Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
03 Reactii Adverse Si Toxice Ale Medicamentelor PDF
03 Reactii Adverse Si Toxice Ale Medicamentelor PDF
2. Idiosincraziile
Aceste reacţîî se produc la doze eficiente terapeutic dintr-un medicament, la pacienţii
care prezintă anomalii genetice ale unor enzime ce intervin în metabolizarea medicamentului
respectiv.
Idiosincrazia constă, deci, în declanşarea unor reacţii particulare ale organismului la un
anumit medicament sau grupă de medicamente şi se manifestă prin exagerarea sau diminuarea
unor efecte cunoscute sau prin apariţia unor efecte noi, deosebite:
a) Efecte anormal de lungi ale medicamentului
Succinilcholina este un curarizant, cu efect de foarte scurtă durată, inactivat rapid, prin
hidroliză, sub acţiunea enzimei Acilcholin-acilhidrolaza (pseudocholinesteraza) din plasmă şi
din ficat. Un număr foarte mic de bolnavi nu-şi revin din curarizare decât după câteva ore. La
aceştia, enzima este atipică şi are o afinitate de peste 100 ori mai mică pentru Succinilcholină
decât enzima normală. Transmiterea anomaliei este de tip autosomal autonom.
b) Creşterea sensibilităţii la agenţii farmacologici
Unele hemoglobine diferă de cele normale prin substituirea unui aminoacid cu altul sau
prin faptul că au 4 lanţuri β, în loc de două α şi două β.
Aceste anomalii au determinare genetică.
Prof. Dr. Cătălina Elena Lupuşoru, Asist. univ. Dr. Liliana Tarţău 1
An universitar 2010-2011
Prof. Dr. Cătălina Elena Lupuşoru, Asist. univ. Dr. Liliana Tarţău 2
An universitar 2010-2011
3.3. Reacţii la medicamente, exemplificate prin boala serului, care implică complexe
imune conţinând IgG sau IgM şi vasculite multisistemice complement-dependente.
Manifestările clinice ale bolii serului cuprind: erupţii cutanate urticariene, artralgii sau
artrite, limfadenopatii şi febră. Reacţiile sistemice apar după 6-12 zile, de obicei după ce
medicamentul implicat a fost eliminat.
De asemenea, medicamentele pot induce vasculite imune, cum ar fi, eritemul multiform.
Sindromul Stevens Johnson este cea mai severă formă de manifestare a reacţiilor
imunologice de tip III şi include: eritem multiform, artrite, nefrite, leziuni ale SNC şi
miocardite. Acest sindrom este determinat cel mai frecvent de sulfonamidele chimioterapice,
diureticele de ansă (Furosemid), diureticele tiazidice (Hidroclorotiazidă), iar dintre inhibitorii
de enzime de conversie a Angiotensinei II, Captopril.
Substanţele care pot determina reacţii imunologice de tip III sunt: sulfonamidele,
penicilinele, thiouracilul, anticonvulsivantele, iodurile, Captopril.
4. Efecte adverse produse din cauza imaturităţii enzimatice a unor funcţii şi a unor
structuri anatomice ale noului născut
La nou-născut există o serie de particularităţi importante, cum ar fi:
-carenţe enzimatice din cauza imaturităţii sistemelor biochimice;
-filtrarea glomerulară funcţionează la naştere cu un randament de numai 30-50%;
-deficit al mielinizării în substanţa albă cerebrală, etc.
Astfel, de exemplu, la nou-născut, activitatea glucuron-transferazei hepatice este încă
foarte redusă, glucuron-conjugarea bilirubinei şi a medicamentelor se face numai în mică
Prof. Dr. Cătălina Elena Lupuşoru, Asist. univ. Dr. Liliana Tarţău 3
An universitar 2010-2011
măsură. Numai puţină bilirubină se elimină prin căile biliare, bilirubina liberă este crescută în
plasmă şi provoacă icterul fiziologic al nou-născuţilor. O parte din bilirubina circulantă este
legată de proteinele plasmatice, iar medicamentele cu afinitate pentru acelaşi situs (de exemplu,
sulfonamidele), o deplasează, crescând şi mai mult concentraţia plasmatică a pigmentului
nelegat, care pătrunde în creier, în special în nucleii bazali (icter nuclear).
