LIDERISMUL POLITIC

1.1. Introducere. Definiţii

Se presupune că într-o societate democratică fiecare om ar trebui să aibă posibilitatea de a-şi valorifica
capacităţile de a deveni lider.
Înainte de a discuta despre calităţile pe care ar trebui să le aibă un lider, merită să fie făcut un efort pentru a
răspunde la întrebarea: Ce se are în vedere atunci cînd se vorbeşte despre un lider? De cele mai multe ori se
are în vedere persoana capabilă să contribuie în mod cardinal la adoptarea unor decizii de către o comunitate
sau un grup de oameni. Persoana respectivă posedă un anumit grad de autoritate care îi permite să identifice
parametrii unei probleme, să intereseze alte persoane competente, să participe la soluţionarea problemei
respective şi să le ofere posibilitatea de a-şi expune punctele de vedere celor care şi-au manifestat interesul
faţă de problema respectivă. În sfîrşit, un lider trebuie să aibă capacitatea de a organiza un grup sau mai
multe grupuri de oameni pentru a-şi uni eforturile în atingerea scopurilor propuse. Am putea spune că
autoritatea unui lider rezidă în capacitatea de a influenţa voinţa altor oameni.
Deci un lider democratic ideal ar trebui să aibă un stil de lucru care i-ar permite adoptarea unor
hotărîri în care s-ar reflecta opiniile a unui număr cît mai mare al membrilor colectivităţii respective.
Experienţa arată că orice comunitate de oameni care se angajează în căutarea unui lider atotştiutor, de
obicei, suferă eşec. Aceeaşi experienţă arată că liderii autoritari, de cele mai multe ori, suferă eşec, chiar
dacă unele din soluţiile propuse de ei sînt corecte. Ea se întîmplă din simplul motiv că stilul lor de lucru
neglijează esenţa democraţiei.
În viaţa comunităţilor apar foarte des situaţii care cer găsirea unor soluţii urgente. În astfel de situaţii
utilizarea metodelor democratice de adoptare a deciziilor este imposibilă din cauza lipsei de timp. De aceea,
un lider puternic ar trebui să aibă şi capacitatea de a-şi asuma nişte responsabilităţi şi riscuri.
Trebuie să se ia în consideraţie că oamenii nu se nasc lideri. Chiar şi cei care au aptitudini de lideri
trebuie să înveţe un şir de lucruri pentru a deveni lideri veritabili. Atunci cînd vorbim despre trăsăturile
caracteristice ale unui lider terbuie să luăm în consideraţie cîteva lucruri: a) nici un lider nu poate fi perfect
în principiu; b) nici un lider nu poate să-şi folosească aptitudinile uniform, fără a trece prin crize. Aceasta
presupune că pot deveni lideri doar persoanele care au deprinderi practice şi care lucrează permanent asupra
reconsiderării experienţei personale.

1.2. Calităţile profesionale ale liderului politic

Se presupune că un lider politic democratic ar trebui să aibă următoarele calităţi:

- un comportament demn care ar permite să cucerească simpatia, stima şi încrederea oamenilor;
- deprinderi pentru o muncă cu caracter analitic care i-ar permite identificarea şi formularea
problemelor, colectarea informaţiei necesare în acest sens, evaluarea capacităţilor aliaţilor şi adversarilor
politici, intuirea tendinţelor de dezvoltare a situaţiei (politice, economice, sociale) şi identificarea acţiunilor
ce ar putea avea eficienţă maximă;
- deprinderi organizatorice care ar trebui să facă posibilă găsirea şi implementarea soluţiilor de
compromis în munca colectivă, formularea obiectivelor pe termen scurt şi pe termen lung, crearea condiţiilor
şi distribuirea sarcinilor între membrii grupului;
- deprinderi ale unei comunicări eficiente, care ar permite exprimarea ideilor şi emoţiilor de natură să-şi
asigure suportul colectivităţii şi să o convingă să întreprindă măsurile necesare pentru realizarea sarcinilor
trasate.
Din cele menţionate devine clar că, pe de o parte, comportamentul adecvat al liderului politic este de
natură să-i asigure suportul colectivităţii. Pe de altă parte, calităţile lui personale sînt la fel de importante
pentru a-şi menţine suportul din partea comunităţii pe o durată mai lungă. Altfel spus, calităţile personale
trebuie să fie de natură să insufle încredere colegilor, să emane optimism şi încredere că ştie ce are de făcut,
să scoată în evidenţă grijă faţă de colegii săi şi să demonstreze aptitudini pentru înţelegerea fenomenelor
sociale.
Despre un lider care inspiră încredere, de obicei, se spune că este un om coerent în acţiuni, stabil în
relaţii şi responsabil de acţiunile şi promisiunile sale. Un astfel de lider ştie să nu divulge informaţiile care
pot dăuna partenerilor săi. Aşteptările colegilor faţă de comportamentul unor astfel de lideri sînt atît de
înalte, încît atunci cînd el îi dezamăgeşte colapsul politic al acestuia este iminent.
Un lider democratic reuşeşte să instaureze o atmosferă de încredere în mediul colegilor săi prin
metode foarte simple – demonstrînd încredere faţă de ei şi luînd în consideraţie punctele lor de vedere.
Dimpotrivă, liderii autocratici nu au încredere în nimeni şi sînt extrem de suspicioşi.
Un lider democratic trebuie să fie gata să-şi asume responsabilitatea pentru prăbuşirea unor proiecte,
atunci cînd astfel de lucruri se întîmplă. Spre exemplu, preşedintele american Garry Truman ţinea pe biroul
său următoarea lozincă: “Responsabilitatea nu mai poate fi pusă pe umerii altcuiva.”

1.3. Calităţile morale ale liderului politic

Calităţile morale ale liderilor se manifestă mai ales prin modul lor de viaţă. Pentru un lider politic
este absolut necesar sa manifeste respect pentru normele legale şi pentru cele general acceptate pentru un
comportament adecvat, să-şi îndeplinească plenar angajamentele asumate faţă de membrii comunităţii. De
cele mai multe ori oamenii nu fac o distincţie foarte clară între obligaţiile publice ale unui lider şi obligaţiile
sale familiare. De aceea, un lider care se comportă inadecvat în propria familie, practic, nu poate spera la
cucerirea unei stime în societatea, chiar dacă manifestă priceperea în rezolvarea treburilor publice.
Relaţiile liderilor cu colegii ar trebui să fie deschise. Un lider politic democratic n-ar trebui să-şi
permită manipulări în relaţiile cu colegii, pe care să încerce să le acopere cu retorică democratică pentru
atingerea unor scopuri personale, ascunse de colegi. Cel mai preţios lucru pe care îl poate avea un lider
politic este reputaţia.
Cînd vorbim despre un lider puternic avem în vedere caracterul lui puternic. Un lider puternic ar
trebui să fie capabil să depăşească cu demnitate situaţiile de conflict sau criză. El trebuie să aibă o disciplină
internă fără care este imposibilă planificarea şi atingerea scopurilor propuse. De asemenea, el trebuie să-şi
stăpînescă emoţiile şi reacţiile impulsive, să evite căderea în disperare sau panică atunci cînd sfidările sînt
foarte puternice. În timpul unor încercări grele, liderii trebuie să fie capabili să-şi manifeste tăria de caracter
pentru ca membrii colectivităţii predispuşi spre reacţii panicarde să poată găsi în ei un sprijin.
De obicei, cînd în interiorul unor grupuri apar conflicte, părţile participante sînt atît de mult atrase în
el, încît uită de principalele scopuri ale organizaţiei. În astfel de situaţii liderul trebuie să poată evita
atragerea de partea unei sau altei părţi antrenate în conflict. Comportamentul său trebuie să fie de natură să
arate că urmările conflictului sînt pierderea punctelor de reper în atingerea scopurilor comune.
Un lider democratic ar trebui să aibă capacitatea de a-şi evalua în mod adecvat posibilităţile, să-şi
cunoască părţile tari şi pe cele slabe. O astfel de evaluare adecvată îi permite să nu fie preocupat foarte mult
de felul în care arată în ochii colegilor, ci să-şi concentreze mai mult eforturile asupra atingerii scopurilor
grupului.
De obicei, supraaprecierea propriilor posibilităţi de către lideri se manifestă printr-un
comportament arogant, intolerant şi un stil dictatorial. Pe de altă parte, subaprecierea propriilor capacităţi de
către lideri poate avea drept consecinţă slăbirea posibilităţilor de convingere a colegilor. În orice caz un lider
nu ar trebui să fie preocupat prea mult de propriul succes în detrimentul preocupării de atingerea succesului
de către întregul grup pe care îl conduce.

