Bazele tehnice ale probelor de aruncări

Aruncările sunt acţiuni motrice stilizate, care urmăresc proiectarea prin aer a
unui obiect special conceput (greutate, disc, suliţă, ciocan, minge mică/de oină),
la o distanţă cât mai mare, în concordanţă cu prevederile regulamentului de
desfăşurare al probelor, care precizează:
- forma, dimensiunea şi greutatea obiectelor;
- modul de ţinere a obiectului (priza) şi a mişcărilor efectuate;
- dimensiunea suprafeţelor de elan şi a zonelor de recepţie.
Valoarea rezultatelor în probele de aruncări depinde de:
- nivelul calităţilor motrice dominante: forţă maximă, forţă explozivă, viteză de
execuţie şi capacitate de accelerare;
- gradul de coordonare tehnică, care să asigure un angajament maxim de forţe,
în minimum de timp;
- structura somatică, exprimată prin robusteţe, bazată pe talie şi greutate mare,
iar pentru disc şi suliţă şi anvergura braţelor.
 După modalităţile de aplicare a forţelor de aruncare asupra obiectului
aruncării, distingem trei tipuri de acţiuni specifice asupra acestora:
- tip împingere – greutate, unde forţa aruncătorului este exercitată asupra
obiectului sub forma unei presiuni rectiliniare orientate dinapoi spre înainte
şi de jos în sus;
- tip azvârlire – minge mică/de oină şi suliţă, în care forţa aruncătorului
este aplicată asupra obiectului sub forma unei tracţiuni pe deasupra
umărului pe o traiectorie rectiliniară orientată dinapoi spre înainte şi de jos
în sus;
- tip lansare – disc şi ciocan, caracterizate de transmiterea forţei
aruncătorului asupra obiectului de aruncat sub forma unei tracţiuni prin
lateral, pe o traiectorie curbiliniară cu o mână (disc) ori cu două mâini
(ciocan), orientată dinapoi spre înainte şi de jos în sus.
Forţa aruncătorului imprimă obiectului de aruncat o traiectorie de formă
parabolică, ce determină caracteristicile de înălţime şi de lungime a aruncării.
 Analiza tehnicii probelor de aruncări evidenţiază, din punct de vedere
didactic, succesiunea distinctă a patru faze:
 pregătirea pentru începerea aruncării;
 elanul;
 efortul final;
 restabilirea.
În funcţie de importanţa acestor faze asupra rezultatului aruncării,
specialiştii probelor de aruncări stabilesc în ordine, următoarea prioritate:
efortul final, elanul, pregătirea pentru începerea aruncării şi restabilirea.

1. Pregătirea pentru începerea aruncării

Urmăreşte aducerea obiectului de aruncat într-o poziţie iniţială de
pornire, care să asigure un traseu biomecanic cât mai lung şi mai adecvat
tipului de aruncare. Ea se identifică cu poziţia iniţială de angajare a efortului,
cu ţinerea obiectului (priza) şi cu mişcările preliminare de pregătire a
elanului.
2. Elanul
Importanţa acestei faze rezultă în mod semnificativ, din diferenţele ce se
înregistrează între rezultatele aruncărilor care se execută de pe loc şi a celor cu
un elan corect. Aceste diferenţe sunt:
- la aruncarea greutăţii: 1,5-2 metri;
- la aruncarea discului: 8,0-10 metri;
- la aruncarea suliţei: 20-26 metri;
- la aruncarea ciocanului: 14-16 metri.

În cadrul fazei de elan, aruncătorii vor urmări:

- asigurarea unei accelerări optime a întregului sistem atlet-obiect de
aruncat, în strânsă legătură cu tipul de aruncare şi cu pregătirea
aruncătorului;
- depăşirea obiectului de aruncat, cu picioarele şi trunchiul, în vederea
obţinerii unei pretensionări musculare optime, pentru creşterea acţiunii
forţelor implicate;
- pregătirea efortului final.
 În funcţie de specificul fiecărei probe, distingem următoarele tipuri de
elan:
- elan sub formă de săltare/glisare (greutate);
- elan sub formă de alergare (oină, suliţă);
- elan sub formă de piruetă (disc, ciocan, greutate).
3. Efortul final
Urmăreşte accelerarea explozivă a grupelor musculare ce acţionează nemijlocit
asupra obiectului, precum şi a obiectului însuşi, prin compunerea vitezei
dobândite în faza de elan, cu o nouă viteză pe care o va imprima aruncătorul în
această fază.
Ca urmare a blocării maselor musculare ale trenului inferior se va produce
un transfer de energie asupra trunchiului, ceea ce va duce la amplificarea
accelerării acestuia spre direcţia de aruncare. În ultima parte a efortului final,
se produce accelerarea grupelor musculare mai mici, cu viteză mare de
contracţie, ce acţionează nemijlocit asupra obiectului, imprimându-i o viteză
iniţială de lansare cât mai ridicată.
Efortul final propriu-zis începe din poziţii specifice fiecărui tip de aruncare,
prin ridicarea C.G.G., rotaţia trunchiului spre partea opusă braţului de aruncare
şi trecerea rapidă a greutăţii de pe piciorul dinapoi pe piciorul dinainte (mişcări
de ridicare-rotaţie-translaţie).
 Caracteristica tuturor aruncărilor în faza efortului final este ducerea şoldului
(de pe partea braţului de aruncare) înainte, mişcare specifică prin care rotaţia
bazinului anticipează rotaţia umerilor. Astfel corpul ajunge într-o poziţie în
extensie, determinând pretensionarea grupelor musculare interesate. În ultima
parte a efortului final, planul frontal al umerilor se suprapune peste cel al
bazinului şi chiar îl depăşeşte, ca urmare a răsucirii lor spre direcţia de
aruncare.

