumite caracteristici ale carcaselor obţinute
în urma sacrificării.
Carnea de miel crud sau de lapte rezultă din valorificarea încă din perioada de
alăptare, la vârste de 30 - 45 zile şi la greutăţi de 8 - 12 kg, a mieilor aparţinând raselor
locale şi la 18 - 23 kg dacă provin din rase precoce sau din metişi industriali. Carcasele
obţinute au în general greutăţi reduse (4 - 12 kg), iar conformaţia lor şi gradul de
dezvoltare diferă în raport cu rasa şi dezvoltarea corporală a mieilor la data sacrificării.
Carnea din carcasă este slabă, fragedă, suculentă, cu un gust plăcut. Datorită
faptului că alimentaţia de bază este reprezentată în cea mai mare parte de laptele matern şi
concentrate, carnea nu are miros specific, fiind însă de culoare deschisă (roz de diferite
nuanţe). Fibrele musculare sunt fine şi moi, carnea are un conţinut ridicat de apă şi
colagen, ceea ce îi conferă o valoare calorică, nutritivă şi dietetică redusă.
În general producerea unei cantităţi mari de carne de acest tip, este neeconomică
deoarece mieii sunt sacrificaţi exact când energia de creştere este maximă, pierzându-se
astfel, în cazul fiecărui miel sacrificat, peste 10 - 15 kg carne în carcasă comparativ cu
cantitatea de carne obţinută de la mieii sacrificaţi la vârste de 4 - 6 luni.
În aceste condiţii, mai indicată ar fi creşterea mieilor pe bază de lapte matern şi
administrarea furajelor concentrate şi a masei verzi, la discreţie, până la vârsta de 2 - 3
luni. Astfel, greutatea vie a mieilor depăşeşte adesea 18 kg chiar şi în cazul celor
aparţinând unor rase semitardive şi tardive, obţinându-se de la fiecare miel valorificat
carcase mai mari cu peste 8 kg. Cu toate acestea, consumul cărnii de miel crud are în
general un caracter sezonier, fiind solicitate în special carcasele cărnoase, dar nu prea
grase. Acest tip de carcasă nu reprezintă un articol în comerţul mondial, însă este preferat
şi consumat cu plăcere îndeosebi în România, Bulgaria, Italia, Grecia, Franţa, Spania şi
Portugalia.
Carnea de miei de lapte întârziaţi provine îndeosebi din sacrificarea mieilor din
turmele exploatate pentru lână. Valorificarea acestora se face de regulă după înţărcare
când, în funcţie de unele caracteristici bazate pe anumite aprecieri, se face şi

77
sTabelulilirea destinaţiei acestora. Greutatea carcaselor rezultate diferă deoarece vârsta de
sacrificarea variază între 6 şi 12 săptămâni şi la greutăţi vii cuprinse între 15 kg şi 20 kg.
Carcasele obţinute au greutăţi de 7 - 11 kg, sunt lungi, adânci şi înguste, cu forme osoase
proeminente, musculatura insuficient dezvoltată dar bine conturată. Seul are o culoare
albă şi este dispus aproape uniform pe suprafaţa externă a carcasei. Deşi acest tip de carne
prezintă unele carcateristici superioare comparativ cu cea provenită de la mieii cruzi,
cererea pieţei este inconstantă pe durata unui an, consumul cel mai mare se înregistrază
deobicei în lunile de primăvară.
Carnea de m iel de 100 z ile rezultă din sacrificarea mieilor proveniţi din fătările
timpurii (noiembrie - decembrie) şi valorificaţi de regulă primăvara în lunile martie -
aprilie când cererile înregistrate pe piaţă ating valori maxime. Sacrificarea se face la
vârsta de 14 - 16 săptămâni când aceştia au, în cazul aplicării unei tehnologii de îngrăşare
adecvată, greutăţi corporale de 25 - 35 kg şi de 20 - 25 kg în situaţia parcurgerii unei
creşteri şi întreţineri obişnuite. În urma sacrificărilor rezultă carcase largi, cu greutăţi de
14 - 18 kg, cu un aspect comercial corespunzător, cu jigouri globuloase, o bună
dezvoltare a regiunilor cu mase musculare de calitate superioară şi un randament la
sacrificare mai mare. Carnea din carcasă este de culoare roză, suculentă, uşor digestibilă
cu gust şi aromă plăcută, fiind preferată de consumatori şi solicitată pe toată durata
anului. Seul este de culoare albă, dispus uniform pe suprafaţa carcasei, iar rinichii sunt
acoperiţi în totalitate cu grăsime. Această categorie de carne se obţine de la mieii metişi
simpli şi dubli ai raselor de carne sau de la mieii raselor precoce capabili să atingă la 100
- 130 zile greutăţi corporale de peste 30 kg.
Dintre rasele autohtone se pretează la acest tip de îngrăşare Merinosul de Palas,
Merinosul Transilvănean şi metişii industriali obţinuţi prin încrucişarea berbecilor din
rasele de carne cu femele aparţinând tuturor raselor locale. Ca exterior, mieii de 100 de
zile trebuie să aibă o dezvoltare corporală armonioasă, cu dimensiunile de lărgime,
adâncime şi perimetre pronunţate, să fie scurţi pe picioare şi cu trenul posterior foarte
dezvoltat. În scopul obţinerii lor, hrana de bază o poate reprezenta laptele matern şi
administrarea de furaje combinate care să permită realizarea unor sporuri medii zilnice de
peste 250 g.
Carnea de miel îngrăşat pentru carne macră ocupă al doilea loc ca pondere şi
interes din partea consumatorilor. La noi în ţară este cunoscută sub denumire de carne de
tineret ovin îngrăşat, denumire care însă nu indică întrutotul scopul pentru care se
produce această categorie de miel. Scopul final este de obţinere a cărnii macre şi în
special a celei de jigou, linie superioară, spată şi piept, care sunt foarte mult solicitate pe
pieţele din Franţa, Elveţia, Germania, Anglia, etc.
Carnea de miel îngrăşat pentru carne macră rezultă din sacrificarea animalelor
tinere în vârsta de 6 - 7 luni şi la greutăţi de 35 - 40 kg în cazul tineretului îngrăşat
intensiv şi de 30 - 35 kg în situaţia celor supuşi unor tehnologii de îngrăşare de tip
semiintensiv. Carcasele rezultate au greutăţi cuprinse între 15 - 22 kg, o conformaţie
caracteristică, spinarea şi şalele sunt potrivit de lungi însă largi, trenul posterior mai
dezvoltat şi cu jigouri rotunde. Carnea este uşor persălată şi fragedă, suculentă, cu gust şi
aromă deosebită, cu un conţinut moderat de grăsime în funcţie de starea de îngrăşare.
Pentru obţinerea acestei categorii de miei este necesar ca îngrăşarea să înceapă la vârsta
de 35 - 60 zile, când are loc, de obicei, înţărcarea acestora.
Mieii pentru carne gras ă. Carnea de miel gras asigură actualmente cea mai
mare parte din producţia mondială de carne, constituind totodată şi mijlocul cel mai
eficient de valorificare a fondului biologic de care dispun marea majoritate a fermelor de
ovine. În ceea ce priveşte producţia de carne prin, îngrăşarea tineretului ovin, un interes
deosebit îl reprezintă maturarea chimică a carcasei. Astfel, Preston, şi Willis citaţi de Gh.,
Sandu (1993) fixează momentul maturării chimice a carcasei când viteza de creştere a
grăsimii depăşeşte viteza de creştere a musculaturii, moment în care animalele trebuie
sacrificate. Această maturare chimică a carcasei apare şi ca o consecinţă a faptului că
ţesuturile şi organele au ritm de creştere diferit, determinând astfel schimbări de
conformaţie şi compoziţie a corpului concomitent cu înaintarea în vârstă. În aceste
condiţii, un rol deosebit îl are stabelulilirea momentului optim de sacrificare. Astfel,
cercetările desfăşurate au scos în evidenţă fapul că prelungirea îngrăşării determină o

78
creştere a ponderii grăsimii şi a unor regiuni mai puţin valoroase (regiunea coastelor), iar
prin sacrificările timpurii se obţin carcase cu o proporţie mai mare a oaselor.
Stabelulilirea vârstei optime de sacrificare specifică fiecărei rase sau grupă de metişi
devine o necesitate de prim ordin.
Pentru a releva importanţa în obţinerea carcaselor cu carne grasă este suficient să
amintim că în ţări cum ar fi Anglia, Franţa şi Noua Zeelandă s-au creat rase de oi
specializate în producerea mielor destinaţi acestui scop. Carnea obţinută este extrem de
apreciată pe pieţele din Asia, Statele Unite, Anglia, Noua Zeelandă şi ţările arabe.
Carcasele obţinute au greutăţi de 20 - 35 kg, sunt de regulă compacte, lungi, largi, adânci
şi cu forme rotunde. Trenul posterioar este bine dezvoltat, cu masele musculare
proeminente şi extinse până la jaret. Carnea este de culoare roz deschis, marmorată, cu
grăsime dispusă şi printre pachetele de muşchi, cantităţile fiind mai mari în partea
interioară a carcasei.
În vederea obţinerii acestui tip de carcase mieii sunt valorificaţi, la vârsta de 6 - 8
luni, atunci când au greutăţi vii de cca. 40 kg. Obţierea mieilor care vor fi valorificaţi
pentru carne grasă se bazează de obicei pe o tehnologie proprie, dar se poate realiza şi
prin prelungirea duratei de îngrăşare a mieilor de 100 zile sau a celor pentru carne macră.
Tehnologia specifică poate începe imediat după înţărcarea mieilor când aceştia au trecut
deja la consumul tuturor sortimentelor de furaje. La sacrificare, mieii graşi sunt
caracterizaţi prin masivitate corporală şi o bună dezvoltare a tuturor regiunilor care
prezintă importanţă în producţia de carne. Corpul este cilindric, cu membre scurte şi cu
proeminenţele osoase învelite într-un strat subţire de ţesut adipos subcutanat.
Carnea de batal tân ăr rezultă ca urmare a sacrificării masculilor castraţi la
vârste mici şi exploataţi pentru producţia de lână până la a doua sau a treia tundere, după
care sunt valorificaţi pentru producţia de carne la o greutate corporală de 50 - 60 kg. Cu
toate că la final carcasele şi carnea din carcasă prezintă o serie de însuşiri superioare,
producerea acestui tip de carne este neeconomică deoarece învestiţiile suplimentare,
făcute prin prelungirea duratei creşterii şi exploatării, nu sunt recuperate prin valorificarea
producţiei de lână.
Carnea de ovine adulte rezultă prin sacrificarea oilor adulte şi a berbecilor
reformaţi. De regulă, vârsta la care se face valorificarea pentru carne a categoriilor de
ovine adulte este de peste 5 ani, dar pot fi întâlnite şi situaţii când oile sunt reformate, din
diferite motive, şi la vârste mai reduse.
În vederea îmbunătăţirii însuşirilor calitative ale carcasei, şi maselor musculare
din carcasă, este necesar ca oile adulte reformate să fie supuse unei tehnologii de
,,recondiţionare” sau îngrăşare semiintensivă cu o durată totală de 60 - 80 zile, bazată pe
întreţinerea oilor pe păşuni de bună calitate şi, după caz, prin completarea necesarului de
substanţe nutritive prin administrarea unor furaje concentrate. Cu toate că aplicarea unei
tehnologii de tip intensiv poate scurta durata de recondiţionare, aceasta nu este economică
deoarece presupune întreţinerea în sTabelululaţie şi administrarea unor cantităţi mai mari
de fânuri sau masă verde, precum şi a unor cantităţi superioare de concentrate, mărindu-i
astfel costul de obţinere.

4.1.8. APRECIEREA CALITĂŢII OVINELOR

VALORIFICATE PENTRU CARNE
Valoarea comercială a cărnii obţinută de la ovinele aflate într-o anumită stare de
îngrăşare este condiţionată de o serie de factori şi indici calitativi şi cantitativi. În
ansamblul lor aceşti indici privesc în general gradul de îngrăşare, conformaţia carcasei,
greutatea carcasei, randamentul la sacrificare, cantitatea de carne din carcasă, cantitatea
de grăsime şi infiltraţia acesteia, cantitatea oaselor şi a părţilor ce nu pot fi valorificate.
Comparativ cu alte specii, sTabelulilirea gradului de îngrăşare la ovine este mai
dificil de realizat, deoarece prezenţa lânii, atât la categoriile de tineret cât şi la cele adulte,
maschează în bună parte conformaţia animalului. Între conformaţia animalelor şi cerinţele
privind aspectul comercial al carcasei şi indicii de calitate, există o legătură strânsă. În
aceste condiţii, este absolut necesar ca în selecţia ovinelor pentru producţia de carne să se
ţină cont şi de aceste aspecte. În condiţii practice, gradul de îngrăşare pe animalul viu se
poate aprecia utilizând în acest scop metode subiective şi obiective.
79
 Aprecierea subiectivă vizează determinarea conformaţiei corporale şi a stării de
îngrăşare. Această apreciere se execută cu ajutorul organelor de simţ şi constă în palparea
principalelor regiuni cu mase musculare bogate şi a punctelor de maniament, acordându-
se note într-o anumită scară ce diferă de la ţară la ţară. Îndiferent de categoria de ovine, în
scopul aprecierii subiective a gradului de îngrăşare se examinează următoarele regiuni
corporale: spinarea, şalele, jigoul; pieptul şi spata.
Spinarea şi şalele; la ambele regiuni se
apreciază lărgimea şi lungimea, precum şi gradul
de acoperire cu mase musculare a apofizelor
transverse, delimitarea începând cu regiunea
şalelor până la mijlocul marginii posterioare a
spetei.
Jigoul se apreciază după lărgimea dintre
membrele posterioare, sau proeminenţa maselor
musculare din această regiune. Aprecierea se face
prin examinarea cu ambele mâini, palpând
musculatura din regiunea crupei, fesei, coapsei,
până la trecerea spre gambă.
Pieptul se examinează în funcţie de
Fig 53. Aprecierea stării de îngrăşare
prin palapare proeminenţă şi gradul de descindere a maselor
musculare, sau în funcţie de lărgime dintre
membrele anterioare.
Spata se apreciază fie prin sTabelulilirea gradului de îmbrăcare în mase
musculare, fie privind proeminenţa laterală a acesteia. Pentru o mai mare exactitate în
determinarea gradului de îngrăşare pe animalul viu, aceste aprecieri sunt completate şi cu
examinarea principalelor puncte externe de maniament (spinarea şi şalele, pieptul, pliul
cozii şi regiunea ingvinală).
Spinarea şi şalele sunt zone cu depuneri însemnate de seu, în special la femelele
aflate într-o stare de întreţinere foarte bună.
La piept, depunerile de grasime sunt localizate în porţiunea proeminentă şi sunt
mai însemnate cantitativ la masculi.
Pliul cozii este un punct tipic de maniament, iar examinarea se face prinzând în
palmă cuta de piele care în stadiu avansat de îngrăşare este plină şi cu o consistenţă
diminuată. Fac excepţie de la examinare depozitul de grăsime de la baza cozii categoriile
de ovine aparţinând rasei Karakul şi altor rase la care, acumularea adipoasă din această
regiune constituie o rezervă biologică. Aprecierea conformaţiei se efectuează vizual şi se
stabelulileşte în funcţie de aspectul general şi separat al diferitelor regiuni corporale. În
scopul ameliorării conformaţiei corporale a ovinelor exploatate îndeosebi pentru
producţia de carne, o atenţie deosebită trebuie acordată selecţiei, fiind reţinute în acest
scop doar ovinele care prezintă o anumită tipicitate a regiunilor corporale bogate în mase
musculare, ţinându-se totodată seama şi de principalele calităţi şi defecte ale acestora.
Calitatea cărnii se apreciază pe baza corelaţiilor ce se sTabelulilesc între aceasta şi
conformaţia corporală precum şi în funcţie de dezvoltarea principalelor regiuni cu mase
musculare de calitate superioară.

Tabelul 31. Caracteristicile regiunilor corporale şi parametrii de apreciere pentru oile de carne
Regiunea corporală Calităţi Defecte
Cap Relativ scurt şi fin Lung, grosolan
Gros, larg, descins, cu masele
Gât Lung, strâmt
musculare proeminente
Slab exteriorizat, strâmt,
Torace Convex, larg şi descins
şi puţin adânc
Largi, drepte, bine acoperite cu mase
Spinare şi şale Prea scurte şi înguste
musculare

În prezent, pentru aprecierea stării de îngrăşare pe animalul viu, este utilizată cu

succes metoda ecografică. Această metodă este expeditivă, uşor de realizat şi permite

80
obţinerea unor rezultate apropiate de situaţia concretă. Metoda se bazează pe emisia de
către un transductor aplicat pe corpul animalului în regiunea corporală dorită, unor unde
sonore, iar imaginea obţinută este proiectată pe un ecran.
Aprecierea obiectiv ă este absolut necesară în cazul lucrărilor de selecţie şi
constă în cântărirea şi măsurarea unor regiuni corporale şi în special a celor care au
valoare coeficientului de heritabelulilitate mare, cum ar fi: lungimea, lărgimea şi
adâncimea trunchiului, lărgimea corpului între spete, lărgimea corpului între punctele cele
mai proeminente de la nivelul ultimei coaste, lungimea internă a pulpei, perimetrul mare
şi mic al pulpei şi lungimea metacarpului.
Aprecierea stării de îngrăşare a ovinelor se poate realiza şi pe seama dezvoltării
corporale, exprimată în greutatea vie, determinată la sfârşitul perioadei de îngrăşare sau
recondiţionare. În funcţie de aceste aprecieri, pe baza mai multor criterii, indivizii
examinaţi pot fi încadraţi pe clase de calitate. Pentru mieii de lapte, tineretul ovin îngrăşat
(femele şi masculi castraţi sau nu, având apăruţi cel mult cleştii permanenţi) şi batali,
cerinţele de încadrare în clase de calitate sun redate în cele ce urmează.
* Mieii de lapte întrunesc o singură categorie de calitate şi vor trebui să
prezinte un grad apreciabil de îngrăşare, cu un format corporal rotunjit, corpul bine
îmbrăcat cu muşchi, punctele de maniament uşor de evidenţiat în regiunea lombară,
spinare, piept, spată şi la baza cozii.
* La tineretul ovin îngrăşat sunt două clase de calitate.
Calitatea I. Include animalele bine îngrăşate, cu corpul rotunjit şi mase
musculare bine dezvoltate, iar apofizele spinoase ale vertebrelor dorso-lombare acoperite
de musculatură. La palpat, grăsimea de sub piele şi de la baza cozii este uşor de
evidenţiat.
Calitatea a II-a. În această categorie de calitate pot fi încadrate ovinele normal
dezvoltate, exprimând caracteristicile animalelor aflate în curs de creştere şi îngrăşare.
Apofizele spinoase ale vertebrelor dorso-lombare sunt bine acoperite cu carne.
* În categoria ovine adulte sunt incluse animalele în vârstă de peste 18
luni, femele şi masculi castraţi sau nu, iar pentru a le încadra într-o categorie de calitate
trebuie să prezinte anumite caracteristici uşor de pus în evidenţă cu prilejul aprecierilor
subiective.
Calitatea a I. Cuprinde animalele bine îngrăşate, având corpul rotunjit şi masele
musculare dezvoltate. Apofizele spinoase ale vertebrelor dorso-lombare sunt bine
acoperite de mase musculare. La palpat, grăsimea de sub piele şi, îndeosebi cea din
regiunea lombară şi de la baza cozii, este uşor de evidenţiat.
Calitatea a II-a. La indivizii incluşi în această grupă, trunchiul are unghiurile
osoase evidente, musculatura este în general bine dezvoltată, apofizele spinoase ale
vertebrelor dorso-lombare proeminente. Grăsimea de sub piele se simte la baza cozii şi
mai puţin în regiunea şalelor.
Calitatea a III-a. La animalele încadrate în această clasă de calitate, musculatura
este slab dezvoltată, iar trunchiul are unghiurile osoase reliefate. Grăsimea de sub piele se
simte foarte puţin şi doar la baza cozii. În cazul batalilor, se impune a fi făcută precizarea
că aceştia trebuie să prezinte un grad mai avansat de îngrăşare, aspect subliniat şi de
punerea în evidenţă a unui număr mai mare de maniamente şi anume:
- pentru calitatea I, maniamente uşor de evidenţiat la baza cozii, regiunea şalelor,
spinării, pieptului şi spetei;
- pentru calitatea a II-a, maniamente uşor de evidenţiat la spinare, şale şi la baza
cozii;
- pentru subcalitatea a II-a, maniamente neevidente.

