Sunteți pe pagina 1din 26

LP.

1 INTRODUCERE ÎN BIOFARMACIE ȘI FARMACOCINETICA


BIOFARMACIA
- studiază măsură și cinetica eliberării principiului activ din forma
farmaceutică precum și absorbția acestuia, în corelație cu factorii de tehnică
farmaceutică, fizico-chimici și fiziologici la nivelul căii de administrare.
Prin extensie studiul in vitro privind eliberararea din forma farmaceutică
având în vedere corelarea acestuia cu fenomenele in vivo, aparține tot de
domeniul biofarmaciei.

FARMACOCINETICA
- se ocupă, după cum arată și numele (farmacon- medicament și kinetos-
mișcare) cu studiul fenomenelor de transfer al medicamentelor în organism și în
principal cu studiul evoluției concentrației acestora în sânge. Fazele principale
ale evoluției medicamentului în organism sunt: absorbția, distribuția,
metabolismul și eliminarea. Se vorbește despre lanțul "eliberare-absorbție-
metabolizare-eliminare" (LADME- liberation, absorption, distribution,
metabolism). După cum se observă absorbția apare ca obiect de studiu atât în
biofarmacie cât și în farmacocinetica. Cele doua domenii altfel sunt atât de
legate între ele în ceea ce privește scopul final al predicției evoluției în timp a
medicamentelor în organism încât se vorbește în general despre "biofarmacie și
farmacocinetică" ca despre o singura știință.

FARMACOCINETICA CLINICĂ
Domeniul este de importanță maximă pentru farmacist pentru aceea ca, în
ultimele două decenii a apărut o nouă specialitate farmaceutică- "farmacia
clinică". Farmacistul clinician este acela care individualizează tratamentul
medicamentos în funcție de anumiți parametri generali ai pacientului (greutate,
vârstă, sex), de unii parametri fiziologici sau fiziopatologici (în general gradul
de afectare al rinichiului și al ficatului) și, atunci când se dispune și de
concentrația medicamentului la unul sau mai multe momente date, de parametrii
1
farmacocinetici individuali. Un caz special îl prezintă medicamentele care sunt
metabolizate diferit în funcție de particularități genetice în tipul și cantitatea de
enzime ale pacientului.
În același context, medicul poate individualiza tratamentul în funcție de
stadiul bolii, stabilind limitele inferioară și superioară optime pentru
concentratțile plasmatice ale medicamentului în funcție de balanța între
eficiența și siguranța asociate medicamentului, bolnavului și bolii.

APARIȚIA BIOFARMACIEI ȘI FARMACOCINETICII


Problema principală cu care s-a confruntat lumea medicală și a dus la
apariția farmacocineticii ca știință a fost problema sulfamidelor și a
antibioticelor.
La apariția lor, sulfamidele au fost o revoluție în terapie. Eficiența lor
extraordinară în tratarea infecțiilor a dat mari speranțe medicinii. Treptat însă,
de-alungul a câțiva ani s-a observat că eficiența sulfamidelor a scăzut continuu.
S-a contracarat acest fenomen, care de altfel nu a fost înțeles de loc la vremea
respectivă, prin sinteza de noi compuși, mai activi dar și mai toxici. În mai puțin
de un deceniu sulfamidele au dispărut practic din terapie. Mai târziu, în vremea
războiului al II-lea mondial au fost descoperite antibioticele, mai active decât
sulfamidele, dar din păcate afectate de același fenomen al instalării rezistenței
germenilor patogeni la acțiunea lor.
Explicația mecanismului instalării rezistenței s-a găsit mai târziu, când s-a
constatat că există o "concentrație minimă inhibitoare" care trebuie asigurată în
sânge pe o perioadă suficientă pentru a impiedica adăptarea microorganismelor
și reluarea înmulțirii lor.
A apărut deci pentru prima oară problema menținerii concentrației
sanguine a unui medicament peste un anumit prag, o perioada determinată.

2
Problema medicamentelor cu indice terapeutic scăzut este problema
cea mai complicată .
Problema medicamentelor ce se repartizează foarte lent într-un
compartiment profund.
Problema medicamentelor metabolizate extensiv în ficat.

SCOP ȘI METODE ÎN BIOFARMACIE ȘI FARMACOCINETICĂ


Din cele prezentate mai sus rezultă ca scopul biofarmaciei și
farmacocineticii este acela de individualiza tratamentul la un nivel dorit de
eficiență și siguranța, în funcție de cunoașterea evoluției concentrației
medicamentului în sânge. Desigur că cele două nivele nu sunt independente și,
similar oarecum cu "relația de incertitudine" din mecanica cuantică, nu putem să
creștem în același timp și siguranța și eficiența peste o anumită limită a
produsului lor sau a altei funcții de acestea.
În vederea realizării obiectivului eficiență-siguranță fixat se caută un
tratament care să ducă la realizarea de concentrații plasmatice între anumite
limite. Desigur că dependența între obiectivele generale de siguranță și eficiență
și concentrațiile plasmatice nu este una singură. Concentrațiile plasmatice sunt
un surogat, un înlocuitor al concentrațiilor la locul acțiunii deoarece nu le
cunoaștem pe acestea și, mai mult, după cum se va arăta mai departe, nici locul
efectiv al acțiunii.
Mergând mai departe, în vederea realizării "obiectivului derivat 1" și
anume păstrarea concentrației între anumite limite, ne este necesar un model
matematic care, pe baza cunoasțerii evoluției concentrației în sânge pe un
interval dat, să permită predicția evoluției în intervalul următor. Acest lucru este
departe de a fi foarte simplu deoarece pe de o parte medicamentul nu se află
numai în sânge ci și în diferite țesuturi, organe, foarte adesea la nivelul
membranelor, și toate aceste "depozite suplimentare" sunt într-un echilibru în
permanență dinamica cu concentrațiile din sânge. Pe de altă parte, chiar dacă