4. Restabilirea
Contribuie la amortizarea şi oprirea mişcării corpului spre direcţia de
aruncare, pentru a evita depăşirea spaţiului destinat. Restabilirea corpului prin
desprinderea picioarelor de pe sol este indicată numai după ce obiectul a părăsit
mâna aruncătorului. Dacă în momentul premergător eliberării obiectului
lipseşte sprijinul pe sol, valorificarea integrală a forţelor ce compun efortul final
devine imposibilă. Mişcările de restabilire ale corpului după aruncare se
realizează, în funcţie de tipul de aruncare şi de viteza de execuţie a acesteia,
prin schimbarea, mai mult sau mai puţin activă, a picioarelor (greutate, disc,
ciocan), sau prin efectuarea unui pas mai lung, urmat de unul foarte scurt
(suliţă).
 Aruncarea greutăţii
Procedeul tehnic cu săltare alunecată/glisare

Record Masculin Feminin

Mondial 23.12 m (Randy Barnes-USA) 22.63 m (Natalia Lisovskaia-URSS)

Naţional 20.84 m (Gheorghe Guşet) 21.00 m (Mihaela Loghin)
 Aruncarea greutăţii prin acest procedeu cunoaşte încă o răspândire foarte
mare, chiar şi la nivelul performanţelor de vârf, datorită avantajelor
determinate de mai mulţi factori, printre care enumerăm:
- formă a elanului mai naturală (prin mişcarea de săltare spre înapoi) şi mai
accesibilă învăţării la nivel de copii şi juniori;
- mai bună şi mai sigură „aşezare” a aruncătorului în poziţia efortului final
de proiectare a greutăţii;
- un control mai mare al direcţiei de aruncare, cu riscuri minime de
„scăpare” a greutăţii pe direcţii din afara sectorului.
Din aceste motive, la care se mai pot adăuga şi alte avantaje, cele două
tehnici de aruncare a greutăţii, prin săltare alunecată/glisare şi cu piruetă,
convieţuiesc de peste 40 de ani şi încă nu sunt semnale că s-ar exclude, una
dovedindu-se mult mai eficientă decât cealaltă.
1. Pregătirea pentru începerea aruncării
Este formată din totalitatea acţiunilor pe care le execută aruncătorul
pentru a începe aruncarea. Astfel, această fază cuprinde:
- priza (ţinerea greutăţii);
- poziţia iniţială (de începere a elanului).
Priza – Greutatea se aşează în mâna de aruncare, ce se găseşte în flexie
dorsală, sprijinind-o pe extremitatea distală a metacarpienelor (rădăcina
degetelor) şi se învăluie de degete.
 Degetele mijlocii (arătător, mijlociu şi inelar) uşor depărtate, susţin greutatea
din spate, faţă de direcţia de aruncare. Degetul mic şi cel mare sprijină greutatea
din lateral, pentru a evita alunecarea ei în palmă sau din mână. Cu cât forţa
degetelor este mai mare, cu atât greutatea poate fi aşezată mai mult pe degete
care, în acest caz, se vor putea ţine mai apropiate pentru a crea un sprijin cât
mai rezistent.
Greutatea susţinută astfel în mână este dusă în partea dreaptă a gâtului, în
suprafaţa supraclaviculară, fiind sprijinită la acest nivel, de gât şi bărbie. Cotul
braţului de aruncare, îndoit, se află ceva mai jos de nivelul umărului şi în planul
lateral al trunchiului.
Poziţia iniţială (de începere a elanului) – Aruncătorul ia poziţia iniţială la
marginea posterioară a cercului, cu spatele spre direcţia de aruncare, având
talpa piciorului de pe partea braţului de aruncare pe diametrul cercului, cu
vârful în apropierea extremităţii acestuia, orientat uşor spre înăuntru.
Piciorul opus se aşază cu aproximativ o lungime de talpă înapoi, în sprijin
pe vârful labei piciorului. Greutatea aruncătorului este repartizată aproape
în întregime pe piciorul dinainte, celălalt contribuind doar la menţinerea
echilibrului corpului, în poziţia de începere a elanului.
Trunchiul este drept sau în uşoară arcuire,
cu privirea înainte. Braţul opus celui de
aruncare este dus înainte sau sus, într-o
poziţie relaxată, uşor îndoit din articulaţia
cotului. De obicei, în timpul luării acestei
poziţii, greutatea se găseşte în această mână,
după care va fi trecută în mâna de aruncare.
2. Elanul
