Sunteți pe pagina 1din 5

Teodora

O făclie de Paşte

O făclie de Paşte de Ion Luca Caragiale este o nuvelă realistă, ce prezintă vizunea societaţii asupra
evreului în perioada Primului Război Mondial.

Tema nuvelei reflectă atitudinea societăţii asupra jidanului Leiba Zibal. Acesta este proprietarul
unui han şi fiind în căutare de ajutor, îl angajează pe Gheorghe. Însă Gheorghe se dovedeşte a fi o
slugă rea, leneşă şi obraznică, ceea ce îl determină pe evreu să îl dea afară, motiv pentru care îl
ameninţă pe Leiba că va veni în noaptea de Paşte, să se răzbune. De aici începe nebunia lui Leiba,
care devine obsedat de faptul că, Gheorghe va veni în ajunul Paştelui, să-l linşeze împreună cu
familia sa.

În continuare, vom prezenta elementele realiste şi naturaliste prezente în nuvela de faţă, prin
povestirea întâmplărilor. Incipitul ex-abrupto, narator omniscient, anuntă un tip de conflict interior,
Leiba Zidan aşteptând cu nerăbdare o dilijenţă, probabil, cea a lui Gheorghe. Apoi naratorul începe
să povestească viaţa lui Leiba Zidan care, după cum aflăm, nu a fost prea fericită. Leiba işi pierde
serviciul, într-o „dugheană de vinaţuri”, după ce un hamal îl loveşte în cap şi evreul trebuie să stea
acasa o perioadă pentru a se recupera, însă când se întoarce la lucru, locul îi era deja ocupat.

În expoziţiune este prezentat Leiba, vânzător de mărunţişuri „samsar”, până când fratele soţiei
moare, hangiu la Podeni, şi îi lasă hanul în îngrijire. Aici, Leiba îl angajează pe Gheorghe din milă,
care de abia ieşise din spital şi căuta de lucru. Acesta din urmă se dovedeşte a nu fi o slugă prea
sârguincioasă, întrucât o loveşte pe Sura în burtă, aceasta fiind însarcinată şi fură de la evreu. Intriga
este declanşată când Leiba, văzând că Gheorghe nu e om cumsecade, vrea să-l concedieze, dar
Gheorghe îl amenintă că va veni în noaptea de Paşte, să se răzbune pentru că a fost dat afară.

Speriat, Leiba merge la primărie pentru a-l denunţa pe Gheorghe, dar subprefectul îi spune să stea
cuminte şi să nu dea motive de panică în sat. Intriga este declansată când, peste câteva zile,
Gheorghe este căutat la hanul evreului, de către administratorul de plasă pentru nişte nesocoteli.

Desfăşurarea acţiunii cuprinde evoluţia demenţei evreului, care începe să înnebunească, fiindu-i
frică ca nu cumva Gheorghe să-i omoare, pe el şi pe familia lui, gânduri şi acţiuni din care reies
trăsăturile realiste ale nuvelei. Nuvela este construită în jurul psihologiei lui Leiba, ce se întreaptă
spre nebunie, cu fiecare zi cu care se apropie ziua Paştelui.

Nuvela prezintă influenţa freudiană, ce constă în analizarea gândurilor şi temerilor sale, reflectate
prin cele două visuri. În primul vis, Leiba iese afară din casă şi vede multă agitaţie pe uliţă, iar din
depărtare, jandarmii ţin un nebun legat, „scăpat de la Golia” care s-a bătut cu toţi soldaţii pe un
evreu „pe care un goi răutacios din mulţime l-a îmbrâncit peste nebun”. Oamenii îl ţin legat până
când ajung în faţa hanului lui Leiba şi aici, jandarmii îl dezleagă. Tâlharul se repede la copilul şi soţia
sa, ciocnindu-le capurile „ca pe nişte ouă moi”. Acest vis reprezintă dorinţa lui ca jandarmii să-l
prindă pe Gheorghe, dar mai ales frustrările pe care Leiba le trăieşte din cauza discriminării aduse la
adresa evreilor, la aceea vreme, în vis : „Aha! gândeşte Leiba, a pus mâna pe un tâlhar.”
Teodora