3
medicamentul ar rămâne numai în sânge, metodele matematice sunt mult prea
complexe și puține pentru a da răspunsul la problema propusă. Paradoxal, dar
metodele matematice sunt de fapt metode "empirice" de potrivire "post mortem"
a rezultatelor.
Apare însă clar un alt obiectiv, să-i spunem "obiectiv derivat 2" și anume
cunoașterea concentrațiilor în sânge pe o anumită perioadă dată. Să-i zicem
acestuia "determinarea experimentală a farmaco-cineticii".
Obiectivul este foarte dificil, între altele și prin aceea că trebuie, după
matematică, să chemăm încă o dată un alt domeniu al științei în ajutor și anume
bioanalitica. Concentrațiile în sânge trebuie măsurate. Aici trebuie avut în
vedere faptul că medicamentul apare în sânge în concentrații foarte mici (în
domeniul părți per bilion- părți per milion), de multe ori parțial transformat prin
metabolism, legat de proteine sau liber, și, trebuies separat de componentele
sângelui.
Mai înainte ca medicamentul să fie căutat în sânge el trebuie administrat
într-o anumită doză și trebuie prelevate la diferite intervale probe de sânge.
Aceasta se numește un experiment clinic de farmacocinetică.

4
LP.2 CEDAREA SUBSTANȚELOR MEDICAMENTOASE DIN
FORMELE FARMACEUTICE ȘI ABSORBȚIA LOR ÎN CIRCULAȚIA
GENERALĂ

1. Dizolvarea substanței medicamentoase, etapa premergătoare și


limitantă de viteză a absorbției

Dizolvarea unei substanțe medicamentoase într-un solvent conduce la un


sistem de dispersie omogen în care moleculele sau ionii substanței
medicamentoase și moleculele soventului formează o singură fază.

Solubilitatea este definită în termeni cantitativi ca fiind concentrația


substanței medicamentoase într-o soluție saturată la o anumită temperatură.

Solubilitatea depinde de efecte chimice, electrice și structurale care


conduc la interacțiunea mutuală între solut și solvent. Printre efectele frecvent
implicate au importanță mai mare polaritatea, constanta dielectrică, asocierea,
solvatarea, reacții acido-bazice, etc. Dizolvarea care conduce la o anumită
solubilitate a substanței medicamentoase în solvent poate fi calitativ exprimată
prin regula: solvenții polari dizolvă substanțe polare sau solvenții nepolari
dizolvă substanțe nepolare, adică fenomenul este posibil dacă între solut și
solvent se pot manifesta forțe de aceeași mărime cu cele care există în substanța
medicamentoasă pe de o parte și în solvent pe de altă parte.

Dizolvarea substanțelor medicamentoase este un proces care precede


absorbția lor în circulația generală, după administrarea produselor
medicamentoase pe diferite căi de administrare. Dizolvarea poate fi o etapă
limitantă a absorbției în circulația generală. De aceea dizolvarea este importantă
pentru biodisponibilitatea medicamentelor.

Cedarea substanței medicamentoase din forma farmaceutică poate fi


influențată semificativ de proprietațile fizico-chimice ale substanței
medicamentoase și ale formei farmaceutice. Disponibilitatea farmaceutică, sau
cedarea substanței medicamentoase este determinată în principal de viteza de
cedare din forma farmaceutică.

Viteza de dizolvare a unei substanțe medicamentoase solide este definită


prin cantitatea care intră în soluție în unitatea de timp, în condiții standardizate
de interfața solid/lichid, temperatura și compoziție a solventului.

5
În biofarmacie viteza de dizolvare este viteza cu care substanța
medicamentoasă se dizolvă din produsul medicamentos (forma farmaceutică
dozată) sau din părți ale acesteia, în timpul testării. Cunoașterea vitezei de
dizolvare a substanței medicamentoase din forma farmaceutică este cel mai
important factor de prevedere a biodisponibilitații și una dintre cele mai
importante determinări pentru evaluarea calității formelor farmaceutice.

Din punct de vedere al controlului calității formelor farmaceutice


interesul practic face apel la teoria dizolvării, dar ține seama și de faptul că
formele farmaceutice dozate conțin pe lângă substanța medicamentoasă și
excipienți, ansamblul acestora fiind transformat cu ajutorul unei tehnologii
specifice în forme farmaceutice gata de administrare pe anumite căi de
administrare. În aceste cazuri se vorbește despre cedarea substanței
medicamentoase din produsul medicamentos, proces care implică atât dizolvarea
cât și difuzia.

2. Difuzia substanțelor medicamentoase, fenomen principal al absorbției

Difuzia este un proces al transferului de masă al moleculelor individuale ale


unei substanțe, antrenate de mișcarea dezordonată moleculară și asociată cu un
gradient de concentrație.

Difuzia este principalul mod de transfer al substanțelor medicamentoase prin


membrane biologice, adică al absorbției în circulația generală, după ce a avut loc
cedarea (dizolvarea) lor din formele farmaceutice administrate pe diferite căi de
administrare.

Fluxul moleculelor printr-o barieră cum este o membrană polimerică permite


studiul difuziei. Traversarea barierei se poate face prin trecerea moleculelor sau
prin deplasarea prin pori și canale. Difuzia moleculară sau permeabilitatea prin
medii neporoase depinde de dizolvarea moleculelor în masa membranei, în timp
ce al doilea proces poate implica trecerea unei substanțe prin porii umpluți cu
solvent ai unei membrane. Se folosesc termenii de membrană și barieră.

Membrana este un film care separa fazele, pe care substanța îl străbate pasiv
sau activ.

Bariera reprezintă o regiune (sau mai multe regiuni) care opune rezistență
trecerii materialului care difuzează.

6
3. Legea întâi a lui Fick.

Cantitatea M (grame sau moli) de material care se deplasează printr-o


secțiune egală cu unitatea, S (cm²), a unei bariere în unitatea de timp, t (sec),
se numește flux, J (g/cm²/sec).

