BIODISPONIBILITATEA MEDICAMENTELOR

Pentru tehnologia farmaceutică o importanţă deosebită reprezintă problemele

legate de influenţa pe care o are forma farmaceutică asupra acţiunii terapeutice a
substanţelor medicamentoase.
La început tehnica farmaceutică urmărea realizarea unor medicamente bine
dozate într-o formă farmaceutică şi să fie cât mai uşor acceptate de bolnav.
Studiul acţiunii substanţelor medicamentoase în organism este reprezentat de
o ramură a farmacologiei, farmacodinamia. Însă, transformările pe care o substanţă
medicamentoasă le suferă de la administrare până la obţinerea efectului terapeutic şi
eliminarea din organism sunt studiate de farmacocinetică.

Biofarmacia studiază relaţiile între proprietăţile fizice şi chimice ale

substanţelor medicamentoase, a formelor farmaceutice şi efectele lor biologice
observate după administrarea medicamentului, avându-se în vedere factorii fiziologici
capabili să modifice răspunsul terapeutic al acestora.
Răspunsul terapeutic al substanţelor medicamentoase este influenţat de o
serie de factori:
Tipul de formă farmaceutică;
Parametrii fiziologici legaţi de vârstă, sex, stare patologică, motilitate intestinală etc.

Studiul biofarmaceutic al unui medicament se bazează pe numeroase teste

efectuate “ în vitro“.
În terapie se folosesc substanţe medicamentoase care sunt condiţionate în
diferite forme farmaceutice fiind administrate pe căi diferite. De la locul de aplicare
substanţa medicamentoasă trebuie să străbată mai multe etape grupate în trei faze
şi care reprezintă farmacocinetica substanţei:
1.faza biofarmaceutică - sau farmaceutică care constă în eliberarea substanţei
medicamenoase din forma farmaceutică, dizolvarea sa în lichidele biologice;
2.faza farmacocinetică în care este urmărită absorbţia, distribuţia, metabolizarea şi
eliminarea substanţei medicamentoase la nivelul organismului;
3.faza farmacodinamică când obţinem răspunsul terapeutic rezultat în urma
interacţiunii dintre substanţa medicamentoasă şi receptorii specifici din organism.

28
 Factor esenţial în studiul biodisponibilităţii unui medicament îl reprezintă viteza
de dizolvare a substanţei în lichidele biologice fiind în strânsă dependenţă cu viteza
de absorbţie a substanţei respective. Ulterior se fac corelări ale datelor obţinute
experimental cu cele de testare “in vivo”.
În studiul biodisponibilităţii unui medicament se pot determina o serie de
parametri caracteristici pentru fiecare tip de formă farmaceutică prin diferite metode
matematice de calcul:
Concentraţia de substanţă activă în lichidele biologice;

Constanta de dizolvare;

Constanta de absorbţie;

Coeficientul de repartiţie lipide – apă, măsură a lipofiliei sau hidrofiliei unei substanţe
active;
Timpul de înjumătăţire.

Raportul dintre concentraţia în sânge a unei substanţe active testate –c 1 şi

concentraţia în sânge a unei susbtanţe medicamentoase de referinţă – c 2 reprezintă
biodisponibilitatea substanţei active testate.

% biodisponibilitate = c1/c2 100

La preparatele parenterale biodisponibilitatea atinge valori de 100%, la

soluţiile apoase administrate oral biodisponibilitatea este mai redusă faţă de soluţiile
parenterale dar mai crescută faţă de formele farmaceutice solide (fig.nr.1)

soluţii apoase
suspensii apoase
Viteza de pulberi biodisponibilitatea
dizolvare capsule creşte
scade comprimate
drajeuri

Fig.nr.1. Biodisponibilitatea preparatelor de uz intern

În studiul biodisponibilităţii unui medicament se ia în considerare

bioechivalenţa şi rezultatele clinice ale tratamentului.
Echivalenţa medicamentelor compară un medicament cu altul ce conţine
aceeaşi substanţă medicamentoasă cu anumite condiţii de calitate impuse.
 Astfel, în studiul biodisponibilităţii medicamentelor întâlnim mai multe tipuri de
echivalenţe între medicamente:
Echivalenţa chimică când două sau mai multe preparate farmaceutice conţin
aceeaşi substanţă medicamentoasă şi sunt administrate identic(comprimate şi
capsule).
29

Echivalenţa clinică sau terapeutică între două preparate farmaceutice apare

când ele conţin aceeaşi substanţă medicamentoasă, au aceeaşi posologie, dau
efecte terapeutice identice, măsurate printr-un răspuns farmacologic.
Echivalenţa farmacologică la două preparate farmaceutice care conţin
substanţe medicamentoase diferite chimic dar care dau acelaşi răspuns farmacologic
“in vivo”.
Echivalenţa farmaceutică la preparatele farmaceutice formulate în aceeaşi
formă farmaceutică, doze identice de substanţe active şi care răspund aceloraşi
exigenţe legate de calitate.
Bioechivalenţa între două preparate farmaceutice când acestea conţin
aceeaşi substanţă medicamentoasă, în concentraţii egale, permit trecerea substanţei
în circulaţia sistemică cu aceeaşi viteză realizând concentraţii sanguine identice.
În prezent biofarmacia are foarte multe aplicaţii în alegerea substanţei
medicamentoase în vederea condiţionării în forme farmaceutice cu o
biodisponibilitate foarte bună:
Stabilirea stării fizice a substanţei – folosirea sa în forma amorfă, cristalizată sau
polimorfă;
Forma chimică în care substanţa medicamentoasă va fi adusă în preparatul

farmaceutic - acid sau bază, sare, ester, eter, etc.

Alegerea formei farmaceutice care să-i confere stabilitatea fizico-chimică cea mai bună
substanţei active;
Alegerea procedeului tehnologic de preparare.

Astfel, prin alegerea unor substanţe medicamentoase cu caracteristici

fizicochimice bine conturate, a unui proces tehnologic cu randament crescut
tehnologia farmaceutică împreună cu biofarmacia reuşesc realizarea unui
medicament de bună calitate.
30