4.1.9. FACTORII CARE CONDIŢIONEAZĂ PRODUCŢIA

DE CARNE LA OVINE
Producţia cantitativă şi calitativă de carne este influenţată de o serie de factori de
natură diferită. Din totalitatea acestora, în condiţionarea producţiei de carne un rol
deosebit îl joacă următorii factori: rasa, individualitatea, sexul, tipul de fătare, vârsta,
starea de sănătate, condiţiile de mediu extern, alimentaţia şi tehnologia de creştere

81
aplicată. În funcţie de natura lor, aceşti factori pot fi grupaţi astfel: genetici, de mediu
intern şi de mediu extern.
Factorii genetici condiţionează adesea obţinerea unor cantităţi sporite de carne.
Rasa îşi exercită influenţa prin gradul său specific de precocitate, determinând
viteze de creştere diferenţiate la tineretul ovin. Astfel, la rasele precoce specializate
pentru producţia de carne şi de format mai mare (Île de France, Texel, Lincoln, Suffolk,
Berrichon du Cher), mieii au o viteză de creştere superioară în raport cu cei aparţinând
altor rase. În cazul raselor neameliorate, precum şi a celor tardive, parametrii înregistraţi
sunt inferiori celor specifici raselor specializate. Mai mult de cât atât, în cazul raselor
caracterizate printr-un grad ridicat de rusticitate se manifestă o tendinţa accentuată de
depunere în carcasă a unor cantităţi mai mari de grăsime şi oase în detrimentul porţiunilor
comerciale valoroase, detrminând astfel obţinerea unor carcase inferioare calitativ. Ca
metodă eficientă de ameliorare rapidă a acestor neajunsuri şi în special de îmbunătăţire a
vitezei de creştere pot fi utilizate încrucişări între rase diferenţiate genetic şi valorificarea
din plin a efectului heterozis. Reuşita în această acţiune depinde foarte mult de abilitatea
crescătorului în căutarea şi alegerea combinaţiilor cele mai reuşite. Legat de aceste
aspecte, trebuie făcută precizarea că în ţara noastră, până în prezent, punerea în evidenţă a
efectului heterozisului şi folosirea acestuia în scopul creşterii producţiei de carne s-a
reuşit în puţine cazuri.
Individualitatea. Indiferent de gradul de ameliorare, în cadrul fiecărei rase pot fi
identificaţi o serie de indivizi ce prezintă aptudini superioare pentru producţia de carne
comparativ cu congenerii lor. Prin identificarea acestor plus variante pot fi constituite
nuclee care, ulterior pot servi la obţinerea unei descendenţe cu o precocitate pronunţată şi
cu aptitudini mai dezvoltate pentru producţia de carne.
Sexul şi tipul de fătare. Comparativ cu femelele şi produşii obţinuţi din fătări
multipare, masculii şi mieii proveniţi din fătări unipare au de regulă o viteză de creştere
mai mare şi o capacitate de îngrăşare superioară.
Factorii de mediu intern sunt implicaţi direct în evoluţia ulterioară a indivizilor,
condiţionând totodată cantitatea şi calitatea producţiei de carne obţinută.
Vârsta. Acest factor influenţează potenţialul de creştere şi îngrăşare a diverselor
categorii de ovine. De asemenea, de acest factor se leagă şi capacitatea de conversie a
hranei, categoria comercială de carcasă rezultată, structura fizică şi tisulară a carcaselor.
În cazul îngrăşării tineretului ovin toate aceste aspecte sunt superioare comparativ cu alte
categorii de ovine.
Starea de sănătate şi fiziologică condiţionează în mod direct calitatea carcaselor.
În cazul animalelor sănătoase se înregistrează un ritm normal de creştere şi îngrăşare, iar
carnea din carcasă prezintă însuşiri organoleptice superioare.
Factorii de mediu extern condiţionează obţinerea unor producţii superioare de
carne.
Vegetaţia, solul şi clima. Zonele cu un climat oceanic în care vegetaţia este
abundentă oferă condiţii optime pentru creşterea şi exploatarea raselor specializate pentru
producţia de carne.
Nivelul de alimentaţie şi tehnologia aplicată. În cazul administrării unor raţii cu
o structură adecvată pentru fiecare categorie de ovine şi etapă tehnologică, rezultatele
obţinute sunt apropiate de potenţialul bilologic al acestei specii. De asemenea, în cazul
îngrăşării categoriilor tinere, rezultatele obţinute sunt superioare atunci când se optează
pentru o tehnologe de îngrăşare fie intensivă fie semiintensivă.
Încrucişările industriale au de obicei scopuri multiple care, în esenţă urmăresc
rezolvarea unor cerinţe economice imediate, precum şi ameliorarea însuşirilor
necorespunzătoare la unele rase şi nu în ultimul rând pentru formarea de noi rase. Datorită
avantajelor ce se obţin prin practicarea încrucişărilor, acestea se aplică pe larg în creşterea
ovinelor atât la noi cât şi în alte ţări. După scopul urmărit, se deosebesc încrucişări
industriale simple, duble, trirasiale şi chiar cvadruple.

82
 TESTE DE VERIFICARE (2)

1. Care sunt elementele care caracterizează producţia de carne la ovine?

2. Ce elemente specifice ar trebui să se regăsească la oile mame de miei destinaţi
îngraşării?
3. Explicaţi elementele care stau la baza tendinţelor conturate la nivel naţional şi
internaţional în creştere oilor pentru producţia de carne.
4. Descrieţi în sinteză principalele cerinţe pe care abatoarele trebuie să le îndeplinească.
5. Evaluaţi performanţele populaţiilor locale de ovine pentru producţia de carne.
6. Care este rolul metişilor în sporirea producţiei de carne?
7. Evaluaţi structura carcaselor în funcţie de elementele definitorii.
8. Care însuşirile fizice, chimice şi nutritive şi rolul în exprimarea calităţii cărnii de
ovine?
9. Evaluaţi ccompoziţia chimică şi valoarea nutritivă a cărnii de ovine în comparaţie cu
masele musculare de la suine, pasări şi taurine.
10. Descrieţi în mod sintetic categoriile de carcase de ovine.
11. Termenul de puncte de maniament se referă la ................
12. Care este rolul punctelor de maniament în aprecierea gradului de îngrăşare la ovie?
13. Prezentaţi tehnica aprecierii obiective a gradului de îngrăşare la ovine.
14. Care sunt condiţile avute în vedere la încadrarea pe clase de calitate a mieilor
destinaţi sacrificării pentru carne?
15. Care sunt condiţile avute în vedere la încadrarea pe clase de calitate a oilor adulte
destinate sacrificării pentru carne?
17. Prezentaţi în mod sintetic factorii care influenţează producţia de carne la ovine.
18. Care sunt categoriile de ovine destinate producerii de carne de ovine?
19. Comparaţi performanţele pentru carne a raselor locale cu cele specifice raselor
englezeşti
20. În care perioade ale anului se derulează cele mai multe activităţi specifice producerii
de carne de ovine?

TEME DE CONTROL (2)

1. Aptutudinile raselor locale de ovine pentru producţia de carne.

REFERATE TEMATICE (2)

1. Descrieţi principiile care pot sta la baza elaborării unui program de ameliorarea
în vederea îmbunătăţirii producţiei de carne la efectivele de ovine din zona de reşedinţă.

83
 4.2. PRODUCŢIA DE LÂNĂ

4.2.1. IMPORTANŢA PRODUCŢIEI DE LÂNĂ

Producţiile piloase recoltate de la diverse specii de animale, împreună cu fibrele
de origine vegetală şi artificială, reprezintă importante materii prime pentru industria
textilă. În funcţie de natura lor, fibrele utilizate în industria textilă sunt clasificate astfel:
fibre animale (lâna şi părul); vegetale (bumbac, in, cânepă, etc.); artificiale: animale
(lanitanul), minerale (fibra de sticlă) şi sintetice (nylon, relon, terilină, etc.).
Poartă denumirea de lână, totalitatea fibrelor cu proprietăţi textile recoltate de la
ovine, alpaca, cămile, capre de Angora, iepuri de Angora, lame, etc. Însă, în mod
obişnuit, termenul de lână este utilizat numai în denumirea învelişului pilos al ovinelor,
acesta având ponderea cea mai mare din totalul fibrelor textile de origine animală şi
reprezintă un important articol de comerţ internaţional. Nu se încadrează în sfera
denumirii de lână fibrele de păr situate pe extremităţile corporale (de pe cap şi membre),
precum şi cele lipsite de proprietăţi textile aflate în masa lânii.
Lâna, prin proprietăţile textile valoroase, unice prin natura şi complexitatea lor,
reprezintă o materie primă deosebit de importantă pentru industria prelucrătoare. În urma
prelucrării industriale a lânii albe se obţin ţesături cu o coloraţie diversă şi cu însuşiri
deosebite din punct de vedere igienic şi tehnic deoarece această materie primă prezintă
proprietăţi termoizolante, capacitate mare de absorbţie a apei, capacitate scăzută de
absorbţie a umezelii, rezistenţă la acţiunea agenţilor chimici şi fizici, rezistenţă la torsiune
şi tracţiune, etc. Aceste însuşiri igienice, tehnologice şi economice deosebit de valoroase,
au la bază complexitatea structurii histologice şi compoziţia chimică proprie fibrelor de
lână. Ca urmare a acestor proprietăţi, ţesăturile din lână şi în amestec cu alte fibre, sunt
utilizate în confecţionarea obiectelor de îmbrăcăminte, precum şi a materialelor cu
diferite destinaţii tehnice (capitonare, curele de transmisie, ţesături decorative) sau a unor
articole cu diverse ăntrebuinţări cum ar fi basmalele, covoarele, cergile, etc.
Ţesăturile din lână pură sau din lână în amestec cu alte fibre sunt extrem de
apreciate pe piaţă deoarece sunt uşoare, călduroase şi îşi păstrează timp îndelungat
culoarea. De asemenea, articolele confecţionate din lână nu reţin razele ultraviolete, iar
datorită structurii poroase permit o bună aerisire a corpului, absorb umezeala de
transpiraţie şi facilitează evacuarea apei absorbite. Ţesăturile din lână pieptănată au
suprafaţa netedă şi un desen pronunţat al urzelii şi bătăturii. Greutatea acestora este mică,
rezistenţa la rupere mare, se curăţă uşor, sunt neşifonabile şi au o durată mare de folosire.
După destinaţia lor, ţesăturile din lână se împart în: ţesături pentru rochii, crep, jacard,
pentru costume (covercot, vopsite uni sau cu fire colorate intercalate), pentru pantaloni,
paltoane, pardesiuri (gabardina) şi ţesături speciale.
Ţesăturile de lână cardată au aspect păros, sunt mai grele şi au o greutate mai
mare. Din această categorie fac parte şevioturile, postavurile, stofa de paltoane, raglane,
imitaţiile de blană, pături şi produse tehnice.

4.2.2. PRODUCŢIA DE LÂNĂ LANIVEL MONDIAL

Concomitent cu dezvoltarea industriei textile, producţia totală de lână spălată, la
nivel mondial a înregistrat în deceniul şapte al acestui secol o creştere de peste 50 % faţă
de anul 1950 după care, a rămas aproximativ constantă.
Legat de această creştere semnificativă a producţiei mondiale de lână, trebuie
făcută precizarea că a fost posibilă în condiţiile sporirii efectivelor de oi şi îndeosebi a
celor aparţinând raselor specializate pentru producţia de lână fină şi semifină şi mai puţin
pe baza creşterii cantităţii de lână medie pe individ. Atât în trecut cât şi în prezent
cantităţile cele mai mari de lână tranzacţionate pe principalele pieţe mondiale provin din
ţările din zona Oceaniei şi Asiei, după care urmează cele, America de Sud, Europa,
Africa, America de Nord şi Centrală.
Din datele prezentate în tabelul 32 se poate constata că primele trei state mari
producătoare de lână sunt Australia, China şi Noua Zeelandă. În ceea ce privşte Australia
se poate observa că în anul 2005 producţia totală de lână s-a redus cu aproximativ 137 mii
tone faţă de anul 2001. Cu toate acestea, în evoluţia cantităţii de lână, se poate constata o

84
creştere cu aproape 10 mii tone în acelaşi an faţă de 2004. În schimb în China producţia
totală de lână a crescut continu, fapt ce a permis ca în anul 2005 cantitatea de lână
obţinută să fie superioară cu aproximativ 25% faţă de anul 2001.

Tabelu 32. Producţia de lână din principalele ţări (mii t; sursa FAO, 2006)
Perioada
Ţara
2001 2002 2003 2004 2005
Australia 657.000 587.274 551.107 509.473 519.660
China 298.254 307.588 338.058 373.902 393.172
Noua Zeelandă 236.661 228.300 229.600 217.700 223.500
Argentina 56.000 65.000 72.000 60.000 60.000
Marea Britanie 55.000 60.000 60.000 60.000 60.000
Uruguai 56.744 39.376 34.922 36.042 37.196
India 50.700 51.200 51.400 51.400 51.400
Africa de Sud 48.649 47.502 44.156 44.156 44.156
Turcia 40.907 38.244 46.457 45.972 46.000
Pakistan 39.200 39.430 39.700 40.000 40.700
Kazahstan 23.612 24.818 26.782 28.499 29.200
Franţa 22.000 22.000 22.000 22.000 22.000

Evoluţia ascendentă a producţiei de lână s-a constatat şi în cazul altor ţări

analizate cum ar fi: Argentina, Marea Britanie, India, Pakistan şi Kazahstan în
timp ce în Franţa a rămas constantă la 22 mii tone.

4.2.3. PRODUCŢIA DE LÂNĂ ÎN ŢARA NOASTRĂ

Exploatarea oilor pentru producţia de lână în paralel cu cea de lapte şi carne
reprezintă o îndeletnicire străveche a poporului român. Secole de-a rândul populaţia şi-a
confecţionat din lână diverse articole de îmbrăcăminte, de podoabă şi de uz gospodăresc.

Tabelul 33. Producţia de lână la nivel naţional (mii t) (Sursa: FAO, ASR)

Specificare 1984 1988 1989 1993 1998 2000 2002 2005

Lână total 42,2 37,9 36,8 37,9 19,9 16,8 16,9 17,60
din care: fină +
21,4 20,1 13,3 9,3 12,4 9,5 8,8 9,7
semifină
Producţia
2,58 2,44 2,51 2,12 2,44 2,41 2,44 2,47
medie/individ

Trebuie făcută precizarea că până către sfârşitul secolului al XVII-lea a

predominat lâna grosieră şi în mică măsură cea semifină. Apoi, odată cu dezvoltarea şi
perfecţionarea industriei textile, în ţara noastră au sporit cerinţele faţă de materia primă de
calitate şi în special de lână fină de tip Merinos. Astfel, în condiţiile nou create, după anul
1955, s-a desfăşurat o acţiune amplă de sporire numerică şi extindere a ariei de creştere a
oilor cu lână fină şi semifină.
În urma acestor acţiuni susţinute s-a obţinut o creştere semnificativă a producţiei
cantitative de lână, iar sub aspect calitativ a apărut o gamă diversă de sorturi de lână.
Apoi, an de an, producţia de lână a rămas fie constantă fie a înregistrat o anumită creştere,
însă după anul 1990 odată cu trecerea la economia de piaţă şi schimbările survenite în
agricultură prin apariţia altor forme de proprietate, producţia de lână a înregistrat scăderi
notabile, ajungându-se de la 37900 t în anul 1993 la 19900 t în anul 1998. După
anul 2000 producţia de lână a început să crească uşor astfel încât în anul 2005 a sporit cu
aproximativ 0,8 mii t.
Producţia medie de lână obţinută în urma tunsului ovinelor din depăşeşte
uşor 2 kg fiind din acest punct de vedere mult sub aşteptările a peste cinci zeci de
ani de muncă desfăşurată în ameliorarea acestei specii.

85
 4.2.4. PIELEA ŞI ROLUL ACESTEIA ÎN PRODUCEREA LÂNII
Pielea constituie învelişul primar ce apare încă din stadiile timpurii ale
dezvoltării organismului animal şi, pe lângă multiplele însuşiri fiziologice aceasta
îndeplineşte şi funcţia specifică de organ producător al lânii. În acest sens,
cunoaşterea structurii şi însuşirilor pielii este necesară deoarece, între producţia de
lână şi structura histologică, chimică şi însuşirile fizice ale pielii există o strânsă
relaţie de ordin fiziologic condiţionată de diverşi factori cum ar fi: rasa, sexul,
regiunea corporală, vârsta, nivelul de hrănire, nivelul de selecţie, direcţia de
specializare şi condiţiile de întreţinere.
De asemenea, cunoaşterea structurii şi însuşirilor pielii este utilă deoarece,
permite aprecierea animalului sub aspectul constituţiei, sănătăţii şi însuşirilor sale
economice. Apoi, la oaie, pielea ca atare reprezintă organul de formare a
învelişului pilos şi implicit al buclajului la mieii aparţinând raselor exploatate
pentru pielicele, având astfel o influenţă directă asupra cantităţii şi calităţii lânii şi
a buclajului. Din acest punct de vedere cunoaşterea proprietăţilor pielii devine şi
mai evidentă. Pielea ovinelor, la fel ca şi la celelalte ierbivore, se compune din trei
părţi fundamentale deosebite prin gradul de dezvoltare, structura histologică,
compoziţia chimică şi scopuri fiziologice. Cele trei straturi sunt următoarele:
epiderma, derma şi hipoderma.
Epiderma reprezintă 1 - 2 % din grosimea pielii şi este de fapt un epiteliu
stratificat, format în exclusivitate din celule. Este lipsită de vase sangvine şi se
sprijină pe dermă de care, este despărţită de o membrană bazală.
Din punct de vedere histologic, epiderma poate fi subdivizată în două
straturi distincte. Primul strat este plasat mai profund şi este numit corp mucos,
constituit din celule al căror nucleu se poate colora intens, reprezentând partea cea
mai groasă. Al doilea strat este superficial, mai subţire, transparent şi uscat,
format din celule cu aspect solzos, lipsite de nucleu, denumit stratul cornos. Între
cele două straturi nu există o demarcaţie netă.
Stratul mucos al epidermei se poate subdiviza dinspre derm spre exterior,
astfel: staratul bazal, startul granulos şi stratul cornos.
Startul bazal, generator sau germinativ. Este cel mai profund strat al
epidermei fiind în strânsă legătură cu derma. Acest strat este alcătuit din celule
cilindrice dispuse una lângă alta, cu nuclee ovale, sau rotunde, şi cu citoplasma
gelatinoasă plină de granulaţii pigmentate. Deoarece celulele stratului bazal se
păstrează într-o oarecare măsură şi în straturile superioare ale epidermei şi pentru că
celulele stratului cornos nu prezintă pigmenţi, aceasta înseamnă că pe măsură ce
procesul de keratinizare avansează, în epidermă se produce o degradare a
pigmenţilor.
Celulele startului bazal contribuie în timpul vieţii intrauterine la geneza
învelişului pilos, iar în timpul vieţii extrauterine la regenerarea dermică a celorlalte
straturi. Acest proces este posibil deoarece straturile epidermei situate deasupra
celui bazal se formează prin transformarea celulelor din stratul germinativ.
Stratul granulos este format din 1 - 5 rânduri de celule late, îmbătrânite,
poligonale. Acestea au nucleu bazal şi un conţinut ridicat de azot şi mai redus de
sulf şi apă. Materia albuminoasă din protoplasma celulară (cheratohialina) se
transformă treptat în cheratină, iar maturizarea deplină este atinsă în stratul cornos.
Stratul cornos este dispus la exterior şi este alcătuit din mai multe rânduri
de celule turtite, translucide, iar la exterior se află stratul exfoliator de celule
cornoase superficiale ale epidermei care, reprezintă ultimul stadiu de keratinizare
a celulelor epidermice.
Derma este o membrană conjunctivă densă, a cărei grosime variază între 75
- 85 % din grosimea totală a pielii, fiind limitată de epidermă la partea superioară şi

86
despărţită de aceasta prin intermediul membranei bazale numită şi membrana
vitroasă sau hiolină, iar la partea inferioară este limitată de hipodermă. Derma este
constituită din două straturi distincte denumite strat papilar şi starat reticular.
Stratul papilar este porţiunea din dermă ce cuprinde o suprafaţă mai mare
începând cu membrana hiolină, până în zona în care se termină rădăcina fibrelor de
lână.
Este format din ţesut conjunctiv puternic
vascularizat, terminaţii nervoase, vase
sangvine şi limfatice. Aspectul stratului
papilar este influenţat de desimea şi mărimea
foliculilor piloşi şi al glandelor sudoripare.
Stratul reticular este format din
fascicole groase de fibre conjunctive orientate
paralel unele cu altele şi perpendicular pe
suprafaţa epidermei, întretăiate de numeroase
vase sangvine şi limfatice. De regulă, fibrele
elastice formează o reţea periferică cu rol de
,,susţinere” ce face legătura între dermă şi
hipodermă.
Hipoderma reprezintă 10 - 29 % din
grosimea pielii, este un strat de tranziţie, motiv
pentru care nu are o structură unitară,
Fig. 54. Reprezentarea schematică
imprimând pielii uşurinţă în detaşare pe durata
a structurii histologice a epiderei procesul de jupuire. Este formată din ţesut
1.- membrana hialină; 2. - stratul bazal; conjunctiv aşezat neregulat, adipos, vase
3. - stratul spinos; 4. - stratul granulos; sangvine şi limfatice, fibre elastice.
5. - stratul cornos; 6. - stratul exfoliator Hipoderma asigură mobilitatea pielii pe corpul
animalelor.

4.2.5. COMPOZIŢIA CHIMICĂ A PIELII

Componentele principale ale pielii sunt: apa, substanţele proteice, substanţele
minerale şi substanţele grase (fig. 55).
Conţinutul de ap ă din pielea crudă variază între 60 şi 75 %, fiind influenţat de
rasă, individ, sex, vârstă şi regiune corporală. Derma conţine cantitatea cea mai mare de
apă din piele, în timp ce epiderma şi mai ales stratul cornos au un conţinut hidric redus.
Substanţele minerale se găsesc în proporţii reduse iar din punct de vedere
cantitativ variază în funcţie de sex şi vârstă (0,35 - 0,50 %).
Pielea animală

Apă Substanţe Substanţe grase Substanţe

(65 %) proteice (32 %) (2 %) minerale
(0,5 %)

Proteine
Grăsimi
globulare
Proteine fibroase neutre
- albumine
- colagen - ceruri
- globuline
- elastină - sterine
- glicoproteide
- keratine - fosfatide
- cromoproteide
- fosfoproteide
Fig. 55 Compoziţia chimică a pielii la animale

Cea mai mare parte din substanţele minerale o reprezintă clorura de sodiu. De
asemenea, pielea mai conţine fosfaţi, carbonaţi, sulfaţi, cloruri şi cationi (natriu, potasiu,
magneziu, calciu, fier şi aluminiu).

87
 Substanţele grase (lipidele) sunt răspândite în stratul cornos al epidermei, în
glandele sebacee, în stratul papilar şi reticular al dermei, precum şi în celulele adipoase
ale stratului subcutanat. Conţinutul de lipide din stratul cornos al epidermei este
reprezentat de acidul oleic şi de esterul acestuia cu colesterina.
În glandele sebacee lipidele sunt reprezentate de esterii acizilor graşi cu alcoolul
cetilic, octodeciclic, eicozilic, cerilic şi mici cantităţi de colesterină. Substanţele grase de
la nivelul dermei şi hipodermei sunt alcătuite aproape în totalitate din gliceride, fosfatide
şi acizi graşi liberi.