În cadrul acestui procedeu, elanul se realizează din partea dinapoi a
cercului de aruncare spre partea lui anterioară, printr-o săltare razantă cu
solul pe piciorul de sprijin (de pe partea greutăţii).
Contribuţia elanului la dobândirea vitezei iniţiale de lansare este de 15-
20%, restul de 80-85% îi revine efortului final. Pe toată durata efectuării
elanului, prin procedeul săltare alunecată/glisare, aruncătorul se află orientat
cu spatele spre direcţia de aruncare.
Structura motrică a elanului se delimitează în trei acţiuni distincte:
a. gruparea;
b. impulsia;
c. săltarea.
a. Gruparea – Se realizează în scopul pretensionării grupelor musculare care
vor acţiona energic în secvenţele următoare, de impulsie şi săltare. Pornind
dintr-o poziţie dreaptă a trenului superior, precedată de un moment de
concentrare, aruncătorul efectuează aplecarea trunchiului înainte, cu
menţinerea orizontală a axei umerilor.
 Concomitent, se produce îndoirea piciorului de sprijin (cel dinainte),
corelată cu o uşoară pendulare spre înapoi a piciorului liber, care este
readus flexat înapoia piciorului de sprijin, la o
talpă de acesta. Se va tinde spre realizarea unui
unghi cât mai mic între trenul superior şi coapsa
piciorului de sprijin. Piciorul de sprijin se flexează,
de asemenea, din articulaţia genunchiului, cu un
unghi de circa 100°.
Din poziţia de plecare astfel realizată dacă s-ar
elibera greutatea, ea ar cădea în afara cercului la o
distanţă de aproximativ 15-30 cm, în funcţie de
talia aruncătorului. Acţiunea de scoatere a greutăţii
dincolo de diametrul cercului este de mare importanţă pentru mărirea la
maximum a traseului acesteia.
b. Impulsia – Produce primul impuls accelerator al ansamblului
aruncător/greutate spre mijlocul cercului, datorită extensiei energice a
piciorului de sprijin, precum şi avântării spre direcţia de aruncare a
piciorului liber.
 Angajarea piciorului de impulsie se face printr-o extensie energică din
articulaţia genunchiului, gleznei şi, în mai mică măsură a şoldului, spre
direcţia de aruncare. La această forţă de impulsie, se adaugă forţa de
avântare produsă de pendularea spre înapoi a piciorului liber, într-o manieră
rapidă.
Ca urmare a acţiunii piciorului de impulsie, trunchiul se ridică uşor, astfel
că greutatea îşi începe drumul său ascendent, sub un unghi de 20-30º spre
direcţia de aruncare.
c. Săltarea – Începe în momentul în care piciorul de impulsie se desprinde
de sol şi durează până în momentul reluării contactului cu solul. Sarcina
principală a acestei faze este de a-l aduce pe aruncător într-o poziţie cât mai
favorabilă declanşării efortului final, în paralel cu acumularea unui potenţial
energetic cât mai mare. De asemenea, se impune realizarea unei pretensiuni
a corpului, prin depăşirea greutăţii de către picioare şi trunchi în timpul
săltării.
 Ca urmare a acţiunii de impulsie, piciorul de sprijin este tras energic înspre
mijlocul cercului, la o înălţime minimă de sol, având laba piciorului aşezată
pe sol, sub un unghi de 120° faţă de direcţia de aruncare. Lungimea
alunecării variază în limite destul de largi (0,80–1,08 metri), fiind într-o
relaţie invers proporţională cu lărgimea poziţiei de aruncare, suma lor fiind
aproximativ egală cu diametrul cercului, adică 2,135 m.
Piciorul de avântare, semiîntins din articulaţia genunchiului, având vârful
labei orientat în jos, se plasează la marginea opritorului, în lateral (partea
opusă braţului de aruncare) faţă de axa de aruncare, la aproximativ 1/2
lungime de talpă faţă de aceasta.
În momentul reaşezării piciorului de săltare pe sol, axa umerilor se află
perpendicular pe direcţia de aruncare şi formează un unghi de aproximativ
90° cu axa şoldurilor. La sfârşitul săltării, mişcarea de avansare trebuie
blocată, urmând ca toate forţele să se îndrepte, de acum înainte, în direcţia
efortului final.
 Poziţia aruncătorului la
sfârşitul săltării

