UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI, CLUJ-NAPOCA

Centrul de Formare Continuă şi Învăţământ la Distanţă

Facultatea de Educaţie fizică şi sport

Specializarea: Educaţie fizică şi sportivă

Disciplina: Legislaţie şi management în E.F.S.

SUPORT DE CURS
ANUL III

Semestrul 5

Cluj – Napoca
2013
I. Informaţii generale despre curs, seminar, lucrare practică sau laborator
Codul: YEF0047
Numărul de credite: 4
Locul de desfăşurare: Amfiteatrul Facultăţii de Educaţie Fizică şi Sport
Programarea în orar a activităţilor: marţi - orele 18-20

Informaţii despre titularul de curs şi seminar

Curs
Nume, titlu ştiinţific:
Alexandru Virgil VOICU, Prof. univ. dr.
Informaţii de contact: adresa de e-mail: avoicu_ro@yahoo.com

Ore de audienţă: joi, orele 12-14

locaţia – cabinet metodic, sala 48, F.E.F.S., Cluj-Napoca
Seminar
Nume, titlu ştiinţific:
András Álmos, asis.univ. drd
Informaţii de contact: adresa de e-mail: andrasalmos@yahoo.com
Ore de audienţă: joi, orele 12-14
locaţia – cabinet metodic, sala 48, F.E.F.S., Cluj-Napoca

Pagina web a cursului: http://sport.ubbcluj.ro/ , http://sport.ubbcluj.ro/Portal_IFR/index.html

Descrierea disciplinei:

Obiectivele cursului şi disciplinei:

1. Formarea competenţelor cu privire la interpretarea şi aplicarea normelor juridice în legătură
cu activităţile de educaţie fizică şi sport;
2. Formarea deprinderii de a exploata oportunităţilor oferite de dreptul pozitiv al României
pentru un management de calitate al organizaţiilor şi activităţilor de educaţie fizică şi sport;
3. Conştientizarea cu privire la răspunderea şi responsabilitatea ce incumbă celor implicaţi în
activităţile de educaţie fizică şi sport.

Conţinutul cursului:
1. Accepţiunea noţiunii de (educaţie fizică) sport în societatea contemporană. Noţiunea de
drept. Zonele de legalitate ale sportului. Elementele structurale ale sistemului drept. Izvoarele
(interne şi internaţionale) formale ale dreptului cu adresabilitate la activităţile de educaţie
fizică, sport şi kinetoterapie. Rolul şi importanţa disciplinelor juridice în formarea lucrătorilor
din domeniul educaţiei fizice şi sportului şi importanţa factorilor legislativi în managementul
organizaţiilor şi activităţilor de educaţie fizică şi sport. Consideraţii generale asupra
fenomenului “drept”. Cunoaştere şi limbaj în ştiinţele juridice. Valorile sociale şi valori
juridice.
2. Sistemul de drept. Elementele structurale ale sistemului de drept. Izvoarele formale ale
dreptului sportului. Dreptul sportului – subramură a ştiinţei dreptului şi a ştiinţei sportului.
3. Deontologia profesională a lucrătorilor din domeniul (educaţiei fizice şi) sportului.
Instituţia răspunderii juridice şi formele acesteia. Răspunderea juridică în activităţile sportive
Răspunderea profesională. Promovarea şi garantarea drepturilor copilului în societate,
inclusiv în activităţile de educaţie fizică şi sport.

2
4. Prevenirea şi combaterea consumului ilicit de droguri. Prevenirea şi combaterii practicii
dopajului – organizaţii, cadru legislativ, măsuri sancţionatorii.
5. Structurile sportive din sistemul de educaţie fizică şi sport al României. Clasificarea
structurilor sportive din România după caracterul naturii lor juridice. Constituirea structurilor
sportive de drept public şi de drept privat. Sistemul organizaţiilor sportive internaţionale
6. Conceptul de management. Principiile managementului. Funcţiile managementului firmei –
adaptate la structurile sportive şi la structurile administraţiei publice de specialitate.
7. Finanţarea activităţilor sportive. Sponsorizarea. Voluntariatul şi cadrul său juridic.

Competenţele dobândite prin absolvirea disciplinei:

Cunoaşterea, interpretarea şi utilizarea adecvată a textelor de lege în activităţile de educaţie
fizică şi sport. Capacitatea de a identifica mijloacele juridice în vederea promovării şi
garantării drepturilor subiective ale participanţilor la activităţile de educaţie fizică şi sport.
Capacitatea de a iniţia demersuri în vederea constituirii, organizării şi funcţionării structurilor
sportive. Promovarea unui sistem de valori culturale, morale şi juridice. Valorificarea optimă
şi creativă a propriului potenţial.

Metode utilizate în predare: prelegerea şi cursul interactiv

Bibliografia obligatorie:

1. Voicu, A. V., „Curs de legislaţie, management şi marketing în educaţie fizică şi

sport”, FEFS, UBB, 2010;
2. Voicu, A. V., “Drept şi legislaţie în asistenţa socială”, Cluj-Napoca, UBB, 2009;
3. Voicu, A. V., Curs de management, marketing şi legislaşie sportivă, ANEFS
Bucureşti, 2005,
4. Voicu, A. V., “Răspunderea civilă delictuală cu privire specială la activitatea sportivă”
Editura “Lumina Lex”, Bucureşti, 1999.
5. Voicu, A. V., “Managementul organizaţiilor şi activităţii sportive”, Editura Risoprint,
Cluj-Napoca, 1998;
6. Lador, I., Voicu, A.V., “Elemente de management şi legislaţie sportivă”, Editura Inter-
tonic, Cluj-Napoca, 1996.
7. Pachetul de acte normative:
a. Constituția României
b. Legea nr. 69 din 2000 act. pana la 30 iunie 2010, privind activitățile de
educație fizică și sport din România
c. Cartea Alba privind sportul
d. H. G. nr. 141 din 23 februarie 2010 privind înființarea, organizarea și
funcționarea Autorității Naționale pentru Sport și Tineret
e. H.G. nr. 81 din 5 februarie 2010 privind organizarea și funcționarea M.E.C.T.
și Sportului
f. H.G.nr. 859 din 18 august 2010 pentru modificarea H.G.nr.81 din 2010 privind
organizarea și funcționarea M.E.C.T.S.
g. LEGE nr. 178 din 1 octombrie 2010 parteneriatului public-privat
h. O.U.G. nr. 77 din 30 iunie 2010 privind unele măsuri în domeniul tineretului şi
sportului
i. PROCEDURA din 17 iunie 2010 de închiriere a bunurilor imobile din
domeniul public al statului, aflate în administrarea Ministerului Educaţiei,
Cercetării, Tineretului şi Sportului, prin Autoritatea Naţională pentru Sport şi
Tineret