4. Legea a doua a lui Fick

Concentrația C într-un compartiment donor de un volum dat se schimbă


numai ca rezultat al fluxului net al moleculelor care difuzează în interiorul
sau în afara regiunii date.

7
LP.3 FACTORI CARE INFLUENȚEAZĂ DIZOLVAREA UNEI
SUBSTANȚE MEDICAMENTOASE DIN PRODUSUL
MEDICAMENTOS

I. Proprietățile fizico-chimice ale substanței medicamentoase

Solubilitatea unei substanțe medicamentoase poate fi crescută prin:

1. creșterea temperaturii (la majoritatea substanțelor medicamentoase


dizolvarea este un proces endoterm);

2. structura moleculară a substanței medicamentoase (în cazul acizilor


slabi sau a bazelor slabe solubilitatea crește prin ionizare, la modificarea
pH-ului mediului iar în cazul substanțelor neionizabile dar transformate în
esteri, solubilitatea poate crește);

3. natura mediului de dizolvare (un solvent polar dizolvă ușor substanțe


polare, în timp ce substanțele nepolare pot fi dizolvate în apa prin
scăderea polarității la adăugarea de cosolvenți, solvenți mai nepolari dar
miscibili cu apă cum este alcoolul etilic, propilenglicolul, etc., sau prin
formare de complecși mai solubili);

4. forma cristalină a solidului (în general substanțele amorfe au o


solubilitate mai mare în apă și o viteză de dizolvare mai mare, decât
formele cristaline; în cazul substanțelor cristaline, solubilitatea și viteza
de dizolvare depind de forma polimorfă și de starea de solvatare: formele
polimorfe metastabile sunt mai solubile decât polimorful stabil iar formele
hidratate sunt mai puțin solubile decât cele anhidre; o solubilitate mai
mare a formelor metastabile s-a observat la fenilbutazonă, acid
acetilsalicilic, ampicilina, cloramfenicol, griseofulvina, eritromicina, etc.);

5. complexarea sau coprecipitarea pot influenta solubilitatea si viteza de


dizolvare (formarea dispersiilor solide ale substantelor medicamentoase
greu solubile in apa cu excipienti hidrosolubili: polivinilpirolidona,
polietilenglicol 4000 sau 6000 etc., pot duce la formarea de eutectic sau
solutii solide cu solubilitate crescuta; astfel de solubilitati crescute s-au
constatat la dispersii solide ale digoxinei, fenobarbitalului, piroxicamului,
diazepamului, nifedipinei, ibuprofenului, carbamazepinei etc.).

II. Factori dependenți de formularea produsului medicamentos

8
Formularea medicamentelor reprezintă alegerea caracteristicilor fizico-
chimice și biofarmaceutice convenabile ale substanței medicamentoase,
excipienților, substanțelor auxiliare și recipientelor de ambalare, în vederea
preparării cu o tehnologie corespunzatoare a formei farmaceutice convenabile de
administrare pe o anumită cale de administrare și cu anumite caracteristici de
cedare și absorbție a substanței medicamentoase. Acest obiectiv, formularea,
poate deci influența biodisponibilitatea și efectul terapeutic iar studiul
interconditionării lor este obiectul de studiu al biofarmaciei.

Pentru prepararea formei farmaceutice substanța medicamentoasă se


asociază cu diferiți excipienți. Exemplificând cu formele farmaceutice solide
pentru uz oral, comprimatele, a căror formulare este mai elaborată, o posibilitate
frecvent întălnită în formulare este aceea de a se adăuga excipienți diluanți,
lianți, dezagreganți, lubrifianți, etc. Natura, cantitatea și reactivitatea lor pot
influența viteza de dizolvare a substanței medicamentoase din preparatul
farmaceutic.

Folosirea unui diluant, lactoza, cu ajutorul căruia s-a efectuat o triturație a


unor substanțe medicamentoase greu solubile în apă (digoxina, diazepamul) a
redus mărimea particulelor și a crecut hidrofilia acestora, ceea ce a determinat o
creștere a vitezei de dizolvare.

Agenții lianți utilizați la granularea pulberilor în vederea comprimării pot


avea o influență nu numai asupra aglomerării particulelor dar și asupra vitezei de
dizolvare a substanței medicamentoase. Astfel granularea fenobarbitalului cu
soluție de gelatina, carboximetilceluloză sodică sau polietilenglicol 6000 a dus
la creșterea vitezei de dizolvare a substanței medicamentoase de către gelatina
hidrofilă, dar a scăzut în prezența carboximetilcelulozei sodice transformate în
forma acidă mai puțin solubilă la pH acid sau prin formarea unui complex cu
solubilitate redusă în prezența polietilenglicolului 6000.

Utilizarea dezagreganților în comprimate are un efect pozitiv asupra cedării


și dizolvării substanței medicamentoase, deoarece aceasta este pusă rapid în
contact cu mediul de dizolvare, grăbind dispersarea sa moleculară. Un astfel de
efect benefic îl are amidonul, adăugat extragranular sau intragranular în
comprimate cu ibuprofen, fenitoina, nifedipina, piroxicam, metronidazol,
alopurinol.

Lubrifianții se incorporează în mod obișnuit în formele farmaceutice solide


de uz oral, în special în comprimate, pentru a ușura eliminarea comprimatului
9
din matrița mașinii de comprimat. Ei au însă o natură hidrofobă (stearat de
magneziu) iar prin folosirea unor cantitați excesive, hidrofobizează masă
comprimatului și substanța medicamentoasă, prelungind timpul de dezagregare
al comprimatului și micșorează viteza de dizolvare a substanței
medicamentoase. În cazul în care substanța medicamentoasă are caracter
hidrofob se poate adăuga un agent hidrofil (laurilsulfatul de sodiu etc.) cu
caracter umectant.