1.4. Atitudinea unui lider făţă de colegii săi

Un lider democratic poate conduce cu succes un grup de adepţi numai dacă manifestă grijă faţă de
sentimentele şi bunăstarea acestora. Există o mulţime de modalităţi prin care se poate manifesta grija faţă de
colegi şi un lider democratic trebuie să le cunoască.
De exemplu, un lider ar trebui să manifeste întotdeauna respect faţă de orice om, inclusiv faţă de
oponenţii săi. El trebuie să evite să facă declaraţii dispreţuitoare vis-à-vis de capacităţile şi ideile cuiva, chiar
despre cele ale oponenţilor săi din cadrul colectivităţii pe care o conduce. În situaţiile de conflict liderul
trebuie să găsească şi să scoată în evidenţă interesele comune ce ar contribui la concilierea părţilor antrenate
în conflict. În situaţia în care vreun membru al colectivităţii se confruntă cu greutăţi care ar putea afecta
capacitatea de muncă a acestuia, liderul este obligat să găsească timp pentru o discuţie personală şi cel puţin
să-l întrebe cu ce ar putea să-l ajute.
Liderului nu ar trebui să-i scape din vedere gradul de coeziune a colectivităţii pe care o conduce. Prin
comportamentul său el trebui să lase să se înţeleagă că este preocupat mai mult de succesul grupului în
ansamblu decît de al unor membri. De aceea, liderul trebuie să evite a lua partea unora sau altora din cei
antrenaţi în conflict. El trebuie să ştie că toţi aşteaptă de la el obiectivitate şi atitudine nepărtinitoare. De
exemplu, chiar dacă liderul are o părere nu tocmai elogioasă despre capacităţile unora din colegii săi, el ar
trebui să evite să facă cunoscută părerea sa nu numai în public, ci chiar şi în unele discuţii private.
Experienţa arată că pînă la urmă exprimarea acestor păreri va ajunge la urechile celui sau celor vizaţi, ducînd
la deteriorarea relaţiilor.
Demonstrînd în permanenţă devotament pentru cauza comună, liderului nu ar trebui să-i scape din
vedere necesităţile legate de îmbunătăţirea situaţiei sociale şi materiale a colegilor. De asemenea, el trebuie
să fie conştient că va reuşi să evite conflictele pînă în momentul în care va trebui să ia decizii importante.

1.5. Evaluarea capacităţilor colegilor

Liderul trebuie să aibă capacitatea de a evalua foarte exact statornicia, onestitatea, competenţa,
experienţa şi capacităţile oamenilor cărora le încredinţează soluţionarea anumitor probleme. De asemenea,
liderul trebuie să poate estima cum imaginea unei sau altei persoane se va înscrie în contextul social existent
atunci cînd va promova o iniţiativă.

Liderii trebuie să poată compara situaţia din interiorul grupului pe care îl conduce cu situaţia din
afara lui pentru a putea avea o imagine clară a potenţialului colectivităţii pe care o reprezintă în comparaţie
cu altele. Deşi nimeni nu poate prezice cu exactitate cum se vor desfăşura evenimentele ulterioare, totuşi
munca analitică a liderului poate oferi o predictibilitate a evenimentelor, deci şi posibilitatea de a controla
evenimentele.

1.6. Aptitudinile analitice ale liderului

Pe lîngă eforturile îndreptate spre planificarea şi atingerea scopurilor liderii trebuie să depună eforturi
pentru a fi bine informaţi. Ei trebuie să cunoască alte puncte de vedere referitoare la principalelor probleme,
să poată intui apariţia unor noi probleme pentru ca să nu fie luaţi prin surprindere atunci cînd acestea se
manifestă pe deplin. Liderii trebuie să cunoască foarte bine mecanismele funcţionării diferitelor sisteme
sociale, să cunoască soluţiile problemelor cu caracter similar care au fost rezolvate sau se rezolvă de către
omologii lor, lideri ai altor grupuri. Pentru aceasta liderii au nevoie să-şi dezvolte capacităţile de a formula
foarte exact problemele şi identifica principalii parametri care permit descrierea lor detaliată. Aceste
capacităţi sînt direct legate de cele analitice.
Abilităţile analitice se bazează pe iscusinţa de a lucra cu informaţia. Se are în vedere modalitatea de
colectare şi de stocare a informaţiei, de sistematizare a acesteia pentru ca ulterior să poată fi utilizată în
scopul realizării sarcinilor trasate. Informaţia acumulată, dar nesistematizată nu are, practic, nici o valoare.
Informaţia are valoare doar atunci cînd poate fi utilizată în contextul evenimentelor ce se desfăşoară şi
permite înţelegerea profundă a acestora.
De asemenea, este foarte important ca liderii să cunoscă principiile de bază ale muncii analitice. Ei
trebuie să poată folosi construcţiile logice, acordînd o atenţie deosebită relaţiei cauză-efect.
Liderii politici trebuie să evite formularea unor concluzii înainte de a colecta şi analiza informaţia
necesară referitoare la un eveniment. Spre exemplu, ei ar trebui să evite calificarea a două evenimente ca
fiind similare doar pe motiv că aşa le arată aparenţa. Evenimentele, chiar similare în aparenţă, se pot deosebi
substanţial la o examinare mai atentă din alte puncte de vedere. De aceea, liderul ar trebui să evite să fie
refractar la alte informaţii care nu confirmă supoziţiile sale iniţiale vis-à-vis de un anumit fenomen social.
Este inadmisibil ca un lider să ia o decizie iar apoi să colecteze informaţia care ar justifica corectudinea
acesteia. Dimpotrivă, informaţia trebuie colectată pentru ca apoi după prelucrarea ei să poată fi formulată o
ipoteză.