3
 j. LEGE nr. 31 din 16 noiembrie 1990 privind societăţile comerciale
k. LEGE nr. 32 din 19 mai 1994 privind sponsorizarea
l. LEGE nr. 272 din 21 iunie 2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor
copilului
m. LEGE nr. 321 din 22 noiembrie 2007 privind organizarea şi funcţionarea
cabinetelor de medicină sportivă
n. LEGEA nr. 195 din 20 aprilie 2001 voluntariatului
o. LEGE nr. 178 din 1 octombrie 2010 parteneriatului public-privat
p. REGULAMENT din 25 octombrie 2006 (*actualizat*)de organizare şi
funcţionare a Agenţiei Naţionale Anti-Doping
q. REGULAMENT din 18 februarie 2010 de organizare şi funcţionare a Comisiei
de audiere a sportivilor şi a personalului asistent al sportivilor care au încălcat
reglementările antidoping
r. REGULAMENT din 12 mai 2009 de organizare şi funcţionare a Comisiei de
apel
s. ORDIN nr. 1.069 din 19 iunie 2007 pentru aprobarea Normelor privind
suplimentele alimentare
t. ORDIN nr. 92 din 4 noiembrie 2009 privind aprobarea Listei interzise pentru
anul 2010
u. ORDIN nr. 73 din 18 februarie 2010 pentru aprobarea Regulamentului de
organizare şi funcţionare a Comisiei de audiere a sportivilor şi a personalului
asistent al sportivilor care au încălcat reglementările antidoping
v. ORDIN nr. 54 din 2 mai 2007 pentru aprobarea modelului şi conţinutului
legitimaţiei de control
w. NORME METODOLOGICE din 23 septembrie 2009 privind organizarea şi
desfăşurarea controlului doping
x. LEGE nr. 227 din 7 iunie 2006 privind prevenirea şi combaterea dopajului în
sport
y. LEGE nr. 104 din 9 mai 2008 privind prevenirea şi combaterea traficului ilicit
de substanţe cuprinse în "lista interzisă"
z. H.G. nr. 1.056 din 23 septembrie 2009 pentru aprobarea Normelor
metodologice privind organizarea şi desfăşurarea controlului doping

Materiale folosite în cadrul procesului educaţional specific disciplinei:

Calculator, video-retro-proiector, asigurate de facultate.

Modul de evaluare: Examen

EVALUAREA este formată din două componente:
Activitatea pe parcursul semestrului condiţionează prezentarea la examen şi reprezintă 50%
din nota finală, fiind evaluată prin notarea curentă în activităţile de seminar şi a referatelor
elaborate de studenţi pe baza următoarelor criterii: a. Conţinutul (corectitudinea datelor,
indicare surselor, originalitatea temei, aportul personal); b. Forma de prezentare.
Notarea răspunsurilor de la examen (50% din nota finală) – examenul se susţine în sesiunea
de examene în scris – sistem grilă.

Detalii organizatorice, gestionarea situaţiilor excepţionale:

Prezenţa la curs este facultativă. Referatele sunt rodul muncii individuale ale
studentului/studentei – nu se admit referate copiate de la alţi studenţi sau reproduceri integrale
sau parţiale din cărţi, reviste sau de pe Internet – vezi Legea dreptului de autor. Referatele vor
fi predate la termenul stabilit de cadrul didactic care conducere activitatea de seminar.

4
 Participarea la examen este condiţionată de prezenţa la cel puţin 80% din totalul seminarii şi
elaborarea a cel puţin 2 referate - evaluate cu note de trecere. Identificarea şi accesul
studenţilor în sala de examen se face exclusiv prin legitimaţia de student, vizată la zi.
Frauda la examen are ca urmare eliminarea din examen, consemnarea acesteia prin proces
verbal transmis conducerii facultăţii şi notarea cu nota 2 (doi). Contestaţiile se rezolvă prin
reanalizarea referatelor sau a lucrării de examen împreună cu studentul şi cadrul didactic
consilier de studii al anului.

Bibliografia opţională:
1. Voicu, A.V., Fildan, S., Voicu, B. I., Sports law – a legal field and a branch of the science of
law and of sports science (Romania), The International Sports Law Journal, 2009, vol. 3-4,
pp. 50-59;
2. Voicu, A.V., Litan, A., Fildan, S., Aspects concerning law enforcement in the case of violent
behaviour in sports and physical education activities (Romania), Pandektis – International
Sport Law Review, vol. 8, p. 42-52.
3. Voicu A.V., „Emphasizing juridical foundations of children’s protection against exploitation
through work/sport in a Constitutional State – Romania”, Official Journal of the International
Association of Sports Law (IASL), International Sports Law Review "Pandektis", p.p. 45-53.
4. Voicu, A. V., “Lawful and Determined Purposes Required for legal Personality of Sports
Structures in Romania” publicat în The International Sports Law Journal, Volume 1-2, pp.
124-126
5. Voicu, A. V., “The Legal Dimension of Ethics in Sports” publicată în The International
Sports Law Journal, Volume 3-4, 2005 (ISSN 1567-7559), pp. 38-42;
6. Voicu, A. V., “Code of Ethics in Romania” publicată în The International Sports Law
Journal, Volume 3-4, 2005 (ISSN 1567-7559), pp. 59-61;
7. Voicu, A. V., “Civil liability arising from breaches of sports regulations”, publicat în The
International Sports Law Journal, Volume 1-2, 2005, (ISSN 1567-7559), p. 22-25;
8. Voicu, A. V., „Limite ale dreptului de practicare a sportului din perspectiva promovării şi
garantării drepturilor copiilor”, în Revista „Ştiinţa Sportului”, CCPS, Bucureşti, mai 2004;
9. Voicu, A.V. “O posibilă abordare juridică a unor aspecte bio-etice ale comportamentului
(ne)deontologic al profesorilor şi antrenorilor de sport din România”, publicată în Jurnal
Academic Discussion Stage – Carmel College, Israel;
10. Voicu, A. V. “Consideraţii istorice asupra problematicii accidentelor sportive şi reflectarea
acestora în ordinea de drept” (“HISTORICAL CONSIDERATIONS UPON THE
ACCIDENTS IN SPORTS AND THEIR REFLECTION IN THE STATUTORY LAW”),
publicată în Jurnal Academic Discussion Stage – Carmel College, Israel, nr. 1 (noiembrie),
2000, p. 12-17;
11. Colecţia ”European Sport Management Quarterly”, 2000-2010;
12. Colecţia ”The International Sport Law Jurnal”, 2000-2010