Pătrunderea este facilitată de mielinizarea incompletă. Bilirubina este un puternic toxic
pentru SNC, icterul nuclear se poate solda cu moartea sugarului sau cu leziuni cerebrale
irecuperabile.
5. Mutageneza
Mutaţiile sunt modificări ale materialului genetic din celula animală, a căror urmare este
modificarea constituţiei ereditare. Dacă modificarea genotipului este compatibilă cu
supravieţuirea, ea se va transmite ereditar.
Mutaţiile pot fi produse:
a) spontan, prin mecanisme necunoscute;
b) cu radiaţii ionizante;
c) cu agenţi chimici (mutageni).
Mutaţiile sunt greu de observat la om, fiindcă nu îl afectează pe purtător şi se manifestă
numai dacă acesta are descendenţi. Dacă mutaţiile au caracter recesiv, ele se pot manifesta abia
peste multe generaţii, când întâmplarea face să se întâlnească doi gameţi heterozigoţi în raport
cu aceeaşi alelă recesivă.
Se apreciază că aproximativ 33% din populaţie prezintă o mutaţie nouă, ce nu poate fi
găsită la nici unul dintre părinţi.
O parte dintre mutaţii sunt reparate şi lanţurile ADN sunt aduse la forma iniţială, de către
mecanisme reparatoare celulare.
Mutagenii sunt agenţi care cauzează mutaţii. Mutagenii induc alterări ale ADN-ului, ceea
ce are ca rezultat fie distrugerea celulelor sau, în condiţiile unei reparări defectuoase, se
formează secvenţe anormale, ce vor fi transmise în celulele fiice. Aceste procese vor induce, în
consecinţă, defecte la naştere, prin afectarea dezvoltării organelor, care vor iniţia dezorganizarea
creşterii şi diferenţierii. Între substanţele mutagene se pot enumera:
-alchilanţii şi antimetaboliţii folosiţi în terapia cancerului;
-nitriţii anorganici utilizaţi pentru conservarea cărnii; mutagenicitatea nitriţilor organici
folosiţi în terapia anginei pectorale este discutabilă (nu a fost demonstrată);
-alcoolul etilic şi nicotina (acţiune mutagenă demonstrată experimental).
6. Carcinogeneza
Cancerogeneza este un proces multistadial şi de lungă durată, constând în transformarea
unei celule normale în celulă malignă. Are două etape distincte: iniţierea şi promovarea.
Astfel, în cancerul indus chimic se deosebesc două faze:
Prof. Dr. Cătălina Elena Lupuşoru, Asist. univ. Dr. Liliana Tarţău 4
An universitar 2010-2011
Prof. Dr. Cătălina Elena Lupuşoru, Asist. univ. Dr. Liliana Tarţău 5
An universitar 2010-2011
7. Teratogeneza
Teratogeneza reprezintă procesul care conduce la malformaţiile fătului, proces cauzat de
teratogeni. Mecanismele teratogenezei pot fi încadrate în două mari categorii, bazate pe
etiologia malformaţiilor congenitale determinate:
a) erori in programarea genetică cauzate de devierea genotipului embrionar sau
probabilitatea scăzută pentru eroare vizând un genotip normal;
b) agenţi sau factori ce interacţionează cu embrionul în timpul dezvoltării acestuia.
Un teratogen este un agent care poate determina perturbarea dezvoltării embrionului sau
fătului. Teratogenii pot conduce la întreruperea sarcinii sau pot cauza malformaţii congenitale.
În majoritatea cazurilor, anomaliile congenitale produse nu se transmit ereditar, celulele
germinale fiind numai rareori lezate. Deoarece dezvoltarea embrionară se face pe baza unui
program complicat, în care fiecare etapă presupune realizarea integrală a etapei precedente, iar
dezvoltarea în paralel a multiple ţesuturi şi organe presupune respectarea corelaţiilor înscrise în
programul genetic, simple întârzieri, chiar de scurtă durată, determinate în dezvoltarea unei
structuri anatomice de către un teratogen chimic, produc o defazare ce nu mai poate fi
recuperată şi copilul se naşte cu anomalie congenitală.
Malformaţiile congenitale se definesc ca defecte morfologice prezente la naştere.