1.7. Capacităţile organizatorice ale liderului

Liderul trebuie să fie un foarte bun organizator. El trebuie să fie un cunoscător al comportamentelor
omeneşti. El trebuie să întreprindă măsuri în vederea asigurării unui confort emoţional al membrilor grupului
pe care îl conduce. Numai un climat benefic poate asigura o coeziune a grupului. Liderul va trebui să
întreprindă măsuri pentru ca nici un membru al grupului să nu devină obiectul unui tratament
discriminatoriu, unor caracteristici zeflemiste. Atunci cînd se discută anumite lucruri, trebuie să se evite
evocarea caracteristicilor personale ale executanţilor, mai ales cele legate de aspectul exterior, fizic al
acestuia. Dacă colegii subapreciază munca cuiva este de datoria liderului să intervină personal cu mulţumiri
pe lîngă cel vizat, restabilind astfel deficitul de încredere din partea colegilor.
Unii oameni nu pot lucra împreună, în timp ce alţii lucrează împreuna foarte eficient în virtutea unor
simpatii reciproce. Astfel de situaţii pot duce la apariţia unor tensiuni în interiorul grupului. De aceea,
liderul trebuie să observe tot felul de genuri de relaţii dintre membrii grupului şi să le ia în calcul atunci cînd
distribuie sarcinile colegilor săi sau soluţionează conflictele apărute.
 Liderului îi revine şi sarcina apărării drepturilor personale ale membrilor grupului. Deşi regula de aur
a democraţiei – minoritatea se supune majorităţii – trebuie să fie aplicată cu stricteţe, această regulă nu
trebuie să afecteze drepturile personale ale celor aflaţi în minoritate. În acest sens, liderul va asigura dreprul
fiecărui membru al grupului să-şi expună punctul de vedere fără să fie întrerupt sau luat în rîs.
Cea mai bună cale spre adoptarea unor decizii corecte este de a oferi sprijin tuturor membrilor
grupului angajaţi în căutarea propriilor decizii. Dezbaterea ulterioară a multiplelor propuneri îi va permite să
formuleze decizi finale coerente şi corecte.

1.8. Eficienţa activităţii liderului

Există cîteva lucruri care fac activitatea liderului eficientă:

- capacitatea de a sistematiza propriile idei şi de a îndrepta activitatea colegilor în albia cuvenită;
- capacitatea de a folosi eficient timpul său şi de a preţui timpul colegilor;
- capacitatea de a face o delimitare a acţiunilor utile de cele inutile, devoratoare de timp şi care nu
contribuie la atingerea scopurilor grupului;
- capacitatea de a face o evaluare a utilităţii informaţiei necesare pentru atingerea scopurilor grupului,
sistematizarea ei şi formularea concluziilor abia după ce a fost colectat şi analizat volumul necesar de
informaţie;
- capacitatea de a determina priorităţile, de a evalua importanţa scopurilor şi deciziilor intermediare. Un
lider cunoaşte întotdeauna care sarcini sînt fundamentale şi care sînt secundare pentru atingerea scopului
final;
- capacitatea de a înţelege că raţiunea colectivă are un potenţial mai înalt decît raţiunea individuală
pentru adoptarea unor decizii corecte;
- capacitatea de a evita impunerea deciziei sale. Chiar dacă soluţia pare a fi evidentă, liderul ar trebui să
întreprindă eforturi ca decizia finală să poarte amprenta efortului colectiv al colegilor săi.

1.9. Aptitudinile de comunicare ale liderului

În sfîrşit, merită să ne oprim şi asupra aptidudinilor de comunicare ale liderilor.

De obicei, prin comunicare se are în vedere transmiterea ideilor şi sentimentelor de la un om spre
altul. Totuşi sensul modern al noţiunii de comunicare cuprinde un set de acţiuni cum ar fi discuţia, discursul
public, comunicarea într-un grup restrîns, pregătirea unor comunicări pentru uz intern, comunicarea prin
intermediul mass-media: ziare, tv, radio.
Un lider trebuie să ia în calcul că oamenii transmit informaţie chiar şi atunci cînd nu sînt predispuşi
s-o facă. Tăcerea este şi ea un fel de mesaj. Comunicînd, oamenii transmit şi recepţionează mai multă
informaţie decît cuprinde cea verbală. Se ia în calcul comportamentul care însoţeşte comunicarea verbală,
timbrul vocii, vestimentaţia şi multe alte lucruri. Este aproape sigur că mesajul nu va fi recepţionat în
întregime aşa cum a intenţionat cel care îl transmite. Mesajele se transmit prin simboluri, iar simbolurile
niciodată nu pot reda amploarea ideilor şi sentimentelor sau nuanţele. Tocmai de aceea, de cele mai multe
ori, mesajele sînt interpretate în mod greşit. Însă anume cei care transmit mesajele poartă responsabilitatea
pentru recepţionarea lor inadecvată de către cei cărora le este adresat mesajul. În cazurile în care există riscul
că mesajul poate fi recepţionat inadecvat merită ca interlocutorul să fie întrebat dacă îi este pe înţeles
expunerea pe care o face cel care transmite mesajul. Avînd aceste lucruri în vedere, un lider trebuie să
însuşească următoarele aptitudini:
- să-şi exprime ghîndurile foarte clar şi concis;
- să posede arta de a-i asculta pe cei prezenţi, să înţeleagă diferenţa dintre a auzi şi a asculta, să poată
face o sinteză a celor discutate;
- să prezinte membrilor grupului sintezele discuţiilor astfel încît aceştia să înţeleagă că deciziile finale
vor fi adoptate în mod democratic, numai după dezbateri;
- să modereze dezbaterile încurajîndu-i pe cei prezenţi să participe la discuţii, dar să nu devieze de la
tema anunţată.

1.10. Tipologia şi reprezentarea socială a liderilor politici

Tipul, de obicei, desemnează alături de altele dinăuntrul unei clase. Nu toţi subiecţii şi nu toate
grupurile sînt identice, de aceea, orice raportare a lor la un anumit tip este aproximativă. Tipul constituie un
concept comod pentru a sistematiza şi diferenţia în scopul apropierii de real. Pe parcursul dezbaterii acestei
teme vom examina tipoligia: G. Le Bon, M. Weber, K. Lewin, R. Likert, F.E. Fiedler, R.J. House, D.
Chalvin, W.J. Reddin, R.F. Bales, R.R. Blake-J.S. Mouton, J.M. Burns, liderul providenţial după lucrarea lui
lui Mihail Şleahtiţchi.

TEMA.LIDERISMUL POLITIC
Parcurgând această temă veţi cunoaşte:
ü Caracteristica fundamentală, natura şi esenţa liderismului politic
ü Tipologia liderismului politic şi funcţiile lui
ü Tendinţele actuale în dezvoltarea liderismului politic
ü Trăsăturile definitorii ale comportamentului şi personalităţii liderului politic.