5
 II. Suport de curs (Studiu individual)

Modulul 1: Legislaţie sportivă

a) Scopul şi obiectivele modulului
Scopul acestui modul este familiarizarea cursantului cu conceptul de legislaţie, drept.
Se vor atinge următoarele obiective:
 Definirea dreptului, fenomenului sportiv, a educaţiei fizice şi sportului
 Prezentarea sistemului de drept din România;
 Prezentarea structurii dreptului
 Prezentarea normei juridice
 Prezentarea legilor care reglementează educaţia fizică şi sportul din România

b) Schema logică a modulului

Acest modul este compus din două subcapitole: primul subcapitol are ca scop
evidenţierea conceptului de sport şi de educaţie fizică.
Al doilea subcapitol are ca scop evidenţierea importanţei unei culturi juridice generale
a persoanelor care activează în domeniul educaţiei fizice şi sportului.

c) Conţinutul informaţional detaliat

Noţiunea de sport
Pentru a aborda problematica managementului şi marketingului activităţilor de
educaţie fizică şi sport este necesar să precizăm accepţiunea termenului activitate de educaţie
fizică şi sport. Consacrarea termenului „sport” se datorează metodei sportive promovate de
şcoala engleză la începutul secolului al XIX-lea. „Educaţia sportivă” este în legătură cu
succesul sistemul sportiv promovat de Thomas Arnold prin reforma de la Rugby-School
(începută în anul 1829) adoptată de universităţi şi răspândită, la început, în întreaga societate
engleză.1 Iniţial, „sporturile s-au mărginit la jocurile şcolare din incinta colegiilor...în 1850,
Universitatea din Oxford înfiinţează primul club atletic şi este urmată după câţiva ani de cea
de la Cambridge...şaptesprezece colegii se federalizează în jurul Cambridge-ului, iar în 1855
se ţine cea dintâi adunare generală interşcolară a acestei federaţii ...în 1861, la Londra,
cluburile nautice organizează cele dintâi curse de canotaj pe Tamisa”.

6
 Accepţiunea termenului „sport” a diferit în funcţie de percepţia societăţii din etapa
istorică care a generat fenomenul.
- Larousse (1876): "Cuvântul sport poate implica trei elemente mai mult sau mai puţin
alăturate: aerul liber - pariul şi aplicarea uneia sau mai multor atitudini ale corpului. Sunt
cuprinse ca exerciţii de sport: cursele de cai - canotajul - vânătoarea - pescuitul - tirul cu arcul
- gimnastica - scrima - tirul cu pistolul sau carabina - boxul - bastonul - pescuitul - lupta - la
paume2 - cricket - călăria - patinajul - nataţia". Aşa cum se observă, definiţia nu se referă
decât la sporturile individuale, aristocratice 3;
- Larousse (1949): "Exerciţiu fizic intens fără scop utilitar imediat, practicat în ideea
de luptă, de dificultăţi naturale de surmontat, de adversari de învins, concurenţi sau echipe
adverse de întrecut, performanţe anterioare de depăşit";
- Quillet (1950): "Cuvânt care se foloseşte pentru a desemna exerciţiile care au ca
obiect, dezvoltarea forţei musculare, a agilităţii, a îndemânării (a dexterităţii) şi, mai ales când
ele se practică în aer liber şi când li se adaugă un element de emulaţie";
- Petit Robert (1980): "Activitate fizică practicată sub formă de jocuri individuale sau
colective repectând anumite reguli";
- The Concised Oxford Dictionary defineşte cuvântul sport ca o prescurtare a
cuvântului disport din "Middle English" (1200-1500), care avea diferite înţelesuri cum ar fi
"jocuri vesele, acţiuni aventuroase, distracţie".
Alte definiţii, sau numai referiri la ele, date de personalităţile vremii, pot contribui la
definirea conceptului de sport. Pentru Pierre de Coubertin sportul era "un cult voluntar şi
frecvent al efortului muscular intensiv, sprijinit pe dorinţa de progres şi putând merge până la
risc". Pierre Parlebas definea sportul ca fiind "o situaţie motrice reglementată minuţios care
organizează condiţiile de spaţiu, timp şi interacţiune în care se desfăşoară", urmând apoi să
afirme că "noi numim sport, orice situaţie motrice codificată sub formă de competiţie şi
instituţionalizată". Christian Paciello şi Catherine Louveau, în urma unor studii de sociologia
sportului, consideră că "sporturile constituie practicile sociale într-un ansamblu de alte
practici culturale".
Raymond Thomas, evocând evoluţia activităţilor sportive, vorbeşte de modele
corporale propuse care necesită o activitate fizică -la rândul lor ele se constituie în atâtea
mesaje, larg difuzate de mass-media, care îndeamnă la practică. Acelaşi autor apreciază că
ruptura între sportul de mare performanţă (care presupune o mulţime de sacrificii, implicit
celor datorate constrângerii legate de sistemul competiţional) şi cel de masă, ar explica
tendinţele spre sporturile de timp liber (les tendances vers les sports de loisir).

7
 Teremenul sport este adesea utilizat în înţeles general, neţinându-se cont de diferitele
forme de practicare şi participare. Un studiu recent, asupra unui eşantion important al
populaţiei franceze, privitor la motivaţia de a practica şi la frecvenţa participării la activităţile
sportive, a permis printre altele să se constate că marea majoritate a populaţiei intervievate se
considerau "sportivi", fapt ce denotă că există diferenţe notabile de concepţie privitoare la
imaginea sportivului. Cu toate acestea, marea masă a practicanţilor exerciţiilor fizice este în
continuă creştere. Sportul este considerat de istorici şi sociologi ca unul "din fenomenele
cheie ale epocii noastre". J. Dumazedier afirmă că "sportul este un fapt social al societăţii
moderne". Michel Bernard vorbeşte de "fenomenul sportiv" într-un articol despre sport din
Enciclopedia Universalis.
Sir Denis Follows (preşedinte al Asociaţiei Olimpice Britanice cunoscut mai ales prin
faptul că în anul 1980 s-a opus embargoului impus de Margaret Thatcher asupra participării
sportivilor britanici la Jocurile Olimpice de la Moscova) aprecia că "sportul nu ţine seama de
definiţii". Cu toate acestea va afirma mai târziu că "este necesară o reevaluare a ceea ce este
sportul şi în special ce este el în relaţie cu sănătatea şi medicina" 4. Un eminent jurist, Lord
Bryce, în Studii de istorie şi jurisprudenţă afirma că: "există concepte care sunt mai
recomandabil să le descrii decât să încerci să le defineşti, şi sportul face parte din ele".
Pornind de la această afirmaţie Prof. Sir Ludwig Guttman, în Texte sportive pentru invalizi,
descrie sportul astfel: "Orice activitate fizică ce are caracterul unui joc şi implică o luptă cu
sine sau cu alţii, sau o confruntare cu elemente naturale, este sport. Dacă aceste activităţi
implică competiţia, ele trebuie să se desfăşoare în spiritul sportivităţii. Nu poate exista sport
adevărat fără fair-play. Toate regulile trebuie respectate având în minte aceste lucruri".
Potrivit acestei definiţii, sportul include educaţie şi risc, în contextul unui autocontrol sau a
unui control indus din exterior, a căror elemente sunt esenţiale pentru maniera în care legea şi
regulile jocului trebuie aplicate sportului.