3. Efortul final
Reprezintă partea cea mai importantă din ansamblul tehnicii, deoarece
produce accelerarea, în proporţie de 80-85% a vitezei iniţiale de lansare a
greutăţii, pe o traiectorie şi un unghi de lansare optim. Faza efortului final
debutează în momentul în care piciorul de alunecare reia contactul cu solul şi se
termină în momentul eliberării greutăţii.
 Piciorul de pe partea braţului de aruncare, în urma unei presiuni puternice
pe sol cu partea internă a labei, efectuează o întindere energică din articulaţiile
gleznei, genunchiului şi şoldului, concomitent cu rotarea lui spre linia mediană
a corpului, până când axa şoldurilor ajunge perpendiculară pe direcţia de
aruncare (prin ducerea accentuată a şoldului spre direcţia aruncării). În paralel,
se înalţă şi mai mult trenul superior şi începe rotarea părţii de pe partea braţului
aruncător în jurul părţii opuse, fixe a corpului, cu axa în umărul şi piciorul de
pe partea opusă braţului de aruncare. Această mişcare de răsucire se va frâna
atunci când axele umerilor şi şoldurilor devin paralele şi se vor afla
perpendiculare pe direcţia de aruncare.
Umărul opus braţului de aruncare se ridică şi se deschide spre înainte,
menţinând pieptul pe direcţia de aruncare. Braţul de pe aceeaşi parte, îndoit
din cot, sprijină acţiunea de răsucire a trunchiului şi de blocare ulterioară a
umărului. Greutatea corpului se transferă treptat de pe piciorul dinapoi pe
piciorul dinainte, care îndeplineşte la început un rol de pârghie de sprijin, ca
apoi să contribuie, printr-o întindere puternică din gleznă, genunchi şi şold, la
efortul final.
 Greutatea se desprinde de la gât atunci când axa umerilor se apropie de
poziţia perpendiculară pe direcţia de aruncare şi greutatea corpului a fost
transferată pe piciorul dinainte. Acţiunea finală se produce prin extensia
completă a corpului, braţului şi picioarelor. Întinderea articulaţiilor
gleznelor favorizează obţinerea extensiei complete a picioarelor.
Un ultim impuls accelerator se poate transmite greutăţii printr-o angajare
accentuată a mâinii şi degetelor.
4. Restabilirea
Pentru a se evita depăşirea cercului după aruncarea greutăţii, este
necesară o mişcare de frânare a deplasării corpului spre înainte. În faza
aceasta se efectuează o schimbare a poziţiei picioarelor (numai după ce
greutatea a părăsit mâna aruncătorului), printr-o uşoară săritură, ducându-se
piciorul de pe partea braţului de aruncare dinapoi spre înainte, concomitent
cu ducerea celuilalt picior înapoi.
La aterizare, după inversarea poziţiei picioarelor, se realizează
amortizarea forţelor de inerţie ce tind să-l împingă pe aruncător peste prag,
printr-o uşoară cedare a piciorului din faţă, una ori mai multe săltări uşoare
şi o flexie a trunchiului.
Aruncarea suliţei
-Prezentă, în viaţa oamenilor încă din cele mai vechi timpuri ca armă de
luptă sau de vânătoare.

- A fost introdusă în programul Jocurilor Olimpice antice în cadrul

pentatlonului, unde se arunca la ţinte aşezate la diferite distanţe.

- Perfecţionarea sistemului de pregătire şi ameliorarea calităţilor

aerodinamice ale suliţei au făcut ca recordul mondial în această probă să
cunoască un progres senzaţional, de la 62,31 m. primul record mond. din
1912 la 94,98 m. astăzi (după ce a trecut la un moment dat şi de 100m.,
fapt care a determinat introducerea din anul 1986 de suliţe noi, cu centrul
de greutate schimbat spre înainte, fapt ce a determinat o planare mai
scurtă a lor şi implicit, micşorarea performanţelor, astfel încât acestea să
se încadreze şi la dimensiunile obişnuite ale stadioanelor...).
 Tehnica probei
Fazele aruncării - Din considerente didactice, considerăm
următoarele faze pentru analiza tehnicii aruncării suliţei:

a. priza suliţei şi poziţia iniţială (de plecare în elan);

b. elanul cu părţile sale distincte;

c. efortul final de lansare;

d. restabilirea echilibrului după aruncare.

 a. priza suliţei şi poziţia de plecare în elan
Priza suliţei
Suliţa trebuie apucată de capătul posterior al manşonului, în aşa fel ca acesta să stea
longitudinal în palmă, ca într-un jgheab. În funcţie de aşezarea degetului arătător şi a
celui mare pe manşon sau în spatele acestuia, distingem două modalităţi de apucare a
acesteia:
1. degetul arătător se află înapoia manşonului, învăluind strâns corpul suliţei cu
falangele sale;
2. degetul mare se află blocat înapoia manşonului, în timp ce degetul arătător sprijină
coada suliţei de jos.