1. Natura şi esenţa liderismului politic

În sistemul relaţiilor de putere un rol important îl deţin elita politică - agent politic colectiv şi liderul
politic - cel mai important agent politic individual. Fiind considerat “motorul”, “generatorul” elitei politice
şi ocupînd rolul central în sistemul relaţiilor de putere, liderul politic asigură realizarea mecanismului puterii
politice. Cu alte cuvinte, liderismul politic, într-o formă sau alta, dezvăluie esenţa mecanismului real de
exercitare a politicii în societate.
Prin lider politic se înţelege, de regulă, individul cu potenţialul de influenţă şi autoritate cel mai
ridicat şi, implicit, cu gradul de preferinţă şi dezirabilitate cel mai înalt din cadrul organizaţiei/comunităţii de
interese politice. Spre el tind sau cu el se identifică sau se asociază cei mai mulţi membri ai colectivităţii în
cauză, pentru că abilităţile şi calităţile sale manageriale, psihologice, morale asigură conducerea acesteia spre
performanţă, integrare şi stabilitate. Adevăratul lider îşi demonstrează autoritatea şi influenţa fără a apela la
constrângere, control excesiv, manipulare, îndoctrinare. Recunoaşterea puterii sale, de către cei pe care îi
conduce, depinde, într-o măsură mai mare sau mai mică, de unele cerinţe, trăsături şi principii asupra cărora
ne propunem să ne oprim, pe scurt, în cele ce urmează.
Liderismul politic ca fenomen este un mijloc de formare, menţinere şi exercitare a puterii şi este
bazat pe integrarea diferitor grupuri, categorii şi pături sociale. În societăţile contemporane el se realizează
prin intermediul unor mecanisme specifice de exercitare a puterii (partid politic, grup de presiune, organ
legislativ, aparat birocratic, mass-media etc.) în jurul unui proiect, concept sau al unei ideologii de
soluţionare a obiectivelor şi sarcinilor preconizate.
 Motivaţiile omului politic pot fi diferite, de la credinţa în dreptate socială sau sentimentul naţional la
setea de putere şi reuşită, dar, în general, ele se combină în proporţii diferite şi se suprapun în diferite grade
de convergenţă.
În viziunea teoretică elitistă, oamenii politici sînt caracterizaţi printr-un număr relativ mare de
indivizi înzestraţi cu calităţi naturale deosebite care luptă pentru cîştigarea unui status şi al unui rol de
excepţie în viaţa politică. Viziunea liberală susţine că în lupta politică se angajează şi triumfă cei mai
inteligenţi, mai curajoşi, mai puternici, mai îndrăzneţi, mai apţi pentru muncă. H. Lasswell, promotorul
viziunii psihologice şi psihanaliste, susţine că omul se angajează în politică din cauza nevoii de a scăpa de
conflictele nerezolvate, transformate în frustraţii (sentimentul de neimportanţă, de inutilitate), iar succesul în
plan politic îi oferă compensaţiile necesare.
Fără a absolutiza nici una din aceste viziuni, trebuie subliniat că liderul politic este o persoană
caracterizată prin capacităţi şi realizări deosebite şi care, prin prezenţa sau activitatea sa, influenţează,
conduce, reprezintă, exprimă interesele unui grup, formulează scopurile şi elaborează strategiile şi tacticile
politice ale acestuia.
Termenul de lider (şef, conducător, coordonator etc.) imprimă cîteva semnificaţii: 1)persoană care
îşi exercită autoritatea (formal sau neformal), orientînd şi coordonînd activitatea unei organizaţii
(comunităţi); 2)persoană care deţine puterea executivă şi îşi exercită funcţiile legate de puterea decizională şi
3)persoană care, în virtutea unor capacităţi şi abilităţi, conduce activităţi colective. Deci pentru lider este
caracteristică capacitatea de a influenţa asupra altor oameni în direcţia organizării unei activităţi comune
pentru atingerea unui scop concret.
Max Weber a introdus în vocabularul ştiinţelor politice termenul de charismă, prin care a desemnat
calitatea extraordinară a unei persoane, dotată cu forţe sau caracteristici “supraumane” sau inaccesibile
muritorului de rînd şi considerată, datorită lor, drept conducător. Liderul charismatic simbolizează speranţele
grupului, trezeşte entuziasmul, răspunde aşteptărilor maselor şi nevoilor ei psihologice, dar corespunde şi
necesităţilor obiective ale momentului (astfel de lider apare, în general, în perioade de criză economică,
politică, religioasă, morală etc.).
În acelaşi context trebuie menţionată şi contribuţia lui Roger-Gérald Schwartzenberg care
analizează liderii politici în termeni de vedete politice. Politologul francez arată că orice lider politic se
specializează într-un rol prin repertoriul politic, respectiv subscris unui model (părintele, salvatorul,
filosoful, modestul, nemulţumitul, liderul de şarm). În jurul acestui rol se dezvoltă întreaga sa activitate şi
din el decurge tipul de acţiune politică pe care o exersează (autoritară, conservatoare, reformistă,
revoluţionară) cu tacticile şi mijloacele ei specifice (liderul de şarm, spre exemplu, va urmări mai curînd să
seducă, cel autoritar să impună, iar cel critic să convingă).
Unii cercetători estimează că există cel puţin 7 mii de studii axate pe problematica fenomenului
liderismului. După M. Şleahtiţchi[1], totalitatea definiţiilor cu privire la lideri poate fi redusă la cinci
varietăţi: 1)liderii sînt categorisiţi drept persoane învestite cu putere prin numire sau alegere în cadrul unor
structuri organizaţionale prestabile (şefii sau conducătorii formali, oficiali, instituţionali – director de
întreprindere, şef de catedră, director de şcoală, comandant de armată, primar, ministru etc.);2)liderii sînt
prezentaţi drept persoane centrale în grup, care concentrează atenţia, aprecierea şi stima celor din
jur; 3)liderii sînt catalogaţi drept persoane preferate sau populare; 4)liderii sînt caracterizaţi drept
“specialişti în sarcină”, adică drept persoanele cele mai iniţiate, cele mai competente în ceea ce are de făcut
grupul;5)liderii sînt trataţi în termeni de influenţă, adică drept persoane care se detaşează prin dominaţia
asupra determinării ţelurilor şi modalităţilor de activitate colectivă. De fapt, aceste cinci identităţi profilează
specificul definiţiilor cu referinţă la cei ce ne conduc – “şef instituţional”, “persoana centrală de grup”,
“persoana preferată”, “specialistul în sarcină” şi “persoana cea mai influentă”.
 Marea diversitate a definiţiilor cu privire la lideri poate fi redusă la o singură formulă interpretativă
care arată că liderii, în ansamblu, sînt persoane care îşi exercită la maxim influenţa, fie formal sau informal,
orientînd şi coordonînd activitatea altora. Totodată, varietăţile diferenţierilor puse în evidenţă, fiind legate de
mai multe abordări (de dominaţie, de cea poziţională, reputaţională, decizională, funcţională, meritocratică
etc.), demonstrează faptul că liderismul politic este un fenomen complex şi multiaspectual. Acest fenomen în
societăţile contemporane este un mecanism de influenţă asupra puterii, unul de formare şi exercitare a
puterii, fenomen bazat pe integrarea diferitor pături şi grupuri sociale în jurul unui program, concept sau
ideologie.
Există o corelaţie strînsă între elita politică, liderul politic şi liderismul politic considerate drept
entităţi principale în analiza politică a societăţilor contemporane. Liderismul politic, fiind un mecanism de
interacţiune dintre lider şi cei conduşi, conţine două dimensiuni inerente: 1)liderismul presupune că grupul
condus acceptă şi susţine deciziile şi acţiunile liderului; 2)liderul posedă capacitatea de a aprecia corect
situaţia creată, de a găsi decizia optimală în vederea soluţionării scopurilor şi sarcinilor preconizate de grup.
Aceste două aspecte ale liderismului politic (aspectul formal reflectă poziţia statutară şi caracterul
instituţionalizat, în timp ce aspectul informal redă capacităţile şi abilităţile individuale de a îndeplini rolul de
lider) sînt determinate de acţiunea a trei grupuri de factori:
1)factorii determinaţi de trăsăturile individuale ale liderului;
2)factorii determinaţi de mecanismele realizării puterii de către lider şi
3)factorii determinaţi de mediul social şi situaţia concretă în care activează liderul.

