STUDII DE BIOECHIVALENTA

Studiile de bioechivalenta au fost determinate de apariţia, semnalarea sau posibilitatea

apariţiei ineficientei terapeutice la un medicament, formulat cu aceeaşi substanţă medicamentoasă
ca şi produsul de referinţă, în aceeaşi doză, sub aceeaşi formă farmaceutica şi administrat pe
aceeaşi cale de administrare.
Studiile de bioechivalenta compara produsul nou, multisursa, cu cel original, innovator
(produs medicamentos de referinta), privind cantitatea de substanta medicamentoasa absorbita si
viteza, dupa administrare. Concentratii medicamentoase plasmatice similare, presupun
concentratii similare la locul de actiune si aceleasi efecte terapeutice, sau altfel spus studiile de
bioechivalenta constau tocmai in compararea biodisponibilitatii medicamentului generic propus
spre autorizare cu biodisponibilitatea medicamentului original. Daca din punctul de vedere al
biodisponibilitatii cele doua medicamente nu difera semnificativ statistic, se apreciaza ca cele doua
medicamente sunt bioechivalente si pot fi considerate interschimbabile.
Bioechivalenta intre doua produse farmaceutice realizate de producatori diferiti,
demonstrata prin studii de biodisponibilitate corespunzatoare, asigura, dupa administrare, aceleasi
efecte biologice, deci conduc la acelasi efect terapeutic si in concluzie, pot fi considerate
interschimbabile.
Studiile de bioechivalenta reprezinta modalitatea de cercetare a doua sau mai multe
medicamente cu acelasi continut in substanta medicamentoasa, care trebuie sa prezinte si
echivalenta terapeutica. Desi reproducerea unui medicament dupa unul inovator beneficiaza de
studiile intreprinse anterior, normativele impuse de fiecare tara (in acord cu cele ale CE) solicita
toate studiile care dau certitudinea calitatii lui. Normativele privind studiile de bioechivalenta sunt
elaborate in fiecare tara de institutii autorizate. In Romania, ANMDMR a impus conditiile necesare
pentru reproducerea unui medicament dupa cel original/inovator, pe baza unor reguli stabilite la
nivel international.
Agentia Europeana de Evaluare a Medicamentelor/ EMEA din cadrul UE, a stabilit studiile
necesare (si documentele necesare doveditoare) privind bioechivalenta a doua produse
medicamentoase, respectiv daca sunt echivalente sau alternative farmaceutic. Farmacopeea
Europeana, incepand cu editia a IV-a, include proceduri farmacotehnice pentru comprimate,
capsule, pulberi, supozitoare, aerosoli, preparate semisolide, care pot caracteriza aceste forme
farmaceutice, in scopul realizarii studiilor de bioechivalenta necesare (ex. testul de dizolvare).
Ultimele editii ale Farmacopeei Statelor Unite, au introdus monografii referitoare la
biodisponibilitare si bioechivalenta, precum si protocoalele pentru studiile de bioechivalenta in
vivo si testul in vitro de dizolvare la unele substante (ranitidina, alprazolam, s.a.).

1
 FDA prin Center for Drug Evaluation and Research USA, elaboreaza documente pentru
industrie, privind studiile de biodisponibilitate si bioechivalenta si supravegheaza calitatea
medicamentului.
Cauze ale bioinechivalentei medicamentelor
Multipli sunt factorii responsabili de bioinechivalenta unui medicament:
- substanta medicamentoasa activa;
- excipientii utilizati;
- procesul de fabricatie a formei farmaceutice;
- particularitatile individuale;
- caracteristicile locului de administrare si absorbtie (in conditii fiziologice sau patologice).

Bioinechivalenta poate fi determinata de oricare dintre factorii biofarmaceutici mentionati; acestia