4.2.6. ÎNSUŞIRILE FIZICE ALE PIELII

Pielea acoperă corpul animalului fiind în unele regiuni mai subţire (abdomen şi
partea internă a coapselor), iar în altele mai groasă (spinare şi crupă). Referitor la ataşarea
pielii de corp, aceasta aderă puternic pe cap şi extremităţi şi este mai puţin aderentă pe gât
şi trunchi.
Cele mai importante însuşiri fizice ale pielii sunt: suprafaţa, grosimea, densitatea,
greutatea şi elasticitatea.
Suprafaţa pielii este determinată de dezvoltarea corporală precum şi de mărimea
şi numărul pliurilor cutanate şi exercită o influenţă pozitivă atât asupra cantităţii şi
calităţii lânii cât şi asupra mărimii pielicelelor şi blănurilor.
Grosimea diferă în funcţie de rasă, individ, vârstă, grad de precocitate, regiune
corporală, condiţii de întreţinere şi stare de sănătate. În acest sens, pielea este mai groasă
la rasele cu lână semigrosieră şi mixtă şi mai subţire, însă mai densă şi mai elastică, la
oile cu lână fină. La nivelul corpului animalului pielea are o grosime cuprinsă între 1,5 şi
3 mm, fiind însă mai groasă pe linia superioară, apoi se reduce pe măsură ce avansăm
spre abdomen şi partea internă a coapselor.
Pielea oilor crescute în zone cu un climat mai aspru este mai groasă comparativ
ce cea a oilor din zone mai calde. Pe durata unui an calendaristic, pielea este mai subţire
primăvara şi vara şi mai groasă toamna şi iarna.
Densitatea şi elasticitatea sunt influenţate de grosimea şi greutatea pielii. Astfel,
o piele subţire şi densă favorizează dezvoltarea unui înveliş pilos fin şi des, pe când pielea
groasă, buretoasă şi cu elasticitate redusă induce apariţia unor fibre rare, lungi şi groase.
Greutatea pieilor reprezintă
cca. 5 - 7 % din masa corporală la oile
adulte cu lână grosieră şi 7 - 7,5 % la
cele cu lână fină.
La animalele sănătoase aflate
într-o stare bună de îngrijire, pielea este
unsuroasă, elastică şi de nuanţe de
culoare mai deschise, pe când la cele
subnutrite, suferinde şi bătrâne, este mai
uscată, cu elasticitate redusă şi are o
culoare palidă sau vânătă şi cu învelişul
pilos rar şi neuniform, iar uneori apare
şi năpârlirea patologică.
Fig. 56. Năpârlirea patologică la ovine

4.2.7. DEZVOLTAREA ÎNVELIŞULUI PILOS LA OVINE

Din punct de vedere cantitativ producţia de lână depinde de numărul foliculilor
piloşi pe unitatea de suprafaţa corporală. Apariţia şi dezvoltarea învelişului pilos are loc
diferenţiat şi începe încă din timpul vieţii intrauterine şi sfârşeşte aporoape de împlinirea
vârstei de 6 - 8 luni de la naştere. În perioada imediat următoare naşterii mielului,
formarea foliculilor piloşi poate fi intensificată atât prin alimentaţie cât şi prin alţi factori
care stimulează procesele fiziologice ale pielii.
Formarea foliculilor piloşi este iniţiată la nivelul stratului generator al epidermei
şi se desăvârşeşte la nivelul stratului papilar din dermă. Dispersia de implantare a
foliculilor piloşi nu este una întâmplătoare deoarece, aceştia sunt dispuşi în sisteme
ordonate numite grupe foliculare care formează o configuraţie caracteristică de forma
88
unor câmpuri lungi (adesea sinuoase sau rectangulare), de semilună sau de grupe plasate
izolat.
Grupul folicular este format dintr-un număr de trei foliculi de bază denumiţi şi
foliculi primari (unul central şi doi laterali) şi un număr variabil de foliculi secundari.
Raportul de 2:1 între foliculii primari poate fi uneori diminuat prin absenţa unor foliculi
primari laterali. Între foliculii secundari şi cei primari există un raport (S/P) diferit de la o
rasă la alta, însă cu cât acest raport este mai strâns cu atât lâna este mai deasă. Acest
raport depinde în mod direct de factorii ereditari, fiind supus însă mereu modificărilor ce
apar pe durata creşterii şi dezvoltării indivizilor. Astfel, la oile Merinos numărul
foliculilor secundari ce revin unui folicul primar ajunge la 18 - 20, la Spancă la 8 - 10, la
Ţigaie 4 - 5 şi doar 2 - 3 la Karakul şi Ţurcană.
Datorită faptului că la oile cu lână grosieră diametrul grupului folicular primar
este de cca. două ori mai mare comparativ cu cei secundari şi pentru că nivelul de
implantare este diferit, apare un aspect stratificat. La oile cu lână fină şi semifină, foliculii
primari şi cei secundari au diametre aproape egale, deosebindu-se doar prin prezenţa sau
absenţa orificiului canalului glandei sudoripare uşor de observat pe secţiunea histologică
efectuată orizontal la nivelul glandelor sebacee. Foliculii primari sunt asociaţi în
permanenţă cu glande sudoripare, glande sebacee şi muşchii horipilatori. La rândul lor,
foliculii secundari sunt asociaţi cu glande sebacee mai slab dezvoltate, unilobate, iar
uneori pot lipsi.

a b
Fig. 57. Grup folicular (după Ryder citat de Gh., Sandu 1993)

a. Secţiune transversală la nivelul glandelor sebacee

1. – foliculul marginal secundar; 2. – glanda sebacee; - 3. glanda sebacee a foliculului
primar lateral; muşchiul horipilator; canalul glandei sudoripare; 6. – medula fibrei primare;
7. – faţa centrală a folucululi primar central; 8. - faţa ectală a folucululi primar central;
9. – foliculul primar lateral.
b. Secţiune longitudinală per linia A-B.
1.faţa ectală a fibrei; 2. – faţa entală a fibrei; 3. – 4. – canalul fibrei; 5. - cortexul şi
cuticula fibrei primare; 6. – epiderm; 7. – muşchiul horipilator; 8. – canalul glandei sudoripare;
9. – glanda sudoripară; 10. – foliculul primar central; 11. – foluculul secundar ramificat;
12. – papila dermică; 13. – foluculul marginal; 14. – glanda sebacee.

Vascularizaţia grupelor foliculare este foarte bogată, fiind situată pe trei nivele:
subepidermică, dermică şi subdermică (fig. 63). La rasele de oi cu lână grosieră, foliculii
au o direcţie de implantare verticală, vasele din cele trei straturi au un traiect drept; la oile
cu lână fină şi semifină, foliculii sunt curbaţi sau spiralaţi, vasele de drenaj au un traseu
oblic sau încolocit, nivelul lor dermic fiind mai puţin distinct (Nay, citat de Taftă, 1972).
Prin intermediul acestei bogate vascularizaţii substanţele nutritive sunt aduse la
nivelul papilei dermice, influenţând astfel direct procesul dezvoltării pielii şi învelişului
pilos şi indirect creşterea fibrelor de lână în lungime. În general ordinea de apariţie a
foliculilor este similară la toate rasele de oi. Formarea învelişul pilos la ovine se
definitivează în două faze distincte şi anume: profaza sau faza primară şi neofaza sau faza
secundară.
Profaza se desfăşoară în totalitate în timpul vieţii intrauterine şi debutează după
60 - 65 zile de la instalarea gestaţiei, încheindu-se la vârsta embrionului de 80 - 85 zile. În
acest interval apar în totalitate foliculii primari, alţi foliculi pot apărea doar în cazurile în
care oile mame au beneficiat de o hrănire adecvată în prima parte a gestaţiei şi sunt
supuse în continuare unor condiţii de hrănire mai bune.

89
 La rândul său profaza este compusă de două subfaze. Astfel, prima subfază este
denumită pretrio sau pretriada şi se desfăşoară între 60 - 70 zile, reprezentând intervalul
în care apar pe întreaga suprafaţă corporală în totalitate foliculii primari centrali (PC).
Subfaza a doua se desfăşoară în intervalul 75 - 80 zile şi este denumită trio sau triada
deoarece apar foliculii primari laterali (PL), constituindu-se astfel triada cu care se
încheie faza primară.

Fig. 58. Vascularizaţia foliculilor cu direcţie de

implantare dreaptă (a) şi oblică (b)
(după T. Ney, citat de V., Taftă) Fig. 59. Diferite faze ale dezvoltării foliculilor
Stânga vascularizaţia foliculilor pe plan piloşi primari (a – g) şi secundari (h – l)
vertical; vascularizaţia foliculilor pe plan orizontal. (după A., Lyne, citat de V., Taftă)
1. – nivel epidermic; 2. – nivel dermic;
3. - nivelsubdermic

Neofaza debutează după 85 zile de la instalarea gestaţiei şi continuă după

parturiţie încă 80 - 100 zile la unele rase sau 150 - 200 zile la altele. De altfel, la naştere,
pe corpul mielului pot fi erupte aproximativ 30 % din fibre, iar în următoarele 20 - 30 zile
vor apărea majoritatea fibrelor secundare, după care în perioada următoare apar şi
celelalte. În dezvoltarea lor, foliculii secundari descriu o curbă sigmoidă reprezentată de o
parte lentă în primele 4 - 5 zile, după care în intervalul 7 - 14 zile survine o erupţie
bruscă.
În cca. 3 săptămâni de la formarea foliculilor începe procesul de cheratinizare a
fibrelor. Erupţia foliculilor principali şi secundari nu este una simultană pe întreg corpul.
Aceştia erup la început pe regiunea cefei, maxilarului şi gâtului, după care apar pe linia
superioară a corpului, pe coaste, coapsă, abdomen şi apoi pe alte regiuni.

4.2.8. MORFOGENEZA FIBRELOR DE LÂNĂ

În dezvoltarea lor, fibrele de lână trec prin faze multiple şi anume: mugure pilos,
prepapilă, papilă, con pilos primitiv, con pilos avansat, fibră în epiderm şi fibră apărută.
Formarea fibrelor de lână începe la nivelul stratului Malpighi prin apariţia unui
punct de iritaţie care determină o intensificare a afluxului de sânge influenţând astfel
proliferarea celulelor de la nivelul acestui strat, formându-se aşa zisul mugure folicular,
iar în faza următoare conul pilos (fig. 60).

Fig.60. Formarea foliculului pilos: stadiul iniţial

90
 Concomitent cu derularea acestor procese se diferenţiază şi membrana fibroasă a
foliculilor şi nodului conjunctivo-vascular ce formează papila care este împinsă în
profunzimea tegumentului până spre stratul subcutanat. Astfel, se produce o invaginaţie
de formă alungită formată din celulele stratului Malpighi, iar în continuare se formează
foliculul pilos la baza căruia se află papila dermică. Deasupra papilei dermice se produce
o îngroşare denumită bulb pilos. Afluxul de sânge determină o înmulţire rapidă a
celulelor stratului Malpighi de la nivelul bulbului pilos care, continuând să prolifereze, va
da naştere la început la fibra în epiderm, iar pe măsura înmulţirii celulelor aceasta este
împinsă către suprafaţa externă a pielii, constituindu-se astfel fibra de lână propriu-zisă.
Procesul de cheratinizare a fibrelor primare începe la vârsta fătului de 108 zile şi are loc
iniţial în treimea inferioară a tecii interne a foliculilor, iar lungimea zonei de cheratinizare
este de cca. 100 µ.

a.

b.

Fig. 61. Formarea fibrei de lână

a: Formarea foliculului pilos (faza intermediară)
b: Ultimul stadiu de formare a învelişului pilos şi începutul formării fibrei de lână.

Substanţele nutritive traversează prin difuzie straturile concentrice ale fibrei până
la cortexul acesteia care, ulterior se va transforma în cheratină. La nivelul celulelor
corticale ce constituie masa principală a fibrei, cheratina este în stare semicristalină fiind
distinctă de matricea amorfă ce include fibrele. Cheratinizarea fibrelor constă în pierderea
apei din protoplasma celulelor proteice în proporţie de 70 - 80 %.
Desimea foliculilor piloşi pe unitatea de suprafaţă (cm2) este mai mare în primele
luni de la naştere, apoi concomitent cu înaintarea în vârstă corpul se dezvoltă antrenând şi
creşterea suprafeţei pielii şi, implicit şi rărirea foliculilor. Foliculii piloşi odată apăruţi
rămân activi pe toată viaţa animalului.

91
 Fig. 62. Foliculul pilos şi formarea fibrei de lână

La formele sălbatice în activitatea ciclică a foliculilor piloşi intervin şi perioade

de repaus producând năpârlirea oilor. La efectivele crescute de către om, aşa-zisa
năpârlire falsă ce constă în căderea lânii poate apărea uneori datorită subalimentaţiei
prelungite. În situaţia în care această năpârlire a debutat se impune îmbunătăţirea
regimului de alimentaţie. Revenirea la o alimentaţie la nevelul cerinţelor influenţează
pozitiv procesul de regenerare şi astfel, teaca externă a rădăcinii şi bulbii atrofiaţi sunt
reactivaţi coborând la adâncimea normală simultan cu regenerarea papilei fibrei. Imediat
începe formarea unor tije noi ce apar la suprafaţa pielii după 25 - 30 zile de la
îndepărtarea factorilor favorizanţi ai năpârlirii.

4.2.9. ÎNSUŞIRILELE COJOCULUI DE LÂNĂ

Totalitatea şuviţelor prezente pe corpul unui animal alcătuiesc cojocul de lână.
Însuşirile mai importante ale lânii, în totalitatea ei, sunt următoarele: culoarea,
higroscopicitatea, desimea, uniformitatea, randamentul la spălare, termostabilitatea,
capacitatea ignifugă, rezistenţa la agenţi chimici şi stabilitatea la lumină.
Culoarea predominantă a lânii oilor este albă şi apoi neagră. Apariţia culorii este
este influenţată de combinaţiile melanocitelor în fibră şi derm şi reprezintă o
caracteristică de calitate a lânii. În industrie sunt preferate lânurile albe deoarece pot fi
vopsite în orice culoare şi nuanţă dorită. Gradul de alb al lânii se determină cu
leucometrul. Lâna pigmentată este mai puţin apreciată în industrie deoarece, pentru a fi
introdusă într-un circuit mai larg de nuanţe presupune supunerea acesteia unui proces de
decolorare, reducându-se astfel elasticitatea şi rezistenţa fibrelor.
Higroscopicitatea reprezintă însuşirea lânii de a absorbi prin difuzie în vacuolele
stratului cortical o anumită cantitate de apă din mediul înconjurător şi de a o ceda cu
moderaţie înapoi, ceea ce face ca organismul transpirat să nu răcească. Fără a fi solubilă
în apă, lâna absoarbe inclusiv apa de transpiraţie şi ca urmare fibrele se îngroaşă cu cca.
1,8 % şi se alungesc cu cca. 1,2 %.
În stare obişnuită, lâna absoarbe din aer 15 - 18 % vapori de apă (raportat la masa
uscată). Din acest punct de vedere lâna este cea mai higroscopică şi cea mai elastică fibră
textilă naturală (tabelul 35). Lâna posedă o cantitate de apă de constituţie şi alta de
hidratare. Cantitatea de apă reţinută de către lână se exprimă în procente din greutatea
lânii complet uscată la temperatura de 105o C şi constituie umiditatea reală a lânii. Lâna
anhidră lăsată în atmosferă îşi recapătă în scurt timp un anumit procent de umiditate.
Higroscopicitatea este influenţată de structura histologică a fibrelor, de condiţiile de
întreţinere a oilor, de condiţiile de depozitare a lânii şi nu în ultimul rând de curenţii de
aer din atmosferă. La lâna brută nespălată, umiditatea variază între 12- 15 %, iar la cea
spălată între 15 - 18 %. Când umiditatea din masa lânii depăşeşte 22 % începe procesul de
îngălbenire a lânii şi apoi de alterare. Determinarea umidităţii reale se face în laborator
utilizând aparatul de condiţionat lâna.

92
 Desimea condiţionează în mare parte producţia cantitativă de lână şi este
determinată de numărul foliculilor piloşi pe unitatea de suprafaţă, variind în funcţie de
rasă, individ, regiune corporală, stare de întreţinere, vârstă, etc. Cu cât este mai deasă, cu
atât cusătura ei este mai încheiată, împiedicând astfel pătrunderea impurităţilor în masa
lânii.
Desimea lânii este de cca. 1200 - 1700 fibre/cm2 la oile cu lână groasă şi cuprinsă
între 7000 - 9000 fibre/ cm2 la oile cu lână fină. La nivelul individului desimea lânii este
mai accentuată pe linia spinării, se reduce treptat pe flancuri şi abdomen. Acesta este şi
motivul pentru care, subiectiv, desimea se apreciază prin palparea lânii din regiunea
spetei. La animalele adulte, precum şi la cele aflate într-o stare de întreţinere precară
desimea lânii scade şi mai mult prin atrofia unor foliculi piloşi.
Uniformitatea priveşte îndeosebi prezentarea mai mult sau mai puţin uniformă a
principalelor însuşiri fizice şi tehnologice ale fibrelor şi şuviţelor ce alcătuiesc cojocul de
lână. Este unanim acceptat faptul că lâna are o uniformitate bună când între fibrele
existente la spată şi pe coapsă nu există o diferenţă de fineţe mai mare de 4 µ şi 1 cm
lungime la oile cu lâna fină şi o diferenţă de 5 µ şi 1,5 cm lungime la lâna groasă.
Neuniformitatea lânii la oile cu învelişul pilos fin constituie un defect, iar existenţa unor
diferenţe mari de lungime, totdeauna în favoarea coapsei, dă aspectul unor oi pulpoase.
Randamentul la sp ălare reprezintă raportul procentual dintre greutatea lânii
spălate şi uscate faţă de cea brută însă uscată. Pe animal randamentul poate fi apreciat
subiectiv (prerandament) prin efectuarea unor observaţii referitoare la nivelul de
pătrundere şi a liniei de demarcaţie a impurităţilor în masa lânii, iar obiectiv aprecierea se
face în laborator sau prin spălare industrială. Astfel, valoarea randamentului este
influenţată de conţinutul în usuc şi de volumul impurităţilor vegetale şi pământoase din
masa lânii şi variază în raport cu rasa, individualitatea, vârsta şi condiţiile de întreţinere.

4.2.10. ÎNSUŞIRILE CALITATIVE ALE FIBRELOR DE LÂNĂ

Structura şi particularităţile histo-chimice şi biologice conferă lânii unele
însuşiri fizico-mecanice, tehnologice şi igienice deosebit de valoroase şi neegalate
de cele specifice altor categorii de fibre textile.
Fineţea este o însuşire de bază a fibrelor şi constituie un criteriu de
clasificare a raselor de oi şi a lânii ca atare în industrie. Prin fineţea unei fibre se
înţelege grosimea sau diametrul secţiunii sale transversale, exprimată în microni
sau alte sisteme. Astfel, diferitele intervale de fineţe pot fi asociate cu clase notate
în litere şi reprezintă sistemul alfabetic (Lehman), sau număr de sculuri (1 scul =
511,84 m) obţinute dintr-un funt de lână (0,453 kg). Cu cât fineţea are valori
superioare, cu atât din aceeaşi cantitate de lână va rezulta un fir tors cu lungime
mai mare şi invers (dintr-un kg de lână cu fineţea de 18 µ rezultă un fir de cca. 20
m şi doar de 17 m când fineţea este de 19 µ). Determinarea fineţei fibrelor de lână
se poate efectua direct prin compararea eşantioanelor de analizat cu probe etalon,
sau cu ajutorul lanametrului sau microscopului şi indirect prin metoda cu curent
de aer.
Indiferent de modul de exprimare, trebuie făcută diferenţa dintre fineţea
unei fibre şi cea a lânii ca atare deoarece, aceasta din urmă reprezintă media fineţii
fibrelor dintr-o probă prelevată din masa lânii sau recoltată de pe individ. Fineţea
fibrelor de lână este influenţată de rasă, individ, regiune corporală, stare de
sănătate, nivel de selecţie şi regim de alimentaţie. Din punct de vedere al fineţii,
lânurile se pot împărţi în 4 categorii.
Rasa este factorul care grupează ovinele în patru categorii în funcţie de
fineţea lânii. La rasele crescute în ţara noastră fineţea lânii se încadrează în
următoarele limite: Merinos de Palas 20 - 22 µ; Merinos Transilvănean 22 - 24 µ;
Spancă ameliorată 25 - 29 µ; Ţigaie 30 - 35 µ; Karakul, Ţurcană şi metişi 35-40 µ.