Poziţia iniţială (de începere a elanului)

Este poziţia de începere a aruncării. Picioarele sunt depărtate în plan sagital (antero-
posterior) cu piciorul opus braţului de aruncare înainte, vârfurile orientate pe direcţia
aruncării. Axa bazinului şi axa umerilor sunt paralele între ele şi perpendiculare pe
direcţia de aruncare. Trunchiul este vertical, capul în prelungirea trunchiului şi
privirea înainte. Braţul opus celui de aruncare se află în lateral, uşor flexat din
articulaţia cotului, pregătit să oscileze pe lângă corp pe parcursul fazei următoare, iar
braţul de aruncare în poziţia descrisă anterior (priza) cu suliţa aproape orizontală cu
vârful ei ~ la nivelul ochiului şi puţin mai jos decât coada suliţei.
 b. elanul cu părţile sale distincte

Desfăşurarea acestei faze este subordonată necesităţii de a obţine o

viteză orizontală optimă (6-8m./s.) în raport cu caracteristicile probei şi
este la rândul ei structurată în două componente:
- Elanul preliminar
- Paşii de aruncare

Elanul preliminar:
- Are un caracter ciclic şi constă într-o alergare accelerată rectilinie,
orientată pe direcţia aruncării, pe parcursul căreia braţul de aruncare
este menţinut ca în poziţia iniţială ca priză, poziţie şi orientare, iar
braţul opus oscilează pe lângă corp.
- Lungimea elanului preliminar este de 6 – 10 paşi, încheindu-se cu
atingerea vitezei optime, în momentul în care aruncătorul ajunge cu
piciorul opus braţului de aruncare la semnul de control.
 Paşii de aruncare

- Identificat şi ca elan propriu-zis, urmăreşte pregătirea şi efectuarea aruncării, menţinând

viteza acumulată prin ritmarea adecvată a paşilor de aruncare, de regulă în număr de 5 (inclusiv
pasul de restabilire);
- începe din momentul aşezării piciorului opus braţului de aruncare la semnul de control.
- Primii doi paşi de aruncare constă în paşi de alergare relativ obişnuiţi, efectuaţi simultan
cu retragerea braţului de aruncare spre înapoi, pe deasupra umărului, cu rotarea trunchiului spre
partea acestuia şi aducerea braţului opus flexat din articulaţia cotului înaintea trunchiului, cu
mâna la nivelul toracelui. După al doilea pas, braţul de aruncare este întins complet, cu mâna la
nivelul umărului, în prelungirea axei umerilor şi cu umărul opus pe direcţia aruncării.
- Pasul trei este un pas de legătură între elan şi efortul final, constând de fapt într-un pas
încrucişat efectuat cu piciorul de pe partea braţului de aruncare peste piciorul opus, cu rotarea
externă a labei piciorului. Efectuarea acestui pas are drept consecinţă „depăşirea materialului”
(trenul inferior trece înaintea trenului superior şi mingii) şi coborârea C.G.G, fără a modifica
poziţia braţului de aruncare.
- Pasul patru este cel mai important din succesiune, deoarece coincide cu efectuarea
efortului final. Mai este denumit „pas de blocare” deoarece aşezarea piciorului de pe partea
opusă braţului de aruncare pe călcâi şi întins din articulaţia genunchiului, determină o frânare a
vitezei orizontale care se transferă prin lanţurile musculare, mingii. Aşezarea piciorului de
blocare este foarte rapidă, astfel încât acestui pas îi lipseşte faza de zbor.
- Pasul cinci are rol de restabilire a echilibrului C.G.G. care în efortul de aruncare trece
înintea nivelului verticalei şi constă în amortizarea inerţiei printr-una sau mai multe săltări
efectuate pe piciorul de pe partea braţului de aruncare.
 c. efortul final de lansare

- Denumit şi „aruncarea propriu-zisă”, constă în valorificarea vitezei orizontale acumulate pe

elan precum şi a forţei musculare şi transferarea acestora suliţei.
- Începe în momentul aşezării piciorului de pe partea braţului de aruncare – sprijin unilateral,
continuă cu aşezarea piciorului opus – sprijin bilateral şi se finalizează cu eliberarea suliţei.