pot fi cauza unei biodisponibilitati diferite, intre produsul testat si cel de referinta.
Ex.1. Marimea particulelor, starea cristalina, polimorfismul, aranjamentul atomilor, moleculelor,
forma chimica (sare, ester) pot fi cauze ale ineficientei terapeutice; utilizarea unei dimensiuni mai
mici a particulelor sau utilizarea unei sari a unei substante medicamentoase (de natura acida sau
bazica), pot favoriza dizolvarea mai rapida a substantei medicamentoase, urmata de o absorbtie
crescuta; in ambele cazuri, solubilitatea marita ►absorbtie consecutiva crescuta ►raspuns
farmacologic imediat ► toxicitate diferita ►stabilitate variabila, s.a.
Ex.2. Excipientii (diluanti, aglutinanti, dezagreganti, lubrifianti, s.a.) prezenti in unele forme
farmaceutice solide pentru administrare per os (capsule, comprimate, s.a.), pot influenta
bioechivalenta medicamentelor; instalarea unor reactii de absorbtie reversibile sau nu, intre
substantele medicamentoase si excipienti, poate modifica/micsora, actiunea terapeutica. Exemplu
de astfel de excipienti, care pot produce reactii de absorbtie: alginatii, bentonitele, caolinul,
substantele tensioactive, s.a.m.d.
Metode pentru testarea echivalentei terapeutice
Practic, doua produse farmaceutice cu substanta medicamentoasa identica, in acelasi tip de
forma farmaceutica si in doze identice, sunt considerate bioechivalente, daca biodisponibilitatea
lor este diferita intr-un procent nesemnificativ (mai mic de 5%).
Pentru ca produsele medicamentoase multisursa (produse echivalente farmaceutic care pot fi sau
nu echivalente terapeutic) sa poata fi considerate interschimbabile, trebuie sa se demonstreze ca
ele sunt echivalente terapeutic.
Echivalenta terapeutica poate fi demonstrata prin urmatoarele metode:
studii de bioechivalenta in vivo (studii farmacocinetice);
studii farmacodinamice comparative la om;

2
 studii clinice comparative;
studii in vitro (teste de dizolvare) .
Alegerea unei metode dintre cele enumerate, pentru punerea in evidenta a echivalentei
terapeutice, depinde de mai multi factori, care tin de caracteristicile substantei medicamentoase,
formei farmaceutice de prezentare, s.a.m.d.
Daca un produs medicamentos realizeaza concentratii masurabile intr-un lichid biologic
accesibil (sange, ser, plasma, urina), sunt preferate studiile de bioechivalenta in vivo (studii
farmacocinetice).
Daca medicamentul nu produce concentratii semnificative, masurabile, intr-un lichid
biologic accesibil, sunt necesare studii farmacodinamice comparative sau studii clinice
comparative.
Conform legislatiei in vigoare, studiile de echivalenţă terapeutică nu se impun în cazurile de:
a. produse destinate administrării parenterale (i.v., i.m., s.c.), sub formă de soluţii care conţin
aceeaşi substanta medicamentoasa, în aceeaşi concentraţie şi aceiaşi excipienţi în concentraţii
comparabile cu produsul de referinţă;
b. soluţii pentru administrare orală, care conţin aceeaşi substanta medicamentoasa în aceeaşi
concentraţie cu a produsului de referinţă şi nu conţin nici un excipient cunoscut sau suspectat a
interfera cu tranzitul intestinal sau absorbţia substantei medicamentoase;
c. gaze cu utilizare medicală;
d. pulberi pentru reconstituirea unor soluţii, când soluţia îndeplineşte criteriile de la punctul a. sau
b.;
e. produse de uz otic sau oftalmologic sub formă de soluţii apoase care conţin aceeaşi substanta
medicamentoasa, în aceeaşi concentraţie şi au aceiaşi excipienţi, în concentraţii comparabile cu
produsul de referinţă;
f. produse topice sub formă de soluţii apoase care conţin aceleaşi substanta medicamentoasa în
aceeaşi concentraţie şi au aceiaşi excipienţi, în concentraţii comparabile cu produsul de referinţă;
g. produse pentru inhalat sau sprayuri nazale, preparate sub formă de soluţii apoase şi care conţin
aceleaşi substanta medicamentoasa, în aceeaşi concentraţie şi au aceiaşi excipienţi, în concentraţii
comparabile cu produsul de referinţă, fie că se administrează sau nu cu ajutorul aceluiaşi tip de
sistem dozator.
Pentru punctele e, f, g, obligatia producatorului de produs multisursa este de a dovedi ca
utilizeaza aceiasi excipienti si in concentratii comparabile cu ale produsului de referinta; in caz
contrar, ANMDMR impune efectuarea de studii in vivo.

3
Studiile in vivo sunt necesare pentru următoarele forme farmaceutice:
a. forme farmaceutice orale cu cedare imediată, cu acţiune sistemică, când una sau mai multe din
condiţiile următoare sunt îndeplinite:
- indicaţii terapeutice care necesită un răspuns terapeutic cert;
- indice terapeutic mic sau curbă doză-efect abruptă;
-farmacocinetică complicată prin: absorbţie variabilă sau incompletă; eliminare presistemică;
metabolizare masivă la primul pasaj hepatic (>70%);
- proprietăţi fizico-chimice dezavantajoase (ex. solubilitate mică, instabilitate, modificări
metastabile, permeabilitate redusă);
- ridică probleme de biodisponibilitate;
- proporţie mare a excipienţilor în formulă, faţă de substanta medicamentoasa.
b. produse medicamentoase în forme farmaceutice altele decât cele orale sau parenterale şi care
acţionează prin absorbţie sistemică (ex. supozitoare, sisteme terapeutice transdermice/STT-uri);
c. produse medicamentoase - forme farmaceutice cu cedare modificată, care acţionează prin
absorbţie sistemică;
d. produse medicamentoase - combinaţii cu absorbţie sistemică;
e. produse medicamentoase destinate altui uz decât cel sistemic (oral, nazal, ocular, rectal, vaginal,
etc.), prezentate în alte forme farmaceutice decât soluţii; in aceste situaţii, deoarece nu se pot face
studii de bioechivalenta, conceptul de bioechivalenţă nu este aplicabil. Pentru a dovedi echivalenţa
terapeutică, in aceasta situatie, se cer studii clinice comparative sau studii farmacodinamice.
Pentru punctele a-d, determinarea bioechivalentei este in mod obisnuit suficienta pentru a
dovedi eficacitatea si siguranta.