93
 Tabelul 34. Echivalenţa fineţei în alte sisteme în funcţie de exprimarea în microni
Clase Lehman Fineţe în microni Clase Bradford
5a sub 18 80
4a 19
20 70
3a 10,5
22 64
2a 23
24 60
a 25
26 58
ab 27
28 56
b 29
30 56/50
bc 31
34 50
c 37 46
40 40
d 43
45 36
e 55
60 32
f 67 28

Tabelul 35. Clasificarea lânurilor în funcţie de fineţe

Categoria Fineţea în microni Calităţi Breadford
Lână fină sub 28 peste 58
Lână semifină 28,1 - 33 56 - 50
Lână semigrosieră 33,1 - 42 46 - 40
Lână grosieră peste 42 sub 40

Individualitatea reprezintă un factor de variaţie al fineţii în cadrul rasei. Această

variabilitate este mai mare sau mai mică în funcţie de nivelul de selecţie la care s-a ajuns
în cadrul turmei, populaţiei sau rasei respective.
Sexul reprezintă de asemenea un factor de variabilitate în cadrul rasei, în sensul
că de regulă la femele, chiar în condiţiile aceluiaşi nivel de selecţie, lâna este mai fină
decât la masculi.
Regiunea corporală reprezintă un factor de variabilitate al fineţii fibrelor de lână
la nivelul aceluiaşi individ. Astfel, lâna este mai fină pe spate şi coaste, mai groasă pe
extremităţi (cap, coadă şi membre) şi intermediară pe gât, spinare, coapsă şi abdomen.
Vârsta îşi exercită influenţa asupra fineţii lânii atât în intervalul naştere-prima
tundere, cât şi în etapele de vârstă ulterioare. Diametrul lânii creşte concomitent cu
înaintarea în vârstă până la aproximativ cinci ani după care se reduce treptat, proces legat
de însăşi evoluţia fiziologică generală a animalului în raport cu vârsta. De regulă la
ovinele tinere diametrul fibrelor de lână este mai redus cu cca. 2 µ.
Nivelul de alimentaţie şi îndeosebi conţinutul furajelor în proteină, exercită o
influenţă pozitivă atât asupra fineţei cât şi asupra multora dintre însuşirile calitative.
Lungimea fi brelor reprezintă o însuşire deosebit de importantă şi apreciată în
industria textilă deoarece concură la stabilirea destinaţiei lânurilor pe tipuri de produse
(cardă, pieptene, tricotaje, stofă, pâslă, etc.). Această însuşire reprezintă distanţa dintre
cele două capete ale fibrei şi se exprimă în cm. În cazul determinării lungimii pe fibre
neântinse se determină lungimea relativă, iar pe fibrele întinse până la dispariţia
ondulaţiilor se apreciază lungimea absolută. În cazul lucrărilor de selecţie interesează în
mod deosebit lungimea relativă, iar în industrie cea absolută. În cazul lânii, între cele
două determinări diferenţele sunt de cca. 30 %. Lungimea fibrelor constituie şi un criteriu
de rasă, iar în cadrul acesteia variază în funcţie de individ, sex, vârstă, regiune corporală,
stare de sănătate şi întreţinere şi intervalul dintre tunsori.
În funcţie de lungime lâna este clasificată astfel: lână de covoare când lungimea
este peste peste 15 cm; lâna de pieptene, când lungimea fibrelor este cuprinsă între 6,33 -
15 cm; lână de postav, când lungimea este sub 6,33 cm. Lungimea se poate aprecia
direct pe animal prin introducerea riglei într-o cărare practicată în masa lânii după care, se
lasă fibrele să cadă liber fără a le presa sau a le întinde, iar citirea se va face la capătul
extern al şuviţelor. În condiţii de laborator lungimea fibrelor se determină cu ajutorul
94
aparatului cu bile, pe probe recoltate în prealabil de pe animal sau din anumite loturi de
lână. La rasele de oi cu lâna fină şi semifină lungimea fibrelor este mai mică faţă de cea
specifică oilor cu lâna semigrosieră şi grosieră.
Ondulaţiile reprezintă proprietatea fibrelor de a prezenta un anumit număr de
încreţituri pe lungimea axială. Între numărul de ondulaţii, fineţe şi cantitatea şi calitatea
usucului există o strânsă legătură. Ondulaţia fibrelor concură şi la creşterea elasticităţii şi
rezistenţei acestora.
Când sunt analizate ondulaţiile se are în vedere forma şi regularitatea lor, precum
şi numărul acestora/cm liniar, iar frecvenţa pe unitatea de măsură şi amplitudinea lor
constituie un criteriu important de clasificare a lânii. Ca formă ondulaţiile pot fi diferite.
- ondulaţii normale - au formă de semicerc, iar amplitudinea este egală cu
înălţimea;
- ondulaţii joase - au înălţimea mai mică decât amplitudinea;
- ondulaţii plate - curburile sunt atât de întinse încât abia se pot observa;
La rasele noastre numărul ondulaţiilor/cm liniar este următorul: la Merinos 5 - 9
ondulaţii; la Spancă 4 - 6 ondulaţii; la Ţigaie 3 - 4 ondulaţii şi 1 sau sub o ondulaţie la
Karakul, Ţurcană şi metişi.
Rezistenţa la t racţiune reprezintă proprietatea fibrelor de a rezista la anumite
solicitări externe. Această însuşire condiţionează gradul de durabilitate al ţesăturilor şi
indică sarcina sau efortul maxim care, aplicat axial pe fibră duce la ruperea ei.
Exprimarea se face în grame când se determină lungimea absolută şi în kg.f/mm2 când se
apreciază rezistenţa relativă. Lâna fină are o rezistenţă absolută mai mică, pe când cea
relativă este mai mare şi invers la lâna grosieră.
Această însuşire se apreciază subiectiv în funcţie de rezistenţa pe care o opune la
rupere un mănunchi de cca. 100 fibre. În cazul în care fibrele din probă se rup cam din
acelaşi loc putem afirma cu certitudine că lâna este fie alterată fie înfometată. În industrie
se apreciază aşa-zisa rezitenţa în smoc sau în şuviţă care, are la bază considerentele
amintite anterior. Rezistenţa ca atare este dependentă de structura histologică a fibrelor,
de fineţe, lungime, umiditate şi nu în ultimul rând calitatea şi cantitatea usucului, etc.
Extensibilitatea reprezintă proprietatea fibrelor de a se alungi la o solicitare
mecanică externă din momentul întinderii ondulaţiilor până la rupere şi se exprimă
procentual faţă de lungimea iniţială. În acest interval alungirea fibrei trece prin trei faze:
prima fază este reprezentată de extensibilitatea elastică în care modificările sunt
reversibile; a doua fază este extensibilitatea medie în care lâna se alungeşte mai mult într-
un timp mai scurt; în faza a treia modificările fibrei sunt ireversibile.
Elasticitatea este proprietatea fibrelor de a reveni la forma şi dimensiunile
iniţiale după încetarea unei acţiuni mecanice externe. Cu cât timpul de revenire este mai
scurt cu atât elasticitatea este mai bună şi invers.
Plasticitatea constituie proprietatea fibrelor de a-şi păstra noua formă indusă cu
ajutorul umidităţii şi temperaturii ridicate.
Luciul reprezintă proprietatea fibrelor de a reflecta cu o anumită intensitate
lumina naturală. Această însuşire este influenţată de modul de dispunere, forma şi
mărimea celulelor din stratul cuticular. Astfel, la lânurile fine luciul este foarte bun, iar în
industrie această calitate este deosebit de importantă deoarece influenţează procesul de
vopsire.
Mătăsozitatea fibrelor este strâns legată cu luciu şi este dependentă de aceiaşi
factori care influenţează aspectul şi tuşeul catifelat al ţesăturilor.

4.2.11. USUCUL ŞI COMPONENTELE SALE

Usucul reprezintă amestecul sebumului secretat de glandele sebacee cu produsul
de secreţie al glandelor sudoripare (suint). Are miros specific, aspect uleios şi
îndeplineşte rolul de protecţie a pielii şi lânii, împotriva degradărilor induse de lumina
razelor solare, aerului şi umidităţii.
Sebumul este componenta principală al usucului şi este compus în mare parte din
acizi graşi (acid palmitic, acid cerotic, acid oleic, acid stearic) şi acizi graşi volatili.
Suintul reprezintă componenta hidrosolubilă a usucului şi este formată din
carbonaţi, sulfaţi şi clorură de potasiu. În masa lânii, usucul se găseşte în amestec cu

95
celule moarte descuamate, precum şi cu diferite impurităţi formând astfel un strat
protector la suprafaţa fibrei, contribuind totodată şi la menţinerea însuşirilor calitative ale
lânii la un nivel superior.
Usucul de bună calitate are o consistenţă fluidă şi poate fi incolor sau având cel
mult o culoare alb-gălbuie. Culorile brun-verzui, cele portocalii şi consistenţa grunjoasă
constituie defecte la oile la care sunt
întâlnite.
Din punct de vedere cantitativ usucul este condiţionat de rasă, individ, sex,
vârstă, climă şi condiţii de întreţinere. Cantitatea de usuc este mai mare la oile cu lâna
fină şi se datorează desimii şi numărului mai mare de glande sebacee pe unitatea de
suprafaţă.

Tabelul 36. Produsele rezultate din 1000 kg lână brută (kg)

Cole
Carbonat Lână
Îngrăşă- s- Acizi Lanolin Cear
Rasa de spălat
minte terin graşi ă ă
potasiu ă
ă
Merinos 36 435 83 26 90 7,4 160
Spancă 60 450 122 14 52 6,0 100
Ţigaie 73 540 122 10 47 5,5 94

Pe lângă rolul protector al însuşirilor calitative ale lânii, usucul are şi importanţă
economică deoarece, prin diferite procedee chimice în urma prelucrării industriale rezultă
mai multe produse (tabelul 36).

4.2.12. ACŢIUNEA AGENŢILOR FIZICI ŞI CHIMICI

ASUPRA LÂNII

4.2.12.1. ACŢIUNEA AGENŢILOR FIZICI

Fibra de lână este expusă procesului de iradiere naturală şi unor alterări
independente de intervenţia omului. Totalitatea acestor alterări sunt generate de condiţiile
concrete de viaţă ale animalelor, precum şi de procesele specifice dezvoltării fibrelor de
lână. Cauzele generatoare ale procesului de alterare ce induc unele modificări la nivelul
fibrelor de lână, înainte ca aceastea să fie recoltate, sunt reprezentate în special de
intemperii, acţiunea luminii solare, acţiunea unor factori de natură chimică şi bacteriană,
sau pot fi favorizate de unele lichide biologice şi secreţii naturale.
Lumina şi iradierea artificială determină apariţia unor modificări fizico-chimice
deosebit de importante la nivelul fibrelor şi cojocului de lână în totalitate.
Acţiunea lu minii solare. Lumina solară acţionează asupra fibrei de lână
concomitent cu dezvoltarea acesteia pe corpul animalului. În situaţia în care acţiunea
luminii este de scurtă durată, modificările produse la nivelul fibrelor de lână sunt de mică
importanţă deoarece, lâna este relativ rezistentă la radiaţiile luminoase, iar dacă acestea
acţionează o perioadă mai lungă de timp, apar modificări de natură fizică şi fotochimică
care în final degradează cheratina.
La început lumina acţionează şi produce unele modificări asupra stratului
cuticular care poate fi parţial distrus, lâna capătă un tuşeu aspru, iar dacă procesul
continuuă, treptat această acţiune duce la scăderea rezistenţei fibrei şi la pierderea
elasticităţii. Lumina solară acţionează asupra fibrei de lână producând fie îngălbenirea fie
albirea acesteia.
Îngălbenirea fibrelor reprezintă o consecinţă a acţiunii luminii solare asupra lânii
şi se pare că este datorată în principal radiaţiilor ultraviolete. Deşi s-au făcut diverse
cercetări privitoare la influenţa luminii asupra lânii, totuşi mecanismele transformărilor
fotochimice de la nivelul cheratinei sunt puţin cunoscute. Se apreciază însă că efectul
radiaţiilor ultraviolete este maxim când acestea au lungimea de undă cuprinsă între 290 şi
311 mµ (H.F. Launer, 1965).
Radiaţiile solare cu diferite lungimi de undă, în afară de ruperea punţilor
cistinice, atacă şi legăturile peptidice. Astfel, dintre catenele laterale ale lanţului
polipeptidic sunt atacate fotochimic resturile de triptofan şi tirozină care sunt distruse

96
parţial. De asemenea, lumina solară induce şi distrugerea parţială a histidinei, serinei,
treolinei, prolinei, metioninei, izoleucinei, leucinei şi fenilalaninei (A.S., Inglis şi colab.,
1963).
Procesul de îngălbenire a lânii, datorat acţiunii luminii solare, se pare că
reprezintă rezultatul unui mecanism oxidant, analog fotodegradării şi îngălbenirii
poliamidelor şi mătasei naturale. În scopul aprecierii schimbărilor provocate de acţiunea
luminii solare, Launer a propus factorul de reflexie a luminii, care se determină pentru o
probă de control şi pentru o alta iradiată.
Fotoalbirea lânii are loc în mod selectiv, adică numai la anumite lungimi de
undă ale radiaţiilor. Referitor la acest aspect Launer, citat în anul 1979 de S., Ifrim, a
evidenţiat faptul că radiaţiile din apropierea ultravioletului cu lungimea de undă cuprinsă
între 365 şi 389 mµ, îngălbeneşte lâna în primele 5 minute de iradiere, urmând apoi un
proces de albire. Cercetările desfăşurate în acest sens demonstrează faptul că lâna tinde să
se conformeze din punct de vedere spectral luminii la care este expusă şi că totdeauna în
procesul de albire are loc distrugerea cistinei, triptofanului, tirozinei şi histidinei.
Acţiunea căldurii asupra lânii. Este unanim acceptat de majoritatea cercetătorilor
faptul că prin încălzirea lânii la temperaturi înalte apar trei tipuri de reacţii principale.
Aceste reacţii sunt de hidroliză, de oxidare şi reacţii de cracacre termică. Desigur că
reacţiile de hidroliză se petrec în prezenţa apei şi se desfăşoară în jurul valorii de 1000C.
Reacţiile de oxidare se pot petrece în prezenţa oxigenului atmosferic, iar cele de cracare
termică au loc în atmosfere inerte sau în vid.
În cazul prelucrării industriale lâna este deseori supusă acţiunii căldurii uscate sau
umede. Greşelile de tratament termic favorizează începerea unor degradări şi modificări
care, se manifestă în primă fază printr-un tuşeu aspru şi uscat, îngălbenire accentuată,
reducerea volumului aparent şi diminuarea rezistenţei.
Modificările datorate acţiunii căldurii asupra fibrelor de lână sunt datorate
afectării structurii chimice a cheratinei şi în consecinţă apar schimbări importante şi
asupra structurii histologice şi în special asupra stratului cuticular. În absenţa umidităţii şi
a temperaturii nu prea mari, căldura degradeză în mică măsură cheratina. Prima acţiune a
căldurii asupra lânii constă în eliminarea apei, fenomen ce are loc la temperatura de 100 -
1050 C.
Lâna rezistă foarte bine la căldura uscată, iar la fierbere are cea mai bună
stabilitate când pH-ul are valori apropiate de 3,5. În apă şi la temperaturi cuprinse între
800 - 1000 C lâna începe să-şi piardă din calităţi şi după 3 ore de staţionare în aceste
condiţii pierde 1 % din greutatea fibrelor. După 10 ore de fierbere rezistenţa la rupere se
diminuează cu 20 - 30 %, în timp ce la 1000 C căldură uscată, pierde doar 5 % din
rezistenţă (tabelul 39). Dacă durata de menţinere la temperaturi înalte se prelungeşte,
prima reacţie care are loc este cea de transformare a cistinei în lantionină.

Tabelul 37. Pierderile de greutate a unor fibre de origine animală pentru intervalele diferite de
temperatură (%) (S., Ifrim)
Temperatura (0C)
Categoria de fibre
100 200 300 400 500
Lână fină 5,5 8,5 21,5 41,5 54,5
Lână grosieră 6,6 9,4 22,4 44,9 58,9
Păr de capră 4,6 7,3 22,4 46,9 58,4
Păr de iepure 5,0 7,0 22,6 42,9 61,2

Lâna este dizolvată în totalitate în condiţii de fierbere sub presiune la temperatură

de peste 1250 C. Menţinută timp îndelungat la temperaturi uscate situate în jurul valorii de
1000 C lâna începe să se îngălbenească, datorită modificărilor chimice care încep să apară
la nivelul cheratinei.
Fenomenul de îngălbenire constituie un indiciu al degradării termice. Coloraţia
lânii tratată termic se intensifică concomitent cu ridicarea temperaturii. Astfel, la 1500 C
apare coloraţia gălbuie, la 1600 C lâna devine galbenă, la 1700 C capătă nuanţe oranj, apoi
la 1800 C devine roşu-brună, la 1880 C brună şi neagră la 2100 C.

97
 4.2.12.2. ACŢIUNEA AGENŢILOR CHIMICI
În procesele de prelucrare industrială, lâna este supusă diverselor tratamente şi
astfel aceasta vine în contact cu medii acide sau bazice.
Acţiunea aci zilor asupra lânii. În timpul prelucrării industriale şi îndeosebi în
operaţiile de carbonizare şi vopsire lâna vine în contact cu medii acide. Vopsirea lânii are
loc atât în prezenţa acizilor organici, cât şi în prezenţa acizilor anorganici. Procesul de
carbonizare a lânii urmăreşte distrugerea impurităţilor aderente la fibra de lână şi se
realizează numai cu substanţe anorganice.
Lâna manifestă o rezistenţă bună faţă de acizi, însă în timpul operaţiilor de
vopsire şi de carbonizare ce se desfăşoară la temperaturi ridicate, se produc alterări grave
la nivelul fibrelor. Aceste alterări se manifestă prin modificarea rezistenţei fibrei şi prin
schimbarea tuşeului, devenind în general mai aspru.
În prezenţa acizilor diluaţi nu se produc modificări majore la nivelul fibrei de
lână, însă este distrusă de acţiunea prelungită a acizilor minerali concentraţi. Tratarea
lânii pe o durată scurtă de timp cu acid sulfuric concentrat nu duce la distrugerea acesteia,
ci îi schimbă doar comportarea în procesele tinctoriale.
Eliot şi Roberts au studiat dizolvarea progresivă a lânii în soluţii de acid
clorhidric 2 N la temperatura de fierbere. Astfel, ei au demonstrat că în condiţiile arătate
anterior are loc o acţiune de dizolvare a lânii care se desfăşoară în trei stadii: în primul
stadiu are loc dizolvarea a 7 % din fibră cu o semnificaţie histologică nedefinită; în
stadiul al doilea are loc dizolvarea ortocortexului, iar în al treilea stadiu are loc dizolvarea
treptată a paracortexului. Soluţia de acid clorhidric 4 N se foloseşte ca reactiv de
solubilizare a lânii, fiind utilizată pentru aprecierea degradării acesteia şi îndeosebi atunci
când a suferit un tratament alcalin. În timpul procesului de carbonizare se urmăreşte
îndepărtarea impurităţilor de natură vegetală din masa lânii. Principiul acestei metode
constă în acţiunea distructivă a acidului sulfuric asupra celulozei. Astfel, în prezenţa
acidului amintit celuloza se transformă în hidroceluloză, iar aceasta prin încălzire devine
friabilă. În timpul procesului de carbonizare, fibra de lâna suportă mai multe modificări,
dintre care unele ireversibile, motiv pentru care lâna astfel tratată îşi pierde multe calităţi.
Acţiunea agen ţilor ba zici asupra lânii. Fiind un material proteic, lâna este
foarte sensibilă la medii alcaline. Agenţii alcalini pot provoca cheratinei modificări de
structură chimică care se manifestă în primul rând prin distrugerea punţilor de hidrogen, a
legăturilor tip sare, a unor acizi aminici, iar în cazul tratării în soluţii alcaline mai
concentrate pot surveni şi fenomene hidrolitice. Aceste modificări structurale duc la
micşorarea rezistenţei şi diminuarea unor însuşiri importante.
Prima modificare a lânii supusă acţiunii unei soluţii alcaline constă în umflarea
fibrei şi, în consecinţă are loc o schimbare a proprietăţilor mecanice. Astfel, după 30
minute de tratare a fibrei de lână într-o soluţie de sodă, forţa necesară întinderii scade
mult. Acest fenomen se poate explica prin formarea legăturilor tioeterice în mediu alcalin,
legături care nu se mai desfac atât de uşor ca puntea cistinică şi deci catenele
polipeptidice sunt menţinute în poziţia lor, fiind împiedicată ondulare.
În amoniac lichid fibrele de lână fină sunt mai afectate comparativ cu cele
semigrosiere şi grosiere. Astfel, modificările ce survin la nivelul fibrei pe durata tratării
cu amoniac lichid induc schimbarea frecvenţei ondulării fibrelor, schimbarea rezistenţei
la compresie, îi modifică lungimea, precum şi fineţea medie (tabelul 38).
Din datele prezentate, rezultă că forţa necesară întinderii fibrei de lână scade
concomitent cu durata de tratare. De asemenea şi gradul de desfacere a regiunilor
ondulate creşte progresiv cu timpul de imersie a fibrelor de lână în amoniac, iar
experimental s-a constatat că fenomenul de contracţie a fibrei creşte odată cu scăderea
diametrului fibrei (diametrul creşte cu 3 % în cazul fibrelor groase şi cu 6 % în cazul
celor fine).
Altă modificare importantă ce apare în cazul lânii supusă mediului alcalin este
îngălbenirea. Legat de acest aspect, majoritatea cercetărilor indică faptul că fenomenul de
îngălbenire alcalină este corelat cu scindarea legăturilor disulfitice şi scăderea
conţinutului fibrelor în cistină şi agizi graşi.

98
 Tabelul 38 . Modificările unor caracteristici ale fibrei de lână tratată cu amoniac lichid
Timpul de Fineţea Lungimea Număr de Rezistenţa la
Contracţi
tratare medie medie ondulaţii/c compresie
a (%)
(min) (µ) (cm) m (daN)
Lână 25 7,61 - 3,4 1,90
curată 26,5 6,98 37,8 6,25 5,85
5 26,7 7,01 45,0 8,15 5,87
10 26,6 6,37 45,5 7,08 6,04
30 26,3 6,27 47,0 8,60 6,15
45 27,7 6,35 47,5 7,4 6,45
60

Însă majoritatea modificărilor sunt influenţate în mare parte de pH, temperatură şi

durată. Acţiunea chimică a alcalilor se manifestă asupra lânii în special prin desfacerea
electrovalenţelor, prin hidroliza legăturilor peptidice şi prin transformarea punţii cistinice.

