Sunteți pe pagina 1din 6

Tema 5.

SURSE ŞI METODE DE FINANŢARE A INVESTIŢIILOR


1. Surse interne de finanţare a investiţiilor
2. Surse externe de finanţare a investiţiilor
3. Metode de finanţare a investiţiilor
1. Surse interne de finanţare a investiţiilor
Succesul activităţii investiţionale, în mare parte, este determinat de asigurarea financiară
a acesteia. Finanţarea investiţiilor are un conţinut unitar, dar complex, care reflectă utilizarea
resurselor în corelaţie cu tehnica de constituire şi de mobilizare a lor. Resursele generate în
cadrul finanţării interne, ca şi unele resurse din finanţarea externă, se regăsesc sau se
mobilizează în contul investitorului pe măsura generării lor. Resursele externe (de natura
împrumuturilor, creditelor bancare etc. comportă) o tehnică specifică de integrare a lor în
vederea finanţării investiţiilor.
Finanţarea investiţiilor constituie o etapă semnificativă în procesul investiţional, în
cadrul căreia, urmare a deciziei de investiţii, resursele financiare se înglobează în bugetul
investiţiei şi pot fi utilizate în vederea realizării proiectului.
În fapt, prin decizia de “a investi” are loc alegerea dintre investiţia internă în şi investiţia
externă. Prin decizia de “a finanţa” are loc alegerea între resursele proprii şi resursele
împrumutate sau atrase de finanţare.
Mecanismul finanţării investiţiilor implică acţiuni corelate privind:
- determinarea necesarului de finanţare;
- stabilirea structurii corespunzătoare a capitalului;
- evaluarea costului resurselor de finanţare pe termen mediu şi lung.
Prin intermediul planului de finanţare a investiţiilor sunt puse într-un raport de balanţă
programul de investiţii, alcătuit din portofoliul de proiecte de investiţii ce urmează a fi
înfăptuite, şi resursele de care investitorul dispune sau le va putea mobiliza. Esenţial este dacă
investitorul poate mobiliza resursele necesare din finanţare internă sau din finanţare externă.
Astfel, problema atragerii resurselor de capital trebuie cercetată sub două aspecte
interdependente: după sursele şi metodele de finanţare.
Structura de finanţare a investiţiilor se bazează pe finanţarea internă şi pe finanţarea
externă.
Finanţarea internă se bazează pe resursele generate de agentul economic investitor, şi
anume: o parte din profitul net destinat a fi investit, rezerve formate în urma repartizării
profitului, sume din valorificarea rezultatelor casării mijloacelor fixe, sume din vânzarea şi
cesiunea unor imobilizări.
Practica a demonstrat că la întreprinderile care deja activează investiţiile pot fi finanţate
din următoarele surse:
Rezervele sunt constituite din profitul pe care întreprinderea îl capitalizează în scopul
autofinanţării activităţii. Rezervele se creează din profitul rămas la dispoziţia întreprinderii,
adică din profitul net după plata dividendelor către acţionari. Sunt de mai multe feluri de
rezerve:
 rezerve prevăzute de legislaţie;
 rezerve prevăzute de statut;
 alte rezerve.
Amortizarea activelor imobilizate în perioada de realizare a investiţiilor. Amortizarea
este epuizarea valorii imobilizărilor pe durata funcţionării utile ale acestora. Amortismentul

1
este suma de resurse băneşti (o parte a valorii imobilizărilor) ce trebuie recuperată din
încasările rezultate de pe urma realizării producţiei şi prestării serviciilor, în conformitate cu
normele uzurii fizice şi morale ale activelor imobilizate. Amortizarea serveşte ca modalitate de
recuperare treptată a valorii de intrare a imobilizărilor, prin asigurarea resurselor necesare
finanţării înlocuirii mijloacelor fixe uzate, cât şi modernizării acestora. Astfel, amortizarea este
în acelaşi timp atât un element important al cheltuielilor de exploatare, cât şi o sursă indirectă
de finanţare a investiţiilor.
Cesiunea activelor constituie o sursă de finanţare internă ocazională, care survine mai
ales atunci când întreprinderea îşi reînnoieşte activele fixe prin vânzarea sau casarea celor
vechi. Evaluarea acestei resurse poate avea loc înainte sau după impozitare. Fluxul valoric din
cesiunea activelor se supune impozitării.