Studii de bioechivalenţă in vivo (studii farmacocinetice)

Protocolul studiului de bioechivalenţă
(pentru determinarea parametrilor biodisponibilitatii - parametrii farmacocinetici).
Scopul studiului de bioechivalenta: compararea performanţei in vivo a unui produs medicamentos
multisursă (produs test) cu cea a unui produs medicamentos de referinţă.
Protocolul unui astfel de studiu cuprinde ca etape principale:
alegerea subiectilor,

4
 evaluarea bioechivalenţei,
raportul de validare.
Modelul obişnuit pentru studiile de bioechivalenţă presupune administrarea produselor test
şi referinţă la subiecţi voluntari în două perioade. A doua administrare este separată de prima
printr-un interval a cărui durată trebuie să asigure eliminarea totală a medicamentului administrat
în prima perioadă, înainte de administrarea celui de-al doilea tratament (wash-out, în care corpul
se curăţă de urmele oricărei alte substanţe).
Imediat inainte de administrare si pe parcursul unei perioade de timp post administrare,
judicios aleasa, trebuie recoltate probe de sange si/sau urina si analizate din punct de vedere a
concentratiei substantei medicamentoase si/sau a unuia sau mai multor metaboliti; cresterile si
scaderile acestor concentratii in functie de timp, pentru fiecare subiect in parte, dau indicatii despre
modul in care substanta medicamentoasa este eliberata din produsul test si de referinta si absorbita
in organism.
Pentru a permite efectuarea unor comparatii intre cele doua produse (test si referinta) curbele
concentratie – timp, sunt utilizate pentru calcularea parametrilor farmacocinetici de interes pentru
bioechivalenta.
Alegerea subiecţilor
Lotul de subiecţi ales pentru studii de bioechivalenţă trebuie să fie cât
mai omogen; de regula:
voluntari sănătoşi
numar: 18- 24
ambele sexe
vârstă: 18- 55 ani
greutatea corporală în limite normale (în acord cu tabelele de greutate în funcţie de vârstă
acceptate internaţional)
de preferat, nefumători şi fără antecedente în ceea ce priveşte abuzul de alcool sau
medicamente
fenotipul şi/sau genotipul subiecţilor trebuie luat în considerare din raţiuni de siguranţă.

Utilizarea pacienţilor aflaţi în tratament, în locul voluntarilor sănătoşi se acceptă dacă:

substanta medicamentoas este cunoscută ca având efecte adverse severe;
efectele farmacologice ale substantei medicamentoase sau riscurile sunt considerate ca
inacceptabile pentru voluntarii sănătoşi.
Inainte, pe tot parcursul studiului si dupa desfasurarea acestuia, se impune, monitorizarea starii de
sanatate a voluntarilor, de catre medicul care conduce studiul clinic, astfel incat aparitia RA,
efectelor toxice si/sau a unor afectiuni intercurente sa fie inregistrate si sa poata fi luate masurile
corespunzatoare.