Sprijinul unilateral – Durează foarte puţin şi se realizează prin aşezarea pe sol a piciorului de
pe partea braţului de aruncare, pe călcâi şi pe partea externă, urmând o rulare pe toată talpa şi
spre vârf. Imediat, piciorul opus trece dinapoi înainte razant, energic şi rapid, întinzându-se
complet din articulaţia genunchiului şi luând contact cu solul pe călcâi. Trunchiul rămâne rotat
şi înclinat înapoi, formând cu coapsa şi gamba piciorului anterior (opus braţului de aruncare) o
linie oblică.

Sprijinul bilateral – Începe odată cu aşezarea piciorului opus braţului de aruncare pe sol şi se
încheie cu eliberarea suliţei, fiind secvenţa cea mai importantă a efortului final. Distanţa între
braţul de aruncare şi călcâiul piciorului opus este maximă, pentru a asigura cel mai lung traseu
de acţionare (220-240 cm.) a forţelor implicate în aruncare. Imediat după aşezarea piciorului
de blocare pe sol, acesta determină un moment de amortizare printr-o uşoară flexie, astfel
încât unghiul dintre gambă şi coapsă ajunge la cca. 165º-170º.
… Sprijinul bilateral

- După ce începe întinderea piciorului dinapoi, determinând ridicarea C.G.G., se produce

rotaţia externă a călcâiului şi internă a genunchiului, mişcare ce angrenează în rotaţie şi şoldul
de pe aceeaşi parte şi trunchiul, astfel încât axa umerilor şi axa bazinului ajung paralele între
ele şi perpendiculare pe axa aruncării;
- Continuarea întinderii piciorului dinapoi determină şi translaţia C.G.G. spre înainte.
- Toate acţiunile produse determină trecerea corpului într-o poziţie de arc de cerc cu
concavitatea înapoi şi pretensionarea grupelor musculare.
- Acţiunea braţului de aruncare începe prin proiectarea spre înainte a umărului, flexia
antebraţului pe braţ şi deplasarea cotului spre înainte la un nivel superior celui al umărului.
- Mâna cu suliţa trece pe deasupra umărului, urmând o extensie cu caracter „exploziv” a
antebraţului pe braţ şi în final a palmei şi degetelor.
- Eliberarea obiectului se produce când în mişcarea de înaintare, mâna cu suliţa a ajuns în
proiecţie verticală deasupra piciorului opus.
- Unghiul de lansare al suliţei variază între valori destul de largi, 30-36 o, influenţat atât de
modelul de suliţă, caracteristicile somatice şi tehnice ale aruncătorului cât şi de condiţ. atmosf.
- Viteza de lansare, ca factor decisiv pentru lungimea aruncării, atinge valori de peste 30 m/s.
 d. restabilirea echilibrului după aruncare.

Scopul acestei faze este de a realiza o poziţie echilibrată a

corpului dezechilibrat de trecerea C.G.G. dincolo de verticală în
faza precedentă, înainte de linia de aruncare, fără a o atinge sau
depăşi.
Se realizează prin aducerea piciorului de pe partea braţului
de aruncare dinapoi spre înainte, semiflexat, determinând oprirea
prin una ori mai multe săltări efectuate pe acesta, simultan cu
îndreptarea treptată a trunchiului.
ARUNCAREA DISCULUI
Probă atletică incă din timpul Jocurilor
Olimpice antice (celebra statuie a lui Miron,
sec. V-lea înainte de Cristos). Din punct de
vedere tehnic, aruncarea discului se realizează
printr-o mişcare de lansare, în urma unui elan
circular sub formă de piruetă, care se execută
în interiorul unui cerc cu diametrul de 2,5 m.
Elanul efectuat sub formă de piruetă combină
o mişcare de rotaţie în jurul axei verticale, cu
una de translaţie spre direcţia de aruncare, pe
diametrul cercului. Mişcarea de rotaţie are
menirea de a lungi cât mai mult posibil, pe o
traiectorie circulară, traseul forţelor de
acceleraţie asupra discului. Mişcarea de
translaţie îl apropie pe discobol de marginea
anterioară a sectorului de lansare, pentru a
câştiga spaţiu în economia aruncării.
Fazele ce compun succesiv aruncarea discului sunt:

1. pregătirea pentru efectuarea aruncării;

2. elanul (efectuat sub formă de piruetă);

3. efortul final (de lansare a discului);

4. restabilirea echilibrului după aruncare.