2.Trăsături definitorii ale comportamentului şi personalităţii liderului politic

Cercetările efectuate în domeniile politologiei, sociologiei politice, psihosociologiei etc. au pus în
evidenţă o serie de trăsături ale comportamentului liderului, în măsură să facă din acesta o personalitate
politică[2], care să se implice plenar şi eficient în procesul dobândirii şi exercitării puterii. Între acestea
menţionăm:
Vocaţia puterii (conducătorului). Eficienţa (reuşita) activităţii oamenilor politici angrenaţi în
procesul cuceririi şi exercitării puterii depinde, în mare măsură, de existenţa unor motivaţii, scopuri şi calităţi
manageriale, psihologice, psihosociologice şi morale adecvate, dar şi de folosirea, de către ei şi/sau staff-
urile lor, a mijloacelor şi resurselor instituţionale şi politice corespunzătoare pentru a stimula şi satisface
aşteptările adepţilor şi susţinătorilor lor.
Competenţa[3] politică. Cucerirea şi exercitarea puterii politice presupune astăzi, mai mult ca
oricând, un sistem coerent de cunoştinţe, deprinderi, priceperi, abilităţi şi aptitudini speciale (organizatorice
şi manageriale) pentru influenţarea şi orientarea vieţii sociale în direcţia cerută de idealurile comunitare
fundamentale. Pentru atingerea acestui scop, liderul politic trebuie să facă dovada capacităţii de a influenţa
şi conduce/comanda pe ceilalţi, să întrunească calităţile profesionistului desăvârşit, care stăpâneşte până la
nivel de detaliu ştiinţa şi arta elaborării politicii majore - megapolitica.
Dacă în perioadele anterioare, omul politic se definea mai ales prin legitimitate, societăţile moderne
sunt guvernate de politicieni profesionişti. Nivelul ridicat al pregătirii profesionale într-un domeniu,
imaginea specialistului sau a expertului poate determina încrederea celor guvernaţi într-o mai bună şi
eficientă administrare a intereselor lor[4].
Autoritatea charismatică. Charisma are un rol ce nu poate fi ignorat în viaţa şi destinul
conducătorului politic, în activitatea sa orientată spre obţinerea şi exercitarea puterii. Ea induce acceptarea
necondiţionată a acestuia, identificarea cu el, coincidenţa convingerilor adepţilor cu cele ale sale, implicarea
emoţională în misiunea grupului. Focalizarea interesului mulţimii asupra liderului generează fidelitate,
speranţă, fascinaţie. Charisma unui lider constă în: prestigiul personal aureolat de credinţa într-un ideal,
intuiţie (percepţia directă şi spontană a elementelor concrete ale realităţii politice), inspiraţie, imaginaţie,
capacitate de persuasiune, instinct de dominare, capacitate de adecvare a prezenţei scenice[5].
Conform opiniei lui G. Hermet („Poporul contra democraţiei”), liderul charismatic are o serie de
particularităţi, între care: a) accede la putere în virtutea unui drept istoric şi nu a unui consens explicit; b) se
„confundă” cu un proiect pe care îl întruchipează în timp; c) se legitimează doar prin destinul său istoric[6].
Gheorghe Teodorescu enumeră, în acelaşi context, charisma (ideea de graţie, har, cu aspect
providenţial) între cele mai importante elemente de structură ale personalităţii liderului politic, alături
de: competenţă (pregătire solidă într-un domeniu de activitate); şarm (farmec) personal - varianta materială a
charismei: aspect fizic, timbru vocal, stil de vorbire, vestimentaţie; capacitatea de garantare a existenţei
celor guvernaţi (axa responsabilităţii); ideile şi programul politic pe care le promovează (axa
ideologică); capacitatea de reprezentare şi identificare cu interesele colectivităţii pe care o reprezintă şi o
conduce (axa psihologică); comportamentul moral(relaţia de continuitate între ţinuta, atitudinile şi ideile pe
care le promovează)[7].
Prestigiul, considerat aici drept capacitatea liderului politic de a influenţa şi determina
comportamentul maselor în direcţia dorită, conferă acestuia o mare putere, capacitate persuasivă a
discursului şi relaţiilor sale de comunicare cu societatea. Gustave Le Bon supralicita, fără îndoială, rolul
prestigiului atunci când arăta că influenţa conducătorilor politici se „bazează prea puţin pe raţionamentele
lor şi foarte mult pe prestigiul lor. Dacă prestigiul este…ştirbit, ei nu mai au nici o influenţă…Mulţimea
rămâne supusă prestigiului conducătorului…”[8]. Afirmaţia gânditorului francez surprinde, însă, o
dimensiune a realităţii politice ce nu poate fi ignorată.
Inteligenţa şi instrucţia. Liderii politici de succes nu trebuie să aibă doar un coeficient de inteligenţă
(IQ) ridicat şi performanţe şcolare deosebite, ci şi un coeficient ridicat de inteligenţă emoţională (IE), care
presupune autocunoaştere emoţională (conştientizarea şi stăpânirea propriilor emoţii). Conform lui Anthony
Giddens, utilizarea adecvată de către lider a limbajului emoţional are un mare efect de motivare asupra celor
pe care îi conduce, ca urmare a mai bunei înţelegeri a concepţiilor şi atitudinilor lor[9]. Inteligenţa
emoţională (la D. Goleman) sau interpersonală (la Gardner) nu este ereditară, moştenită, ci se cultivă prin
educaţie[10].
În concepţia lui D. Misin (studiul „Inteligenţa politică şi politicomul”), inteligenţa politică a liderului
se materializează în: dovedirea competenţei necesare pentru îndeplinirea în condiţii de eficienţă a sarcinilor
asumate/încredinţate; recunoaşterea şi respectarea competenţei celorlalţi în exerciţiul actului politic;
acceptarea retragerii, la momentul oportun, din poziţia de frunte pe care o deţine pentru a lăsa locul celor mai
tineri; refuzul de a transforma poziţia de lider într-o sursă de privilegii; responsabilitatea morală pentru
faptele şi acţiunile întreprinse, faţă de cei care l-au ales, dar şi faţă de propria conştiinţă; încrederea în
valorile naţionale şi efortul în vederea afirmării lor pe plan internaţional[11].
Flexibilitatea, adaptabilitatea, arta de a negocia sunt tot atâtea mijloace de a realiza o bună
comunicare cu cercurile puterii, opoziţiei politice, cu societatea civilă. Liderul trebuie să se adapteze, să se
sincronizeze cu dinamica situaţiilor politice concrete, să se manifeste ca o adevărată „personalitate
tranzacţională” prin stăpânirea „artei compromisului” şi „manevrarea oamenilor”[12] în sensul atingerii
obiectivelor obţinerii şi exercitării în condiţii de eficienţă a puterii.
*
Studii sociologice şi de psihologie socială valoroase scot în evidenţă că numai realismul,
raţionalitatea politică, inteligenţa nu sunt suficiente pentru câştigarea încrederii/susţinerii adepţilor şi
simpatizanţilor în vederea exercitării puterii. Adesea, în percepţia şi opinia publică sunt mai apreciaţi liderii
politici care se remarcă prin efortul şi angajarea în rezolvarea problemelor cu care se confruntă marea masă a
cetăţenilor.