5
 Studiile efectuate pe subiecti sanatosi trebuie sa respecte normtivele in vigoare privind
“Protectia persoanelor folosite in cercetari biomedicale”.
Ca produs de referinţă este preferat produsul inovator (iniţial) care este cel mai bine studiat
din punct de vedere al eficacităţii şi siguranţei, atât în cadrul studiilor clinice, cât şi în cadrul
monitorizării post-marketing. In anumite situatii, ANMDMR poate recomanda utilizarea ca produs
de referinta a unui produs medicamentos interschimbabil, care a fost autorizat in Romania si a
carui calitate, eficacitate si siguranta au fost demonstrate.
Mostrele utilizate în studiile de bioechivalenţă trebuie să fie identice cu produsul propus
pentru obţinerea autorizaţiei de punere pe piaţă; chiar se recomanda, ca mostrele sa fie prelevate
din loturile de fabricatie si daca acest lucru nu este posibil, pot fi folosite loturile pilot.
Dozarea substantei medicamentoase si testul de dizolvare in vitro, pentru produsele test si
referinta, se efectueaza anterior inceperii studiului de bioechivalenta; continutul in substanta
medicamentoasa nu trebuie sa difere intre cele doua produse studiate, cu mai mult de 5%.
Evaluarea bioechivalentei se bazeaza, in general, pe masurarea concentratiei substantei
medicamentoase activa farmacologic si a metabolitului (metabolitilor) sau activ (activi), daca
acestia exista. Daca masurarea concentratiilor substantei medicamentoase este imposibila, pot fi
masurate concentratile principalului produs de biotransformare. În cazul administrări unui
precursor medicamentos bioreversibil (pro-drug), se va măsura componentul activ. Daca se
masoara excretia urinara, substanta determinata trebuie sa reprezinte o fractie importanta din doza
administrata. Masurarea unui metabolit inactiv, in vederea evaluarii bioechivalentei, se justifica in
cazuri foarte rare.
Parametrii farmacocinetici calculati pentru a determina marimea si viteza absorbtiei unei
substante medicametoase, se bazeaza pe profilul concentratie-timp, in plasma sau urina; intervalul
de prelevare a probelor biologice trebuie astfel ales, incat profilul concentratie-timp sa fie definit
in mod adecvat, pentru a permite calcularea parametrilor relevanti pentru determinarea
biodisponibilitatii. Astfel se pot calcula: ASC, Cmax, Tmax, s.a. Metoda/ele de determinare a
valorilor acestor parametri, trebuie specificata/e.
AUC: aria de sub curba concentraţie-timp
• măsoară gradul biodisponibilităţii
Cmax: concentraţia maximă observată
• măsoară atât rata absorbţiei cât şi gradul biodisponibilităţii
Tmax: timpul după administrarea medicamentului la care este observată Cmax
• măsoara rata absorbţiei

6
Fig. 9. Reprezentarea grafica a concentratiei plasmatice in functe de timp (5)
(intr-un Studiu de bioechivalenţă și parametrii urmăriți)

În cercetarea bioechivalenţei se va folosi o metodă analitică reproductibilă, specifică,

suficient de sensibilă, precisă şi adecvată, validată pentru dozarea substantei medicamentoase
şi/sau a metabolitului (metaboliţilor) din plasmă (sânge sau ser) sau urină, în funcţie de timp.
Parametrii farmacocinetici care vor fi testati si metodele de analiza statistica, care vor fi
utilizate, precum si metoda de calcul folosita trebuie specificate anticipat in protocol; daca
rezultatele au fost calculate folosind modele farmacocinetice, modelul si programul de calculator
folosite, trebuie justificate. O modificare ulterioara a metodelor de analiza statistica se accepta
numai daca o astfel de modificare este integral justificata.
Documentaţia privind studiul de bioechivalenţă trebuie să conţină protocolul aprobat de
ANMDMR şi de Comisia de Etică, desfăşurarea studiului clinic în acord cu Regulile de buna
practica în studiul clinic, raportul analitic, farmacocinetic şi statistic, semnate de către
investigatorul respectiv.
Studiile de bioechivalenţă se organizează numai în laboratoare avizate de ANMDMR, iar
participanţii sunt doar oameni sănătoşi. Practic, se compară concentraţiile plasmatice ale
medicamentului testat faţă de cel original, de referinţă.
Raportul va conţine:
numele şi afilierea investigatorului responsabil, locul unde s-a desfăşurat studiul, perioada
de timp în care a fost executat;
numele şi seria lotului, precum şi compoziţia produselor medicamentoase utilizate în
studiu (test şi referinţă);
protocolul de experimentare clinică;

7
 raportul de validare a metodei analitice;
raportul clinic, farmacocinetic şi statistic;
raportarea reacţiilor adverse semnalate pe parcursul studiului;
rezultatele testului de dizolvare in vitro.