Al doilea vis relevă teama lui Leiba de Gheorghe şi mai ales faptul că nu se poate apăra. Acest vis
rezultă în urma discuţiei dintre doi călători şi conductorul lor, care îl lasă să ştie că de unde vin, peste
noapte avusese loc o crimă la hanul unui jidov. Evreul visează discuţia dintre cei doi călători, unul
filozof şi celălalt doctor, ce descriu portretul tâlharului şi evident, portretul este exact cel al lui
Gheorghe. Acum, acesta îşi imaginează familia desfigurată de tâlhar şi care nu au cum să se apere în
faţa acestuia: „procesul mai grozav decat execuţia, jidanul fără apărare în mâna goilor...”.

Descrierea mediului este o altă trăsătură realistă, întrucât Valea Podenilor nu este clar un loc care
îi prieşte lui Leiba. Locul este descris ca fiind „o văgăună închisă în patru părţi de dealuri păduroase”,
aşadar un loc ascuns, nu prea frecventat de oameni şi în care ai putea comite o crimă, fără să se afle
prea curând de ea. De asemenea, zona este descrisă ca fiind mlăştinoasă, cu o parte plină de
„stufişuri de rogoz”, aerul fiind umed, dar în ciuda acestui fapt, pereţii şi beciurile hanului sunt
uscate. Leiba vrea să se mute la „Ieşi”, unde noaptea e „zgomot şi lumină, nu întuneric şi tăcere ca în
valea singuratică a Podenilor”.

În nuvelă întâlnim personaje tipologice: evreul Leiba Zidan, samsar de meserie care îşi câştigă
traiul din negoţ cu mărunţişuri, şi care apoi devine stăpânul unui han, prin moştenire; Gheorghe este
un tâlhar care munceşte cu zilele sau săptămânile pentru oricine ar fi disponibil să-l angajeze, apoi o
avem pe Sura, femeia lui Leiban, nu prea deşteaptă, care nu înţelege temerile soţului său şi care
trage concluzia că acesta este „bolnav cu capul”.

O altă trăsătură realistă a nuvelei este reliefată de latură verosimilă a nuvelei, acţiunea se
derulează în timpul în care evreii erau urâţi în partea nordică a Ţării Româneşti, deoarece erau
consideraţi cei mai mari negustori şi erau invidiaţi de ceilalţi români, care nu aveau succes la negoţ.
Religia este, de asemenea, un motiv de discriminare etnică. În acest sens, Leiban este un exemplu
reprezentativ pentru această perioadă, iar ura celorlalţi este evidenţiată prin reacţia lui Gheorghe,
când, în momentul când Leiba îi spune că vrea să-l dea afară, acesta ridică mâna asupra hangiului
numindu-l „Iuda!”.

O altă trăsătură naturalistă este descrierea detaliată şi aspectele brutale ale scenelor de schinjiuire.
Un exemplu de astfel de scenă este familia desfigurată de evrei : „tipetele nebune ale copilului,
retezate de junghiul care-i despica pântecele ...gâtul spart de secure, prin deschizătura căruia iese,
după fiece gâlgâitură de sânge, o horcăială surdă”. Apoi, modul în care Zibal îşi imaginează că va fi
omorât de care tâlhari: „o să vâre încet, ca în blana de lemn moartă, sfredelul în osul viu al pieptului,
adânc, mai adânc, până să atingă inima, pe care s-o oprească din zvâcniturile-i nebune şi s-o
ţintuiască pe loc”.