Aceste faze sunt strâns legate între ele, fiecare condiţionându-le pe cele care
urmează şi, în final, reuşita întregii acţiuni de aruncare. Totuşi, se consideră că
faza principală (veriga principală), care determină eficienţa aruncării, este cea
a efortului final de lansare a discului.
1. pregătirea pentru efectuarea aruncări, cuprinde:
a. priza pe disc a palmei braţului de aruncare;
Palma mâinii îndemânatice, ce se aşează pe suprafaţa discului cu degetele uşor depărtate, ce susţin, cu
ultima falangă, muchia discului. Doar degetul mare se sprijină pe suprafaţa discului. Degetul mijlociu se
află în prelungirea braţului şi pe diametrul discului, iar marginea superioară a discului stă uşor rezemată de
antebraţ, mărind astfel stabilitatea ţinerii discului.

b. poziţia de plecare;
poziţia iniţială de plecare în piruetă este cu spatele spre direcţia de aruncare, având vârful labelor
picioarelor aşezate la marginea posterioară a cercului, într-o poziţie depărtată, aproximativ, la nivelul
umerilor. Picioarele sunt relaxate şi uşor îndoite din genunchi, preluând în mod egal greutatea corpului.
Trunchiul este drept, cu privirea orientată spre înainte.

c. mişcările preliminare, de pregătire a elanului.

De regulă una sau două, aceste mişcări preliminare trebuie să asigure premisele necesare pentru reuşita
piruetei. Ele se execută cu amplitudine din ce în ce mai mare, spre dreapta şi spre stânga, fluent şi în ritm
lent. Traiectoria discului descrisă în aceste legănări anticipează planul şi forma aruncării finale. Iată cum
descrie acelaşi autor aceste mişcări: “braţul este dus întins prin faţa corpului înspre umărul stâng, palma
mâinii drepte este orientată spre în jos, astfel că suprafaţa liberă a discului devine paralelă cu solul. Când
discul a ajuns în dreptul umărului stâng, braţul se îndoaie din cot, marcând un scurt moment de popas,
moment în care mâna stângă sprijină discul de dedesubt. Mâna cu discul revine spre dreapta, aproximativ
pe acelaşi drum, însă nu se opreşte de unde a plecat, ci continuă mişcarea de legănare spre dreapta şi
înapoia trunchiului, până când în musculatura pieptului şi umărului se produce o tensiune specifică
mişcării de răsucire. În acest moment, antebraţul şi mâna care ţin discul fac o uşoară supinaţie, pentru a
evita căderea discului”.
2. elanul (efectuat sub formă de piruetă)
Comparativ cu aruncările fără elan poate aduce un plus de 8-12 m (Homenkov, 1977).
Elanul sub formă de piruetă îndeplineşte, în principal, două sarcini importante pentru reuşita aruncării:
- accelerarea lansării discului la posibilităţile maxime ale aruncătorului, pe o traiectorie cât mai lungă;
- pregătirea, în condiţii biomecanice optime, a efortului final.
Elanul sub formă de piruetă se realizează printr-o mişcare de rotaţie a aruncătorului de disc, în jurul unei
axe verticale ce trece prin piciorul stâng şi umărul stâng. Concomitent, această rotaţie se suprapune peste o
mişcare de translaţie, ce îl va aduce pe aruncător din marginea posterioară a cercului spre cea anterioară,
corespunzător direcţiei de aruncare.
În analiza biomecanică a elanului sub formă de piruetă (rotaţie), distingem, în funcţie de contactul
aruncătorului cu solul, următoarele secvenţe:
a. rotaţia cu sprijin dublu (intrarea în piruetă);
b. rotaţia cu sprijin pe un singur picior;
c. rotaţia fără sprijin.
a. rotaţia cu sprijin dublu (intrarea în piruetă);
Mişcările se succed astfel: genunchii se îndoaie şi trunchiul se înclină uşor înspre înainte; treptat greutatea
corpului trece pe piciorul stângcare se flexează uşor din articulaţia genunchiului (cu călcâiul uşor ridicat de
pe sol şi aşezat pe marginea exterioară a plantei); în timpul mişcării de pivotare, piciorul drept, printr-o
impulsie incompletă, împinge greutatea corpului pe piciorul stâng după care piciorul stâng ajunge într-o
poziţie de înşurubare spre stânga; umărul stâng şi braţul stâng, uşor îndoit din articulaţia cotului, depăşeşte
punctul de sprijin al acţiunii de pivotare (talpa piciorului stâng), menţinându-se astfel un decalaj, cât mai
mare, între axa bazinului şi axa umerilor; spatele se menţine drept, iar capul se răsuceşte spre umărul
stâng, unde se fixează pe toată durata piruetei.
3. efortul final (de lansare a discului)

Durează din momentul aterizării până ce discul părăseşte mâna aruncătorului şi are ca
scop principal să creeze cele mai favorabile condiţii pentru reuşita acestuia.
După rotaţia fără sprijin aterizarea se face mai întâi pe piciorul drept, îndoit, dincolo de
mijlocul cercului. Imediat după are loc aterizarea piciorului stâng pe partea anterioară a labei în
imediata apropiere a marginii cercului, în stânga axului sectorului de aruncare.
Poziţia iniţială de începere a efortului final poate fi descrisă astfel:
- greutatea corpului se află pe piciorul drept, iar trunchiul este înclinat înspre înapoi;
- îndoirea pronunţată a ambilor genunchi;
- axei umerilor se află în urma axei bazinului cu aproximativ 90º;
- braţul de arunc. se află înapoia corpului, sub niv. umerilor, formând cu axa lor un < de ~ 50º;
- braţul stâng se află în faţa pieptului sau ceva mai jos, îndoit din articulaţia cotului;
- capul este într-o poziţie normală, cu bărbia orientată uşor spre umărul stâng.