Noţiunea de educaţie fizică şi sportivă

Termenul de educaţie fizică şi sportivă îşi găseşte originea în "gimnastica" cu caracter
militar şi naţionalist al lui Friederich Ludwig Jahn (1778-1852) şi a continuatorilor săi.
Sistemul său de educaţie fizică s-a născut sub impulsul unor împrejurări politice, determinate
de nevoia de a crea mijloace de pregătire pentru lupta de eliberare a Germaniei, de sub Franţa
napoleoniană şi pentru unitatea ei, sub conducerea Prusiei. Adoptată de pedagogi, gimnastica
lui Jahn, a pătruns în învăţământ, constituindu-se un factor educativ, necesar formării şi
dezvoltării tineretului.

8
 Francezul Georges Demeny este cel care a consacrat şi a contribuit la răspândirea
termenului educaţie fizică prin lucrarea sa "Educaţia fizică în Suedia", apărută în 1892.
Oficializarea acestui termen, o identificăm într-un text din 22 dec. 19025, tot datorită
activităţii lui Demeny (director al cursului de învăţământ superior al educaţiei fizice,
organizator şi raportor al primului Congres Internaţional de Educaţie Fizică din 1990, autor al
regulamentului de gimnastică militară din 1902 etc.).
Asemănător şcolii lui Demeny, în societatea contemporană se atribuie termenului de
educaţie fizică şi sportivă două accepţiuni:
- prin prima accepţiune se înţelege cultura corpului care vizează dezvoltarea condiţiei
fizice, personalitatea, precum şi întărirea sănătăţii. Această educaţie fizică se practică în mod
individual şi voluntar;
- prin cea de a doua accepţiune se înţelege materia de învăţământ obligatorie sau
facultativă, denumită educaţie fizică, pe care o identificăm în planurile de învăţământ ale
unităţilor de învăţământ, de stat, şi particulare.

Noţiunea de activităţi fizice şi sportive

Termenul sport, este interpretat de specialişti legat de activitatea organizaţiilor
sportive, de procesul de antrenament, de competiţie, de manifestări sportive şi demonstraţii cu
astfel de caracter. În schimb, pentru majoritatea populaţiei, acest termen îşi păstrează termenul
general de practică fizică. De asemenea, termenul de educaţie fizică şi sportivă, este
interpretat ca o practică obligatorie în lumea şcolii.
Aceste distincţii se pare că nu au satisfăcut pe deplin "spiritele", astfel că un nou
concept a apărut la sfârşitul anilor 1960, tot în Franţa, şi anume cel de activităţi fizice şi
sportive (în fr. APS). Acest nou termen a început să fie uzitat, în Franţa, începând cu data de
21 aug. 1962, în urma elaborării unor instrucţiuni oficiale privitoare la aceste activităţi, şi va fi
definitiv consacrat în instrucţiunile din 1967 destinate profesorilor de educaţie fizică şi
sportivă. El este reluat în legea "Mazeud" din 29 oct. 1975, apoi în legea "Avice" din 14 iulie
1984. Acest nou concept desemnează toate practicile fizice şi sportive: educaţia fizică şi
sportivă şcolară, sportul sub toate formele sale (competiţie, destindere, timp liber, sănătate
etc.). Conceptul s-a specializat, şi se va specializa în continuare în funcţie de expresia voinţei
unei comunităţi (sportive). În prezent de pildă, se folosesc tot mai des termenii de: activităţi
fizice de expresie (în fr. APEX), activităţi fizice în natură (APPN), activităţi fizice utilitare şi
profesionale (APUP) care de fapt nu sunt legate de disciplinele sportive dar fac referinţă la
domenii artistice, profesionale sau la medii particulare.

9
 Activitatea de educaţie fizică şi sport din România
Practica sportivă, prin intermediul studenţilor români aflaţi la studiu în străinătate, prin
reprezentanţii unor societăţi comerciale străine care funcţionau în ţara noastră etc., a fost
recepţionată şi de România, impunându-se în realitatea vieţii sociale. Importanţa şi necesitatea
integrării activităţii sportive în regimul de viaţă al fiecăruia, indiferent de sex şi vârstă, cel
puţin din considerente igienice şi sociale, a fost relevată şi motivată, datorită eforturilor unor
oameni de cultură dintre care remarcăm: pe doctorul C. I. Istrati (1850-1918), medic chimist
şi om politic "care a avut o contribuţie însemnată la propăşirea educaţiei fizice şi a culturii
fizice medicale din ţara noastră"6, pe medicul igienist doctor I. Felix (1823-1905) autor,
printre altele, a lucrării Raport general asupra igienei publice (1892), pe profesorul I.
Athanasiu (1868-1926)7, pe profesorul C. Kiriţescu (1876-1965), "doctor în ştiinţe naturale,
profesor titular la catedra de istoria, teoria şi organizarea educaţiei fizice a Institutului
Superior de Educaţie Fizică, director general al învăţământului secundar (1918-1931), apoi al
celui superior", autor a mai multor lucrări printre care amintim: Educaţia fizică, parte
fundamentală a educaţiei integrale (1930), Concepţia biologică a educaţiei fizice (1931),
Palestrica, ediţia I din 1940 şi ediţia a-II-a din 1964.
Profesorul I. Athanasiu (elev al fiziologilor Pfluger, Charles Richet, colaborator al lui
Marey), fost titular al catedrei de fiziologie a Facultaţii de Ştiinţe din Bucureşti a desfăşurat
între anii 1915-1926 "o importantă activitate prin conferinţe şi studii tipărite în favoarea
educaţiei fizice, pentru a o scoate din empirism". Acesta considera că activitatea sportivă este
un domeniu ce reclamă o ştiinţă complexă ce trebuie să cuprindă “cunoştinţe serioase de
anatomie, fiziologie, mecanică, psihologie, pedagogie, economie politică, susţinute de lucrări
de laborator şi experienţe, ce permit adaptarea la mediul şi condiţiile de viaţă de la noi”.
Athanasiu a militat în primul rând pentru educaţia fizică, lăsând pe planul al doilea educaţia
fizică pedagogică (pentru şcolari), profesională (pentru muncitori), medicală, sportivă,
feminină. El considera că toate aceste activităţi trebuie să fie conduse de absolvenţii unui
învăţământ superior de cultură fizică “al cărui loc, cel mai potrivit, este la Facultatea de
Ştiinţe, în legătură cu catedra de fiziologie, secţie ce va avea cursuri ce vor fi frecventate timp
de 4 ani, iar intrarea se va face pe baza unui examen de admitere”, urmând ca instructorii
necesari sprijinirii profesorilor de educaţie fizică să fie şcolarizaţi pe durata a doi ani, din
rândul absolvenţilor de gimnaziu, pe lângă institutul cu grad universitar.