Studii farmacodinamice comparative la om

Determinarile farmacodinamice pot fi efectuate pe voluntari sanatosi sau pacienti si sunt indicate
in urmatoarele situatii:
cand medicamentul sau metabolitii sai in plasma sau urina nu pot fi determinati cantitativ
cu suficienta acuratete;
cand masurarea concentratiilor unui medicament nu este relevanta pentru demonstrarea
eficacitatii si sigurantei sale in administrare (de exemplu un produs topic care nu se absoarbe/sau
se absoarbe partial in circulatia sistemica).
Studiile farmacodinamice trebuie riguros controlate si se efectueaza cu respectarea Regulile de
buna practica în studiul clinic Pot fi un instrument adecvat pentru a stabili bioechivalenta, pentru
situatiile anterior mentionate.
Pentru planificarea, desfasurarea si interpretarea rezultatelor unui studiu farmacodinamic,
se impun urmatoarele cerinte:
parametrul farmacodinamic masurat, trebuie sa fie un efect farmacologic sau terapeutic
relevant din punct de vedere al eficacitatii si/sau sigurantei;
subiectii la care nu apare efectul scontat, trebuie exclusi din studiu, in baza unui screening
anterior, iar criteriile pe baza carora subiectii sunt incadrati la categoriile “cu raspuns” sau “fara
raspuns”, trebuie declarate in protocol;
raspunsul trebuie masurat cantitativ, in conditii dublu orb, si trebuie sa poata fi inregistrat
instrumental, permitand monitorizarea, care sa poata inlocui determinarea concentratiei
plasmatice;
nici medicamentul test si nici cel de referinta, nu trebuie sa produca un raspuns maxim in
timpul studiului, intru-cat in acest caz este dificil de observat diferenta dintre cele doua produse;
investigarea relatiei doza – efect trebuie sa fie o parte a modelului de studiu utilizat;
metodologia trebuie validata din punct de vedere a preciziei, acuratetei, reproductibilitatii
si specificitatii.;
cand se estimeaza un efect placebo important, studiul va cuprinde si o a treia faza- tratament
placebo.

Studiu clinic comparativ

In situatiile in care parametrii farmacodinamici nu pot fi masurati, trebuie efectuat un
“Studiu clinic comparativ”, cu respectarea RBP in studiul clinic. Numarul pacientilor inclusi in

8
acest tip de studiu, este de obicei mai mare decat cel necesar si indicat in celelalte tipuri de studii
de bioechivalenta si depinde de variabilitatea raspunsului terapeutic investigat si de domeniul de
echivalenta acceptat.
In concluzie:
un produs medicamentos multisursa nou care, comparat cu produs medicamentos de
referinta, are o biodisponibilitate in afara domeniului de echivalenta acceptat, nu este
interschimbabil;
autorizaţia de punere pe piaţă nu poate fi emisă pentru un produs având o biodisponibilitate
mai mică în comparaţie cu produsul de referinţă datorită consecinţelor asupra eficacităţii, respectiv
pentru un produs cu o biodisponibilitate mai mare (suprabiodisponibilitate) din considerente de
siguranţă.
In aceasta situatie, există două opţiuni:
1. produsele suprabiodisponibile vor putea fi acceptate ca interschimbabile cu produsul de
referinţă numai după ce producătorul va face modificările care se impun (excipienţii din formulă,
procesul tehnologic etc.) şi va dovedi bioechivalenţă faţă de produsul de referinţă;
2. un produs suprabiodisponibil poate fi acceptat ca un produs nou (îmbunătăţit), decizie care
trebuie să fie susţinută de rezultatele studiilor clinice. Un asemenea produs medicamentos nu poate
fi acceptat ca interschimbabil cu produsele existente pe piaţă; el devine, în mod logic, produs de
referinţă pentru viitoarele produse medicamentoase cu o compoziţie identică.
Dezbaterile privind standardizarea produselor de marca/inovatoare, sau a produselor
generice, au ca obiectiv stabilirea unor criterii pentru substantele de uz farmaceutic prescrise in
formulari, necesare in evaluarea comportarii ulterioare in procesul de eliberare, dizolvare,
absorbtie, prezenta in sange (a substantei nemodificate sau a metabolitului principal) si in
eliminarea si realizarea efectului farmacologic. Respectarea acestor criterii, impuse de toate
documentele elaborate in vederea asigurarii calitatii medicamentelor, va permite demonstrarea
echivalentei terapeutice in cazul compararii a doua formulari echivalente chimic si farmaceutic;
astfel, un medicament este echivalent cu un altul, daca prezinta aceeasi compozitie cantitativa si
calitativa in substanta medicamentoasa, aceiasi forma farmaceutica si a caror bioechivalenta a fost
demonstrata prin studii de biodisponibilitate.
Farmacopeea Europeana stabileste criteriile pe care sa le indeplineasca diferitele
medicamente, ca modalitati de standardizare (care contin informatii relevante asupra substantelor
pana la controlul de calitate a produselor utilizate in terapeutica).
Biodisponibilitatea devine un parametru important deoarece permite compararea mai
multor medicamente cu aceeaşi substanţă medicamentoasă si dacă sunt bioechivalente (prezentând
o biodisponibilitate identică), acestea sunt interschimbabile la un bolnav.