4.2.13. ASPECTE GENERALE PRIVIND SPĂLAREA LÂNII

Procesul de sălare a lânii se desfăşoară în majoritatea cazurilor în medii alcaline.
De aceea, ţinându-se cont de sensibilitatea pe care o manifestă această fibră proteică la
mediul alcalin, rezultă că în procesul de spălare pH băii are o mare însemnătate, iar
spălarea ca atare trebuie condus cu mare grijă astfel încât alterarea lânii să fie minimă.
Astfel, s-a demonstrat experimental şi apoi practica a confirmat, că la punctul său
izoelectric (pH = 4,9) lâna prezintă maximum de stabilitate atât din punct de vedere
mecanic cât şi chimic, iar capacitatea de umflare a fibrei şi implicit tendinţa spre o
împâslire sunt cele mai reduse.
În mod practic, spălarea lânii se face în mediu acid (pH = 4 - 6), neutru sau
alcalin (pH = 8 - 10,5). Astfel, spălarea în mediu acid menajează unele caracteristici ale
fibrelor, însă recuperarea lanolinei este dificilă. Spălarea la pH-uri acide se realizează în
prezenţa produselor anion - active sau neionogene.
Spălarea în mediu neutru se poate
realiza în prezenţa electroliţilor şi prezintă
avantajul că poate fi efectuată la
temperaturi mai ridicate, ceea ce face ca
întregul proces să aibă o durată de timp mai
scurtă. Cele mai bune rezultate se obţin în
cazul spălarii lânii în mediu neutru
utilizând ca detergent substanţe anionactive
deoarece, au un spectru mai larg al pH-ului
şi deci o bună capacitate de spălare şi
emulsionare.
De asemenea, substanţele detersive
neionogene nu induc degradări la nivelul
fibrelor, nu-i modifică proprietăţile
naturale, iar capacitatea de spălare a
Fig. 63. Spălarea industrială a lânii
detergentului nu depinde de pH ci de
adausul de săruri neutre în baia de spălare.
Dintre sărurile care activează procesul de spălare face parte sulfatul de sodiu şi clorura de
sodiu. Însă lucrul cel mai important este faptul că deşi în mediu alcalin lâna prezintă
maximum de sensibilitate, totuşi spălarea alcalină este metoda cea mai utilizată deoarece
este economică şi permite recuperarea lanolinei.
În gospodăriile populaţiei, lâna este spălată cu carbonat de sodiu şi săpun. Cu
toate că procedeul este verificat şi extrem de utilizat se constată că, în cazul nerespectării
unei temperaturi optime (120 - 180 C), sau a unei anumite concentraţii în agent alcalin, se
produc modificări ireversibile la nivelul proprietăţilor fizico-chimice ale fibrelor. În cazul
spălării lânii cu săpun obişnuit s-au sesizat şi unele neajunsuri cum ar fi: prin fenomenele
de hidroliză se măreşte alcalinitatea; se formează săpun insolubil; consum ridicat de
săpun în cazul folosirii unei ape mai dure.

99
 Spălarea lânii cu detergenţi sintetici sau cu săpun, contribuie la poluarea apelor,
de aceea se recomadă folosirea solvenţilor organici. În condiţii industriale utilizarea
hexanului şi alcoolului izopropilic după procedeul SOVER de spălare a lânii, elimină
poluarea şi permite valorificarea unora dintre componenţii rezultaţi din spălarea lânii.
Procedeul SOVER constă în stropirea succesivă a lânii dispuse pe o bandă
transportoare cu amestec de apă şi alcool izopropilic şi apoi cu hexan. Apa şi alcoolul
îndepărtează suintul, iar hexanul degresează lână. După spălare soluţiile se amestecă,
urmând separarea automată (decantare în două faze). În faza superioară a decantării se
obţine ,,grăsimea lânii” care este bogată în hexan, iar în faza inferioară rezultă suintul
bogat în impurităţi, alcool şi apă. Acest procedeu prezintă şi avantajul că menţine
caracetristicile de bază ale fibrei, evită împâslirea, ruperea fibrelor este diminuată,
permite recuperarea maximă a lanolinei, evită poluarea, utilizează un volum redus de apă
şi ameliorează comportarea fibrelor în procesul de pieptănare, cardare şi filare.

4.2.14. DEFECTE ALE LÂNII

Multe dintre defectele lânii reprezintă consecinţa lipsei unor acţiuni de selecţie
susţinute şi constante la nivelul populaţiilor de ovine, precum şi asigurării unor condiţii
de întreţinere şi furajare necorespunzătoare. Defectele lânii sunt de natură diferită şi
reprezintă de fapt abateri de la aspectul şi forma normală. Astfel, în funcţie de natura lor,
defectele pot fi de origine genetică şi negenetică.
Defecte de origine genetică. Lâna în totalitatea ei, în funcţie de unele aspecte şi
caractere legate de rasă, grad de ameliorare şi alţi factori prezintă diferite defecte care, în
condiţii favorabile sau specifice, sunt transmise în descendenţă. Aceste defecte sunt de
natură genetică, iar cele mai frecvent întâlnite sunt: lâna colorată, lâna albă cu fibre
pigmentate, lâna fără usuc, lâna împâslită şi lâna aţoasă.
Lâna colorată reprezintă un caracter de rasă pentru ovinele Ţigaie, Ţurcană şi
Karakul. Acest tip de lână prezintă importanţă minimă pentru industria textilă deoarece,
nu poate fi vopsită în alte culori sau nuanţe, iar procesele de depigmentare chimică sunt
costisitoare şi în plus în urma unor astfel de tratamente se produc şi modificări ce îi
afectează însuşirile calitative. Lâna neagră este utilizată cu precădere în industria casnică
şi cea meşteşugărească la confecţionarea diferitelor articole artizanale, de îmbrăcăminte şi
de uz gospodăresc.
Lâna albă cu fibre pigmentate este nedorită deoarece, limitează posibilitatea
obţinerii unui număr sporit de sorturi de ţesături vopsite uniform în nuanţe şi culori
diferite. Lâna cu un astfel de defect se întâlneşte frecvent la oile de rasă Ţigaie ruginie şi
bucălaie şi poate fi corectat prin depistarea timpurie şi îndepărtarea de la reproducţie a
indivizilor respectivi.
Lâna neuniformă sub raportul fineţii şi lungimii este nedorită în industria
prelucrătoare deoarece determină efectuarea mai multor sorturi cu posibilităţi de utilizare
limitate. Acest defect este întâlnit mai des la efectivele care din anumite motive au fost
supuse unor acţiuni de selecţie ineficiente şi poate fi corectat prin acţiuni de alegere şi
potrivire a perechilor ce au loc cu ocazia debutului unui nou sezon de reproducţie.
Lâna fără usuc apare datorită unor dereglări funcţionale ale glandelor sebacee şi
sudoripare. Acest tip de lână este deficitară în ceea ce priveşte însuşirile fizico-mecanice,
este mai aspră, friabilă şi se rupe uşor în timpul prelucrării industriale. Defectul ca atare
poate fi corectat prin utilizarea la reproducţie a berbecilor corespunzători din punct de
vedere al însuşirilor cantitative şi calitative ale usucului.
Lâna împâslită este semnalată frecvent la oile cu lână grosieră şi nu poate fi
înlăturat decât prin eliminarea ovinelor respective de la reproducţie. Această deficienţă
este dată atât de desprinderea fibrelor de lână din piele şi încâlcirea lor, precum şi de
direcţia diferită de implântare a foliculilor piloşi.
Lâna aţoasă este dată de prezenţa în masa lânii a unui număr însemnat de fibre
supraondulate sau cu ondulaţii neregulate, consecinţa unei strânse spiralări la nivelul
foliculilor. Lâna aţoasă este nedorită în industria textilă deoarece, în procesul de
prelucrare se produc o serie de rupturi. Corectarea acestui defect se poate face prin
depistarea şi eliminarea de la reproducţie a indivizilor respectivi

100
 Defecte de origine negenetic ă. În această categorie sunt incluse o serie de
deficienţe cauzate fie de condiţiile de întreţinere şi mai ales de hrănire, fie de colectarea,
clasificarea şi conservarea improprie a lânii.
Lâna cănită se întâlneşte în cojocul oilor marcate temporar (dungi, cruci, cercuri,
cifre, etc.) cu vopsele greu lavabile cum ar fi coloranţi dizolvaţi în ulei de in, păcură,
smoală, catran, etc. Lâna cu aceste defecte devine un rebut, datorită faptului că vopselele
respective sunt greu lavabile şi foarte dificil de îndepărtat.
Lâna cu impurităţi. Prezenţa impurităţilor şi îndeosebi a celor vegetale constituie
defectul cel mai frecvent, iar conţinutul peste o anumită limită ridică cheltuielile efectuate
în vederea eliminării acestora.
Neajunsul cel mai mare este reprezentat de faptul că în procesul de îndepărtare
mecanică a impurităţilor puternic aderente, rezultă multe deşeuri iar lâna se rupe în
proporţie de 3 %. În cazul în care, pentru îndepărtarea impurităţilor din masa lânii, se
optează pentru carbonizare, lâna respectivă îşi pierde unele calităţi fizico-mecanice, motiv
pentru care este încadrată la o clasă de calitate inferioară.
Lâna îngălbenită apare în mod frecvent la oile întreţinute iarna timp îndelungat
pe un aşternut murdar, sau pe durata verii pe suprafeţe cu bălegar şi urină în exces. În
astfel de condiţii, lâna fiind caracterizată printr-un grad ridicat de higroscopicitate,
absoarbe vaporii amoniacali rezultaţi din descompunerea fecalelor producând deprecierea
însuşirilor calitative. De asemenea, în industria prelucrătoare, în scopul îndepărtării
zonelor îngălbenite trebuie să se folosească agenţi puternici de albire, accentuându-se şi
mai mult deprecierea însuşirilor lânii.
Lâna tunsă neuniform afectează uniformitatea lungimii fibrelor în procesul de
tuns. Acest defect al lânii rezultă prin trecerea de mai multe ori cu maşina de tuns sau cu
foarfeca pe aceeaşi zonă corporală. Lâna amestecată cu cea subtunsă nu poate fi utilizată
în obţinerea unor articole de calitate superioară, deoarece în produsul finit adesea pot fi
întâlnite segmente mici de fibre.
Lâna înfometată, gâtuită sau ştrangulată apare mai frcvent când pe durata
perioadei de stabulaţie oile sunt întreţinute în condiţii necorespunzătoare asociate şi cu o
hrănire deficitară. În perioada în care oile au avut de suferit, datorită faptului că la nivelul
organismului intervine o vasoconstricţie periferică, se reduce afluxul sangvin şi odată cu
el se micşorează şi ritmul de creştere a fibrelor atât în grosime, cât şi în lungime. Folosită
în industrie, dintr-o astfel de lână se obţin produse cu durată de utilizare limitată.
Lâna alterată poate apărea în cazul tunderii oilor în zilele cu umiditatea
atmosferică ridicată, după care este depozitată o perioadă mai mare de timp în spaţii
insuficient ventilate. Umiditatea şi căldura ridicată favorizează dezvoltarea unei
microflore bogate care, în scurt timp poate produce modificări ale însuşirilor calitative
specifice lânii, sau chiar o poate descompune.

4.2.15. FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ CANTITATEA DE LÂNĂ

Cantitatea de lână obţinută de la oile tunse se apreciază prin cântărirea cojocului
rezultat. Factorii care influenţează cantitatea de lână sunt numeroşi, însă în funcţie de
natura lor aceştia pot fi grupaţi în factori ereditari, factori de mediu intern şi factori de
mediu extern.
Factorii ere ditari. În această grupă sunt incluşi următorii factori: rasa, sexul şi
individul.
Rasa constituie un factor important în obţinerea unor producţii superioare de
lână. Rasele specializate pentru producţia de lână fină au o desime mai mare a foliculilor
piloşi, rezultând astfel producţii superioare de lână.
Individualitatea induce o mare variabilitate a producţiei de lână în cadrul
aceleiaşi rase deoarece, s-a constatat o corelaţie pozitivă între greutatea corporală (de care
depinde suprafaţa pielii) şi calitatea lânii. Această corelaţie este însă limitată şi se referă
la greutăţi corporale ale indivizilor cuprinse între 40 şi 70 kg.
Sexul. Referitor la influenţa acestui factor trebui făcută precizarea că în general
masculii produc cantităţi superioare de lână în comparaţie cu femelele.
Factorii de mediu intern influenţează direct potenţialul productiv la nivelul
individului.

101
 Vârsta are o mare influenţă asupra producţiei cantitative în sensul că, până la 3 -
4 ani cantitatea de lână creşte apoi se menţine aproximativ constantă până la 5 - 6 ani,
după care scade concomitent cu înaintarea animalului în vârstă.
Starea de sănătate a indivizilor condiţionează producţia de lână din punct de
vedere cantitativ. Apariţia bolilor, la nivelul organismului sau pielii, produc dereglări
funcţionale cu influenţe negative asupra cantităţii şi calităţii lânii.
Prolificitatea influenţează producţia de lână deoarece, s-a constatat că oile care
alăptează un singur miel pot produce cantităţi superioare de lână cu cca. 20 % comparativ
cu cele care alăptează doi miei.

Tabelul 39. Evoluţia producţiei de lână în raport cu vârsta oilor

Rasa şi Valoarea coeficuienţilor în funcţie de vârstă
Autorii
varietatea 1 2 3 4 5 6 7

Nica, Th. Ţigaie - 100 96,0 95,3 95,3 93,0 92,0

Harsian, A. Ţigaie bucălaie 128,0 100 100,3 96,9 90,4 89,0 89,0

Ţigaie ruginie 108,2 100 96,5 93,3 88,4 94,6 -

Rugină, L.
Spancă 104,4 100 95,0 92,8 88,6 82,9 -
Merinos Transilv. 113,7 100 88,9 78,6 75,0 - -

Spancă ameliorată 109,5 100 97,5 94,3 89,3 84,6 -

Pascal, C.
Merinos Transilv. 112,5 100 92,2 82,1 78,6 73,0 68,8
Merinos de Palas 118,6 100 95,6 91.4 86,5 82,8 73,4

Factorii de mediu extern. Aceşti factori au rol hotărâtor în exprimarea

potenţialului productiv al indivizilor. Dintre cei mai importanţi factori de mediu extern
amintim: clima, nivelul de alimentaţie, la care se mai pot adăuga şi tehnologia de creştere,
îngrijirea, tunderea şi nu în ultimă instanţă calitatea ciobanilor.
Clima exercită influenţă atât asupra cantităţii cât şi a calităţii lânii. În condiţiile
zonelor cu climat continental, datorită vegetaţiei abundente de pe păşuni şi
fotoperiodismului, sezonul în care are loc o intensificare a ritmului de creştere a lânii este
vara. Pe durata sezonului rece o atenţie deosebită trebuie acordată microclimatului din
saivanele de cazare a oilor.
Nivelul de alimentaţie joacă un rol deosebit în dezvoltarea învelişului pilos în
intervalul dintre două campanii de tuns. Alimentaţia deficitară exercită influenţă negativă
atât asupra producţiei cantitative cât şi asupra calităţii lânii.

4.2.16. METODE ŞI TEHNOLOGII DE SPORIRE

A PRODUCŢIEI DE LÂNĂ
La fel ca şi în cazul altor producţii şi cea de lână poate fi sporită şi îmbunătăţită
atât pe cale genetică cât şi pe calea utilizării unor biostimulatori specifici.
Sporirea producţiei de lână pe cale genetică poate fi realizată în cadrul metodelor
de ameliorare care pot induce o deplasare în sens pozitiv a mediei producţiei de lână.
Selecţia în rasă curată a oilor aparţinând unei rase specializate pentru producţia
de lână are caracter permanent şi reprezintă principala cale de obţinere a unei diferenţe de
selecţie, deoarece permite o creştere a frecvenţei genelor implicate în exprimarea unor
însuşiri şi caractere la nivel superior. Selecţia în rasă curată nu se limitează doar la
identificarea şi eliminarea animalelor necorespunzătoare, ci şi la transmiterea şi fixarea în
descendenţă a caracterelor utile.
Scopul acţiunilor de ameliorare la rasele de oi cu lână fină şi semifină, este de
sporire a cantităţii de lână şi îmbunătăţirea calităţii acesteia. Pentru realizarea acestor
deziderate se urmăreşte în permanenţă amplificarea unor însuşiri cum ar fi de pildă
desimea, lungimea, fineţea, uniformitatea, etc.
Structura turmei joacă un rol însemnat în cazul îndeplinirii obiectivelor de etapă
sau a celor finale. Cercetările experimentale şi rezultatele obţinute în ţară şi străinătate,
demonstrează posibilitatea obţinerii unor rezultate pozitive în ceea ce priveşte producţiile
ovinelor, pornind tocmai de la structura turmei ce face obiectul selecţiei în rasă curată.

102
Astfel V., Taftă, 1983, arată că prin mărirea ponderii oilor mame de la 50 % la 60 %,
cantitatea de lână creşte cu 6 - 8 % şi carnea cu 16 - 17 %, iar în cazul în care în turma
respectivă ponderea oilor mame reprezintă 80 %, lâna creşte cu cca. 18 - 20 % iar carnea
cu 45 - 50 %.
Intensitatea de selecţie pentru producţia de lână şi carne, se poate mări şi prin
utilizarea însămânţărilor artificiale, sporirea prolificităţii şi asigurarea unui regim
nutriţional adecvat.
Heritabilitatea. Este dependentă de mai mulţi factori, însă rolul cel mai mare în
vederea sporirii producţiei de lână îl are heritabilitatea specifică caracterelor acesteia. În
cazul caracterelor specifice producţiei de lână, heritabilitatea are valoari destul de ridicate
(tabelul 40).
Repetabilitatea. Faptul că în cazul oilor cu lână fină, valoarea coeficientului de
repetabilitate este cuprins între 0,28 şi 0,36 apare posibilitatea culegerii unor informaţii
suficiente privitoare la performanţele productive viitoare. De asemenea, acest fapt este
susţinut şi de gradul ridicat de covariabilitate ce se stabileşte între diferite cupluri de
însuşiri specifice producţiei cantitative de lână.

Tabelul 40. Heritabilitatea unor caractere specifice producţiei de lână (Gh., Sandu, 1993)
Caracterul Valori frecvente pentru h2
Rezervele de piele 0,4 - 0,5
Extinderea lânii pe faţă 0,4 - 0,5
Extinderea lânii pe abdomen 0,3 - 0,4
Desimea fibrelor 0,5 - 0,6
Fineţea fibrelor 0,5 - 0,6
Uniformitatea fineţii pe corp 0,2 - 0,3
Lungimea şuviţei 0,3 - 0,6

Selecţia după cantitatea de lână curată reprezintă o altă cale de sporire a acestei
producţieii. Aplicarea acestei metode este recomandabilă îndeosebi în cazul berbecilor
utilizaţi la reproducţie care, în condiţiile folosirii intense, pot contribui într-o măsură mai
mare la realizarea progresului genetic. În cazul oilor mame şi a tineretului de înlocuire se
recomandă selecţia după cantitatea individuală de lână brută deoarece, între aceasta şi
cantitatea de lână curată corelaţia fenotipică este pozitivă şi are în general valori situate
foarte aproape de r = 0,9.
Atât în cazul masculilor cât şi al femelelor, pentru ca efectul selecţiei să fie rapid
şi să aibă rezultatul scontat, este indicat ca selecţia să se facă după un număr mai redus de
însuşiri calitative, ţinându-se cont de interdependenţa genetică dintre acestea. În cazul
unei selecţii direcţional progresive, pentru a păstra însuşirile calitative ale lânii, este
necesar ca în cadrul lucrărilor de selecţie să se ţină cont de următorii indici de selecţie:
cantitatea de lână brută, desimea şi lungimea fibrelor de lână, rezervele de piele şi
extinderea lânii pe extremităţi.
Referitor la rezervele de piele este cunoscut faptul că oile la care acestea sunt în
exces, produc întradevăr o cantitate mai mare de lână, dar şuviţele din cojoc sunt mai
mici, iar randamentul la spălare este redus. Ţinând cont de faptul că pentru rezervele de
piele majoritatea autorilor indică valoarea coeficientului de heritabilitate de 0,5 este
necesar ca prin selecţie să fie depistaţi şi reţinuţi doar indivizii la care pliurile cutanate
sunt moderate. Acest aspect este deosebit de important deoarece este recunoscut faptul că
rezervele de piele se corelează negativ atât fenotipic cât şi genotipic cu lungimea şuviţei
şi pozitiv cu numărul de ondulaţii/cm. În ceea ce priveşte numărul de ondulaţii/cm,
acestea se corelează fenotipic şi genotipic negativ atât cu masa lânii brute şi spălate, cât şi
cu lungimea fibrelor din şuviţă.
Sporirea produc ţiei de lână prin încruci şări, reprezintă o practică intens
utilizată. Astfel, diversele variante de selecţie pot fi aplicate cu succes şi în cazul
practicării încrucişărilor atât pentru creşterea cantităţii de lână cât şi pentru sporirea
acestei producţii cumulată cu cea de carne. În condiţiile ţării noastre, în vederea sporirii
producţiei de lână la ovine, au fost şi sunt utilizate mai multe tipuri de încrucişări. În
cazul formării raselor autohtone specializate pentru producţia de lână, încrucişările

103
utilizate au fost cele de absorbţie şi de transformare după care, în scopul corectării unor
însuşiri sau a imprimării altora noi, au fost utilizate încrucişări de infuzie.
De asemenea, atunci când obiectivele creşterii şi exploatării unui nucleu sau a
unei populaţii sunt reprezentate atât de producţia de lână cât şi de cea de carne, rezultate
foarte bune se obţin şi în cazul utilizării încrucişărilor stratificate. Pe baza rezultatelor
obţinute în urma practicării încrucişărilor de ameliorare ce vizau în mod direct producţia
de carne, s-a constatat că o serie de însuşiri cum ar fi fineţea fibrelor, desimea pe unitatea
de suprafaţă, lungimea, cantitatea şi calitatea usucului, se transmit în descendenţă
intermediar formelor parentale.