 Angajarea. Această trăsătură exprimă devotamentul complet pe care liderul politic trebuie să îl
manifeste faţă de îndatoririle şi atribuţiile ce îi revin, el consolidându-şi, astfel, legitimitatea şi autoritatea.
Una din condiţiile sine qua non ale reuşitei activităţii liderului implicat în obţinerea şi exercitarea puterii
este dăruireapentru această cauză, care trebuie completată, pe bună dreptate, de conştientizarea poziţiei sale
şi a sarcinilor pe care le are de îndeplinit, simţul proporţiilor, evaluarea efectelor şi urmărilor faptelor sale.
Energia. Energia face trimitere la entuziasmul (elanul şi efortul de asumare a iniţiativei) pe care este
necesar să îl demonstreze liderul politic în realizarea scopului şi intereselor urmărite. Este de reţinut că
eficienţa energiei cu care el îşi îndeplineşte îndatoririle şi atribuţiile încredinţate depinde de loialitatea şi
integritatea manifestate.
Nu de puţine ori, entuziasmul liderului are un rol la fel de important ca şi calitatea pregătirii sau
munca susţinută pentru realizarea scopurilor politice propuse şi poate suplini un coeficient de inteligenţă mai
redus, competenţa, calităţile deficitare. În acest sens, este cu atât mai îndreptăţită remarca potrivit căreia:
„Capacitatea de a transmite altor oameni entuziasmul pentru un ţel comun este aproape o definiţie a
calităţii de lider”[13].
Hotărârea exprimă dorinţa de acţiune, perseverenţa, voinţa, încrederea în victorie, concentrarea,
disciplina, şi asumarea responsabilităţii liderului în raport cu sarcinile politice asumate/încredinţate. Trebuie
reţinut că liderul politic, care are o voinţă puternică şi de lungă durată, exercită o influenţă importantă asupra
maselor şi este urmat (ascultat) de acestea pe o perioadă mai îndelungată. „Un mare geniu politic - arăta,
foarte sugestiv, Emil Cioran - trebuie să fie un dominator. Dacă ştie şi nu poate comanda, n-are nici o
valoare”[14].
Integritatea. Integritatea presupune aderarea de către lider la un set de valori morale (onestitate,
corectitudine etc.) în activitatea politică pe care o desfăşoară, fără de care nu poate obţine şi/sau consolida
încrederea celor pe care îi conduce.
Loialitatea reprezintă sinceritatea abordării responsabilităţilor politice asumate/încredinţate, faţă de
superiori, faţă de sine şi faţă de subalterni. Pentru o reuşită deplină în atingerea scopurilor propuse,
loialitatea pe care liderul o pretinde subalternilor trebuie completată cu cea manifestată de acesta faţă de
nivele ierarhice inferioare.
Altruismul. Altruismul implică sacrificarea intereselor şi ambiţiilor personale şi angajarea plenară
a liderului politic în rezolvarea şi realizarea intereselor colective şi performanţei grupului/organizaţiei pe
care le reprezintă, dar şi stabilirea, în egală măsură, de relaţii interpersonale pozitive cu membrii acestora,
destinate scopului în cauză.
Încrederea în subordonaţi este acea trăsătură care conduce spre stabilirea de relaţii interpersonale
bazate pe încredere reciprocă, întrucât încrederea liderului în subordonaţii săi implică, în mod direct,
încrederea acestora în autoritatea şi personalitatea sa. Capitalul de încredere câştigat, astfel, de lider are
efecte benefice în planul iniţiativei, angajării sale în rezolvarea sarcinilor încredinţate şi convingerii cu care
le abordează.
Succesul şi performanţa lidership-ului (activitatea de conducere) politic sunt obţinute, în mod special,
de liderii care se sprijină mai mult pe subalterni, pe experienţa, participarea, capacitatea, competenţa şi
iniţiativa acestora. În acelaşi timp, liderul de succes trebuie să-şi conştientizeze subalternii de rolul său
determinant în cadrul organizaţiei şi de faptul că fără sprijinul şi competenţa sa organizaţia va eşua[15].
3. Tipologia liderismului politic şi funcţiile lui
Cercetarea fenomenului liderismului politic poate fi rezultativă dacă sînt luate în consideraţie toate
componentele lui (existenţa necesităţii în liderism politic, situaţia politică în care funcţionează liderul,
trăsăturile individuale ale liderului, situaţia concretă în care activează liderul, influenţa mediului asupra
liderului, prezenţa adepţilor liderului politic etc.). Însă înţelegerea şi cunoaşterea fenomenului liderismului
ţine şi de cercetarea altor probleme legate de acest fenomen, precum ar fi apariţia fenomenului liderismului
politic, posedarea dreptului de lider şi conceptualizarea fenomenului studiat (teoria grupurilor, teoria
trăsăturilor, teoria rolului determinant al discipolilor, concepţia behavioristă, concepţia relaţionistă etc.).
Vom arăta, de asemenea, că una din problemele actuale ale liderismului este problema tipologizării
acestui fenomen. Clasificarea liderismului politic în literatura ştiinţifică este destul de variată, fiindcă
manifestările liderismului sînt diferite după formă şi coţinut. Încercările de a le clasifica sînt determinate de
tendinţa de a prognoza comportamentul posibil al liderilor în baza anumitor criterii. În continuare vor fi
enumerate doar cele mai semnificative tipologii privind liderismul politic:
1)conform rezultatelor (eficacităţii) activităţii liderilor, aceştia se divizează în lideri obişnuiţi sau
“reali” (care nu lasă urme în istorie) şi lideri remarcabili sau “măreţi” (care aduc după sine mari schimbări
social-politice în viaţa unei comunităţi);
2)în dependenţă de relaţiile conducători – conduşi şi de metodele de conducere, liderii se împart
în autoritari (tip care presupune o influenţă individuală a liderului şi este bazată pe ameninţarea sancţiunilor
şi chiar pe utilizarea forţei) şi democratici (tip care prevede exprimarea de către conducător a opiniilor şi
intereselor membrilor grupului condus sau a comunităţii umane);
3)în funcţie de dimensiunile (nivelul) influenţei liderilor, liderii sînt de scară naţională, lideri ai
anumitor clase sau straturi sociale şi lideri ai anumitor pături sau categorii de oameni;
4)cunoscutul politolog american R. Tucker[16], în dependenţă de scopul liderilor şi influenţa pe
care o exercită asupra societăţii, evidenţiază trei tipuri de lideri – lideri conservatori (tind spre
menţinerea status quo al societăţii), lideri reformatori (tind spre transformări radicale ale orînduirii sociale
prin iniţierea reformării structurilor de putere, avîndu-l ca exemplu pe Mihail S. Gorbaciov) şi lideri
revoluţionari (îşi propun drept scop major trecerea la un sistem politic principial nou, la o orînduire socială
nouă, cum ar fi, spre exemplu, K. Marx);
5)în funcţie de dimensiunea morală a liderismului, cercetătorul McGregor Burns[17] propune să
se facă o deosebire înte două tipuri de lideri – lideri conciliatori sau de compromis (legaţi de adepţii lor prin
schimbul reciproc de servicii) şi lideri reorganizatori sau transformatori (în relaţiile cu adepţii lor ei se află în