9
Deziderat: reducerea costului tratamentului, prin introducerea în terapie a medicamentelor
multisursă (generice) a căror similaritate cu produsul inovator a fost demonstrată.
Produsul original este deci un produs a cărei eficiență a fost demonstrată pe de-o parte prin
studii clinice, pe de altă parte prin supravegherea de după punerea pe piață. Produsul generic
conține aceeași substanță activă, în aceeași cantitate (posibil sub altă formă); rămâne doar de
demonstrat, prin testul de bioechivalență, că produsul generic pune la dispoziția organismului
substanța activă într-un mod similar cu produsul original.
Două produse sunt bioechivalente dacă sunt echivalente farmaceutic și dacă
biodisponibilitățile lor după administrare în același dozaj molar sunt similare în așa măsură, încât
efectele lor, respectiv eficacitatea și siguranța sunt în esență aceleași. Acest lucru este considerat
demonstrat dacă intervalele de încredere (IC) 90% pentru rapoartele AUC și Cmax pentru cele
două preparate se găsesc în intervalul 80-125%. Cauza principală este variabilitatea. Același
produs, administrat la persoane diferite va da concentrații plasmatice diferite, datorită multiplelor
surse de variabilitate. Ca atare, faptul că AUC și Cmax sunt practic similare trebuie, în mod
necesar, exprimat statistic, cu ajutorul intervalelor de încredere.
Produsul A este bioechivalent cu produsul de referinta; IC de 90% ale AUC intra in intervalul de
80-125% ale produsului de referinta.
Produsul B nu este bioechivalent cu produsul de referinta; IC de 90% ale AUC iese in afara
intervalul de 80-125% ale produsului de referinta. (Fig. X)
Situația perfectă pentru un studiu de bioechivalență: curbele celor 2 medicamente (generic și
original) să se suprapună.

Fig.10. Limitele intervalului de confidență/incredere

10
Studiile in vitro pentru demonstrarea echivalentei intre doua produse medicamentoase
Studiile in vitro pentru demonstrarea echivalentei intre doua produse medicamentoase, se
cer pentru produse medicamentoase multisursă care sunt fabricate de acelaşi producător, în acelaşi
loc de producţie, în concentraţii diferite.
Trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
compoziţia calitativă să fie aceeaşi;
existenţa proporţionalităţii între substanta medicamentoasa şi excipienţi pe de o parte şi
între excipienţi pe de altă parte;
un studiu de echivalenţă adecvat a fost efectuat pentru cel putin una din concentraţiile
produsului (de obicei din raţiuni de siguranţă este preferată concentratia cea mai mare);
farmacocinetica produsului este liniară în domeniul dozelor terapeutice.
Studiile de dizolvare in vitro comparative pot fi utile în demonstrarea echivalenţei între două
produse multisursă; totuşi, se recomandă ca aplicarea lor pentru acest scop să fie redusă la
minimum. Testul de dizolvare se efectueaza conform prevederilor din farmacopeea in vigoare,
prevederi corelate cu prevederile din Specificatia de Calitate a produsului. Atunci cand produsul
test si produsul de referinta se dizolva, ambele suficient de rapid (mai mult de 80% in primele 15
minute), echivalenta lor in vitro poate avea valoare prezumtiva. Testul de dizolvare in vitro, ca
unica documentatie, pentru demonstrarea echivalentei dintre doua produse, nu este acceptat.
Testele in vitro, trebuie sa se bazeze pe o documentare si o corelare a rezultatelor studiilor in
vitro/in vivo, pentru a demonstra echivalenta intre doua produse medicamentoase.
Pe parcursul dezvoltarii unui medicament, testul de dizolvare este folosit ca mijloc pentru
identificarea factorilor dependenti de forma farmaceutica (formularea si tehnologia de fabricatie),
factori cu influenta asupra biodisponibilitatii produsului medicamentos. Ulterior, testul de
dizolvare este folosit in controlul calitatii seriilor pilot sau de productie, pentru a garanta identitatea
si uniformitatea seriilor (profilurile de dizolvare sa ramana similare cu cele ale seriilor din studiul
clinic).
Testul de dizolvare este util pentru:
demonstrarea identitatii si uniformitatii produsului medicamentos;
obtinerea de informatii asupra produsului testat si de referintã în studiile de bioechivalentã
/biodisponibilitate;
demonstrarea similaritãtii între medicamentele de referintã din diferite tãri;