Prezența substanțelor tensioactive în comprimat ușurează dizolvarea prin


hidrofilizarea componentelor, asigurând o suprafață efectivă mare a particulelor
în contact cu mediul de dizolvare. În unele cazuri, când substanța
medicamentoasă este puternic hidrofobă, se poate adăuga tensioactiv chiar în
mediul de dizolvare, în cantități mai mici decât cele care duc la concentrația
micelară critică, situație în care s-ar produce solubilizarea micelară (laurilsulfat
de sodiu, Tween 80).

III. Factori legați de forma farmaceutică

Tipul formei farmaceutice poate influența viteza de dizolvare a substanței


medicamentoase pe care aceasta o conține.

Comprimate

Comprimatul este umectat, mediul de dizolvare pătrunde în interior și


determina dezagregarea, apoi are loc dezagregarea granulelor care au servit la
fabricarea sa iar în final are loc eliberarea particulelor substanței
medicamentoase. În fiecare dintre aceste etape substanța medicamentoasă se
dizolvă, dar constanta de viteza a dizolvarii crește în ordine: comprimat <
granule < particulele substanței medicamentoase.

Capsule

Capsulele gelatinoase tari sunt o formă alternativă a comprimatelor printre


produsele medicamentoase solide de uz oral. În învelisul de gelatina se
conditionează de obicei pulberi sau granule, dar uneori și substanțe
medicamentoase dispersate în topitura unui material gras, care se solidifica după
răcire.

Învelișul de gelatină se dizolvă rapid, în câteva minute, dar poate exista o


perioadă de latență pâna la 10 uneori 2 minute pana la apariția unor concentrații
medicamentoase măsurabile. Acest timp de latență este dat de gradul de

10
împachetare a particulelor pulberii sau a granulelor (fapt dependent de formulare
dar și de tipul mașinii de umplut capsulele goale, care poate avea dispozitive de
precomprimare a pulberii); de natura, cantitatea și reactivitatea excipienților
(diluant, dezagregant, lubrifiant) menționând ca factor negativ pentru dizolvare
excesul de lubrifiant lipofil; caracteristicile fizice ale particulelor substanței
medicamentoase (mărimea particulelor, starea amorfă sau cristalină,
polimorfismul, starea anhidră sau hidratata, etc.); ușurința mediului de dizolvare
de a patrunde în patul pulberii care se dizolvă (rolul umectanților fiind important
în acest caz) etc.

Există și un alt tip de capsule gelatinoase, perlele sau capsulele


gelatinoase moi, care de obicei conțin soluții sau suspensii uleioase fluide ale
substanței medicamentoase. În acest caz factorii care pot influența dizolvarea
depin de dizolvarea gelatinei, cedarea substanței medicamentoase în mediul de
dizolvare și de caracteristicile fizico-chimice ale substanței medicamentoase
dacă se află în stare de suspensie.

Pulberi

Astăzi pulberile constituie mai rar o formă farmaceutică de administrare,


dar frecvent pot fi condiționate în capsule gelatinoase tari sau granulate și
comprimate. În situația ca pulberea se cercetează în privința dizolvării, aceasta
va depinde de tipul particulelor (mărime, formă, suprafață efectivă etc.), de
gradul de polidispersie al particulelor, de gradul lor de împachetare, de
porozitatea cristalului etc., precum și de caracteristicile fizico-chimice ale
substanței medicamentoase.

Supozitoare

Studiul dizolvării substanțelor medicamentoase din supozitoare este


important atât în faza formulării cât și a controlului lor după stocare.

Se pot folosi diferite metode pentru studiul dizolvării in vitro din


supozitoare: metoda paharului, metoda coșulețului; metoda membranei de
difuzie; metoda dializei și metoda celulei cu flux continuu de solvent.

Suspensii

Suspensiile farmaceutice lichide ale unor substanțe medicamentoase


insolubile în mediul de dispersie se folosesc pentru considerente de ușurință a
administrării la unii pacienți care nu pot înghiți comprimate, dar și din alte

11
rațiuni. În cazul lor, dizolvarea substanței medicamentoase ar putea fi privită ca
similară celei care are loc după dezagregarea comprimatelor sau capsulelor. În
suspensii există pe lângă substanța medicamentoasă și vehicul, agenți de creștere
a vâscozității, agenți umectanți etc.

Profilul dizolvării depinde de caracteristicile individuale ale particulelor,


mărime, forma, grad de polidispersie, precum și de natura și cantitatea agenților
de creștere a vâscozității (polimeri hidrosolubili la suspensiile apoase) și de
gradul eventual de interacțiune sau adsorbție cu substanța medicamentoasă,
precum și de caracteristicile fizico-chimice ale substanței medicamentoase.

Medicamente semisolide topice (unguente, creme, geluri, paste)

În cazul unguentelor se efectuează studii de dizolvare în etapa formulării,


precum și a producției și stocării.

Aparatele folosite la studiul dizolvării sunt diferite. În general ele plasează


proba în contact direct cu mediul de dizolvare sau proba este izolată în
compartimentul donor, de compartimentul receptor, printr-o membrană
(animală, de dializa sau polimerică).

IV. Factori dependenți de dispozitivul de determinare a


dizolvării

Acești factori sunt: excentricitatea tijei de agitare, vibrațiile care intervin


la o anumită viteză de agitare, intensitatea agitării, aliniamentul axei tijei de
agitare (centrarea), modificări în tipul de curgere, modul de prelevare a probelor,
poziționarea formei farmaceutice, tipul dispozitivului.

V. Factori dependenți de condițiile de lucru în testarea


dizolvării

Acesți factori sunt: temperatura de lucru, mediul de dizolvare (compoziție,


pH, vâscozitate etc.) și alții.

12
LP.4 MODELE DE DIFUZIE. DIFUZIA ÎN SISTEME BIOLOGICE.

Modele in vitro, in situ și in vivo

Deoarece administrarea p.o. este calea cea mai frecventă de administrare a


medicamentelor, studiul in vitro a proceselor care reproduce procese in vivo este
util în identificarea unor factori biofarmaceutici potențiali implicați în absorbție.