stare de agitaţie şi creştere reciprocă, condiţionînd astfel transformarea aderenţilor în lideri şi schimarea
liderilor în fruntaşi morali);
6)în dependenţă de resursele (mijloacele) legitimităţii puterii şi de autoritatea
liderului, Max Weber propune următoarea tipologie (devenită clasică) a liderilor – tipul tradiţional de
liderism (bazat pe mecanismul tradiţiilor, ritualurilor, obiceiurilor, pe forţa deprinderii şi credinţelor
tradiţiilor, cu dreptul de conducere pe care îl primeşte datorită provenienţei sale); tipul raţional-legal sau
birocratic (bazat pe ideea raţiunii, legităţii ordinii de alegere a liderului, transmiterii acestuia a funcţiilor de
putere, competenţa căruia este determinată de legislaţie); tipul charismatic (bazat pe credinţa în capacităţile
exclusive ale conducătorului, adică puterea liderului charismatic este lipsită de tradiţii şi legi);
7)cercetătorul bălţean M. Şleahtiţchi descrie în lucrările sale[18] 12 tipuri de lideri aparţinînd
unor specialişti consacraţi în ştiinţele politice contemporane: tipologia G. Le Bon (lideri aventurieri şi lideri
ctitori), tipologia M. Weber (lideri demagogi şi lideri charismatici), tipologia K. Lewin (lideri autoritari,
lideri democratici şi lideri permisivi, avînd drept criteriu participarea indivizilor la actul decizional),
tipologia R. Likert (lider autoritar-exploatativ, lider autoritar-binevoitor, lider democrat-consultativ şi lider
democrat-participativ), tipologia F.E. Fiedler (lideri centraţi pe sarcină şi lideri centraţi pe relaţii
interpersonale), tipologia R.J. House (lideri susţinători, lideri instrumentali, lideri participativi şi lideri
centraţi pe rezultat/performanţă), tipologia D. Chalvin (liderul organizator, liderul participativ, liderul
întreprinzător, liderul realist şi liderul maximalist), tipologia W.J. Reddin (liderul altruist, liderul dezertor,
liderul autocrat, liderul ezitant [oscilant], liderul promotor, liderul birocrat, liderul autocrat-binevoitor şi
liderul realizator), tipologia R.F. Bales (tipul de “lider bun” [“omul mare”], tipul de “lider centrat pe
sarcină”, tipul de “lider - specialist social”, tipul de
“lider dominator” sau “lider-deviant supraactiv” şi tipul de “lider-deviant subactiv”), tipologia R.R. Blake –
J.S. Mouton (lideri “populişti”, lideri “săcătuiţi”, lideri moderat-oscilanţi, lideri centraţi pe sarcini şi lideri
centraţi pe grup), tipologia J.M. Burns (lideri tranzacţionali şi lideri reformatori) şi tipul providenţial (R.C.
Tucker, W. Bennis, P. Springborg, S. Hook, M. Buber, J.H. Billington etc.);
8)concepţia marxist-leninistă clasifică liderii în lideri conducători şi lideri de opoziţie, lideri
importanţi şi lideri neînsemnaţi, lideri de criză şi lideri de rutină, lideri ai proletariatului şi lideri ai
burgheziei;
9)în dependenţă de felul cum se manifestă practic liderul, unii autori evidenţuază 5
lideri generalizatori: liderul “stegar” (este strateg şi tactic, are voinţă tare şi viziune proprie – M. Gandhi,
V.I. Lenin, M.L. King), liderul “servitor” (exercită rolul de a exprima interesele conduşilor – L.I. Brejnev,
K.U. Cernenko), liderul“negustor” (propune ca cineva să-i cumpere ideile pentru a fi susţinut de conduşi –
R. Reagan), liderul “pompier” (reacţionează prompt la problemele zilei şi la cerinţele momentului) şi
liderul “demagog” (promite, dar practic nu face nimic întru realizarea celor declarate);
10)reliefînd activitatea liderilor, atitudinea şi reacţiile lor în diverse situaţii, unii autori propun
clasificări practico-orientative bazate pe cercetări empirice. Astfel politologul american J. Barber[19], în
baza cercetării stilurilor politice ale preşedinţilor SUA, marchează 4 tipuri de stiluri: stilul activ-pozitiv
(orientat spre eficacitate şi creativitate – F. Roosevelt. R. Reagan), stilul activ-negativ (orientat spre amorul
propriu în realizarea funcţiilor – G. Truman), stilul pasiv-pozitiv (ataşament faţă de standardele şi valorile
constante – J. Karter) şi stilul pasiv-negativ (îndeplinirea minimală a funcţiilor politice – G. Bush);
11)în dependenţă de stilul comportamental şi de nivelul predominării unor sau altor calităţi, se
marchează 5 stiluri politice ale liderilor: stilul politic paranoidal (liderul “stăpîn” – I. Groznîi, I.V. Stalin),
stilul politic demonstrativ (liderul “artist” – A.F. Kerenski, L.D. Troţki, V.V. Jirinovski), stilul politic
impulsiv (liderul “fruntaş” – L.I. Brejnev), stilul politic depresiv (liderul “tovarăş” – împăratul Rusiei
Nicolai al II-lea) şi stilul politic şizoidal (liderul “singuratic” – V.I. Lenin);
12)în funcţie de imaginea liderului, se realizează 4 tipuri de lideri (numit şi sistemul M.
Hermann) asemănătoare cu tipurile ideale ale lui M. Weber.
Funcţiile liderilor într-o societate concretă depind de gradul maturităţii sferelor de activitate umană,
de nivelul culturii politice a populaţiei, de tipul regimului politic şi, desigur, de calităţile individuale ale
liderului. Într-o societate dezvoltată cu un grad înalt al divizării rolurilor funcţionale sociale şi politice în
mod vădit se reduc posibilităţile accesului politicienilor neprofesionali la poziţia de lider, fapt întîlnit adesea
în societăţile tradiţionale şi cele de tranziţie. În caracteristica fazelor (etapelor) activităţii liderilor se pot
evidenţia trei funcţii generale: 1)funcţia diagnozei politice sau funcţia analitică (prevede analiza şi
aprecierea situaţiei create);2)funcţia elaborării programei de activităţi (presupune desfăşurarea acţiunilor
concrete) şi 3)mobilizarea executorilor (persoanelor oficiale, birocraţiei şi maselor) pentru realizarea
obiectivelor politice şi sarcinilor preconizate. În ceea ce priveşte caracteristica de conţinut a funcţiilor
liderilor, vom arăta că cele mai semnificative sînt funcţia inovatoare, funcţia comunicativă, funcţia
analitică sau a pronosticării politice, funcţia programatică, funcţia mobilizării sociale, funcţia
organizatorică, funcţia de coordonare, funcţia integrativă, funcţia arbitrajului şi patronajului social, funcţia
legitimării şi funcţia menţinerii consensului şi stabilităţii în societate care reiese din funcţiile sus-menţionate
şi de aceea este considerată funcţia principală a liderului politic.
4. Tendinţe actuale în dezvoltarea liderismului politic
Liderismul politic, ca fenomen obiectiv, universal, multilateral şi complex, se manifestă, de obicei, la trei
niveluri sociale. Liderismul la nivelul grupurilor mici, consolidate prin interes politic, reprezintă mecanismul
integrării activităţii de grup în care liderul (liderii) dirijează şi organizează activitatea acestui grup ce solicită
de la conducător (conducători) anumite calităţi şi abilităţi. Liderismul la nivelul formaţiunilor politice
(partidelor, mişcărilor, organizaţiilor, blocurilor etc.) este consolidat prin comunitatea intereselor politice şi