Începe cu răsucirea (înşurubarea) piciorului drept spre stânga, se continuă cu cea a

genunchiului, şoldului, umărului şi se finalizează de către braţul de aruncare.
Greutatea corpului se transferă treptat pe piciorul stâng. Spre finalul acestei mişcări de
rotaţie, aruncătorul ajunge cu axa umerilor şi bazinului în acelaşi plan, perpendicular faţă de
direcţia de aruncare.
 În continuare, şoldul drept se duce în faţă şi se blochează acolo, devansând, pentru ultima
dată, braţul de aruncare. Braţul drept trage energic discul pe direcţia de lansare, până în
momentul în care ajunge în prelungirea axei umerilor.
Din această poziţie se realizează eliberarea discului de la înălţimea umărului drept, sub un
unghi de lansare de aproximativ 36-37º. Discul ajunge să fie lansat cu o viteza iniţială de
aproximativ 24-27 m/s.
În acţiunea finală de lansare este foarte necesar ca degetul arătător să imprime discului o
mişcare de rotaţie, în sensul acelor de ceasornic (pentru aruncătorii cu mâna dreaptă), prin care
acesta se va stabiliza pe traiectoria de zbor. După lansarea discului, braţul drept se pliază spre
piept sau rămâne, câteva momente, pe direcţia de lansare.

4. restabilirea echilibrului după aruncare

Acţiunea de restabilire a echilibrului după lansarea discului este foarte importantă pentru
validarea aruncării.
Se realizează, de regulă, printr-o săritură rapidă, prin care se schimbă poziţia picioarelor,
dreptul trecând în faţă, în imediata apropiere a marginii cercului de aruncare, flexat la nivelul
articulaţiei genunchiului. Alţi aruncători îşi continuă mişcarea de rotaţie pe piciorul stâng,
evitând astfel ieşirea din cercul de aruncare.
Aerodinamica zborului discului

Forma specifică, biconvexă a discului, îi conferă calităţi aerodinamice

excepţionale.
Astfel, pentru stabilitatea sa în timpul zborului este obligatorie imprimarea
unei mişcari de rotaţie (giroscopice) accentuată în jurul axei sale, spre dreapta,
pentru cei care aruncă cu braţul drept.

Având în vedere suprafaţa portantă a discului, acesta trebuie lansat cu un

anumit unghi de înclinare (unghi de incidenţă) al muchiei de atac, în funcţie de
condiţiile atmosferice existente în momentul aruncării, astfel:
- fără vânt, înclinarea discului (unghiul de incidenţă), trebuie să corespundă cu <
de lansare (36-37°),
- cu vânt din faţă, <de incidenţă se recomandă să fie mai mic decât < de lansare,
- vânt din spate se va adopta un < de incidenţă mai mare în raport cu < de lansare.
b. rotaţia cu sprijin pe un singur picior;

Greutatea corpului se află pe piciorul stâng, îndoit la nivelul articulaţiei genunchiului la ~ 80-
90º şi îşi continuă răsucirea spre direcţia de aruncare. După desprinderea de pe sol, piciorul
drept execută o mişcare de pendulare rapidă şi razantă în jurul celui stâng, cu o amplitudine
redusă de deschidere spre exterior. Această mişcare este condusă de genunchiul drept. După
depăşirea piciorului stâng, coapsa şi gamba piciorului drept sunt duse înainte, printr-o mişcare
energică asemănătoare cu lansarea de la start. În acest moment, acţiunea de pivotare se
transformă într-o mişcare de impulsie energică spre centrul cercului, determinând începutul
mişcării de translaţie a aruncătorului spre acesta. Trenul superior rămâne drept sau puţin
aplecat în faţă, iar discul trebuie să fie menţinut mult înapoia corpului.

c. rotaţia fără sprijin.

Fiind o acţiune de zbor, ce micşorează viteza de rotaţie, este necesar ca durata ei să fie redusă
cât mai mult posibil. Astfel rotaţia picioarelor va fi cât mai razantă cu solul şi cu o rază minimă
a acesteia, cu un unghi de aproximativ 90° între gamba şi coapsa piciorului drept.
Pentru a obţine un traseu cât mai lung de acţionare asupra obiectului în timpul efortului final
braţul cu discul va rămâne mult în urma trenului inferior, în timp ce piciorul drept se îndreaptă
razant către mijlocul cercului, pentru a ateriza cât mai rapid şi elastic.