Atacat, într-adevăr, în noaptea hotărâtă, Zibal se salvează ţintuind şi carbonizând la flacăra lămpii
mâna lui Gheorghe, introdusă printr-o gaură tăiată în uşă, această scenă naturalistă reprezentând
punctul culminant: „mâna era umflată şi degetele încovoiate”; „mâna cocea şi se umfla încetinel
fără mişcare”; „Zibal urmărise cu nesaţiu toate contorsiunile, toate crispaţiile stranii ale degetelor,
apoi amorţeala cuprinzându-le încet pe unul câte unul”.

Toate aceste trăsături realiste şi naturaliste descriu modul în care frica îl aduce pe Zibal în starea
de nebunie şi modul în care acesta evoluează, devenind din ce în ce mai gravă. Deznodământul este
Teodora

unul simbolic, religia personajului are legătura cu Paştele, Leiba îl omoară pe Gheorghe. Întrebat de
cauza reacţiei sale, Zibal cedează psihic, răspunzând că prin gestul său ar fi „aprins o făclie lui
Christos”, şi că ar fi devenit astfel „goi”, termen popular derivat din goyim, cuvânt care în limba idiş
desemnează un om care nu face parte din poporul evreu, sau un „necredincios, din punctul de
vedere al evreilor.

Firul epic al nuvelei urmează treptat evoluţia demenţei lui Leiban de la frică la nebunie, astfel încât
acesta să poată comite o crimă. Caragiale compune astfel un destin tragic printr-o minuţioasă analiză
psihologică prin faptele şi coşmarurile sale.

Leiba Zidan este personajul principal şi rotund al nuvelei „O făclie de Paşte” de Ion Luca Caragiale.
Acesta este prezentat, în mod direct, încă de la început, de către narator ca fiind hangiul de la
Podeni. Acesta moştenise hanul după ce fratele Surei moare şi îi lasă în îngrijire hanul. Înainte a
lucrat ca ajutor într-o „dugheană de vinaţuri” şi după ce şi-a pierdut slujba printr-un nefericit
incident, a fost pe rând: „precupeţ, vânzător de marunţişuri, samsar, câteodată şi mai rău poate,
telal de straie vechi, apoi croitor şi ştergător de pete într-o ulcioară tristă din Ieşi”, cu alte cuvinte,
Leiba se pricepea la mai de toate, de unde tragem concluzia că era om muncitor, descurcăreţ şi
serios.

Trăsăturile caracteriale reies indirect din faptele, gândurile şi deciziile protagonistului care, ca bun
creştin, îl angajează pe Gheorghe, tâlhar, ce deabia ieşise din spital şi căuta un loc de muncă.

Criza psihologică se declanşează când, după ce află ce fel de om este Gheorghe, vrea să-l
concedieze, dar acesta din urmă îl ameninţă că va veni în noaptea Paştelui să se răzbune.
Caracterizare indirecta prin fapte, naratorul intervine cu anumite comentarii vizând atitudinea şi
comportamentul hangiului. Leiba merge la primar pentru a-l denunţa pe tâlhar, fapt ce denotă
teama de Gheorghe iar măsurile pe care le ia reflectă grija faţa de familia sa.

După ce poliţia vine şi îl caută pe Gheorghe la han, frica protagonistului se adânceşte şi mai mult,
deoarece acum presupunerile pe care le-a făcut despre tâlhar sunt şi mai adevărate, cum de altfel şi
ameninţarea acestuia despre seara de Paşte capătă şi mai multă verosimilitate.

Leiba este bolnav de friguri, caracterizare directă de către narator, boală ce contribuie, de
asemenea, la halucinaţiile sale: „în mintea omului prins de friguri, se repetă bine impresia figurii lui
Gheorghe”. Naratorul ne lasă de înţeles că Leiba nu este complet nebun şi că temerile sale, cum că
Gheorghe o să-l omoare, nu sunt decât halucinaţii din cauza malariei.

De acum, Leiba se gândeşte să se mute la Ieşi, mult mai sigur decât Valea Podenilor, unde oamenii
nu sunt răi şi pricinaşi, care nu îl ocărăsc, batjocoresc sau ameninţă, iar târgul este mai animat
noaptea ca in Valea Podenilor şi unde domnul comisar este mereu prin preajmă.