10
 Accepţiunea dată termenelor de educaţie fizică şi sport, astfel receptată de societatea
românească, o identificăm şi în actele normative care au reglementat aceste activităţi, pe care
le prezentăm în ordine cronologică: (1922) Legea "Casei culturii poporului", prin care ia fiinţă
în Bucureşti "Oficiul Naţional de Educaţie Fizică"; Legea privind statutele Federaţiunei
Societăţilor de Sport din România; Decizia Ministerului de Război nr. 871, prin care se
înfiinţează Comitetul permanent de educaţie fizică al armatei (având drept sarcină elaborarea
regulamentului, directivelor şi instrucţiunilor necesare îndrumării şi coordonării educaţiei
fizice în armată); (1923) Legea pentru Educaţie Fizică (prin care se oficializează de "jure"
I.N.E.F.-ul ale căror cursuri începuseră la sfârşitul lui noiembrie 1992, şi O.N.E.F.-ul care se
constituie "ca singur organism oficial de stat pentru educaţie fizică, funcţionând pe lângă
Ministerul Instrucţiunii Publice"); Decizia Ministerului Instrucţiunii de a înlocui (una dintre
măsurile reformei învăţământului din acel an) termenul de "gimnastică" din programe, cu cel
de "educaţie fizică", ce figura în denumirea I.N.E.F. încă de la început; (1928) Legea pentru
reforma învăţământului secundar, prin care s-a mărit la patru numărul de ore afectat
săptămânal educaţiei fizice, şi prin care termenul "gimnastică" a fost înlocuit definitiv cu cel
de "educaţie fizică" (Art. 33); (1929) Legea Educaţiei Fizice (votată de Adunarea deputaţilor
la 25 iulie şi apărută în Monitorul Oficial nr. 196/4 sept. 1929), care a instituit obligativitatea
educaţiei fizice pentru tot tineretul din instituţiile de stat şi particulare... (1930) Decretul regal
privind educaţia fizică în armată; (1940) Legea privind constituirea Organizaţiei Sportului
Românesc; (1946) Legea Educaţiei Fizice; (1967) Legea nr. 29/1967 cu privire la dezvoltarea
activităţii de educaţie fizică şi sport (republicată în Buletinul Oficial nr. 40 din 11 mai 1977);
(2000) Legea nr. 69/2000 a educaţiei fizice şi sportului, cu modificările ulterioare.
Astăzi, doctrina ştiinţei sportului din România delimitează activităţile corporale "după
orientarea obiectivelor sociale şi motivaţiilor individuale ... în cinci tipuri de activităţi care se
prezintă fiecare ca un sistem deschis, apt să primească şi să ofere componente şi strategii
celorlalte"8. În această accepţiune activităţile se clasifică în: 1. activităţile ludice, proprii vârstei
de creştere, "dar prezente şi în viaţa adulţilor, care se caracterizează prin spontaneitate,
atractivitate, libertate şi interes, şi care îndeplinesc funcţii importante de educare şi integrare
socială"; 2. activităţile agonistice, activităţi de luptă, întrecere şi care satisfac dorinţa de
afirmare a individului, oferindu-i în acelaşi timp posibilitatea raportării la altul. "Tipul major
de activităţi agonistice îl constituie sportul, care a transformat şi jocurile, ca şi alte activităţi
de tip autoformativ, în elemente de întrecere şi de spectacol". 3. activităţile gimnice, "cu
scopul realizării autoformării şi autoeducării fizice prin exerciţii sistematice şi raţionale
(gimnastică, culturism etc.), utilizate în scop pedagogic, ele constituie conţinutul de bază al

11
educaţiei fizice şcolare în cele mai multe ţări; 4. activităţile recreative, de loisir, în care
"acentul se pune în mod deosebit asupra funcţionalităţii fizice, divertisment, destindere,
odihnă activă - şi mai puţin asupra formelor pe care acestea le iau, combinând original
elementele jocului cu cele ale sportului, fără strictă reglementare competiţională";
5. activităţile compensatorii "adresate atât persoanelor cu handicap (cu disabilităţi) cât şi celor
care prin specificul profesiei au nevoie de corectare sau terapie prin mişcare".
Carta Europeană a Sportului (1992) (Art. 2, alin. 1, lit. a) defineşte sportul ca fiind
„toate formele de activităţi fizice care, prin participare organizată sau neorganizată, au ca
obiectiv exprimarea sau ameliorarea condiţiei fizice şi psihice, dezvoltarea relaţiilor sociale
sau obţinerea de rezultate în întreceri de orice nivel".
Legea nr. 69/2000 care reglementează organizarea şi functionarea sistemului naţional
de educaţie fizică şi sport în România cuprinde o definiţie aproape identică cu cea a Cartei:
prin educaţie fizică şi sport se înţeleg „toate formele de activitate fizică menite, printr-o
participare organizată sau independentă, să exprime sau să amelioreze condiţia fizică şi
confortul spiritual, să stabilească relaţii sociale civilizate şi să conducă la obţinerea de
rezultate în competiţii de orice nivel”. Termenii folosiţi în textul legii au semnificaţia stabilită
în anexa acesteia: a) bază sportivă - amenajare specifică ce cuprinde construcţii şi instalaţii
destinate activităţii de educaţie fizică şi sport; b) Registrul sportiv - document care evidenţiază
situaţia înregistrării structurilor sportului în ordine cronologică şi care are două componente:
subregistrul structurilor sportive fără personalitate juridică şi subregistrul structurilor sportive
cu personalitate juridică; c) Certificat de identitate sportivă - act oficial prin care se atestă
calitatea de structură sportivă; d) licenţă de sportiv profesionist - document care atesta
existenţa unui raport juridic determinat între un sportiv şi un club sportiv profesionist şi care
este eliberat de o federaţie sportivă natională; e) oficiali sportivi - persoanele a căror activitate
conduce la organizarea şi administrarea activităţii sportive de agrement, recreative şi
competiţionale, aflate în relaţie cu structura sportivă pe bază de contract de muncă, convenţie
civilă de prestări de servicii sau voluntariat.
Carta Albă a Sportului, izvor de drept comunitar european, intrată în vigoare în data
de 1 decembrie 2009 (data intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona), a preluat definiţia
noţiunii de sport cuprinsă în Carta Europeană a Sportului elaborată în 1992 – astfel, datorită
prevederilor Cartei Albe a Sportului, este iminentă reformarea sistemului de educaţie fizică şi
sport în sensul aquis-ului comunitar european.