bazat pe un status social comun. Însă pentru lider (lideri) la acest nivel principalul constă nu atît în calităţile
lui, cît în capacitatea sa de a exprima adecvat interesele grupului social (în formă de revendicări politice, prin
tactica luptei politice, prin selectarea mijloacelor şi procedeelor de activitate politică etc.). Liderismul la
nivelul societăţii civile, în condiţiile prezenţei active a organizaţiilor nonguvernamentale, mişcărilor şi
asociaţiilor obşteşti, funcţionării principiului separării puterilor şi diferenţierii statusurilor sociale dispuse
ierarhic în funcţie de criterii specifice de clasificare (prestigiu, proprietate, venit, bunăstare, putere, instruire,
calificare şi alte caracteristici sociale), se caracterizează printr-un comportament politic orientat spre
includerea subiecţilor sociali în structurile de putere, parteneriatul social şi avantajul reciproc pentru lider şi
pentru cei conduşi.
În societăţile occidentale cu democraţii stabile şi cu o economie de piaţă dezvoltată se pot evidenţia
unele tendinţe relevante în dezvoltarea liderismului politic, tendinţe ce îşi fac apariţia şi în societăţile de
tranziţie. Prima din acesteaconstă în instituţionalizarea liderismului, care se manifestă prin faptul că
procesul pregătirii noilor conducători, procesul recrutării, avansării în structurile de putere şi chiar însăşi
activitatea liderilor politici se înfăptuieşte în cadrul anumitor instituţii. În acelaşi timp, liderii sînt susţinuţi şi
promovaţi de propriile lor formaţiuni politice sau, dimpotrivă, adesea verificaţi de opoziţia politică şi
societatea civilă. De asemenea, este semnificativ faptul că funcţiile liderilor sînt limitate de instituţiile
oficiale şi diversificările lor (legislativă, executivă, judiciară), precum şi de puterea informaţională, de
constituţii şi de alte acte legislative. Este lesne să deducem că toate acestea reduc într-un fel puterea liderilor
şi capacitatea lor de manevrare în sfera politicului, iar sporirea influenţei societăţii civile asupra procesului
decizional şi asupra controlului democratic din partea forţelor sociale nicidecum nu ştirbeşte din autoritatea
liderilor.
Cea de-a doua tendinţă în dezvoltarea liderismului ţine de profesionalizarea liderilor politici. Profesarea
politicii de către unele persoane, apariţia politicienilor de carieră este condiţionată, în cel mai decisiv mod,
de creşterea şi însemnătatea fenomenului politic în societăţile contemporane. Desigur, la sporirea rolului
acestui fenomen au contribuit constituirea partidelor şi a altor formaţiuni politice şi lupta lor pentru putere,
apariţia organelor legislative şi utilizarea procedurilor democratice de punere în evidenţă a voinţei poporului
(alegerile, referendumurile, separarea puterilor, limitarea mandatului pentru reprezentanţii poporului,
modificarea anumitor reguli constituţionale etc.), intensificarea concurenţei politice şi alţi factori. În sfera
politicului unii indivizi trăiesc “pentru politică”, iar alţii – “din politică”, însă şi unii şi alţii devin
profesionişti, politicieni “de carieră”. Max Weber, în cunoscuta sa lucrare “Politica, o vocaţie şi o profesie”,
sublinia creşterea “transformării politicii într-o întreprindere”, căreia îi sînt necesare persoane cu anumite
deprinderi de a lupta pentru putere şi cunoştinţe despre metodele acestei lupte[20].
Cea de-a treia tendinţă vizează sporirea responsabilităţii liderilor pentru soarta oamenilor, pentru prezentul
şi viitorul popoarelor şi ţărilor guvernate. Liderii politici contemporani propun proiecte (programe,
paradigme, formule etc.) de dezvoltare a societăţii în strînsă legătură cu problemele globale ale omenirii. În
condiţiile revoluţiei informaţionale, definită de Daniel Bell drept “societate postindustrială” şi de Zbigniew
Brzezinski drept “societate tehnotronică”, în condiţiile impactului problemelor globale complexe,
problemele general-umane ale contemporaneităţii necesită din partea liderilor naţionali şi a celor mondiali,
din partea întregii comunităţi internaţionale elaborarea şi implementarea unei strategii planetare de
combatere a diverselor flageluri ale lumii contemporane. Din această perspectivă, liderii pot înainta proiecte
majore de dezvoltare a societăţii lor naţionale doar dacă iau în considerare problemele globale ale umanităţii
şi apreciază politica internă a unui stat ca fiind o parte componentă a procesului mondial de dezvoltare.
Fără a detaliza, vom enumera şi alte tendinţe ale dezvoltării liderismului politic nu mai puţin
importante pentru destinul societăţilor la nivel naţional. Este vorba de concentrarea activităţii liderilor asupra
problemelor economico-sociale, tendinţă determinată de faptul că creşterea bunăstării materiale a naţiunii se
află într-o strînsă legătură cu locul şi rolul liderului politic în viaţa unei comunităţi (politicul determină
economicul). Mai punem în evidenţă o tendinţă a dezvoltării liderismului politic care constă în reducerea
probabilităţii apariţiei în condiţiile actuale a liderilor-eroi (de genul lui Napoleon I, împărat al francezilor în
anii 1804-1815, care a obţinut unanimitatea de la elita politică şi economică pînă la masele populare) şi
sporirea, în acelaşi timp, a rolului şi influenţei liderilor politici neformali, capabili să conducă o bună parte
din populaţia unei ţări şi să joace un rol important în dezvoltarea proceselor politice la nivel naţional (Andrei
Saharov, cunoscut savant sovietic şi luptător pentru drepturile omului). Aceste şi alte tendinţe în dezvoltarea
liderismului politic relevă complexitatea vieţii politice contemporane şi constituie, de fapt, un mesaj al aşa-
numitelor “limite ale liderismului politic” condiţionate de circumstanţele enunţate anterior (de principiul
separării puterilor, de procedurile democratice, de actele şi normele legislative naţionale, de pronosticarea şi
prevenirea posibilelor mari crize economico-sociale şi flageluri ale lumii contemporane etc.).
Termeni - cheie: lider, liderismul politic, tipologia liderilor, trăsături de caracter, comportament, carismă.

Întrebări de verificare:
1. Prin ce este natura şi esenţa liderismului politic în raport cu managerul?
2. Prezentaţi caracteristicile fundalentateliderului politic.
3. Care sunt funcţiile liderului politic?
4. Ce tipologii a liderismului politic cunoaşteţi?
5. Enumeraţi tendinţele actuale în dezvoltarea liderismului politic

Bibliografie:
1. Fisichella D. Ştiinţa politică. Probleme, concepte teorii. Chişinău, 2000
2. Hastings M. Abordarea ştiinţei politice. Iaşi, 2000,
3. Măgureanu V. Studii de sociologie politică. Bucureşti, 1997.
4. Popescu T. Politologie. Chişinău, 1998, p
5. Vâlsan C., ş.a. Politologie. Bucureşti, 1992, p.