Visele chinuitoare ale lui Leiba devin obsesii, se transformă treptat în coşmaruri care îl terorizează.
Primul vis reflectă frica de Gheorghe, imaginat ca un nebun pe care jandarmii îl ţin legat până în faţa
casei evreului, după care îl dezleagă, lăsându-l să se repeadă la Sura şi copilul său. Acest fapt denotă,
inferioritatea sa faţă de goi, având în vedere că el este evreu şi se teme ca din această cauză etnică,
lumea nu-l va ajuta să se apere împotriva lui Gheorghe, ci îl vor lăsa să-l omoare pe jidan.
Teodora

Al doilea coşmar se petrece în urma convorbirii unor călători care vorbesc despre jaful petrecut în
seara precedentă, în urma căruia au fost descoperite cinci victime. De aici teama ca nu cumva capul
jafului să fie Gheorghe, Leiba visează cum un bărbat, două femei şi doi copii, în toiul nopţii sunt
sfâşiaţi şi mutilaţi de tâlhari.

Pe măsură ce timpul trece Leiba devine din ce in ce mai rău, mai ales sub influenţa bolii, ceea ce o
face pe Sura să se gândească la faptul că soţul ei ar putea fi bolnav la cap, caracterizare directă de
care soţia sa: Leiba are ”idei la cap”.

În final, în seara de Paşte, temerile lui Leiba se adeveresc, Gheorghe vine împreună cu alţi doi
tâlhari să-l omoare. Un fenomen ciudat se petrece, deoarece Leiba viseaza dar, în acelaşi timp, ceea
ce viseaza se întâmplă în realitate, astfel încât, evreul se trezeşte în timp ce Gheorghe încerca să
deschidă uşa. Aici are loc momentul de turnură în frica lui Leiba, această frica se transformă în
adrenalină, aşadar acum este nerăbdător să-i ardă mâna tâlharului şi să-l omoare. După ce arde
mâna lui Gheorghe, începe sa râdă „cu un hohot care zgudui bolta cerului” , după care „priveşte fără
să clipească procesul de descompunere a mâinii” şi de asemenea urmăreşte cu interes şi cruzime
„toate contorsiunile, toate crispaţiile stranii ale degetelor”, fapt ce întăreşte şi mai mult ideea că
Leiba era dement. Acesta reprezintă un mijloc indirect, prin fapte, de a arăta iubirea de familie şi
sacrifiicile pe care le face pentru o apăra.

Boala, frigurile sunt în concordanţa cu starea sa de oboseală şi sufletul agitat, fiindu-i frică de
Gheorghe. De asemenea, tresare mereu la chemarea „Leiba! Soseste dilijenţa!”, reprezentând un
semnal care îl trezeşte mereu din visare şi somn, reflectând teama că în aceea trăsura să nu se afle,
de fapt Gheorghe, mod indirect de caracterizare prin gânduri şi fapte.

Eroul principal, Leiba este un evreu hangiu, dominat de starea de frică ce se accentuează cu fiecare
zi cu care se apropie de Paşte, datorită ameninţării lui Gheorghe, definind evoluţia spre nebunie.

Tehnicile narative pe care Caragiale le utilizează cu măiestrie sunt variate şi eficiente pentru
ilustrarea stărilor interioare ale protagonistului: stilul direct în alternanţa cu stilul indirect - liber,
monologul interior, analiza psihologică şi legătura dintre mediu şi starea personajului foarte bine
redată.

Caragiale începe prin a prezenta situaţia iniţiala din poveste, cum că Laiba, hangiul din Podeni,
stătea gânditor şi aştepta dilijenţa care are întârziere de aproape două ore. După ce citim povestea,
putem trage concluzia că dilijenţa, pe care o aşteaptă Lieba, este cea a lui Gheorghe şi putem bănui
că este în noaptea de Paşte.