4.2.17. SPORIREA PRODUCŢIEI DE LÂNĂ

PRIN UTILIZAREA BIOSTIMULATORILOR SPECIFICI
Pentru ca intensificarea procesului de creştere a lânii să se realizeze într-o
perioadă mai scurtă de timp, se impune ca atât acţiunile de selecţie cât şi cele de
încrucişare să fie asociate cu aplicarea celor mai eficienţi biostimulatori cum ar fi:
asigurarea unui anumit nivel proteic al raţiei, administrarea unor reţete furajere cu un
conţinut bogat în sulf şi în microelemente, precum şi a unor preparate hormonale
specifice.
Nivelul proteic al raţiei furajere administrate ovinelor în toate anotimpurile
anului, dar în mod deosebit în perioada formării, diferenţierii şi erupţiei foliculilor piloşi
are o influenţă directă asupra sporirii numărului de foliculi piloşi pe unitatea de suprafaţă
şi indirectă asupra producţiei viitoare de lână. De asemenea, nivelul proteic al raţiei
intervine şi în ritmul de creştere a fibrelor. Astfel, în faza diferenţierii şi erupţiei
foliculilor piloşi, orice restricţie nutritivă diminuează capacitatea proprie de sinteză şi de
reţinere a necesarului de aminoacizi specifici şi implicit reducerea producţiei de lână.
Legat de acest aspect S., Schinkel şi B., Short, arată că foliculii piloşi n-au capacitate
proprie de sinteză şi reţinere în totalitate a necesarului de amonoacizi specifici,
completarea făcându-se prin procesul de difuzie a lichidului tisular care trece prin
straturile concentrice până ajunge la cel cortical. Aceiaşi autori au stabilit şi faptul că
orice diminuare a nivelului proteic conduce la o reducere considerabilă a producţiei de
lână (2 până la 4 ori).
În aceste condiţii, se poate preciza faptul că dezvoltarea învelişului pilos
presupune derularea unui proces de multiplicare celulară şi unul de sinteză proteică, însă
în final ambele depind de conţinutul în substanţe azotate a furajelor.
Aportul proteic este mai important decât cel energetic, cu toate că glucoza
contribuie la procesul de mitoză a celulelor germinative, iar glicogenul de la nivelul tecii
externe poate constitui o sursă locală de energie întrebuinţată în cazul deficitului de
glucoză. Un mare efect asupra producţiei viitoare de lână, în cazul tineretului ovin, îl are
hrănirea stimulativă a acestuia în perioada de la naştere până la prima tundere. În cazul
unui aport proteic insuficient se înregistrază modificări negative în ceea ce priveşte
numărul şi dinamica formării şi erupţiei foliculilor piloşi. Aceste diferenţe odată apărute,
se menţin şi la vârste ulterioare deoarece, în timp ce suprafaţa corporală se măreşte,
erupţia de noi foliculi fie că sistează fie că se diminuează.
Conţinutul furajelor în sulf constituie o altă cale tehnologică de sporire a
producţiei de lână, dată fiind ponderea acestuia în compoziţia chimică a cheratinei.
Valorificarea sulfului din cistina şi metionina furajelor verzi, fânuri, vreji de leguminoase
şi şroturi, se realizează prin intermediul microorganismelor autotrofe din rumen care mai
sunt denumite şi ,,bacterii de sulf”. Prezenţa sulfului induce o intensificare a
metabolismului de la nivelul straturilor dermice precum şi o mărire cantitativă a
aminoacizilor din grupa sulfhidrilică necesară proliferării celulelor epiteliale din bulbul
pilos, intensificând astfel şi procesul de cheratinizare şi creştere în lungime a fibrei.
Pentru tineretul ovin an curent necesarul zilnic de sulf organic este de 1,8 g iar pentru oile
adulte se recomandă 1,5 g/zi la kg S.U. din raţie (se dublează când administrarea se face
sub formă de sulfaţi şi creşte de 3 - 5 ori când este adăugat în raţie sub formă liberă).
Influenţa mi croelementelor. Prezenţa în raţie a unor microelemente induce o
intensificare a ritmului de creştere a lânii, influenţând astfel viitoarele producţii şi previne
apariţia unor maladii. În ceea ce priveşte producţia de lână, s-a constatat că suplimentele

104
de microelemente şi îndeosebi a manganului, clorurii de cobalt şi selenitului de sodiu,
determină o sporire a acesteia cu peste 10%. De asemenea, amestecul de sulf cu cobalt
induce un spor de peste 13 % a producţiei de lână pură, mărind totodată şi lungimea
fibrelor cu până la 6 %. Acelaşi efect îl poate avea şi sulfatul de cupru şi mangan şi în
plus trebuie precizat faptul că şi cuprul intervine şi în ondularea fibrelor.
Substanţele hormonale alături de vitamine şi alte elemente participă la
metabolismul general de care este strâns legată şi funcţionalitatea pielii. În funcţie de
factorii de mediu, sistemul nervos acţionează asupra poligenezei prin intermediul
sistemului endocrin şi prin vasodilataţie şi vasoconstricţie.
Substanţele hormonale specifice, cum ar fi de pildă hormonul de creştere elaborat
de lobul anterior al hipofizei şi tiroxina secretată de tiroidă au o influenţă pozitivă asupra
dezvoltării învelişului pilos. Creşterea în diametru a fibrelor de lână este influenţată de
hormonul androgen, iar cei estrogeni elaboraţi de gonade acţionează în direcţia
reducerii acestuia. Cu toate influenţele benefice pe care le au substanţele hormonale în
creşterea şi dezvoltarea învelişului pilos, administrarea acestora, datorită costurilor
ridicate se limitează doar la stadiu de experimente.

4.2.18. TEHNOLOGIA TUNDERII OILOR

Tunderea reprezintă operaţia prin care se recoltează învelişul pilos al oilor. De
modul de organizare şi de efectuare a tunderii oilor depinde în mare măsură atât cantitatea
cât şi calitatea lânii recoltate.
Momentul tunderii. Operaţiunea ca atare se desfăşoară în mod ciclic în fiecare
an şi aproximativ în aceeaşi perioadă calendaristică. În funcţie de situaţiile concrete din
fiecare sector de creştere a ovinelor şi în condiţiile climatice din ţara noastră, tunsul oilor
se desfăşoară în perioada martie - aprilie în unităţile cu capital majoritar de stat şi în
intervalul iunie - iulie în sectorul particular.
Tunderea timpurie a oilor atrage după sine obţinerea unor cantităţi de lână mai
curată, însă în cazul în care se optează pentru tunsul oilor la debutul primăverii, o condiţie
esenţială o reprezintă existenţa unor adăposturi călduroase şi asigurarea prin raţia
administrată a unui aport caloric suplimentar. Tunderea oilor primăvara timpuriu prezintă
şi avantajul că la scoaterea acestora la păşune, lâna nouă are 0,5 - 1,5 cm protejând corpul
oilor de schimbările bruşte ce pot surveni în starea vremii. Acolo unde nu se poate face
tunsul timpuriu, acestă acţiune trebuie efectuată în intervalele în care în starea vremii nu
intervin schimbări majore timp de 10 - 12 zile, iar temperatura atmosferică nu coboară
ziua sub + 150 C şi noaptea sub + 70 C. Începând tunsul mai devreme fără a avea condiţii
optime de cazare a oilor şi în eventualitatea în care în perioada următare surven zile reci
cu ploi în aversă, în efectivul tuns se pot instala bolile afrigore şi chiar pierderi prin
sacrificări de necesitate şi mortalităţi.
Întârzierea tunderii are de asemenea efecte negative, în sensul că oile netunse
suportă foarte greu temperaturile ridicate din zilele caniculare şi în consecinţă nu folosesc
bine păşunile. În aceste condiţii oile slăbesc, lâna se împâsleşte (la oile cu lână groasă) şi
se diminuează secreţia laptelui. La tineretul ovin prezenţa lânii pe corp în perioadele cu
temperaturi ridicate reduce apetitul şi stânjeneşte dezvoltarea corporală. În zonele
montane acţiunea de tuns trebuie să debuteze cu cca. 30 zile înainte de urcarea oilor pe
munte, deoarece aducerea unor echipe de tunzători sus la stână şi transportul lânii jos în
sate măreşte costurile şi în plus, prezenţa lânii pe corpul oilor le îngreunează deplasarea.
Aceasta presupune ca şi în sate cât şi sus în munţi să existe adăposturi în care oile vor fi
întreţinute imediat după tuns şi mai ales atunci când în evoluţia vremii intervin fenomene
meteorologice nefavorabile.
Cadrul organiz atoric priveşte stabilirea inventarului necesar, a metodei de
tundere şi a locului în care se desfăşoară acţiunea ca atare. De asemenea, se referă şi la
stabilirea ordinii categoriilor de ovine la tuns, la instruirea personalului implicat în
această activitate şi la sortarea şi depozitarea lânii până la predare.
Înventarul necesar este dependent de metoda de tundere şi este reprezentat de
foarfece de tuns, agregat de tuns, piese de schimb, soluţii dezinfectante, cântar, saci sau
saltele de ambalare a lânii.

105
 Metoda de tundere. În condiţiile ţării noastre tunderea oilor se poate face manual
sau electromecanic, iar în ţări cu efective mari de oi cum ar fi Australia şi Noua Zeelandă,
în ultimul timp s-a generalizat şi tunsul chimic.
Metoda de tuns electromecanic este utilizată îndeosebi în sectoarele cu efective
mai mari de ovine indiferent de forma de proprietate. Este o metodă rapidă şi permite atât
reducerea efortului fizic cât şi creşterea productivităţii muncii şi a cantităţii de lână cu
cca. 200 g de la fiecare individ tuns.
Agregatul de tuns este acţionat electric sau mecanic prin cablu sau ax flexibil şi
este prevăzut cu câte 12 maşini de tuns. Tunsul electromecanic se desfăşoară în spaţii
special amenajate denumite centre de tuns, care pot fi fixe sau mobile. Tunderea se
efectuează numai atunci când lâna oilor este uscată şi numai după ce efectivul care
urmează la tuns a fost supus unei diete de cca. 12 ore. Ca regulă generală, în scopul
obţinerii unui cojoc compact şi fără defecte ale lânii este ca tunsul să fie efectuat cât mai
aproape de suprafaţa pielii şi să se evite trecerea cu maşina de tuns de două ori prin
aceeaşi zonă. De asemenea, pe durata tunderii, în scopul evitării unor accidente, se vor
asigura condiţii optime pentru ca poziţia tunzătorului şi a oii să fie cele mai favorabile. În
gospodăriile populaţiei, metoda de tuns folosită cu precădere este cea manuală. Această
metodă necesită un efort fizic considerabil din partea tunzătorilor. În condiţii normale un
muncitor poate tunde într-o zi cca. 30 oi cu lână fină, 55 oi cu lână semifină şi 80 oi cu
lână grosieră.
Tunsul chimic presupune inocularea unor substanţe cu efect static asupra
dezvoltării fibrelor de lână cum ar fi ciclofosfamida, colchicina şi colcemida. Astfel, după
cca. 10 zile de la administrarea dozei respective lâna se detaşează uşor, în strat uniform şi
de la suprafaţa pielii. Metoda ca atare este indicată deocamdată sub raportul eficienţei
economice deoarece creşte productivitatea şi reduce cheltuielile de recoltare a lânii.
Referitor la efectele pe care le au aceste substanţe ulterior administrării, părerile
sunt împărţite. Astfel, în timp ce majoritatea cercetătorilor confirmă ca administrarea
acestor substanţe duce la diminuarea hematopoezei şi la apariţia unor microhemoragii la
nivelul organelor interne (inimă, ficat, intestine), corelate cu reducerea apetitului şi
scăderea în greutate, în ultimul timp prin cercetările sale, O.M., Irving, 1994 arată că
administrarea acestor substanţe nu are efecte aşa de mari cum s-a crezut iniţial.
Locul de tundere. În cazul tunsului mecanizat, acţiunea de tuns se desfăşoară în
spaţii special amenajate şi ca regulă generală acestea trebuie să fie curate, fără umiditate
în exces, bine ventilate şi să poată permite cântărirea şi sortarea primară a lânii. Tunsul
manual al oilor se poate executa fie în adăpost şi padoc, fie direct pe păşune.
Ordinea efectivelor la tuns. La centrul de tuns sau locul în care se desfăşoară
această acţiune, oile sunt aduse în următoarea ordine: oile sterpe şi batalii, apoi mioarele,
miorii, oile mame şi apoi berbecii de reproducţie. În cazul în care în efectivul respectiv au
fost depistate oi cu diferite boli (râie) acestea vor fi tunse la urmă, iar lâna rezultată va fi
depozitată separat.
Sortarea şi depozitarea lânii. Lâna recoltată se va sorta în funcţie de culoare, rasă
şi clasă de calitate. Scopul acestei sortări este ca lâna rezultată să fie cât mai omogenă din
punct de vedere al însuşirilor calitative, cea cu defecte va fi ambalată şi depozitată
separat.
În scopul sortării, cojocul de lână se întinde pe o masă din grătar de sârmă sau de
lemn, fiind îndepărtată lâna subtunsă şi cea provenită de la extremităţi.
Lâna astfel sortată este împachetată prin îndoirea părţilor laterale spre zona
mediană şi rulată concomitent de la cap şi coadă spre mijloc după care se leagă şi se
introduce în saci sau saltele, unde rămâne până la livrare.
Pe durata depozitării, magaziile nu trebuie să aibă umiditate în exces şi să fie bine
ventilate, iar balotul de lână va avea ataşată o plăcuţă pe care vor fi înscrise cantitatea şi
clasa de calitate.

106
 TESTE DE VERIFICARE (3)

1. Efectuaţi o analizaă sintetica referitoare la rolul şi importanţa producţiei de

lână.
2. Ordonaţi în mod descrescător primele 10 ţări cu cele mai mari producţii de lână
3. Prezentaţi rolul straturilor dormice în formarea fibrei de lână.
4. Care sunt elementele chimice prezente în compoziţia lânii?
5. Prezentaţi stadiile prin care trece fibra de lână în procesul de formare.
6. Care sunt elementele definitorii ale însuşirilor cojocului de lână.
7. Analizaţi în mod sintetic însuşirile de care depinde calitatea lânii.
8. Care sunt compuşii principali care se regăsesc în usuc?
9. Analizaţi, în sinteză, modul de acţiune a agenţilor fizici şi chimici asupra lânii.
10. Prezentaţi principalele defecte ale lanai şi cauzele apariţiei acestora.
11. Analizaţi factorii care influenţează producţia de lână.
12. Descrieţi metodele şi căile care pot fi utilizate în vederea sporirii producţiei de
lănă.
13. Descrieţi tunsul la ovine practicat în zona de domiciliu.

TEME DE CONTROL (3)

1. Rolul şi importanţa producţiei de lână la ovine.

REFERATE TEMATICE (3)

1. Analizaţi stadiile dezvoltării înveliţului pilos la ovine
2. Prezentaţi structura morfologică şi hisologici a fibrei de lână.

107
 4.3. PRODUCŢIA DE LAPTE

În condiţiile actuale, atât în ţara noastră cât şi la nivel european, producţia de

lapte revine practic la importanţa şi interesul de care s-a bucurat încă din cele mai vechi
timpuri.
Exploatarea oilor pe teritoriul actual al ţării noastre şi pentru producţia de lapte,
datează încă din timpul geţilor şi dacilor care, aveau drept ocupaţie de bază păstoritul,
fapt ce l-a determiant pe Columella să scrie despre strămoşii noştri că erau numiţi şi
mâncători de lapte. Astăzi laptele de oaie şi derivatele sale sunt considerate alimente de
bază utilizate în hrana omului în multe ţări din Asia, Africa de Nord şi chiar Europa.

4.3.1. IMPORTANŢA LAPTELUI DE OAIE

Importanţa laptelui de oaie derivă din următoarele aspecte: valoarea biologică
ridicată; aliment de bază al mielului în primele săptămâni de viaţă; materie primă pentru
obţinerea diverselor preparate deosebit de apreciate pe piaţa internă şi internaţională.
Producţia sporită de lapte a oilor mame în primele 2 luni după naştere contribuie în mod
hotărâtor la evitarea pierderilor prin inaniţie a mieilor sugari şi ulterior la creşterea
producţiei de carne şi lână. Instalarea stărilor de agalactie la oile mame în această
perioadă influenţează direct dezvoltarea corporală ulterioară a mieilor şi indirect
viitoarele producţii obţinute de la aceştia.
În acest sens, în literatura de specialitate există multe date care confirmă afirmaţia
anterioară. Astfel, V. Taftă arată că tineretul provenit din grupa oilor cu producţii
superioare de lapte a înregistrat o greutate corporală şi o cantitate de lână spălată cu 5 kg
mai mare comparativ cu cele rezultate de la produşii proveniţi din oi mame cu producţii
de lapte mai reduse. În mod curent se consideră că o producţie zilnică de 1,3 - 1,5 l lapte
poate induce un spor de creştere în greutate de peste 275 g, influenţând astfel în reducerea
duratei de îngrăşare şi a consumului specific de furaje. Mulţi ani la rând tendinţa generală
în creşterea oilor a fost spre o neglijare totală sau parţială a producţiei de lapte, atitudine
nejustificată din nici un punct de vedere şi poate chiar dăunătoare. Referitor la rasele
exploatate prioritar pentru producţia de carne, în 1955 Colburn afirma că ,,în orice sistem
de îngrăşare a mieilor, care presupune o turmă bună şi întreţinere pe păşune, eficienţa
economică depinde în foarte mare măsură de prolificitatea şi producţia de lapte a oilor
mame”.
Nichans citat de V. Taftă (1983), specifica despre laptele de oaie că, pe lângă
imunitate la tuberculoză, prin conţinutul său bogat în acid orotic sau urocilic şi magneziu
poate preveni instalarea cancerului. Prezenţa aceluiaşi acid previne apariţia unor boli de
cord şi ficat.
În afară de laptele utilizat în creşterea mieilor, din exploatarea oilor rezultă şi o
anumită cantitate de lapte marfă. Acesta poate fi utilizată în hrana omului sub formă
proaspătă sau sub cele mai variate preparate cum ar fi: caş proaspăt, caşcaval, diferite
sortimente de brânzeturi, iaurt, urdă, etc. Privitor la aptitudinile pentru producţia de lapte
a raselor crescute în ţara noastră trebuie făcută precizarea că în cadrul acestora există plus
variante care pot furniza peste 150 l lapte într-o lactaţie. Aceste aptitudini trebuiesc nu
numai menţinute ci şi dezvoltate prin selecţie, concomitent cu îmbunătăţirea condiţiilor
de alimentaţie şi întreţinere a oilor.

4.3.2. ÎNSUŞIRILE FIZICE ŞI COMPOZIŢIA CHIMICĂ

A LAPTELUI DE OAIE
Însuşirile fizice ale laptelui sunt reprezentate de culoare, miros, gust, densitate şi
aciditate.
Culoarea specifică laptelui de oaie este albă-opalescentă la începutul lactaţiei,
după care, datorită conţinutului ridicat de grăsime capătă nuanţe gălbui spre sfârşitul
aceleeaşi lactaţii. Culoarea laptelui se poate modifica căpătând nuanţe roşietice când în
hrana oilor predomină furajele bogate în caroten şi xantofilă, sau galben-verzui când
conţinutul furajelor în pigmenţi din grupa flavonelor este ridicat.

108
 Mirosul este unul specific, fiind datorat conţinutului ridicat al laptelui în diverşi
acizi graşi. În caz de recoltare şi păstrare în condiţii neigienice sau necorespunzătoare,
laptele de oaie împrumută relativ uşor şi alte mirosuri.
Gustul laptelui aflat în stare proaspătă este plăcut, asemănător celui de alune.
Consumul plantelor amărui (pelin, rapiţă), a unor cantităţi mai mari de rădăcinoase şi a
silozului însilozat necorespunzător poate modifica substanţial gustul laptelui. De
asemenea şi diversele afecţiuni ale glandei mamare modifică gustul laptelui.
Densitatea specifică laptelui de oaie este cuprinsă între 1,030 şi 1,036. Laptele
mai gras este mai uşor, însă această afirmaţie nu este valabilă când conţinutul proteic cu o
greutate specifică mai mare este ridicat. Această însuşire este deosebit de importantă
pentru prepararea brânzeturilor care reclamă un conţinut ridicat de grăsime şi proteină.
Aciditatea medie a laptelui de oaie exprimată în grade Thörner, este de 240. În
stare normală reacţia laptelui este una amfoteră iar, în condiţiile în care aciditatea laptelui
creşte la peste 300 T are loc coagularea acestuia.
Compoziţia chimic ă. Sub aspectul compoziţiei chimice, atât colostrul cât şi
laptele propriu-zis prezintă aceiaşi compuşi chimici. Sub aspect cantitativ, în primele 72
ore de la fătare conţinutul colostrului în diverşi copuşi chimici este mai ridicat, după care
spre sfârşitul perioadei colostrale se constată o reducere semnificativă a acestora. Astfel,
în timp ce substanţele proteice şi grăsimea scad, concomitent are loc o creştere a
conţinutului în lactoză.
Substanţele grase. Comparativ cu laptele de vacă, cel de oaie are un conţinut
dublu în grăsimi şi albumină şi este mai bogat în substanţă uscată şi cazeină. În laptele de
oaie grăsimea se găseşte sub formă de particule globuloase, proteina sub formă coloidală,
iar substanţele minerale şi lactoza în stare dizolvată.
Substanţele grase din laptele de oaie sunt reprezentate de steride, gliceride şi
fosfatide, iar diametrul mai mare al globulelor de grăsime din laptele de oaie (4 - 25 µ)
determină o smântânire mai rapidă faţă de cel de vacă.
Substanţele proteice sunt reprezentate de lactalbumină şi lactoglobulină. La fel
ca şi grăsimea, cantitatea de proteină din laptele de oaie se găseşte în proporţie dublă
comparativ cu laptele de vacă. Sub raportul conţinutului în diferiţi aminoacizi, laptele de
oaie este inferior celui rezultat de la caprine.
Substanţele minerale sunt reprezentate în mare parte de macroelemente (Ca, Na,
Mg, K) şi microelemente (Fe, Cu, Br). Din punct de vedere al conţinutului în substanţe
minerale, laptele de oaie este superior celui provenit de la multe alte specii. Pe durata unei
lactaţii în timp ce conţinutul în calciu şi sodiu creşte, cel de potasiu înregistrază o evoluţie
inversă.
Conţinutul în vitamine. În laptele de oaie, vitaminele A, C, D2, D3, E, H, K, M,
PP şi complexul B, se găsesc în cantităţi superioare celor determinate în cazul laptelui
provenit de la alte specii. Astfel, conţinutul laptelui în vitamina A este de 10 ori mai mare
în lunile de primăvară comparativ ce cel de vacă (1mg/l, faţă de 0,1 mg/l) iar cel al
vitaminei C este dublu. Privitor la conţinutul în enzime, în laptele de oaie predomină
fosfataza şi în cantităţi mai reduse ribonucleaza, zanthinaoxidaza şi lysozima.