I. Modele in vitro și aparatura folosită

În literatură sunt menționate diferite metode experimentale pentru studiul


difuziei precum și celule de difuzie.

O celulă de difuzie (la modul general) este constituită din:

1. compartiment donor
2. compartiment receptor
3. membrana fixata in suport de teflon
4. loc de prelevare
5. agitator.

Compartimentul donor este umplut cu soluția medicamentoasă. Din


compartimentul receptor se prelevează probele care apoi se determină cantitativ.
Celulele sunt din plastic sau sticlă; un agitator se plasează în interiorul fiecărui
compartiment. Ambele compartimente se termostatează.

Pe un principiu asemanator s-au construit și alte tipuri de celule de difuzie,


inclusiv cele în care compartimentul donor și receptor au fost separate cu
membrane semipermeabile sau cu membrane biologice: piele, strat cornos,
cornee, alte membrane de animale.

Metoda sacului intestinal intors s-a utilizat pentru stabilirea caracteristicilor


de permeabilitate a unor s.m. legate de absorbtie. Procedeul implică izolarea
unui mic segment din intestinul unui animal de laborator (șobolan, cobai,
hamster), răsucirea segmentului astfel încât mucoasa să fie la exterior,
ligaturarea segmentului la capete, introducerea în sac a unui volum de ser
fiziologic tamponat, fără s.m. și incubarea sacului într-o soluție tampon
fiziologică oxigenată în care se găsește s.m. la 37 ºC. În lichidul seros se
dozează apoi s.m. care a difuzat în timp.

13
II. Modele in situ

Metoda segmentelor intestinale ligaturate folosește diferite porțiuni de


intestin, izolate și studiate în condiția menținerii aportului sanguin
gastrointestinal. Se pot efectua mai multe ligaturi la același animal (ex: iepure)
simultan.

După anestezie se face câte o ligatură la două niveluri ale pilorului. Se


injectează soluția medicamentoasă, apoi incizia se inchide. Se pot face astfel de
izolări de portiuni și la nivelul intestinului. Se poate determina absorbția
substanței în circulație.

Un alt procedeu in situ constă în perfuzarea unor segmente


gastrointestinale, în lumenul intestinal spre exemplu, și măsurarea scăderii
concentrației substanței medicamentoase în lumen, sau o metodă de recirculare a
soluției medicamentoase prin lumenul intestinal. Se poate constata dacă
absorbția este rapidă, moderată sau mare precum și viteza absorbției.

III. Sisteme in vivo

O metodă pentru studiul absorbției s.m. utilizeaăa administrarea i.v. sau


orală din diferite produse medicamentoase și determinarea valorii DL50. Metoda
nu reclamă metode analitice. Valoarea DL50 reflectă viteza și marimea
absorbției în circulația sistemică.

Un procedeu care nu duce la pierderea animalelor, folosește o


substanță medicamentoasă al cărei efect farmacologic se poate aprecia:
fenobarbitalul, după administrarea căruia la șobolani are loc instalarea somnului
narcotic, ușor de evaluat: animalul răsturnat pe spate, nu mai revine la poziția
normală. Pe această bază s-a stabilit o procedura de evaluare a efectului unor
săruri ale fenobarbitalului, a stării sale neionizate sau ionizate, a unor forme
farmaceutice diferite (soluție, suspensie), a influenței unor excipienți
(tensioactvi, agenți de creștere a vâscozității), a mărimii particulelor suspendate
în apă sau ulei, a efectului unor inductori sau inhibitori enzimatici etc., asupra
vitezei de absorbție in vivo.

Procedeul Thiry- Vela se poate folosi pentru studii de absorbție,


stabilitate, metabolism. Un segment al intestinului subțire de caine este izolat cu
menținerea intactă a aportului de sânge, cu nervii și circulația limfatică. Capetele
proximal și distal ale segmentului intestinal se exteriorizează prin peretele

14
abdominal și se suturează pe loc, permițând utilizarea cronică a segmentului
izolat sau utilizarea sa repetată.

Canularea sistemului hepatobiliar (a venei hepatoportale) permite


administrarea s.m. în vena portă asigurând pasajul 100% prin ficat. Se poate face
o apreciere a efectului primului pasaj hepatic și o diferențiere de metabolismul
gastrointestinal.

Evaluarea biodisponibilitatii cu ajutorul unui model animal s-a făcut


de către mai mulți cercetători. Se preferă animale mari, câine, iepure, când se
pot face prelevâri de sânge în mod repetat. În cazul folosirii animalelor mici
(șobolani) se sacrifică un număr mare de animale la diferite perioade de timp
după administrarea dozei.

Studiile in vitro, in situ sau in vivo referitoare la absorbția


substanțelor medicamentoase, reprezintă o etapă importantă în evaluarea
farmacocinetică a formulărilor sau în caracterizarea permeabilității
substanțelor medicamentoase.

15
LP.5 BIOECHIVALENȚA ȘI BIODISPONIBILITATEA.
ECHIVALENŢA MEDICAMENTELOR; TIPURI DE ECHIVALENŢĂ;
BIOECHIVALENŢA MEDICAMENTELOR.

Pentru evaluarea medicamentelor utilizate în terapie, din punct de vedere al


substanţelor medicamentoase conţinute, formă farmaceutică şi efect terapeutic,
avem următoarele tipuri de echivalenţă:

A. Echivalenţa farmacologică

Este când există două forme farmaceutice care conţin substanţe diferite,
dar care sunt capabile să producă acelaşi efect farmacodinamic.

B. Echivalenţa chimică

Este prezentă la două forme farmaceutice diferite, dar care conţin aceleaşi
doze din aceleaşi substanţe medicamentoase.