12
Drept, sistem de drept

Noţiunea dreptului
Problema dreptului şi a justiţiei nu a fost inventată în mod artificial. Ea a corespuns unei
nevoi constante şi naturale ale spiritului uman. Fenomenul "drept" a fost, şi este, obiect al
preocupărilor specialiştilor în domeniu, al oamenilor de rând, al cetăţenilor, pentru că "dreptul a
avut şi are cele mai complexe interferenţe cu libertatea şi interesele omului în societatea
organizată ca stat"9. Primele reflecţii şi elaborări teoretico-explicative asupra fenomenului "drept"
au apărut încă din antichitate, mai ales, în operele şi scrierile unor filosofi, împăraţi sau jurişti ai
Greciei antice şi Romei10. Ele au fost continuate în operele filosofice şi politico-juridice ale Evului
mediu, mai cu seamă în perioada renascentistă, iluministă şi a revoluţiilor burgheze, urmând ca în
epoca modernă şi contemporană cunoaşterea dreptului să se dezvolte considerabil, "constituindu-
se complexul sistem al ştiinţelor juridice, ca o ramură distinctă a ştiinţelor socio-umaniste"11. Până
în secolul al XIX-lea când ştiinţa dreptului se va constitui ca o ramură distinctă a ştiinţelor,
explicaţia fenomenului "drept" era realizată din perspective diferite, ale filosofiei, moralei, eticii,
politicii, istoriei etc., de unde şi marea diversitate de înţelesuri şi definiţii date acestui termen.
Cuvântul “drept” este utilizat în accepţiuni diferite, de la cele de maximă generalitate,
precum fenomenele şi conceptele filosofice, care s-au conturat treptat, pornind de la ideile lui
Aristotel şi Platon sau Toma d’Aquino, înţelese în sensul de justeţe, echitate, de dreptate, până la
cele de strictă specialitate şi concreteţe (de pildă, cele care se referă la dreptul statului de a percepe
impozite, la dreptul proprietarului de a-şi însuşi fructele produse de bunul său etc.).
În prezent12, pentru a ne situa în domeniul ştiinţei juridice, noţiunea de drept trebuie
înţeleasă, în principal, prin trei mari accepţiuni şi anume:
1. Într-o primă accepţiune, prin drept înţelegem ansamblul (totalitatea) regulilor sau
normelor juridice care reglementează conduita oamenilor într-o colectivitate politiceşte
determinată, norme obligatorii, impuse prin forţa coercitivă a statului tuturor resortisanţilor săi.
În acest sens distingem, de exemplu, dreptul român de dreptul francez sau de dreptul altui
stat. De asemenea, tot în această accepţiune folosim noţiunea de drept şi atunci când vorbim de
sistemul şi de ramurile dreptului unei anumite ţări, împărţind de pildă, totalitatea normelor juridice
ale României, în norme de drept constituţional, de drept penal, de drept administrativ şi
contravenţional, de drept civil, de dreptul familiei, de dreptul mediului etc.
Normele de drept, deşi emană de la colectivitatea constituită în stat a oamenilor ca subiecţi
de drept, au o existenţă obiectivă, în sensul că “norma de drept există ca atare independent de
aplicarea ei în practică de către unul sau altul dintre subiecţii de drept supuşi reglementării ei”.

13
Acestei prime accepţiuni a noţiunii îi corespunde noţiunea de „drept obiectiv” (în limba engleză
Law) sau “pozitiv”.
2. Într-o a doua accepţiune, prin drept înţelegem o anumită “facultate (posibilitate, un
anumit prerogativ) recunoscută de dreptul obiectiv unei persoane de a adopta o anumită conduită
juridică” (de a săvârşi un act ori un fapt determinat, sau de a pretinde altei persoane îndeplinirea
unei obligaţii determinate etc.).
În acest sens ne referim de exemplu: la dreptul la nume, la dreptul de proprietate, la
dreptul la muncă, la dreptul de a dispune prin testament etc.
Întrucât, în această accepţiune, ne referim la facultatea recunoscută de dreptul obiectiv
unei persoane privite ca subiect de drept, vom folosi când este necesar, pentru a evita o posibilă
confuzie cu noţiunea de "drept obiectiv", expresia de “drept subiectiv” (în engleză Right, expresie
ce nu se referă la sensul filosofic sau psihologic al calificativului de “subiectiv”, ci la sensul lui
juridic care, ne indică apartenenţa dreptului la un anumit subiect de drept.
În acest context precizăm că, sunt des uzitate şi expresiile de "drept substanţial" sau
"drept material" şi respectiv de "drept procesual" sau "drept procedural". Prin drept substanţial
sau material înţelegem ansamblul acelor categorii juridice care au un conţinut normativ propriu-
zis, adică "normează", stabilesc conduite, fapte, acţiuni ale subiecţilor într-un raport juridic, în
timp ce prin categoria normelor juridice care cuprind în conţinutul lor proceduri, modalităţi,
mijloace prin care se aplică normele dreptului substanţial sunt exprimate termenii de "drept
procesual" sau "procedural".
3. Într-o a treia accepţiune, prin cuvântul drept înţelegem studiul sau ştiinţa dreptului13,
adică acea ramură a învăţământului şi a cercetării ştiinţifice care se ocupă de cunoaşterea
dreptului obiectiv şi drepturilor subiective, în contextul general al cunoaşterii umane. Dreptul
(dirigere, directum), scria profesorul Dimitrie Alexandresco, este ştiinţa legilor şi a regulilor date
omului spre a se cârmui în raporturile sale cu semenii săi, în aşa mod încât să nu vateme pe altul
(ars boni et aequi)14. Ştiinţa dreptului face parte din ştiinţele socio-umane. Ea are ca obiect
cercetarea, explicarea şi interpretarea ansamblului de norme juridice şi a activităţii legate de
elaborarea şi aplicarea dreptului. În acest sens vorbim de Facultatea de drept, de Cursul de drept
civil, de Cursul de dreptul familiei şi protecţia copilului, ca şi de ştiinţa dreptului (în general) sau
a dreptului civil, penal, procedural etc. (în particular).
Ţinând seama însă de distincţia făcută mai sus între normele dreptului substanţial şi a
dreptului procesual, în limbajul de specialitate juridică se consideră că prin "ştiinţa dreptului" s-ar
avea în vedere doar sfera sau categoria normelor dreptului substanţial (material) iar prin termenul
de "ştiinţe juridice" s-ar cuprinde atât ansamblul normelor dreptului material cât şi a dreptului