11
 demonstrarea similaritãtii între diferite formulãri ale unei substante (medicament generic)
si medicamentul de referintã ;
obtinerea de informatii cu privire la identitatea si uniformitatea seriilor de medicamente de
testat si de referintã, pentru selectionarea medicamentului în studiul in vivo.
In cazul unei substante medicamentoase cu solubilitate ridicata, conditionata intr-o forma
farmaceutica care confera o dizolvare si eliberare rapida a substantei in intervalul de pH fiziologic,
se apreciaza ca nu intervin probleme de biodisponibilitate. In aceasta situatie, se poate renunta la
studiul de bioechivalenta, fapt sustinut de argumente specifice formelor farmaceutice solide ca si
de studiul similaritatii profilurilor de dizolvare (evaluare matematica, prin calcularea factorului de
similaritate).
In Ghidul EMEA, referitor la investigatiile de bioechivalenta, sunt incluse recomandari
bazate pe experienta aplicarii Sistemului de clasificare biofarmaceutic (BCS), cu referire speciala
la dizolvarea substantelor medicamentoase in vitro - testul de dizolvare. Solubilitatea, viteza de
dizolvare si permeabilitatea intestinala sunt principalii factori biofarmaceutici care influenteaza
viteza de absorbtie a unei substante medicamentoase dintr-un produs medicamentos administrat
pe cale orala si care stau la baza Sistemului de clasificare biofarmaceutic (BCS).

CORELAREA DATELOR IN VITRO CU CELE IN VIVO

Stabilirea unei corelatii si a unor metodologii adecvate intre datele obtinute la determinarile
in vitro si cele in vivo (corelarea disponibilitatii in vitro a substantelor medicamentoase cu
biodisponibilitatea acestora), este deosebit de importanta, atat pentru anticiparea
comportamentului in vivo, cat si pentru reducerea timpului alocat si a costurilor aferente.
Realizarea acestor corelari este deosebit de importanta pentru formele farmaceutice cu
administrare orala, forma de comprimate de uz oral fiind cea mai larg utilizata, dar care ridica si
cele mai multe probleme in privinta disponibilitatii biologice a substantelor active. In acest sens,
se apeleaza la o serie de proprietăţi fizico-chimice, ale formelor farmaceutice solide orale (viteza
de dizolvare, testul de dezagregare, solubilitatea substanţei active, s.a.), considerate utile în
aprecierea comportamentului în tractul gastro-intestinal (privind modul de absorbtie, concentratia
si viteza cu care se regaseste substanta medicamentoasa in sange sau in alte lichide biologice).
Actiunea biologica a unei substante medicamentoase active incorporata intr-un comprimat,
este conditionata de cedarea sa, in vederea absorbtiei; formularea, alaturi de procesul tehnologic
utilizat, sunt factori decisivi si limitanti, pentru dezagregarea comprimatului si dizolvarea
substantei active in sucurile gastro-intestinale. In concluzie, testele de dezagregare oficializate de
farmacopeele in vigoare, nu pot garanta si viteza de dizolvare a substantei active dintr-un
comprimat.

12
 Testul de dizolvare se apreciază ca cel mai sensibil şi precis mod de aproximare al
biodisponibilităţii. O corelatie bine definita intre parametrii in vitro si parametrii
biodisponibilitatii, face posibila o predictie privind disponibilitatea in vivo; testarea vitezei de
dizolvare in vitro ofera o indicatie importanta despre disponibilitatea fiziologica (stiind ca
dizolvarea substantei medicamentoase dintr-o forma farmaceutica solida orala este factor limitant
al absorbtiei care determina biodisponibilitatea medicamentului). Se pot corela si alte date in vitro,
ca cinetica de dizolvare, timpul mediu de dizolvare, s.a.m.d., cu parametrii in vivo ca cinetica
absorbtiei substantei in sange, timpul necesar absorbtiei, s.a.m.d. Astfel, testul dizolvarii in vitro,
poate servi ca mijloc de control al calitatii comprimatelor la nivel de loturi de productie; modificari
minore in formulare, sau ale proceselor tehnologice, determina modificari sensibile si sesizabile
ale testului de dizolvare.
Testul de dizolvare are o deosebita importanta pentru estimarea influentei profilului de
dizolvare a unei substante medicamentoase asupra biodisponibilitatii si este indicat ca un criteriu
de clasificare a substantelor in “Sistemul de clasificare biofarmaceutica” (BCS). Sistemul de
clasificare biofarmaceutica constituie o baza stiintifica pentru a prevedea absorbtia
gastrointestinala a substantei medicamentoase si a identifica viteza limita un functie proprietatile
biofarmaceutice, ca solubilitatea si permeabilitatea intestinala. Sistemul de clasificare
biofarmaceutica este necesar pentru dezvoltarea specificatiilor de dizolvare in vitro ale unei
substante medicamentoase dintr-o forma farmaceutica, cu o eventuala aproximare a comportarii
in vivo (in vederea corelarii datelor obtinute in vitro cu cele in vivo).
Sistemul biofarmaceutic grupeaza substantele in patru categorii, bazate pe caracteristicile de
solubilitate si permeabilitate intestinala si constituie o baza stiintifica pentru corelatia in vitro – in
vivo.
• Clasa I BCS – cuprinde substante cu solubilitate si permeabilitate inalta, foarte bine
absorbite in organism (ex. teofilina, propranolol, metoprolol, diltiazem, verapamil, paracetamol,
metformin, pseudoefedrina). Substantele medicamentoase formulate in produse cu eliberare
imediata pot prezenta o dizolvare care depaseste viteza de golire gastrica. In aceasta situatie, o
absorbtie de aprox. 100% poate fi realizata in conditiile in care cel putin 85% din substanta se
dizolva pana in 30 de minute, in vitro; datele de bioechivalenta in vitro nu mai sunt utile, pentru
a realiza comparatia intre produse similare.
• Clasa II BCS – cuprinde substante cu solubilitate redusa si permeabilitate inalta (ex.
nifedipina, felodipina, ketoprofen, griseofulvina, glibenclamid, ketoconazol, carbamazepin, s.a.).
Biodisponibilitatea produselor care contin astfel de substante este limitata de viteza de dizolvare.
Corelarea dintre biodisponobilitatea in vivo - in vitro este posibila, daca viteza de dizolvare in vitro
este similara cu cea in vivo (necesita studii pentru clarificare).
• Clasa III BCS – cuprinde substante cu solubilitate inalta si permeabilitate redusa (ex.
ranitidina, cimetidina, captopril, enalapril, neomicina, aciclovir, alendronat), si la care viteza de
absorbtie este limitata de permeabilitate. Corelarea in vitro-in vivo, depinde de profilul