C. Echivalenţa farmaceutică

Este când există două forme identice cu aceleaşi doze de substan-

ţă activă, dar care pot diferi din punct de vedere al auxiliarilor utilizaţi.

D. Echivalenţa biologică (bioechivalenţa)

Este când există două forme identice sau diferite care conţin aceeaşi
substanţă în cantităţi identice şi care administrate pe aceeaşi cale realizează
aceleaşi concentraţii sanguine în acelaşi timp.

Obiectivul principal în prescrierea şi administrarea medicamentelor a fost,


pentru o lungă perioadă de timp, administrarea de forme farmaceutice
echivalente din punct de vedere farmaceutic (forme identice care conţin doze
egale din aceeaşi substanţă activă, dar care pot avea auxiliari deosebiţi).

În urma observaţiilor clinice, s-a ajuns la concluzia că uneori


administrarea unor forme echivalente farmaceutic pot conduce la insuccese de
ordin terapeutic datorită supradozărilor sau datorită atingerii unor concentraţii
plasmatice în domeniul subterapeutic.

Cauzele incriminate în apariţia unor astfel de probleme erau:

 fie legate de medicament (formulare, tehnologie de preparare,

16
serii diferite etc.);

 fie legate de subiecţii cărora le-a fost administrat medicamentul.

În urma acestor observaţii, s-a infirmat postulatul echivalenţei


medicamentelor şi s-a introdus în farmacologie o noţiune nouă, şi anume:
bioechivalenţa medicamentelor.

Două medicamente sunt bioechivalente dacă au aceeaşi biodisponibilitate,


biodisponibilitatea fiind dată de cantitatea de substanţă medicamentoasă
absorbită (disponibilă biologic), capabilă de efect farmacodinamic la locul de
acţiune şi de viteza cu care se realizează acest proces.

Utilitatea cunoaşterii biodisponibilităţii medicamentelor din punct


de vedere farmacoterapic

Variaţii ale biodisponibilităţii medicamentelor pot fi rezultatul


modificării unor parametri farmacocinetici, ca de exemplu: latenţa, durata şi
intensitatea efectului terapeutic, cleareance-ul etc., cu consecinţe asupra
efectului terapeutic al substanţelor medicamentoase.

În funcţie de modul în care sunt afectaţi parametrii farmacocinetici, pot


rezulta următoarele situaţii, şi anume:

a. întârzierea efectului terapeutic prin scăderea vitezei de absorbţie, evident


mai ales la substanţe medicamentoase cu debut rapid, ca de exemplu:
analgezice, hipnotice etc.

b. diminuarea efectului terapeutic prin scăderea cantităţii de substanţă


absorbită şi diminuarea concentraţiei sanguine la echilibru (Css), când
administrarea se face în doze repetate la substanţe administrate în boli
cronice, ca de exemplu: antihipertensive, antidiabetice, antiaritmice,
antitiroidiene etc.

c. apariţia unor efecte adverse locale datorită scăderii vitezei de absorbţie


prin creşterea timpului de stagnare la locul administrării (tetraciclina,
doxiciclina etc.)

d. apariţia unor efecte adverse sistemice prin supradozare (creşterea vitezei


de absorbţie), mai ales la medicamente cu indice terapeutic scăzut, ca de
exemplu: digoxina, fenitoina etc.

17
Există substanţe medicamentoase la care diferenţa de biodisponibilitate între
diferitele forme este mare, ca de exemplu: digoxina, cloramfenicolul, acidul
acetilsalicilic, neostigmina etc.

Datorită problemelor legate de fluctuaţii ale biodisponibilităţii diferitelor


forme farmaceutice, conţinând aceeaşi substanţă activă, se recomandă
următoarele:

 înlocuirea de către farmacist a unui medicament cu alt medicament se


poate realiza numai în cazul în care medicamentele respective sunt
bioechivalente;
 nu este recomandată substituirea diferitelor medicamente, chiar dacă
conţin aceeaşi substanţă medicamentoasă în cazul în care: substanţa
medicamentoasă conţinută are indice terapeutic mic, medicamentul
este o formă retard, substanţa medicamentoasă are aspecte particulare
din punct de vedere farmacocinetic şi în cazul în care medicamentele
respective sunt utilizate în tratamentul unor boli cu indice de
mortalitate ridicat, ca de exemplu: cardiotonice, antianginoase,
antidiabetice etc.

Modalităţi de determinare şi exprimare a biodisponibilităţii

Determinarea biodisponibilităţii are la bază următoarele criterii, şi anume:


criteriul farmacocinetic şi criteriul farmacoterapic.

Prin criteriul farmacocinetic se determină concentraţia substanţei


medicamentoase în diferite lichide biologice din organism, ca de exemplu:
sânge, urina, salivă, LCR etc., determinările făcându-se la diferite intervale de
timp. Rezultatele sunt înscrise pe un grafic cartezian în următorul mod:

 timpul pe abscisă;
 iar concentraţia sanguină a substanţei medicamentoase pe ordonată.

Prin reprezentare grafică, se poate obţine o curbă asemănătoare curbei


Gauss, dar uşor prelungită spre dreapta, aşa
cum este prezentată în figură.

Curba variaţiei concentraţiei plasmatice în


funcţie de timp după administrare
extravasculară

18
În mod similar, criteriul farmacoterapic evaluează modul în care variază
efectul substanţei medicamentoase (pe ordonată) în funcţie de timp, care este
reprezentat pe abscisă. Reprezentarea grafică este similară celei anterioare, iar
prin determinarea logaritmului concentraţiei în funcţie de timp se poate obţine
timpul de înjumătăţire.

Din reprezentări grafice, se pot determina următorii parametrii:

 A.S.C. (aria de sub curbă)


 latenţa;
 efectul maxim;
 timpul efectului maxim;
 durata efectului;
 concentraţia minimă eficace;
 concentraţia maximă eficace;
 concentraţia medie eficace (C.ss).