Mai departe, este prezentat stilul indirect-liber prin care gândurile lui Lieba sunt prezentate prin
intermediul observaţiei atente a naratorului omniscient. Evreul se întreabă în subconştient unde o fi
tâlharul: „A! goi ticălos!” gândeşte el oftând. Ticălosul este badea Gheorghe – pe unde o fi!- un om
cu care Zibal a avut o daravera foarte neplăcută. Acesta tehnica este utilizată de Caragiale pentru a
se creea o apropiere de cititor şi de a face o paralela de la narator la personaj.

Criza psihologică a lui Leiban se declaşează în momentul în care Gheorghe îl ameninţă că va veni în
noaptea de Paşte să se razbune pentru faptul că a fost concediat. Analiza psihologică a conştiinţei şi
Teodora

a sufletului scoate la suprafaţă stările emoţionale ale protagonistului. Îi este frică ca nu cumva
tâlharul să vină să-i omoare familia, aşadar merge degrabă la poliţie şi îl denunţă pe Gheorghe. Mai
târziu, hangiul se trezeşte cu nişte oamenii care îl căutau pe tâlhar şi de aici, teama jidanului se
adânceşte şi mai mult, punându-şi amprenta pe starea sa psihică. Din acest moment, liniştea
protagonistului este tulburată de halucinaţiile cu Gheorghe, care îi omora familia. Visele chinuitoare
ale lui Leiban devin obsesii, apoi se transformă în coşmaruri care îl terorizează, trăind momentele
tulburatoare ale vizitei fostei sale slugi.

Monologul interior este prezentat prin naratorului obiectiv şi are rolul de a analiza reacţiile,
atitudinile şi comportamentul hangiului: „foarte trudit, omul îşi încolăceşte braţele pe masă şi–şi
asează pe dansele capul, care-i arde tare”. La început, criza nu este aşa de puternică şi are doar o
urmă de indignare şi se întreabă unde o fi badea Gheorghe: „A! goi ticalos”!, găseşte el oftând. Apoi
frica se infiripeaza şi se adânceşte evolutiv sub imperiul obsesiei pentru ca poliţia să-l prindă pe
Gheorghe, în primul vis: „Aha! gândeşte Leiba, a pus mâna pe tâlhar!”. În seara Paştelui, când hoţii
sunt pe cale să intre în casă, el se trezeşte şi arde de nerăbdare să vada lucrul terminat: „Mai iute!
gândi Leiba cu nerăbdare...mai iute! ”.

Valea Podenilor este în legătură deplină cu sufletul agitat al lui Leiban, care îşi schimbase firea, îi
era frică, nu se simţea în siguranţă şi nu se putea obişnui cu oamenii care erau foarte răi, îl
batjocorau şi îl ocărau fiindca era evreu, dar mai ales îl ameninţau. După incidentul cu Gheorghe,
Leiba se gândeşte să se mute la Ieşi, unde o să stea aproape de comisie, „unde noaptea e zgomot şi
lumină, nu întuneric şi tăcere ca în valea singuratică a Podenilor”.

Faptul ca evreul nu se simţea în siguranţă în Valea Podenilor şi gândurile tulburi ale eroului
constituie un tablou naturalist sugestiv pentru evoluţia obsesiilor, iar visele şi halucinaţiile
chinuitoare, marea strigare: „Leiba! soseste dilijenţa!”, provoacă treceri confuze de la realitate la vis,
cele două planuri amestecându-se şi sugerând degradarea psihică a lui Leiban.

Având in vedere cele prezentate mai sus, nuvela „O făclie de Paşte” este o opera psihologică de
factură atât realistă cât şi naturalistă, prezentânad toate caracteristicile necesare pentru a se încadra
in această tipologie urmărind stăriile de degradare şi de comportament ale protagonistulu, în
drumul acestuia spre nebunie.