Ele pot fi vizibile la exterior, pot fi la nivelul unor organe interne sau pot fi
microscopice. Factorii care le pot determina (care cuprind şi unele medicamente) se numesc
factori dismorfogeni. Denumirea de agent teratogen se foloseşte numai pentru acei agenţi
chimici care produc defecte anatomice majore, cum ar fi: deschizături palatale, focomielie,
anencefalie, etc. Factorii care produc defecte minore structurale sau funcţionale sunt denumiţi
agenţi dismorfogeni.
Agenţii dismorfogeni/ teratogeni chimici sunt reprezentaţi de:
• citostatice;
• hormonii sexuali (androgeni, estrogeni, progesteron);
• Talidomida; Debendox; barbituricele;
• Fenitoin;
• Vitamina D (în exces);
• Alcoolul (alcoolismul cronic).
La aceste medicamente, unii autori adaugă: Acidul acetilsalicilic, preparatele de fier,
anestezicele generale inhalatorii, glucocorticosteroizii, mineralocorticosteroizii, tetraciclinele,
derivaţii de sulfoniluree, sulfonamidele +/- trimetoprim, agenţii antitiroidieni. Consumul
substanţelor contraceptive în timpul primelor săptămâni de sarcină poate avea un efect
teratogen. Agenţii teratogeni includ şi agenţi infectioşi (virusul rubeolei, cytomegalovirus,
virusul varicelei, al herpesului, oxoplasma, sifilis), agenţi fizici (agenţi ionizanţi, hipertermia),
factori ce privesc starea de sănătate a mamei (diabetul), agenţi chimici, alţii decât
medicamentele (compuşi organici ai mercurului, erbicide, solvenţi industriali).
O concentraţie normală a vitaminei A este absolut necesară pentru dezvoltarea
embrionară, însă un surplus poate avea un efect negativ asupra sistemului nervos central. Este
indicat ca, în timpul sarcinii, să se limiteze aportul de vitamina A la aproximativ 700
micrograme/zi pentru evitarea efectului teratogen (în special, la nivelul rinichiului).
Dependenţa fizică este o stare de intoxicaţie cronică sau periodică, consecinţă a utilizării
unui agent farmacologic euforizant. Printre caracteristici se pot enumera:
a) o nevoie irezistibilă (compulsivă) de a lua continuu agentul farmacologic, pentru
procurarea căruia dependentul utilizează orice mijloace;
b) o tendinţă de creştere a dozei;
c) existenţa dependenţei psihice, instalată în prealabil, precum şi a dependenţei fizice;
oprirea sau scăderea bruscă a consumului euforizantului respectiv produce reacţii
somatice, uneori suficient de puternice pentru a provoca moartea dependentului;
d) efectele dependenţei sunt nocive nu numai pentru dependent, ci, în majoritatea cazurilor,
şi pe plan social.
Prezenţa simultană a dependenţei fizice şi a celei psihice se numeşte adicţie.
Clinic, nu există dependenţă fizică, fără dependenţă psihică, astfel încât, noţiunea de
adicţie se suprapune practic celei de dependenţă fizică.
Oprirea bruscă a consumului substanţei care a determinat adicţia, produce reacţii
somatice care se încadrează în sindromul de abstinenţă, ce diferă în funcţie de substanţa
implicată şi, uneori, poate provoca moartea dependentului.
Alcoolul etilic provoacă cele mai frecvente adicţii. Alte substanţe cu acţiune asupra
SNC, care pot provoca adicţie, sunt: eterul, meprobamatul, barbituricele, paraldehida,
cloralhidratul, opiaceele.
Deoarece între starea de dependenţă psihică şi fizică există toate treptele intermediare şi,
uneori, delimitarea celor două stări este greu de făcut, OMS a introdus noţiunea mai
cuprinzătoare de farmacodependenţă. Conform definiţiei OMS, farmacodependenţa este starea
psihică, câteodată şi fizică, care rezultă din consumarea unui agent farmacologic şi este
caracterizată prin reacţii de comportare sau altele în care există totdeauna nevoia compulsivă
de a consuma un agent farmacologic în mod continuu sau periodic, în scopul de a-i simţi
efectele psihice şi, câteodată spre a suprima starea de indispoziţie consecutivă abstinenţei:
obişnuinţa poate coexista sau nu.