14
procesual, precum şi ansamblul de activităţi şi instituţii din sfera dreptului cum ar fi, de pildă,
ansamblul instituţiilor şi activităţilor legate de elaborarea şi aplicarea sau realizarea dreptului.
Rezultă că spre deosebire de termenul de „drept”, termenul „juridic” are o sferă mai largă
de cuprindere - „juridicul” fiind un fenomen complex care funcţionează obiectiv pe un fundal
social15 (reflectând socialitatea existenţei umane). În acelaşi mod trebuie înţelese, în limbaj
juridic, şi expresiile frecvent utilizate ca alternative sau sinonime, ca de pildă: normă de drept -
normă juridică; raport de drept - raport juridic; fapt sau act de drept - fapt sau act juridic,
răspundere juridică etc.

Sistemul de drept și elementele sale structurale

În teoria generală a cunoaşterii ştiinţifice a fost introdusă şi consacrată o nouă categorie,
aceea de sistem. Ea aparţine ca o achiziţie relativ recentă etapei actuale a revoluţiei ştiinţifice şi
tehnice contemporane. Pe baza ei s-a constituit o nouă ramură a ştiinţelor teoretice fundamentale
şi anume Teoria generală a sistemelor. Această teorie a fost inspirată de descoperirea şi
formularea în sfera ştiinţelor naturii, mai precis a biologiei, a existenţei, şi respectiv concepţiei
despre sistemul biologic. Prin generalizarea observaţiilor şi concluziilor stabilite în sfera
sistemelor vii, ale biologiei, s-a ajuns la descoperirea şi formularea concepţiei sau teoriei generale
a sistemelor, dezvăluindu-se prezenţa unor principii, proprietăţi şi legităţi cu caracter sistemic în
toate celelalte sfere ale existenţei - natură, societate şi gândire. Prin aceasta, cunoaşterea ştiinţifică
a dobândit o nouă perspectivă atât în ceea ce priveşte orizontul cât şi în profunzimea investigaţiei,
a posibilităţii unificării dar şi a diversificării limbajului şi a metodologiilor de cunoaştere, a
posibilităţii modelării, a constituirii şi reconstituirii modelului.
Definiţia conceptului sau a categoriei de sistem nu este general acceptată. Ca şi majoritatea
definiţiilor şi aceea a sistemului a rămas încă în sfera controverselor doctrinare sau a unghiurilor
de abordare şi formulare diferite. Astfel, categoriei de sistem i s-au atribuit mai multe definiţii.
Considerăm că este relevantă definiţia formulată de însuşi întemeietorul Teoriei generale a
sistemelor - Levi von Bertalanffy (în General System Theory, în vol. General Systems, 1956, I,
p.1) potrivit căruia "sistemele sunt complexe de elemente aflate în interacţiune". Definiţia dată de
S. L. Optner este şi ea edificatoare prin detalierea ei: "Sistemul este un ansamblu de obiecte şi un
ansamblu de relaţii între aceste obiecte şi atributele lor. Obiectele sunt parametrii sistemelor adică
datele, procesul, rezultatele, controlul prin reacţie şi constrângere. Atributele sunt proprietăţile
obiectelor. O proprietate este manifestarea exterioară a procesului din care un obiect este
cunoscut, observat sau introdus în procesul sistemului. Relaţiile sunt legăturile care conexează
obiectele şi atributele în interiorul sistemului. Ele sunt prezente în toate elementele sistemului,

15
între sistem şi subsistemele din care se compune şi între două sau mai multe subsisteme. Atunci
când anumite relaţii sunt funcţional necesare pentru celelalte relaţii, ele se numesc relaţii de prim
ordin"16. Fără să mai dezvoltăm noţiunea generală de sistem în teoria cunoaşterii, apreciem că
dreptul ca sistem nu este şi nu poate fi conceput ca o simplă transpunere mecanică a proprietăţilor
generice ale sistemului la sistemul concret al dreptului. Dacă acceptăm definiţia sistemului, iar
dacă prin drept acceptăm că se înţelege în general, ansamblul normelor juridice dintr-o societate
organizată ca stat, problema care se pune este, în esenţă, aceea de a stabili în primul rând dacă în
acest ansamblu normativ există sau nu elemente structurale, proprietăţi şi funcţii de tip sistemic.
Abordarea sistemică a dreptului este pe deplin posibilă, justificată şi benefică pentru procesul de
cunoaştere şi definire a dreptului. Aceasta, datorată faptului că dreptul, considerat ansamblul
normelor juridice, nu constituie o simplă acumulare a unui material normativ, o sumă de norme
juridice existente la un moment dat ci, apare şi există ca un sistem de reglementări juridice ale
raporturilor sociale dintr-o societate.
Caracterul sistemic al dreptului rezultă, în primul rând, din faptul că normele juridice
reglementează raporturi sociale care ele însele au un caracter sistemic, ştiut fiind că societatea
însăşi nu este o sumă de relaţii sau raporturi ci un sistem de asemenea relaţii. În consecinţă,
normele care vor reglementa asemenea raporturi, vor avea în mod virtual, implicit, un caracter
sistemic. În al doilea rând, caracterul sistemic al dreptului mai rezultă şi din conţinutul şi
caracterul ştiinţific al elaborării şi adoptării reglementărilor juridice, ştiut fiind că în acest proces
ştiinţa şi practica juridică şi politică realizează nu doar o sumă sau o cantitate de material normativ
ci, un ansamblu de norme coerente, corelative, interdependente, deci, un sistem normativ. Astfel,
caracterul sistemic al dreptului este determinat şi de substanţa cunoaşterii ştiinţifice pe care se
întemeiază elaborarea, dezvoltarea şi aplicarea dreptului. Înţelegerea dreptului ca sistem nu
trebuie să conducă la confundarea acestuia cu "tehnica legislativă" prin care se asigură
sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei, precum şi conţinutul şi forma juridică
adecvate pentru fiecare act normativ după anumite criterii logico-formale şi de cunoaştere a
acestora. Este unanim acceptată ideea că specificul sau particularitatea sistemului drept este
posibil a fi reflectată în modul cel mai adecvat în funcţie de conţinutul ştiinţific al elementelor sale
structurale - norma juridică, instituţia juridică, ramura de drept. Sistemul dreptului este rezultatul
unităţii ramurilor şi al instituţiilor dreptului – „sistemul dreptului apare ca o unitate obiectiv
determinată, pe când sistemul legislaţiei reprezintă o organizare a legislaţiei pe baza unor criterii
alese de legiuitor”