Încasările din vânzarea utilajelor scoase din funcţiune alimentează fondul de dezvoltare
din care se finanţează investiţiile. Este important ca aceste sume să fie luate în consideraţie la
aprecierea necesarului de capital pentru achiziţia noului utilaj. Pentru aceasta ele se scad din
preţul de achiziţie al noului utilaj.
Sume din reduceri oferite la impozitul pe profitul reinvestit. Acestea sunt alocate
dezvoltării activităţilor economice şi realizării de profituri suplimentare.
Profitul net (profitul care rămâne la dispoziţia întreprinderii după achitarea impozitului
pe venit) destinat a fi reinvestit. Profitul net se formează din diferenţa pozitivă a veniturilor
obţinute asupra cheltuielilor suportate în activităţile de antreprenoriat. Pentru investiţii, de
obicei, se repartizează numai o parte din profitul net, deoarece el poate fi distribuit şi pentru
alte destinaţii: dividendele acţionarilor, prime pentru salariaţi etc.
Finanţarea realizată numai cu sprijinul unic al surselor interne prezintă o serie de
avantaje şi dezavantaje.
Avantajele sunt:
 conferă un grad mai mare de independenţă şi control asupra întreprinderii, deoarece
acţiunile întreprinse nu se cer a fi justificate cuiva;
 reprezintă un mijloc sigur de acoperire a necesităţilor financiare ale întreprinderii;
 menţine independenţa şi autonomia financiară, deoarece nu creează obligaţii
suplimentare (dobânzi, garanţii);
 fondurile investite nu necesită a fi rambursate.
Dezavantajele surselor interne de finanţare a investiţiilor constau în următoarele:
 volumul limitat al resurselor financiare;
 lipsa posibilităţilor de extindere a activităţii investiţionale într-o conjunctură
favorabilă a pieţei investiţionale;
 restrângerea capacităţii întreprinzătorului de a dezvolta afacerea;
 posibilitatea de a pierde anumite oportunităţi de investiţii datorită indisponibilităţii
de resurse financiare la momentul potrivit;
 acceptarea de către investitor a unui nivel sporit de risc personal etc.
În cazul iniţierii unui proiect nou întreprinzătorul trebuie să dispună de un capital al său.
În condiţiile actuale aceasta este indispensabil, deoarece în luarea deciziilor în vederea
susţinerii unui proiect, băncile, cât şi autorităţile publice, înaintează ca condiţie volumul minim
al resurselor proprii. Investiţia întreprinzătorului şi a partenerilor săi este cea mai importantă
şi mai utilizată sursă de finanţare. Mărimea acestea depinde de originalitatea şi eficienţa ideii

2
de afacere, economiile proprietarului, natura şi valoarea bunurilor sale personale, ce pot fi
ipotecate, capacitatea proprie de împrumut.
În practica internaţională investiţia proprie, în companiile medii şi mari, constituie 2/3
din totalul finanţării. Această regulă este justificată din următoarele aspecte:
1. dacă proprietarul nu va contribui, în mod substanţial, cu capitalul său propriu în
proiect, potenţialii investitori nu vor putea fi convinşi să-şi rişte banii. Un întreprinzător puţin
angajat financiar într-o afacere nu prezintă garanţia că este suficient de motivat să lupte pentru
succesul acesteia;
2. cu cât investiţia întreprinzătorului acoperă o parte mai mare din capitalul necesar
afacerii, cu atât mai mari vor fi şi drepturile sale de control şi de proprietate asupra firmei; de
asemenea, un număr mai mic de investitori va conduce la o parte mai mare, din profiturile
realizate, ce va reveni proprietarului;
3. furnizarea de către întreprinzător a unui capital cu volum mic poate însemna că
întregirea resurselor financiare, necesare pentru realizarea proiectului se va face prin credite şi
împrumuturi cu sume mari; acest lucru va avea drept consecinţă directă - un calendar intens al
rambursărilor cu efect nefavorabil asupra fluxului de trezorerie al proiectului.