4.3.3. FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ CANTITATEA

DE LAPTE LA OVINE
Producţia cantitativă de lapte este influenţată de un complex de factori care în
funcţie de natura lor pot fi genetici, de mediu intern şi de mediu extern. Cunoaştere
modului şi nivelului de implicare al acestui complex de factori poate servi în aplicarea
tehnologiei de creştere şi exploatare, ca posibilităţi şi mijloace de intensificare a
secreţiilor lactogene şi îmbunătăţirea acestei aptitudini la efectivele de ovine.
Factorii genetici influenţează în mare parte producţia de lapte la ovine.
Rasa constituie principalul factor care în funcţie de genefondul specific,
determină diferenţieri în ceea ce priveşte potenţialul lactogen. Astfel, există rase
considerate ca fiind specializate care, dau producţii de peste 250 l lapte pe lactaţie (Friza,
Awassi, Lacune, Chios, Langhe); rase cu producţii mijlocii de la care într-o lactaţie pot fi
obţinute 130 - 200 l lapte (Comiso, Biella); rase cu producţii mici (Karakul, Merinos,
etc). Referitor la potenţialul lactogen al oilor crescute în ţara noastră, majoritatea

109
cercetătorilor estimează producţii cuprinse între 75 şi 150 l lapte. Aceste producţii pot fi
considerate ca fiind sub posibilităţile lactogene ale raselor autohtone, însă cu toate
acestea, pe lângă faptul că asigură necesarul creşterii mielului permite şi obţinerea unei
producţii de 30 - 40 l lapte marfă.
Individualitatea. Datorită lipsei unor acţiuni de selecţie susţinute pentru
ameliorarea producţiei de lapte, în cadrul efectivelor actuale s-a conturat o mare
diversitate a genofondurilor existente la nivelul indivizilor din populaţii, turme şi rase,
conferind astfel şi o largă variabilitate. Acesta este şi motivul pentru care în interiorul
turmelor sau raselor există indivizi cu producţii medii de lapte pe lactaţie cuprinse între
25 kg şi 250 kg, rezultând astfel un raport al minimei şi maximei de 1:10.
În scopul sporirii cantitative a producţiei de lapte este necesar ca prin lucrări de
control să fie identificaţi indivizii plus variante care ulterior vor forma, în cadrul fiecărei
turme, viitoarele nuclee de selecţie. În continuare, oile din nucleul de selecţie pot fi
utilizate la împerecheri omogene, mergându-se până la constituirea de linii şi familii cu
un potenţial lactogen superior.
Factorii de mediu intern contribuie în mare măsură alături de cei genetici la
exprimarea potenţialului lactogen al oilor.
Vârsta şi numărul lactaţiei condiţionează capacitatea lactogenă, în sensul că, din
punct de vedere cantitativ producţia de lapte creşte până la 3 - 4 ani, rămâne la
aproximativ acelaşi nivel până la 6 ani, după care descreşte treptat, într-un ritm mai mult
sau mai puţin intens. Acest aspect se datorează faptului că pe măsura avansării lactaţiilor,
ţesutul secretor se reduce concomitent cu creşterea celui lax, conjunctiv şi adipos, având
loc şi reduceri la nivelul diametrului alveolar cu peste 30 %.
De asemenea, pentru a analiza acest factor, este necesar a se ţine cont şi de vârsta
primei fătări. Din acest punct de vedere s-a constatat că tineretul femel care naşte la o
vârstă precoce (cca. 14 luni), produce o cantitate de lapte comparabilă şi uneori chiar mai
mare cu 3 % decât a congenerelor care au vârsta la prima fătare de 22 luni (C, Huştiu şi
colab,. citat de V., Taftă, 1983). Astfel, din datele prezentate în figura 69, se poate
constata că faţă de producţia de lapte la prima lactaţie considerată 100 %, cantitatea
maximă la oile rezultate din fătări timpurii este superioară comparativ cu cea obţinută de
la oile provenite din fătări târzii.
Greutatea corporală poate influenţa cantitatea de lapte. În acest sens, cercetările
efectuate au confirmat faptul că oile cu o dezvoltare corporală superioară produc şi o
cantitate mai mare de lapte. Cu toate acestea, dacă se raportează la unitatea de greutate
vie se constată că producţia de lapte este mai mare la oile mai uşoare. Astfel, potrivit
datelor obţinute s-a constatat că oile cu o greutate corporală de 30 kg produc 2,8 kg lapte
pe unitatea de greutate vie, pe când cele de 60 kg produc numai 1,7 kg deci cu 38 % mai
puţin (V., Taftă, 1997).
În aceste condiţii, producţia de lapte a oilor cu o greutate corporală peste o
anumită valoare nu justifică cheltuielile suplimentare în cazul în care acestea ar fi
exlpoatate exclusiv pentru producţia de lapte. De fapt cercetările efectuate pe principalele
rase autohtone confirmă faptul că cele mai mari producţii de lapte se obţin de la oi cu o
greutate corporală medie.
Prolificitatea favorizează producerea unei producţii suplimentare de lapte cu
peste 30 % mai mare în cazul oilor cu fătări gemelare. Cercetările recente efectuate pe oi
de rasă Romanov şi Finish (Haresign, citat de Gh., Sandu, 1994) evidenţează creşteri ale
producţiei de lapte cu 60 - 90 % la oile care au fătat trei miei şi chiar 100% la cele care au
produs patru miei, însă extinderea cercetărilor şi pe alte rase nu confirmă aceste
diferenţieri la femelele care au fătat mai mult de doi miei. Producţia de lapte poate fi
superioară cu aproximativ 10 % însă nesemnificativă la oile care alăptează un miel dar
care au fost gestante cu doi miei. Apariţia acestui spor la nivelul producţiei cantitative de
lapte poate fi pusă pe seama influenţei exercitate de hormonii secretaţi la nivelul placentei
şi adresaţi glandei mamare.
Factorii de mediu extern pot avea influenţe negative sau pozitive asupra
producţiei de lapte la ovine.
Sezonul de fătare poate contribui la o creştere a producţiei de lapte de până la 30
% dacă este programat mai timpuriu. Acest fapt este posibil deoarece în cazul fătărilor

110
timpurii se poate prelungi perioada de lactaţie şi în plus oferă posibilitatea ca oile să
utilizeze eficient vegetaţia abundentă specifică lunilor de primăvară, perioadă în care şi
curba lactaţiei înregistrază valorile maxime. Fătările exagerat de timpurii (toamna),
corelate cu lipsa unor condiţii bune pe timpul stabulaţiei pot compromite total producţia
de lapte printr-o înţărcare foarte timpurie.
Durata lactaţiei este un caracter dependent de rasă, individ, nivel de selecţie şi tip
de alimentaţie. Între producţia totală de lapte şi durata lactaţiei, există o corelaţie pozitivă
(r = 0,50 - 0,60) şi relativ constantă pe durata vieţii animalului.
În cazul raselor autohtone durata lactaţiei este variabilă, fiind cuprinsă între 5 - 6
luni. Cu toate acestea, cantitatea totală de lapte obţinută într-o lactaţie este influenţată mai
mult de cea rezultată în primele 3 luni decât de durata acesteia. La rasele specializate
pentru producţia de lapte, lactaţia are o durată medie de cca. 8 luni. Însă şi în cazul oilor
autohtone, dacă sunt întreţinute şi exploatate în condiţii optime, lactaţia poate fi
prelungită fără a se înregistra influenţe negative asupra principalilor indici de reproducţie.
Numărul şi intervalul dintre mulsori sunt dependente de faza lactaţiei şi pot
influenţa producţia cantitativă de lapte. De regulă la începutul lactaţiei oile sunt mulse de
trei ori pe zi, apoi de două ori şi o singură dată către sfârşitul lactaţiei, constatându-se că
secreţia lactogenă creşte în raport cu numărul supturilor sau mulsorilor. Cercetările
desfăşurate de V., Taftă au confirmat acestă ipoteză şi au evidenţiat că în situaţia trecerii
de la 2 mulsori la 5 mulsori zilnice, cantitatea de lapte creşte cu cca 27 %, iar în cazul
practicării de 7 mulsori sau supturi creşterea este de aproximativ 30 %. Secreţia glandei
mamare are un ritm mai intens în primele 10 ore, după care descreşte.
Sistemul de muls. Se pare că mulsul mecanic are o influenţă negativă asupra
secreţiei lactogene la ovine. Oile din rasele nespecializate pentru producţia de lapte,
mulse mecanic dimineaţa şi seara începând cu a doua zi de lactaţie, au produs la fel ca şi
oile care au alăptat un miel. Oile din rasele specializate, mulse mecanic după 30 - 40 zile
de alăptare produc o cantitate de lapte redusă cu cca. 40 % comparativ cu cele mulse
manual (Labussiere, 1981).
Clima prin temperaturile prea ridicate sau prea reduse asociate şi cu variaţii ale
umidităţii relative şi cu o viteză mare a curenţilor de aer, influenţează negativ producţia
de lapte. De asemenea, aceleaşi efect îl are şi frecvenţa ploilor şi vânturilor care produc
influenţe imediate indiferent de nivelul alimentaţiei. Referitor la temperaturile optime, se
consideră că procesul de secreţie se desfăşoară normal când acestea se încadrează înte +
7oC şi + 200C.
Alimentaţia induce o influenţă majoră asupra producţiei de lapte, ştiut fiind faptul
că procesul de secreţie este sensibil la administrarea unei alimentaţii îmbunătăţite, aşa
încât oile reacţionează imediat, în funcţie de sortimentele de furaje, valoarea nutritivă şi
modul de distribuire. În ceea ce priveşte necesarul de proteină şi energie util producerii
unui litru de lapte, acesta este de 0,7 U.N. şi 85 g P.D. Hrănirea deficitară dacă survine
încă din perioada de alăptare poate compromite total sau parţial producţia din lactaţia
respectivă.

4.3.4. FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ CALITATEA

LAPTELUI
La fel ca şi la alte specii de interes zootehnic, din punct de vedere calitativ şi
cantitativ producţia de lapte este supusă acţiunii cumulate şi influenţei diverşilor factori.
Indiferent de natura lor, aceştia influenţează procesul de lactogeneză atât prin intermediul
complexului hipotalamo-hipofizar, cât şi prin compoziţia sângelui în substanţe specifice
care, în cadrul metabolismului celular sunt transformate în componente specifice laptelui.
Principalii factori implicaţi în determinarea calităţii laptelui sunt redaţi în continuare.
Factorii genetici influenţează în mare măsură calitatea şi cantitatea de lapte.
Astfel, în timp ce procentul de grăsime are o valoare specifică a coeficientului de
heritabilitate cuprinsă între 0,32 şi 0,38, conţinutul proteic din lapte are un puternic
determinism ereditar (h2 = 0,7) iar cel de repetabilitate are valori mai mari de 0,70.
Alimentaţia. Pentru ca elementele ce redau compoziţia chimică a laptelui să fie
sintetizate în cantităţi suficiente de către glanda mamară este absolut necesară conjugarea
a două condiţii principale de alimentaţie: un aport de energie exprimat în unităţi nutritive

111
şi un aport suficient de proteine exprimat fie în proteină digestibilă în intestin de origine
alimentară, fie prin proteină digestibilă de origine microbiană. Deficitul energetic duce la
utilizarea unor aminoacizi pentru producerea glucozei, constituindu-se într-un aport mai
redus de aminoacizi la nivelul glandei mamare, ceea ce determină o reducere a
procentului de proteină din lapte.
Rasa determină unele diferenţieri în ceea ce priveşte conţinutul laptelui în
grăsime şi proteină. În privinţa proteinelor, valorile determinate în cazul raselor locale nu
indică diferenţieri mari, însă privitor la conţinutul în grăsimi, între aceste populaţii
deosebirile sunt evidente. Astfel, din datele prezentate în tabelul 44 se constată că în timp
ce conţinutul proteic la rasele Ţurcană şi Karakul este apropiat, diferenţierile privitoare la
conţinutul de grăsime sunt evidente chiar din prima lună a lactaţiei (6,5 % la Ţurcană şi
8,04 % la Karakul).

Tabelul 42. Conţinutul în proteină şi grăsime în raport cu rasa şi faza lactaţiei

Ţurcană
Karak
Luna Ţigaie Ţurcană albă Merinos brumări
ul
calendaristic e
ă Prot Grăsi Prote Grăsi Prote Grăsi
Grăsime
eină me ină me ină me
Martie 4,76 4,45 5,59 4,21 - - 7,9 4,52
Aprilie 5,05 4,88 5,69 4,96 - - 8,2 5,17
Mai 5,00 5,99 5,84 5,80 5,09 4,5 5,6 4,34
Iunie 5,07 6,66 5,09 4,42 5,43 4,5 7,3 6,46
Iulie 5,68 7,58 5,86 8,54 6,65 7,7 8,1 7,67
August 6,03 8,42 6,04 9,50 7,83 9,4 9,2 8,00
Septembrie 6,73 9,04 6,48 9,72 - - 10,0 9,57
Total 5,40 6,72 5,79 7,08 6,23 6,47 8,04 6,54
lactaţie

Individualitatea este un factor cu o variabilitate deosebită în cadrul turmelor.

Variaţii mai mari constatate la nivelul indivizilor din turme se înregistrază în cazul
conţinutului de grăsime. Referitor la conţinutului proteic al laptelui produs pe durata
aceleeaşi lactaţii, datorită faptului că heritabilitatea are valori mai mari, aceasta
înregistrază fluctuaţii mai reduse.
Stadiul lactaţiei. Pe lângă influenţa asupra nivelului cantitativ, stadiul lactaţiei
exercită şi o modificare la nivelul compuşilor chimici ai laptelui. Astfel, creşterea
conţinutului în substanţe grase este progresivă pe măsură ce se avansează către sfârşitul
lactaţiei, motiv pentru care şi necesarul de lapte pentru obţinerea unui kg de brânză scade
cu 1 - 2 l. De asemenea, trebuie specificat şi faptul că din cantitatea totală de proteină şi
grăsime ce se realizează într-o lactaţie, peste 60 % este secretată în partea a II-a a
acesteia.
Durata lactaţiei. La oile crescute în ţara noastră durata lactaţiei este variabilă, cu
limite cuprinse între 4 şi 8 luni. Astfel, la oile Merinos ştiut fiind faptul că producţia
principală este reprezentată de lâna fină şi dat fiind caracterul intensiv de creştere al
acestei rase, durata lactaţiei este de aproximativ 4 luni, din care sunt utilizate la muls
exclusiv doar 30 - 50 zile. La celelalte rase cum ar fi Ţigaia, Ţurcana, Karakul şi
populaţiile de Spancă durata lactaţiei se apropie de 7 - 8 luni.
Vârsta influenţează în mod hotărâtor ambele componente ale laptelui. Astfel,
cercetările efectuate confirmă faptul că procentul cel mai mare de proteină şi grăsime din
lapte se înregistrază în primele două lactaţii (2 - 4 ani) se menţine la acest nivel până la 5
- 6 ani, după care
descreşte.
Intervalul şi numărul mulsorilor condiţionează proporţia compuşilor chimici din
lapte. În cazul practicării a trei mulsori pe zi, procentul de grăsime din lapte este mai mic
dimineaţa, mai mare la prânz şi intermediar în cazul laptelui obţinut la mulsoarea de
seară.
Tipul de fătare. În cazul oilor cu fătări unipare pe măsura avansării lactaţiei,
conţinutul laptelui în substanţă uscată creşte cu peste 30 %, în timp ce la oile cu fătări
gemelare creşterea este de peste 65 %. Din valorile prezentate se mai poate constata că la

112
data efectuării ultimului control, conţinutul în substanţă uscată a fost superior la oile cu
fătări gemelare cu 15,30 %, cel de grăsimea cu 3,12 %, iar cel de proteină cu 7,05%.
Factorii de mediu (temperatura, umiditatea, lumina, presiunea atmosferică,
curenţii de aer). Acţiunea factorilor ambientali şi implicarea lor directă asupra
organismului animal este complexă. Între organism şi mediu se fixează unele relaţii de
reciprocitate, echilibrul acestora fiind asigurat de capacitatea de adaptare. Indiferent dacă
ne referim la climatul general sau microclimatul din saivane, deviaţiile faţă de valorile
optime determină reduceri severe ale producţiei de lapte şi implicit a compoziţiei chimice
a acestuia. Influenţa separată şi gradul de implicare a fiecărui factor sunt foarte puţin
studiate până în prezent.

4.3.5. CERINŢELE DE CALITATE ALE LAPTELUI

DE OAIE UTILIZAT LA OBŢINEREA BRÂNZETURILOR
În scopul stabilirii cerinţelor de calitate pe care trebuie să le îndeplinească
materia primă în vederea fabricării diverselor sortimente de brânzeturi, calitatea laptelui
trebuie verificată prin examen organoleptic şi de laborator (determinări fizico-chimice şi
microbiologice).
În cazul determinării calităţii laptelui sunt necesare efectuarea unor aprecieri
organoleptice şi analize fizico-chimice cum ar fi: aprecierea gradului de impurificare,
determinarea densităţii, determinarea conţinutului de grăsime, determinarea acidităţii şi
după caz şi a conţinutului de proteină.
Aprecierea organoleptic ă vizează determinările referitoare la aspect,
consistenţă, culoare, gust şi miros.
Aprecierea gradului de impurifi care se realizează prin filtrarea probei cu
ajutorul lactofiltrului şi în funcţie de cantitatea de impurităţi reţinută se apreciază
puritatea laptelui.
Determinarea conţinutului de gr ăsime. Metoda uzuală de determinare este cea
acido-butirometrică. La fabricarea brânzeturilor, conţinutul laptelui în grăsimi are o mare
importanţă, dat fiind faptul că grăsimea dispersată sub formă de emulsie nu permite
întărirea excesivă a cazeinei coagulate, afânează structura şi contribuie la o mai bună
reţinere a apei, mărind astfel randamentul.
La unele brânzeturi de tip Roquefort, în timpul maturării, grăsimea suferă unele
transformări, imprimând astfel particularităţile caracteristice acestui sortiment de brânză.
Determinarea acidit ăţii. Aciditatea laptelui poate fi determinată prin metode
calitative (poba fierberii, cu anumiţi indicatori şi alcooli) şi cantitative (prin metoda
titrării).
Aciditatea activă sau pH-ul indică concentraţia laptelui în ioni de hidrogen, adică
aciditatea activă a mediului respectiv. Laptele de oaie prezintă proprietăţi amfotere,
însuşire datorată în principal prezenţei substanţelor proteice şi a sărurilor minerale (citraţi,
fosfaţi). Având această proprietate, atât în prezenţa bazelor cât şi a acizilor, acţiunea
componenţilor respectivi impiedică o variaţie bruscă a pH-ului, tamponând astfel mediul,
facilitând în acelaşi timp ca dezvoltarea bacteriilor lactice să nu fie influenţată de
aciditatea titrabilă ridicată.

4.3.6. METODE RAPIDE DE PRELUCRARE A LAPTELUI DE OAIE

Coagularea sau închegarea laptelui reprezintă procesul prin care se realizează
separarea cazeinei şi a altor substanţe din lapte în scopul obţinerii brânzei. Sub efectul
acidifierii lactice şi a proteolizei determinate de enzimele coagulante din cheag, laptele
trece din stare lichidă într-o masă gelificată, elastică şi de o anumită consistenţă denumită
gel.
Prin prelucrarea tradiţională sau industrială a laptelui de oaie imediat după muls
rezultă o serie de derivate, utilizate frecvent în alimentaţia omului. Brânzeturile obţinute
prin prelucrarea laptelui sunt extrem de apreciate de marea masă a consumatorilor.
Metodele utilizate sunt diferite de la regiune la regiune sau de la ţară la ţară.
În Franţa, prin prelucrarea laptelui de oaie se obţin renumitele brânzeturi de tip
Roquefort şi Ramadour, iar în Cehia şi Bulgaria a brânzei Liptovscaia şi respectiv a

113
caşcavalului. La noi în ţară, în urma prelucrării laptelui de oaie pot fi obţinute caşul
proaspăt, brânza telemea, brânza de putină, brânza de burduf şi caşcaval.
Telemeaua de oaie se obţine prin prelucrarea laptelui proaspăt muls şi închegat,
iar pentru coagularea se foloseşte fie cheagul industrial fie cel preparat din stomacul
glandular al mieilor. Înainte de adăugarea cheagului, laptele este strecurat şi apoi încălzit
la 30 - 320 C. După ce cheagul a fost adăugat în cantităţile stabilite, se agită bine timp de
câteva minute pentru repartizarea uniformă a acestuia. Timpul necesar de închegare este
de 30 - 40 minute, fiind influenţat de temperatura mediului ambiant.
Laptele închegat se scoate apoi în straturi de 5 - 6 cm grosime şi se aşează pe o
pânză (sedilă) în crintă şi pe o masă prevăzută cu un plan înclinat, favorizând astfel
scurgerea zerului. Laptele închegat, sau caşul, suferă în continuare 3 - 5 legări în sedilă şi
tăieri consecutive, pentru scurgerea zerului. După ultima legătură şi, doar în momentul în
care zerul curge limpede şi sub formă de picături, caşul se taie în calupuri cu laturi de
10/10 sau 15/15 care, apoi sunt introduse într-o saramură dinainte preparată din 2 kg sare
la 10 litri apă. După saramurare, brânza respectivă poate fi pusă la păstrare în butoaie de
50 - 100 kg şi valorificată în sezonul rece, când oferta de caş proaspăt este practic nulă.
În vederea obţinerii unui kg de telemea, este necesară o cantitate medie de lapte
pe sezon de 3,7 - 3,9 kg cu variaţii cuprinse între 4 şi 4,5 kg în lunile mai - iunie, apoi 3,5
- 4,0 kg în intervalul iulie - august şi o cantitate mai redusă în lunile de toamnă.
Brânza de burduf reprezintă practic cea mai veche formă de prelucrare a
laptelui de oaie. În afară ţării noastre acest tip de brânză mai poate fi întâlnit şi în unele
zone montane locuite de aromânii din Balcani. Modul de obţinere a brânzei de burduf
implică mai întâi obţinerea caşului. În continuare, pentru fermentat caşul verde se ţine la
întuneric timp de 5 - 8 zile, aşezat pe nişte poliţe. După parcurgerea acestei etape, caşul se
fărâmiţează (chiar şi cu maşina de tocat carne), se sărează utilizând în medie 1,5 kg sare
la 50 kg caş. Apoi, caşul frământat şi sărat se pune în burdufuri confecţionate din coajă de
brad care-i imprimă astfel gust şi miros deosebit. Burdufurile trebuie bine umplute şi
închise, deoarece pătrunderea aerului favorizează apariţia proceselor de alterare.
În această stare, brânza de burduf poate fi conservată timp de 2 - 3 ani, însă
datorită faptului că este sfărâmicioasă şi nu poate fi tăiată felii este mai puţin apreciată.
Cantitatea medie de lapte necesară obţinerii unui kg de brânză de burduf este de 5,5 - 6,0
kg.
Brânza de putină este apreciată şi preparată mai mult în Moldova şi se obţine în
mod asemănător cu cea de burduf. Caşul fermetat este fărâmiţat, frământat şi bătut bine în
putini din lemn, iar la final acestea vor fi închise bine şi duse spre păstrare în locuri
răcoroase şi fără umiditate în exces.
Caşcavalul din lapte de oaie se obţine prin diferite procedee din caşul fermentat.
La noi în ţară mai cunoscut este caşcavalul de Penteleu, de Dobrogea şi de Câmpulung.
Untul din l apte de oaie se prepară din janţul rezultat din presarea caşului.
Culoarea acestuia este alb-gălbuie şi are un conţinut mai redus de substanţă uscată
comparativ cu untul obţinut din laptele de vacă.
Urda se obţine din fierberea zarei rezultate din prepararea caşului de oaie. În
stare proaspătă aceasta este dulce fiind denumită şi urdă dulce şi se consumă ca atare
imediat după obţinere. De asemenea, pentru consumul ulterior, urda poate fi sărată şi
păstrată în săculeţe din pânză.
Jintiţa este spuma dulce rezultată în urma fierberii zarei înainte de a se alege
urda. Se prezintă sub forma lichidă, de culoare alb-gălbuie şi are un gust acrişor. Este
destinată consumului imediat, sau poate fi
păstrată pentru o perioadă de timp relativ scurtă în burdufuri.
Iaurtul de oaie , este mai bogat în substanţe grase şi totodată mai gustos faţă de
cel preparat din laptele de vacă, fiind deosebit de apreciat de către consumatori.
Zerul rezultă în urma fierberii şi scurgerii urdei, este destinat hrănirii porcilor sau
câinilor ciobăneşti.