O persoană poate fi sub dependenţa mai multor substanţe.
Prof. Dr. Cătălina Elena Lupuşoru, Asist. univ. Dr. Liliana Tarţău 8
An universitar 2010-2011
Cateterul venos central este modul de supravieţuire a pacienţilor care necesită o nutriţie
parenterală pe termen lung, iar infecţiile acestuia reprezintă o cauză des întâlnită de spitalizare şi
morbiditate. Două complicaţii severe ale cateterismului venos sunt celulita şi flebita supurativă.
Foarte multe soluţii injectabile produc reacţii inflamatorii şi, unele, chiar necroze la locul
de injectare. Antibioticele, mai ales dozele foarte mari de penicilină, care pot provoca necroze
importante şi abcese sterile, trebuie administrate prin perfuzie. La administrarea intramusculară
de penicilină apare durerea, care de obicei dispare în câteva ore, poate apare febră, şi mai pot
apărea erupţii de intensitate mică, urticarie, edem angioneurotic discret şi trecător. Foarte rar pot
să apară hemoragii şi necroze locale sau regionale.
S-au raportat cazuri de necroză aseptică după injectarea intramusculară de penicilină.
Aceasta a fost asociată cu tromboflebita şi o alterare severă a stării de sănătate. Astfel, s-a
demonstrat că durerea persistentă cu caracter de arsură la locul injectării de penicilină poate
indica o înclinaţie puternică spre efecte adverse, iar tratamentul ar trebui oprit imediat.
Ceftriaxon este o cefalosporină semisintetică din grupul chimioterapicelor antibacteriene
beta-lactamice care este rezistent la majoritatea beta-lactamazelor. Ceftriaxonul este de obicei
bine tolerat, efectele negative fiind rare, uşoare şi dispar după încetarea tratamentului. Toleranţa
locală este bună. Cazurile de flebită sunt foarte rare.
Soluţiile uleioase nu sunt niciodată complet resorbite, reacţiile de corp străin
determinate, ducând la închistarea unei proporţii variabile din produsul injectat, cu formarea
unor noduli, ce se menţin pentru tot restul vieţii. În funcţie de numărul injecţiilor administrate,
toate aceste tipuri de leziuni pot provoca scleroze şi retracţii musculare, cu grade diferite de
impotenţă funcţională.
Numeroase flegmoane apar după injecţiile cu substanţe puternic vasoconstrictoare
(adrenalina) sau cu soluţii uleioase. Astfel de efecte apar mai frecvent la persoanele cu rezistenţă
antiinfecţioasă scăzută, din cauza diferitelor tare organice. În flegmonul post-injecţional, cauza
principală e reprezentată de nerespectarea regulilor de asepsie si antisepsie.
Sindromul Nicolau, numit de asemenea şi “embolica cutis medicamentosa”, este
caracterizat de dermatita bine circumscrisă şi necroză aseptică după injecţie intramusculară. S-
au raportat cazuri de necroză severă la câteva zile după injectarea intramusculară de hidroxizin.
Un efect rar şi devastator al terapiei cu warfarină este necroza pielii, o consecinţă a
trombilor ocluzivi din vasele pielii şi ale ţesutului subcutanat. Tipic, necroza pielii indusă de
warfarină începe după 3-5 zile de la începerea tratamentului. Folosirea de doze mari de la
început, obezitatea şi sexul feminin par să crească riscul. Persoanele cu deficienţă ereditară de
proteină C, o proteină naturală anticoagulantă, au cel mai mare risc, chiar dacă sunt heterozigoţi.
Gentamicina nu se absoarbe pe cale orală, dar după administrare intramusculară se
absoarbe bine şi are o toleranţa locală bună.
Eritromicina se absoarbe bine după administrare orală şi difuzează bine în ţesuturi. Are o
toleranţă digestivă bună, dar este mai greu tolerată intramuscular sau intravenos.
Prof. Dr. Cătălina Elena Lupuşoru, Asist. univ. Dr. Liliana Tarţău 9
An universitar 2010-2011
Prof. Dr. Cătălina Elena Lupuşoru, Asist. univ. Dr. Liliana Tarţău 10