2. Surse externe de finanţare a investiţiilor
Finanţarea externă constituie o alternativă pentru investitori, atunci cînd capacitatea de
autofinanţare este sub nivelul programului de investiţii. Aceasta este asigurată de bănci,
instituţii de investiţii, organe ale sectorului public, cât şi a celui privat.
Sistemul resurselor de finanţare externă este vast şi include:
 resurse atrase:
- aportul în numerar al acţionarilor ca urmare a emisiunii de acţiuni simple şi
privilegiate pentru creşterea capitalului;
- aportul în natură al acţionarilor din ţară sau celor străini la creşterea patrimoniului
societăţii în active fixe şi deci la creşterea capitalului social;
 resurse împrumutate:
- credite bancare;
- împrumuturi de la alte persoane fizice sau juridice;
- împrumuturi obligatare reflectate în emisiunea de obligaţiuni;
- finanţări din bugete locale sau bugetul de stat, contractate în condiţii de
rambursabilitate;
- subvenţii pentru investiţii, acordate de la buget, în cazuri speciale pentru anumite
structuri de investiţii şi pentru anumite categorii de investitori;
- împrumuturi externe contractate direct sau cu garanţii guvernamentale;
- resurse specifice de finanţare: leasingul, capitalul de risc (venture), factoringul,
forfeitingul etc.
Alegerea oricărei surse externe de finanţare trebuie să aibă o argumentare serioasă,
investitorul trebuie să previzioneze consecinţele stingerii datoriilor formate şi influenţa acestui
fapt asupra rezultatelor finale ale activităţii sale.
Una din cele mai importante surse externe de finanţare a investiţiilor este creditul
bancar. Creditarea investiţiilor ca operaţiune cu caracter financiar se integrează procesului de
finanţare pe termen lung, întrucât, de regulă, creditul apare ca o resursă complementară de
acoperire a unor proiecte realizate prin investiţii.

3
Firmele apelează la aceste credite bancare atunci când resursele proprii sunt insuficiente,
în cazul unora cu activităţi mai puţin rentabile, iar în cazul altora, cu activitate prosperă, atunci
cînd îşi propun proiecte de mare anvergură.
Posibilitatea contractării creditelor este determinată de activitatea întreprinderii,
eficienţa acesteia, precum şi de experienţa băncilor în lucrul cu proiectele investiţionale.
Datorită incertitudinilor pe care le prezintă o investiţie, întreprinderile manifestă
prudenţă (precauţie) în legătură cu împrumuturile bancare, căutând să le folosească în
proporţie cât mai mică. Schema rambursării creditelor şi dobânzilor aferente acestora au o
influenţă importantă asupra eficienţei proiectului investiţional. Acest indicator poate fi majorat
în cazul în care se găseşte o modalitate optimă de a organiza rambursarea creditelor după un
grafic stabilit reieşind din disponibilul de mijloace băneşti.
Experienţa internaţionale demonstrează că la finanţarea proiectelor noi ponderea
creditelor bancare este de 20-30%, fapt ce semnifică că cca. 70% din necesităţile financiare
trebuie să fie acoperite din alte surse (cum ar fi, spre ex., prin emisiunea de hârtii de valoare
etc.).
Crearea capitalului social prin emisiune de acţiuni devine la etapa actuală una dintre
pârghiile importante de finanţare externă. Sub aspect tehnic se poate realiza fie prin emisiunea
de acţiuni noi (simple sau privilegiate), fie prin majorarea valorii nominale a acţiunilor
existente.
Deoarece resursele acţionarilor potenţiali pot fi investite şi în alte proiecte sau depuse la
bancă, mobilizarea acestora este posibilă numai în condiţiile când proiectul investiţional este
destul de atractiv din punct de vedere financiar. Totodată, capitalul acţionar reprezintă una din
cele mai costisitoare surse de finanţare a investiţiilor.
Printre alte surse externe de finanţare a investiţiilor sunt împrumuturile obligatare, care
sunt relativ ieftine, însă destul de riscante. Prin emiterea de obligaţiuni se asigură resurse
financiare împrumutate generând şi cheltuieli pentru plata dobânzilor aferente şi pentru
rambursarea ratelor scadente. Acestea sunt accesibile decât unui număr redus de întreprinderi,
respectiv care oferă o garanţie suficientă pentru un astfel de angajament.