Determinând ASC-ul, se află cantitatea totală de substanţă


medicamentoasă din organism. Această determinare (concentraţia plasmatică
sau efectul în funcţie de timp) se poate realiza prin regula trapezelor, care
presupune sumarea suprafeţelor patrulaterelor rezultate pe ASC prin măsurători
efectuate între două intervale de timp. Calcularea ASC se face cu ajutorul
următoarei relaţii:

( C 0 + C1 )×( t1 −t 0 ) ( C n +C n+1 )( t n+1−t n )


ASC=∑ [ 2
+. ..+
2 ]

Grafic care prezintă modul de determinare a ASC.

19
În graficul din figura de mai sus sunt prezentate trapezele rezultate prin
determinarea concentraţiei la diferite intervale de timp şi înregistrarea lor pe
graficul cartezian. Biodisponibilitatea operează cu două variabile:

 cantitate de substanţă medicamentoasă absorbită;


 şi viteza de absorbţie.

Biodisponibilitatea, în funcţie de metoda prin care este determinată, este


de trei tipuri şi anume:

 biodisponibilitate absolută;
 biodisponibilitate relativă;
 biodisponibilitate optimă.

a. Biodisponibilitatea absolută

Este reprezentată de cantitatea de substanţă medicamentoasă care este


absorbită şi distribuită de la locul administrării în teritoriul afectat.

Determinarea concentraţiei substanţei medicamentoase în biofază este de


cele mai multe ori foarte dificil de determinat sau chiar imposibil. Avem însă la
îndemână determinarea concentraţiei substanţei medicamentoase în plasmă
(circulaţia arterială, venoasă), ştiind că această concentraţie este în echilibru cu
concentraţia substanţei medicamentoase la locul de acţiune. Pentru determinarea
biodisponibilităţii absolute, a unei forme farmaceutice cu o altă administrare
decât intravasculară, se ia ca şi cale de referinţă calea intravasculară. Calea de
referinţă absolută este calea intraarterială, cale în care este eliminat atât primul
pasaj intestinal, hepatic şi pulmonar. Această cale este dificil de abordat datorită
unor neajunsuri. De aceea, în mod frecvent se utilizează, ca şi cale de referinţă
absolută, calea intravenoasă.

Biodisponibilitatea se determină pe un anumit număr de indivizi, care


corespund din punct de vedere fiziologic pentru asemenea testări şi care se
angajează să respecte condiţiile impuse de studiu, în urma semnării unui
consimţământ informat.

Pentru determinarea biodisponibilităţii absolute se utilizează următoarele


relaţii:

 BD abs. =[cantitatea absorbită din preparatul testat / cantitatea


absorbită din preparatul administrat intravenos] x 100;

20
 F = ASC p.o. / ASC i.v.
 F = ASC p.o. / ASC i.a.
 F = fracţie de substanţă absorbită peroral;
 ASC = aria de sub curbă;
 p.o. = peroral;
 i.v. = intravenos;
 i.a. = intraarterial.

În situaţia în care nu se pot utiliza aceleaşi doze pentru ambele căi şi


pentru substanţe medicamentoase cu farmacocinetică liniară, formulele
anterioare se pot corecta în următorul mod:
ASC p . o . Di. v .
F= ×
ASC i. v . D p . o. ;

în care D = doza

Valoarea lui F trebuie să fie cât mai aproape de 1.

Variaţii acceptabile ale lui F sunt între 0,75-1

Există medicamente cu biodisponibilitate absolută per os foarte mare


(F>0,9). În continuare sunt prezentate substanţe medicamentoase cu
biodisponibilitate per os foarte mare şi F>0,9 ca de exemplu: amoxicilina,
cefalexina, clonidina, indometacin, metronidazol, fenobar- bital, sulfametoxazol,
trimetoprim, teofilină, acid valproic etc.

Când la administrarea per os biodisponibilitatea absolută este mai mică


decât 75% (F< 0,75), datorită unei absorbţii incomplete sau datorită unor
biotransformări, în cazul primului pasaj se impune să fie luate următoarele
măsuri de ordin terapeutic:

 alegerea altei căi de administrare, ca de exemplu în cazul:


nitroglicerinei, izoprenalinei, care se administrează sublingual;
 administrarea per os a unor doze mai mari, pentru atingerea
concentraţiei sanguine a medicamentelor în domeniul terapeutic, ca de
exemplu: oxacilina, neostigmina, nifedipina etc.

Pentru substanţe medicamentoase cu F<0.75 se impune determinarea


detaliată a biodisponibilităţii absolute.

21
Există substanţe medicamentoase care suferă un prim pasaj puternic la
administrarea perorală, ca de exemplu: hormoni polipeptidici (insulină, ACTH),
hormoni steroizi sexuali (testosteroni] etc.

b. Biodisponibilitatea relativă

Pentru determinarea biodisponibilităţii relative, se utilizează următoarele


relaţii:
cantitatea de substanta absorbita din preparatul testat
BD rel= ×100
canttatea absorbita din preparatul standard
ASC T
BD rel = ×100
ASC R , în care:

ASCT = aria de sub curbă a preparatului testat,

ASCR = aria de sub curbă a preparatului de referinţă.

Biodisponibilitatea relativă se determină în următoarele situaţii:

 când substanţa medicamentoasă nu poate fi administrată intravascular;


 când se evaluează biodisponibilitatea unei substanţei medicamentoase
administrate pe două căi diferite;
 când se studiază biodisponibilitatea unui produs generic comparativ cu
produsul inovator (leader - primul produs introdus în terapie).

Pentru determinarea biodisponibilităţii relative este nevoie, în afară de


determinarea ASC (care exprimă cantitatea de substanţă medicamentoasă
absorbită), şi de viteza cu care substanţa medicamentoasă este transferată în
circulaţia sistemică.