4.3.7. PARTICULARITĂŢILE EJECŢIEI LACTOGENE

Pe durata efectuării unei mulsori pot fi întâlnite situaţii în care emisiunea
lactogenă poate înregistra un singur vârf ce apare de regulă în intervalul 9 - 12 secunde,

114
sau două vârfuri din care primul survine în acelaşi interval iar al doilea între 38 - 42
secunde (fig70). În aceste condiţii şi durata de muls va fi diferită, efectuându-se în cca. 30
- 40 secunde în prima situaţie şi în aproximativ 64 secunde în al doilea caz.
Trebuie făcută precizarea că a doua situaţie este mai frecvent întâlnită la oile cu
producţii superioare de lapte şi că cele cu un singur vârf nu se pretează la mulsul mecanic
şi mai mult decât atât, o parte din grăsime poate rămâne în segmentul alveolar producând
astfel o diminuare a metabolismului la nivelul celulelor secretorii, influenţând nivelul
productiv. Pe durata perioadei de alăptare, mielul prin suptul său, frânează oarecum
aparţia celui de-al doilea vârf maximal. Astfel, în cazul în care înţărcarea mieilor a avut
loc la patru zile de la naştere, al doilea vârf poate apărea la 70 % din efectivul de oi
mame, iar în cazul înţărcării la vârsta de 40 zile a produşilor, apare la numai la 50 %.
Între laptele total şi cantitatea celui de-al doilea vârf de emisie este o corelaţie pozitivă a
cărei valoare calculată este r = 0,68 pentru dimineaţă şi r = 0,66 pentru seară, iar între
laptele total şi cel rezidual valoarea corelaţiei este r = 0,47 dimineaţa şi r = 0,59 seara. Pe
durata suptului sau mulsului, prezenţa mielului contribuie la instalarea reflexului de
evacuare a laptelui. De asemenea, o particularitate a ejecţiei laptelui o constituie şi
tehnica de muls. Această operaţiune trebuie efectuată rapid şi complet, doarece pe lângă
alte aspecte, golirea imediată şi pe cât posibil totală constituie şi principalul factor al
menţinerii lactogenezei la un nivel intens.
Extragerea totală a laptelui din glanda mamară este dependentă şi de declanşarea
reflexului realizat de participarea fiziologică a animalului respectiv şi se realizează prin
excitaţiile mecanice ale glandei mamare efectuate prin intermediul limbii mielului sau
mâinii mulgătorului care, sunt preluate de receptorii tactili şi transmise sub formă de
impulsuri nervoase la scoarţa cerebrală, iar mai departe la nivelul complexului
hipotalamo-hipofizar.
Acesta este momentul în care sub influenţa acestor impulsuri este eliberată
ocitocina de către partea posterioară a hipofizei, hormon care în mai puţin de 20 secunde
ajunge pe cale sangvină la nivelul glandei mamare, declanşând astfel activitatea motorie.
În acest interval, în regiunea alveolară, creşte presiunea intramamară iar laptele este
împins uşor prin canalele galactofore.
Sisteme de mulgere a o ilor. Mulsul oilor începe imediat după înţărcarea sau
sacrificarea mieilor. În practică pot fi întâlnite situaţii în care mulsul poate fi practicat
chiar şi în perioada de alăptare. Această situaţie poate surveni numai în cazul oilor cu un
potenţial lactogen ridicat şi doar după obişnuirea mieilor şi cu alte surse de hrană. În acest
caz mulsul se face de regulă odată pe zi, dimineaţa şi numai după ce mieii au fost separaţi
de mame încă din seara zilei precedente. În acest fel se poate obţine o producţie de lapte
pe oaie şi pe lactaţie superioară cu 10 - 15 %.
Pe durata unei lactaţii, în funcţie de sezon şi nivelul cantitativ, numărul
mulsorilor zilnice este variabil. La începutul lactaţiei, oile sunt mulse de trei ori pe zi
(dimineaţa, prânz şi seara), iar către sfârşit se trece la două mulsori zilnice prin renunţarea
celei de la prânz, urmând ca înainte cu 15 - 25 zile de data forfetară înţărcării oilor să se
treacă la practicarea unei singure mulsori.
La ovine, cel mai răspândit sistem de muls este cel manual, însă în ţări cu
zootehnie avansată în care sunt crescute cu predilecţie rase bune şi foarte bune
producătoare de lapte s-a extins şi mulsul mecanic.
Mulsul manual reprezintă sistemul cel mai răspândit, iar în Europa se practică în
două variante: manual posterior şi manual lateral.
Mulsul manual posterior reprezintă metoda uzuală de muls, fiind utilizat pe scară
largă în România, Bulgaria, Macedonia, Croaţia, Slovenia, Iugoslavia şi parţial în ţări din
C.S.I.
Pentru ca mulsul manual posterior să fie efectuat în condiţii bune, este necesar a
se amenaja un cotar prevăzut cu un perete cu mai multe uşiţe (strunga) prin care oile, una
câte una, vin pe platforma de muls. Toate acestea sunt prevăzute cu un acoperiş denumit
comarnic. Pentru ca oile să fie reţinute cu uşurinţă pe durata mulsului, este necesar ca
platforma de staţionare să fie confecţionată din scândură dispusă însă uşor înclinată către
cioban. În zonele montane şi de podiş se mai amenajează şi alte două compartimente, din
care unul este destinat prelucrării laptelui (fierbătoare), iar al doilea mai întunecat şi

115
răcoros denumit căşărie utilizat pentru a depozita caşul şi urda. După muls oile trec într-
un padoc unde rămân până la mulgerea tuturor mânzărilor. Toate acestea compartimente
sunt construite din materiale locale (plase din lemn) şi vor fi dispuse pe un teren uşor
înclinat, astfel încât apa pluvială să se scurgă rapid, însă ori de câte ori este nevoie locul
de târlire va fi mutat.
Mulsul manual se execută în trei faze: în prima fază ciobanul sau persoana care
execută această lucrare, prinde cu o mâna ugerul, iar cu cealaltă stoarce primele jeturi
desfundând astfel mameloanele; în faza următoare ugerul este cuprins cu ambele mâini şi
supus unei presiuni laterale şi de sus în jos astfel încât din ambele mameloane laptele este
evacuat în jeturi lungi şi continuue; în ultima fază pentru evacuarea ultimilor picături de
lapte se trece la mulsul cu nod la fiecare mamelon. Pentru a evita reducerea duratei de
păşunat şi oboseala ciobanilor, mulsul se va efectua rapid, total şi la ore fixe şi nu trebuie
să depăşească pe total turmă 90 minute dimineaţa şi 60 - 75 minute la prânz şi seara.
Referitor la durata de mulgere a unei oi, aceasta este variabilă în funcţie de
cantitatea de lapte şi este de aproximativ 60 secunde dimineaţa şi 30 - 40 secunde la prânz
şi seara. Pentru motivele arătate, se socoteşte pentru fiecare mulgător 80 - 100 oi în prima
parte a perioadei de muls şi 100 - 120 oi în partea a doua.

Fig. 64. Fazele mulsului

Pentru mulsul manual al oilor, sunt utilizate găleţi confecţionate din materiale
inoxidabile cum ar fi lemnul, tabla zincată şi materialul plastic. Pe două sfori, dispuse
deasupra găleţilor, se fixează o cupă a cărei capacitate este de 1/4 sau 1/2 l, în care oile se
mulg direct şi, datorită cursivităţii jetului de lapte se formează spuma care impiedică
risipirea laptelui. Această practică serveşte şi la obţinerea unui lapte mai igienic, deoarece
în cupă pot fi adunate excrementele expulzate în timpul mulsului.
Mulsul manual lateral este practicat în Ungaria, Cehia, Slovacia şi parţial în
Federaţia Rusă. Este asemănător sistemului folosit la mulsul vacilor, cu deosebirea că
după o anumită perioadă oile vin singure la locul de muls pentru a-şi consuma
concentratele, interval de timp în care sunt mulse. Aplicarea acestui procedeu de muls
permite obţinerea unui lapte mai igienic deoarece fecalele nu pot ajunge în găleata de
muls, iar mulgătorul nu îşi murdăreşte mânile prin imobilizarea animalului.
Mulsul mecanic este practicat frecvent în unele ţări crescătoare de rase
specializate pentru producţia de lapte cum ar fi: Franţa, Israel, Italia şi altele. Metoda
prezintă avantajul că ridică productivitatea muncii, reduce timpul aferent mulsului pe
fiecare individ, creşte rentabilitatea, asigură obţinerea unui lapte igienic, contribuie la
sporirea producţiei de lapte cu peste 8 % şi altele. Cu toate acestea, cercetări recente
(Labussiere, 1981), demonstrază faptul că mulsul mecanic pare să diminueze producţia.
Astfel, oile din rasele nespecializate pentru producţia de lapte, mulse de două ori pe zi au
produs la fel şi în unele cazuri mai puţin faţă de cele mulse manual, iar cele aparţinând
raselor specializate trecute pe muls mecanic după 4 - 6 săptămâni de la fătare produc mai
puţin lapte cu 30 - 40 %.
Pentru mulsul mecanic al oilor, instalaţiile de muls folosite sunt similare cu cele
utilizate la bovine, doar că au alte dimensiuni.

4.3.8. PARTICULARITĂŢILE CURBEI DE LACTAŢIE LA OVINE

În direcţia sporirii producţiei de lapte la ovine, o deosebită importanţă pentru
procesul de amelioarare în fazele iniţiale este acordată stabilirii tipului de curbă de
lactaţie în care se încadrează animalul respectiv deoarece, aceasta constituie un element
ce caracterizează producţia cantitativă şi calitativă de lapte. De obicei, curba de lactaţie
este supusă unor factori de variabilitate dintre care cei mai importanţi sunt: vârsta, rasa,
individualitatea, durata lactaţiei, nivelul de selecţie, alimentaţia şi factorii de mediu.
Pentru oile cu producţii relativ bune de lapte, curba de lactaţie este apropiată de cea

116
redată în figura de mai jos. Vârful curbei de lactaţie poate interveni în funcţie de rasă la
15 - 20 zile de la fătare, sau la 30 -50 zile, iar exprimată grafic producţia zilnică de lapte
dintr-o lactaţie dată, se prezintă sub forma unei curbe cu o ramură ascendentă şi o alta
descendentă. De asemenea, în funcţie de mai mulţi factori, între ramura ascendentă şi cea
descendentă poate interveni şi o fază de platou, iar descreşterea poate fi bruscă sau lentă.
În faza ascendentă, activitatea glandei mamare este intensă şi poate fi limitată de
absenţa reflexului ejecţiei şi de deficitul nutritiv. Între nivelul producţiei maxime de lapte
pe o lactaţie şi durata fazei ascendente a curbei de lactaţie V., Taftă, 1983 găseşte o
corelaţie negativă (r = - 0,390). La rasele Ţigaie şi Ţurcană, vârful curbei de lactaţie este
atins în cazul fătărilor de primăvară în a doua sau a treia lună de lactaţie şi coincide
practic cu lunile în care vegetaţia este abundentă (mai, iunie), pe când la Karakul acest
nivel este atins în prima lună şi mai rar în a doua. Intervalul scurs de la fătare până la
atingerea vârfului curbei lactaţiei condiţionează în mare parte producţia de lapte din
lactaţia respectivă, deoarece este cunoscut faptul că în primele 90 zile de lactaţie se obţine
aproximativ 65 % din cantitatea totală de lapte din lactaţia dată. În partea a doua a
lactaţiei, cantitativ laptele se reduce, dar se îmbunătăţeşte din punct de vedere calitativ
prin creşterea procentului de grăsime şi proteină.
Mai mult decât atât, în condiţii practice de exploatare, caracterizate prin elemente
comune cum ar fi aceeaşi durată a lactaţiei şi aceleaşi condiţii de întreţinere şi hrănire, s-a
constatat că producţia totală de lapte variază în raport cu plasamentul debitului maxim în
cadrul lunilor calendaristice. V., Taftă şi colab.(1973), arată că sub acest aspect apare o
evidentă particularitate biologică a lactaţie care, de cele mai multe ori constă în diferite
variante posibile.
a. Când debitul maxim se plaseasă în luna iunie, pot fi obţinute cele mai mari
producţii.
b. Când debitul maxim este atins în cursul lunii mai, se obţin producţiile de lapte
cele mai reduse.
c. Când în lunile mai - iunie curba lactaţiei intră în faza de platou, producţiile
obţinute sunt intermediare.
În aceste condiţii, pentru aplicarea şi îndeplinirea cu succes a obiectivelor
selecţiei oilor şi pentru producţia de lapte, trebuie să se ţină seama pe lângă alte criterii şi
de eşalonarea fătărilor, deoarece este cunoscut şi confirmat faptul că producţia de lapte
obţinută de la oile care au fătat în martie şi începutul lunii aprile este superioară
comparativ cu cea rezultată de la oile care au fătat în primele două luni ale anului.

4.3.9. METODE ŞI TEHNOLOGII DE AMELIORARE

A PRODUCŢIEI DE LAPTE LA OVINE
Dată fiind importanţa deosebită şi rolul biologic şi economic a producţiei de
lapte, la efectivele de ovine crescute în ţara noastră ameliorarea acesteia este de mare
actualitate.
Căile şi metodele ce pot fi utilizate în scopul îmbunătăţirii producţiei de lapte la
ovine sunt multiple, însă indiferent de metoda aplicată trebuie să se ţină cont de mai
multe criterii cum ar fi: forma şi mărimea glandei mamare, funcţionalitatea şi simetria
ambelor jumătăţi ale acesteia, dezvoltarea mameloanelor, capacitatea de evacuare
rapidă şi totală a laptelui, durata lactaţiei, longevitatea, prolificitatea şi greutatea
corporală a mieilor la vârsta de 20 zile. Datorită faptului că producţia de lapte este o
însuşire determinată poligenic, este dificil a se stabili cu precizie genele implicate în acest
proces. Cu toate că pentru această însuşire coeficientul de heritabilitate unanim acceptat
este de h2= 0,30 există însă în literatura de specialitate o anumită variabilitate a valorii
acestuia, de unde se desprinde ideea că raporturile cu factorii de mediu nu sunt pe deplin
elucidate. O altă sursă de inducere a acestei variabilităţi poate fi reprezentată şi de gradul
de impurificare a raselor, de lipsa unor metode clare şi precise de control a producţiei de
lapte, precum şi de nivelul diferit de alimentaţie. Ameliorarea producţiei de lapte la ovine
poate fi realizată fie prin selecţia în cadrul rasei, fie prin practicarea încrucişărilor.
Ameliorarea produc ţiei de lapte pri n selec ţie. Practicarea selecţiei în cadrul
rasei favorizează schimbarea frecvenţei genelor ce induc crearea de noi fenotipuri cu
producţii superioare de lapte, însă prezintă neajunsul că timpul de îndeplinire a
obiectivelor propuse este mai lung.

117
 De asemenea, prin selecţie pot fi ameliorate şi unele calităţi deficitare cum ar fi de
pildă forma şi mărimea glandei mamare, eliminarea mai rapidă a conţinutului de lapte, etc.
Cu toate acestea selecţia pentru producţia de lapte trebuie abordată de la rasă la rasă în
funcţie de specificul acestora, de direcţia principală de exploatare, precum şi de alţi factori.
În cazul raselor Merinos, selecţia oilor în vederea sporirii producţiei de lapte poate fi
aplicată cu succes deoarece, în condiţii eficiente de hrănire între producţia de lapte şi
celelalte producţii obţinute de la această specie nu există antagonism fiziologic, ci
dimpotrivă Boyazoglu (1963) citat de V., Taftă, (1983) arată că între producţia de lapte şi
de lână se stabileşte o corelaţie pozitivă (+ 0,02 şi + 0,23) iar între cea de lapte şi greutatea
corporală corelaţia are valori cuprinse între + 0,04 şi + 0,34. În cazul raselor cu potenţial
lactogen bun, pentru a se obţine rezultatele scontate, ameliorarea producţiei de lapte prin
selecţie este precedată de îndeplinirea unor anumite lucrări cu caracter tehnic. Mijloacele
principale ale ansamblului de acţiuni tehnice vizează stabilirea nivelului producţiei de lapte
şi în funcţie de aceasta, identificarea plusvariantelor şi organizarea nucleului activ al rasei,
producerea dirijată a reproducătorilor de înaltă valoare zootehnică şi aprecierea calităţii
acestora prin introducerea testării proprii şi a descendenţei, difuzarea berbecilor testaţi şi
identificaţi ca fiind amelioratori şi extinderea însămânţărilor artificiale.
Toate aceste acţiuni nu sunt posibile fără un control riguros al activităţilor
reproductive şi a lactaţiei ca atare. În acest sens, se impune ţinerea unor evidenţe corecte
şi la timp şi îndeosebi a celor referitoare la rata prolificităţii, rata de mortalitate şi
posibilităţile de desezonizare a ciclurilor sexuale. În vederea stabilirii capacităţii de
alăptare cât mai reală a oilor mame, este necesar ca mieii să fie cântăriţi în perioada de
alăptare la intervale de 21 zile, iar pe baza sporului de creştere se va determina cantitatea
de lapte supt sau valoarea lactaţiei.
Ameliorarea produc ţiei de lapte p rin încruci şări. Este recomandată spre a fi
aplicată doar în situaţia în care la nivelul populaţiilor de ovine nu există o anumită
variabilitate genetică care să permită obţinerea unor progrese prin selecţia plusvariantelor
din rasa respectivă. Ca rase amelioratoare pot fi utilizate doar acelea care nu produc
modificări esenţiale ale lânii şi care, pe lângă ameliorarea producţiei de lapte nu afectează
gradul de rusticitate şi îmbunătăţesc considerabil şi alţi indicatori cum ar fi precocitatea şi
prolificitatea. Astfel, în cazul practicării încrucişărilor dintre berbeci Friză şi oi Ţigaie,
rezultatele obţinute la metişii din F1 cu toate că au fost relativ bune nu s-au ridicat la
nivelul aşteptărilor. Producţiile de lapte obţinute au fost cu mult inferioare faţă de
potenţialul rasei amelioratoare, fiind necesară în acest caz şi obţinerea generaţiei a doua
de metişi.
Rezultatele obţinute la încrucişarea Friză x Ţurcană au fost în general bune. Însă
extinderea acestui tip de împerechere nu este recomandată spre a fi efectuată în masă
deoarece, la nivelul metişilor au loc modificări majore ale învelişului pilos, motiv pentru
care, în scopul sporirii producţiei de lapte la Ţurcană este recomandată mai degrabă ca
amelioratoare rasa Awassi. Însă, indiferent de sistemul pentru care s-a optat în vederea
ameliorării producţiei de lapte la ovine, o atenţie deosebită trebuie acordată prevenirii
efectelor negative induse de creşterea gradului de consangvinizare.

TESTE DE VERIFICARE (4)

1. Elaboraţi un material sintetizat din care să reiasă importanţa laptelui de ovine
2. Comparaţi compoziţia chimică a laptelui de oaie cu cel obţinut de la alte specii
3. Analizaţi factorii care influenţează producţia de lapte
4. Elaboraţi un material referitor la particularităţile lactaţiei la ovine.
5. Descrieţi în mod sintetic tehnologiile care pot fi utilizate în vederea imbunătăţirii
producţiei de lapte la ovine

TEME DE CONTROL (4)

1. Descrieţi factorii care pot contribui la sporirea producţiei de lapte la ovine.

REFERATE TEMATICE (4)

1. Analizaţi producţia de lapte la rasele locale de ovine în raport cu performanţele
realizate de rasele din late ţări.

118