Printre avantajele obligaţiunilor se pot menţiona: rata rentabilităţii aşteptată de
deţinătorii obligaţiunilor, care este mai mică decât cea a acţiunilor comune şi plata dobânzii
este o cheltuială deductibilă din impozit, fapt ce reduce costul efectiv. Dezavantajele finanţării
investiţiilor prin emisiunea de obligaţiuni se referă la riscul sporit, deoarece întreprinderea ar
putea să nu facă faţă plăţilor dobânzilor sau rambursării datoriilor la momentul respectiv.
O altă sursă importantă pentru finanţarea investiţiilor o constituie alocările din bugetul
de stat, care reprezintă acele sume de bani pe care agenţii economici cu capital de stat le
primesc pentru finanţarea unor cheltuieli privind lucrările de investiţii, retehnologizarea
capacităţilor de producţie, cercetare, pregătirea de cadre şi, în mod excepţional, subvenţii.
Alocările din bugetul de stat sunt destinate şi pentru investiţiile din domeniile de importanţă
naţională, strategice, cum ar fi, spre exemplu: exploatarea resurselor naturale, producerea şi
distribuţia energiei electrice, infrastructura etc. Finanţarea investiţiilor din bugetul de stat, în
limitele aprobate de organele de decizie politică ale ţării, se realizează şi în domeniile:
învăţământ, sănătate, cultură şi artă, protecţie socială, securitate naţională, protecţie ecologică.
Subvenţiile se acordă în cazuri justificate şi se administrează de guvern sau de organele
locale, în limitele fondurilor prevăzute în bugetele acestora; subvenţiile pot fi utilizate numai
potrivit scopurilor pentru care au fost acordate.

4
Finanţarea prin leasing este o formă de creditare cu o specializare înaltă, care are
consecinţe importante pentru lichiditatea şi impozitarea locatarului. Aceasta permite societăţii
comerciale exploatarea unui bun fără a fi nevoită să recurgă la împrumuturi sau să cheltuiască
din start capitaluri proprii importante, ci plătind o chirie. Finanţarea operaţiei este realizată de
către societatea de leasing sau banca comercială. Leasingul se referă la activele cu termen
mediu şi lung (automobile, maşini, utilaj, avioane, construcţii, terenuri etc.).
Leasingul este o alternativă a sistemului de creditare. Din avantajele leasingului pot fi
menţionate: posibilitatea obţinerii finanţării integrale a unei investiţii în lipsa resurselor proprii;
simplitatea tehnicii contractării comparativ cu creditul bancar; deductibilitatea ratelor achitate
prin contractul de leasing, ceea ce face ca impozitul pe profit plătit de întreprindere să fie mai
mic.
Decizia de a opta pentru leasing, în raport cu un împrumut bancar sau obligatar, se
fundamentează pe compararea costurilor şi avantajelor acestor tipuri de finanţare.
Capitalul de risc (venture capital), în general, înseamnă investiţia în companii a căror
acţiuni nu sunt cotate la bursă, dar sunt distribuite între acţionari. Fondurile capitalului de risc
oferă companiilor un mijloc de finanţare în scopul dezvoltării acestora, de obicei se efectuează
prin schimbarea capitalului de risc pe o parte considerabilă a pachetului de acţiuni, într-o
proporţie ce poate să varieze între 20% şi 49%, sau pe o anumită cotă a capitalului companiei.
În practică, cel mai des este utilizată forma mixtă de investire venture, prin care o parte de
finanţare se alocă ca şi capital acţionar, alta sub formă de credit investiţional.
Investiţia este, de obicei, pe termen mediu şi presupune prin însăşi natura ei un nivel
înalt de risc. Fiind deţinător a unei cote părţi din companie sau a unui pachet de acţiuni,
investitorul cu capital de risc va împărţi şi riscul aferent afacerii. Acest tip de finanţare se
realizează după principiul distribuirii riscului între deţinătorii de capital. Având în vedere gradul
înalt de risc aferent, investitorul îşi va manifesta interesul numai în cazul în care va fi convins ca
există şanse reale de obţinere a unei rentabilităţi înalte a investiţiilor sale.