Chiar dacă două suprafeţe ASC sunt egale, ele pot diferi ca poziţie în
grafic, datorită modului de realizare a ASC în raport cu timpul.

c. Biodisponibilitatea optimă

Prin determinarea biodisponibilităţii optime se evaluează două forme


farmaceutice, dintre care una este forma de referinţă cu biodisponibilitate
maximă. Scopul determinării este găsirea formei cu biodisponibilitate optimă
pentru o anumită cale de administrare. În continuare se va prezenta în ordine
descrescătoare biodisponibilitatea relativă optimală a diferitelor forme
farmaceutice administrate per os:
22
 soluţie apoasă;
 emulsie U/A;
 soluţie uleioasă;
 emulsie A/U;
 suspensie apoasă;
 suspensie uleioasă;
 pudră;
 granule;
 comprimate, capsule;
 forme cu eliberare prelungită;
 forme cu eliberare controlată.

Chiar dacă, în general, este valabilă ordinea prezentată anterior, totuşi ea


prezintă relativitate, deoarece este dependentă atât de substanţa medicamentoasă
respectivă, cât şi de substanţele auxiliare utilizate.

Aspecte privind studiile de biodisponibilitate

Aceste studii sunt obligatorii în numeroase situaţii, ca de exemplu:

 formularea unor substanţe active noi;


 pentru modificarea formei farmaceutice;
 când se schimbă calea de administrare;
 pentru studiul influenţei unor factori fiziologici (vârstă, sex etc.);
 pentru studiul influenţei unor factori patologici (afecţiuni hepatice
etc.);
 pentru studiul interacţiunilor dintre diferite substanţe active, prezente
într-o formă farmaceutică;
 pentru studii farmacocinetice;
 pentru studii de cronofarmacologie etc.

Pentru efectuarea acestor studii se impun câteva reguli care sunt stipulate în
protocolul de determinare a biodisponibilităţii, şi anume:

 se stabileşte scopul studiului;


 se stabilesc metodele de analiză a substanţelor medicamentoase
 se aleg subiecţi umani sănătoşi de vârste apropiate, acelaşi sex, aceeaşi
greutate şi care desfăşoară activitate asemănătoare;

23
 se stabilesc condiţiile experimentale (calea de administrare, frecvenţa
prelevării probelor, tipul alimentaţiei etc.).

24
LP.6 SISTEMUL DE CLASIFICARE BIOFARMACEUTIC - BCS

Există patru clase biofarmaceutice:

Clasa Solubilitatea Permeabilitatea Corelaţia in vitro - in vivo


Posibilă, dacă viteza de
dizolvare este mai mică decât
I Mare Înaltă viteza de golire a stomacului;
altfel corelaţie limitată sau
absentă.
Posibilă, dacă viteza de
dizolvare in vitro este similară
II Mică Înaltă
celei in vivo; excepţie cazul
dozelor foarte mari.
Permeabilitatea este factor
limtant al vitezei procesului de
III Mare Joasă absorbţie; corelaţie limitată
sau absentă cu viteza de
dizolvare.
IV Mică Joasă Corelaţie limitată sau absentă.

Sistemul de clasificare biofarmaceutic

Sistemul de clasificare biofarmaceutic (Biopharmaceutical Clasification


System - BCS, Amidon G. et al.) realizează cuplarea aspectelor critice de
solubilitate şi permeabilitate a substanţelor medicamentoase şi stabileşte posibile
corelaţii in vitro - in vivo.

Reprezentanţii generici ai acestor clase sunt:

 Clasa I - metoprolol, antipirină, l-DOPA;


 Clasa II - naproxen, carbamazepină, cimetidină, ranitidină;
 Clasa III - atenolol, terbutalină, enalaprilat;
 Clasa IV - furosemid, hidroclorotiazidă.

Există cazuri de frontieră între aceste clase, în special în ceea ce priveşte


cazul compuşilor cu o solubilitate pH-dependentă (ex. piroxicam, pKa=6.7,

25
ketoconazol pKai=2.9, pKa2=6.5). Extinderea sistemului de clasificare
biofarmaceutică este reprezentată de detalierea noţiunii de solubilitate

Solubilitatea pH=1-8 Volumul de soluţie


Mare Toate valorile pH < 250 ml
Intermediară Oricare valoare de pH < 250 ml
Mică Nici o valoare de pH > 250 ml

Detalierea criteriului Solubilitate în cadrul Sistemului de Clasificare


Biofarmaceutic

Clasa intermediară este reprezentată de compuşii cu valori ale pKa în


intervalul de variaţie a pH-ului fiziologic.

În ceea ce priveşte permeabilitatea în sensul prevăzut de BCS, coeficientul


de permeabilitate efectivă asociat include variabile precum procesele de
transport la nivelul membranei de absorbţie (permeaţie apoasă, difuzională sau
convectivă), permeaţia celulelor mucoasei (incluzând fenomene de translocaţie
membranară, transportul transcelular pasiv sau activ, difuzia sau convecţia
pasivă paracelulară), transportul la nivelul citosolului, membranei basolaterale,
fluidului interstitial şi peretelui vascular. Rezistenţa majoră întâmpinată în
cadrul acestui ansamblu este localizată la nivelul membranei apicale (marginea
în perie a intestinului subţire). Metabolismul citosolic poate influenţa
determinările de permeabilitate prin alterarea în compartimentul acceptor -
spaţiul intracelular - a condiţiilor sink. Un alt factor de alterare a datelor legate
de permeabilitatea efectivă este prezentă unui transport activ de eflux, chiar în
cazul unui transport difuzional semnificativ ca viteză şi mărime. De menţionat
că în cazul Metodei Perfuziei Regionale Jejunale Umane datele furnizate sunt
caracteristici ale unui sistem aflat în stare de echilibru, astfel încât posibilele
fenomene de adsorbţie la interfeţele membranare să nu falsifice parametrii de
absorbţie, iar fluxul secreţiei biliare este deviat în regiunea jejunală perfuzată.

26