13
permeabilitatii intestinale, si poate fi asociata cu cea din Clasa I BCS (atat timp cat formularile test
si de referinta nu contin adjuvanti care sa modifice permeabilitatea sau timpul tranzitului
intestinal).
• Clasa IV BCS – cuprinde substante cu solubilitate redusa si permeabilitate redusa (ex.
furosemid, tobramicina, cefuroxim, itraconazol, clortiazida, ciclosporina,), care vor prezenta o
biodisponibilitate foarte redusa, din preparatele orale. Caracteristicile de solubilitate si
permeabilitate ale acestei clase de substante creaza dificultati in formularea produselor, care vor
prezenta o mare variabilitate intre subiecti sau chiar la acelasi subiect.
Conform sistemului biofarmaceutic, clasificarea substantelor medicamentoase in functie
de solubilitate, se bazeaza pe doza cea mai mare a unui produs cu eliberare imediata (immediate
release-IR). Categoria de solubilitate, este determinata prin calcularea volumului de mediu apos,
necesar si suficient pentru a dizolva cea mai mare doza de substanta, la un pH de 1-7,5. O substanta
medicamentoasa poate fi incadrata ca o substanta cu solubilitate inalta, in situatia dizolvarii celei
mai mari cantitati de substanta intr-un volum ≤ 250 ml (de altfel, se considera ca volumul de
lichid din intestinul subtire variaza intre 50 – 1100 ml, cu o valoare medie de 500 ml, ceea ce face
dificil a defini exact volumul de lichid).
Volumul de 250 ml este considerat suficient in determinarile de dizolvare in vitro, acesta
fiind volumul unui pahar de apa, utilizat si indicat la administrarea medicamentelor.
Cercetarile biofarmaceutice au scos in evidenta necesitatea asocierii testelor de
dezintegrare a comprimatelor cu acelea ale dizolvarii substantelor medicamentoase pe care le
contin (mai ales atunci cand solubilitatea in apa a acestora este redusa), precum si necesitatea
standardizarii si oficializarii lor. La corelarea datelor obtinute in vitro cu cele in vivo, pe langa
stabilirea principiilor de baza si metodei de lucru si a aparaturii utilizate, trebuie stabilite si
standardizate si o serie de particularitati legate de sistemul biologic. Corelarile efectuate in raport
cu indivizi sanatosi, sunt limitate in aplicabilitate, atunci cand se raporteaza la bolnavi.
Actual, “Studiilor de corelare in vitro - in vivo”, li se acorda o importanta dosebita; relatia
stabilita intre cinetica de dezagregare si dizolvare in vitro si biodisponibilitate (in vivo) permite
utilizarea datelor in vitro ca ghid pentru dezvoltarea unor noi forme farmaceutice orale cu cedare
modificata a substantei medicamentoase. In general, corelarea datelor se face pentru aprecierea
influentei variabilelor unei formulari farmaceutice, asupra biodisponibilitatii substantei
medicamentoase dintr-o forma farmaceutica.
Corelarea datelor in vitro si in vivo se poate stabili in cazurile in care se realizeaza profiluri
de dizolvare in timp, asemanatoare, urmarind in paralel si unii parametri farmacocinetici.

14