Investiţia străină desemnează investiţia unei entităţi a economiei unei ţări, numită
investitor străin, ce se efectuează într-o întreprindere ce aparţine economiei altei ţări cu scopul
de a obţine un profit.
Investiţiile străine pot avea următoarele forme:
1) împrumuturile sau creditele externe (inclusiv cu garanţii guvernamentale), respectiv
capitalurile ce se acordă pe un anumit termen de către firmele particulare ori de către un stat
altor ţări sau firme din alte ţări şi/sau se restituie împreună cu dobânda cuvenită;
2) investiţiile directe, care se concretizează în plasarea de capitaluri pentru înfiinţarea de
întreprinderi industriale, agricole, comerciale, de transport etc. în alte ţări, care acordă drepturi
patrimoniale asupra lor şi respectiv dreptul de a încasa profiturile;
3) investiţii de portofoliu, care se realizează prin cumpărarea acţiunilor unor întreprinderi
din alte ţări.
O importantă sursă de finanţare sau de cofinanţare o constituie alocările din fondurile
internaţionale: IMF, EBRD, PHARE, etc. Aceste alocări de capital sunt destinate, în principal,
pentru achiziţionarea de echipamente şi tehnică de calcul, softuri, utilaje, în scopul creării unui
potenţial tehnic comparabil cu cel al ţărilor din Uniunea Europeană şi pentru lucrări de
infrastructură, acestea din urmă fiind impetuos necesare în ţara noastră.
3. Metode de finanţare a investiţiilor

5
Metodele de finanţare a investiţiilor, spre deosebire de sursele de finanţare, reprezintă
mecanismul de mobilizare, de monitoring al utilizării şi, în unele cazuri, a rambursării surselor
atrase.
Sunt cunoscute următoarele metode de bază a finanţării pe termen lung a investiţiilor:
- autofinanţarea,
- finanţarea prin mecanismele pieţei de capital,
- finanţarea prin mecanismele pieţei creditului,
- finanţarea mixtă,
- alte metode de finanţare.
Autofinanţarea este aptitudinea întreprinderii de aşi finanţa utilizările durabile
(investiţiile în imobilizări, rambursarea creditelor pe termen mediu şi lung etc.) pe seama
fondurilor proprii ca parte a capitalurilor proprii. Aceasta constituie un mod de finanţare
privilegiat în economia întreprinderii care este determinată de creşterea surselor obţinute din
propria activitate a întreprinderii şi care vor rămâne permanent la dispoziţia acesteia pentru
finanţarea activităţii viitoare.
Autofinanţarea depinde de 2 factori:
1. excedentul de resurse financiare generat de activitatea firmei, reprezentat de
capacitatea de autofinanţarea;
2. cota parte din aceste resurse distribuită acţionarilor sub formă de dividende.
Autofinanţarea este cea mai răspândită formă de finanţare şi presupune ca
întreprinderea să-şi asigure dezvoltarea prin forţe proprii, folosind drept surse o parte a
profitului obţinut în exerciţiul expirat, urmărind atât acoperirea necesarului de înlocuire a
imobilizărilor, cât şi creşterea activelor de exploatare.
Finanţarea prin mecanismele pieţei de capital implică atragerea de capital prin
emisiunea de acţiuni ca metodă de finanţare şi este utilizată la realizarea unor proiecte mari, ce
necesită finanţare importantă.
Creditarea şi Leasing-ul sunt solicitate în cazul investirii în proiecte cu eficienţă sporită şi
termene de realizare mici.
Finanţarea mixtă se bazează pe diferite combinaţii dintre metodele de finanţare numite
mai sus şi este cea mai răspândită metodă de finanţare.
Utilizarea în anumite condiţii a acestor metode, trebuie să soluţioneze următoarele
aspecte:
1. siguranţa finanţărilor în corespundere cu graficul de realizare a proiectului
investiţional pe parcursul tuturor etapelor sale;
2. minimizarea costurilor investiţionale în limite rezonabile şi majorarea rentabilităţii
capitalului propriu;
3. stabilitatea financiară a proiectului şi întreprinderii unde acesta se realizează.