16
Norma juridică
A.Noțiune. Elementele componente ale sistemului juridic sunt în primul rând normele
juridice. Norma juridică este elementul sau structura fundamentală a oricărui sistem de drept –
este legată de sistem, „este măsura sa inerentă, derivă din schema sa şi implică funcţia pe care o
va juca sistemul ca atare - sistemul dreptului dreptului constituie generalul, în raport cu norma de
drept, care constituie individualul”. Sub aspectul tehnicii de redactare şi elaborare, norma juridică
apare ca un text concis, formulat fie sub forma unui articol, fie al unui grupaj de articole prin care
se reglementează anumite raporturi sociale sau conduite umane. Înţeleasă şi explicată din optică
sistemică, norma juridică este elementul sau structura fundamentală a sistemului drept în care se
reflectă adecvat proprietăţile generice ale structurilor sistemice17. Între norma juridică (în înţelesul
ei restrâns de "text-articol" singular) şi raportul social sau conduita reglementată printr-o
asemenea normă nu este întotdeauna un corespondent direct, în sensul că nu întotdeauna o
asemenea normă singulară poate rezolva reglementarea integrală a unui raport social complex. De
regulă, pentru conduite sau raporturi sociale mai complexe, mai bogate în conţinut şi implicaţii
sunt necesare mai multe texte-articol adică un grupaj conex şi unitar de texte normative relativ
distincte prin însăşi obiectul relativ distinct pe care îl reglementează. Normele de drept nu pot
exista în sine, rupte de viaţa materială pe care o reflectă şi la care se aplică. Ele se referă, sub
forma unor modele abstracte a conduitei pe care o pretind, la relaţiile cele mai stabile dintre
oameni, prevăzând anumite drepturi şi obligaţii în diferite situaţii concrete. La rândul lor relaţiile
sociale, interumane vizează anumite valori materiale sau spirituale. Elaborarea normelor de drept
are ca scop ocrotirea anumitor valori pe care sistemul social economic respectiv le promovează.
Nu toate valorile pot fi puse pe acelaşi plan. Se pot distinge valori ideealuri şi valori bunuri,
valorile lucrurilor şi valorile persoanelor, valori fundamentale şi valori derivate. Trecând la
realitatea socială, trebuie să admitem că - criteriile de valorizare depind de optica valorică a
membrilor societăţii. În procesul de elaborare a normelor de drept, valorizarea reprezintă o
operaţie complexă al cărei rezultat depinde de poziţia pe care se situează legiuitorul. Legiuitorul în
procesul de elaborare a normelor de drept selectează din multitudinea de relaţii sociale pe acelea
dintre ele pe care le consideră valori şi deci au nevoie de a fi protejate prin norme de drept şi, în
acelaşi timp, izolează, îngrădeşte cu ajutorul normelor de drept acele fapte sociale pe care le
consideră nonvalori. Valorizarea relaţiilor sociale din punct de vedere juridic are o mare
însemnătate în stabilirea rezultatului pe care îl urmăreşte legiuitorul prin reglementarea juridică.
Normele juridice reprezintă reguli de conduită ce sunt instituite sau sancţionate de stat, a căror
aplicare este asigurată prin conştiinţa juridică iar la nevoie prin forţa coercitivă a statului. Normele
juridice nu sunt simple indicaţii ci reprezintă dispoziţii obligatorii. Obligativitatea normelor

17
juridice asigură ordinea de drept în societate, imprimând relaţiilor sociale stabilitatea necesară.
Astfel, norma juridică urmăreşte o coordonare, o limitare reciprocă a comportamentului
oamenilor în societate. Normele orientează conduita, acţiunile indivizilor în conformitate cu
valorile acceptate de societatea respectivă, furnizând un anumit tip de motivaţie acţiunii acestora.
B.Caracterele normei juridice. Se apreciază că cele mai relevante caracteristici ale
normei juridice ar fi: caracterul prescriptiv, caracterul bilateral, caracterul general şi impersonal,
obligativitatea, posibilitatea de a se realiza numai trecând prin conştiinţa oamenilor, caracterul
volitiv, posibilitatea normei juridice de a prevedea şi reglementa apariţia, stingerea sau
modificarea unor raporturi sau efecte juridice etc. Aceste caractere sunt atribuite normei juridice
din următoarele consideraţiuni:
1. Norma juridică are un caracter prescriptiv, ea nu descrie realitatea, ci impune sau
autorizează o anumită conduită pentru destinatarii săi, o prescrie.
2. Spre deosebire de regulile moralei, care au un caracter unilateral, în sensul că ele
confruntă mai multe acţiuni posibile ale aceluiaşi subiect, norma juridică este în mod esenţial
bilaterală, punând întotdeauna în raport două subiecte. În cadrul raportului reglementat prin
norma juridică, unuia dintre subiecte i se impune o anumită obligaţie, o îndatorire, în timp ce
celuilalt i se atribuie sau recunoaşte un drept subiectiv, o posibilitate, o prerogativă corespunză-
toare.
3. Norma juridică are un caracter general şi impersonal, în sensul că ea nu corespunde
unei anumite situaţii concrete, stabilite între anumite persoane în legătură cu anumite acţiuni ale
lor, ci vizează un număr nedeterminat de cazuri. Drepturile şi obligaţiile prescrise de normă au
aplicabilitate repetată la un număr nelimitat de persoane şi pentru toate situaţiile de acelaşi gen. Ea
urmează să se aplice ori de câte ori vor fi reunite condiţiile pe care le prevede pentru a impune sau
a autoriza o anumită conduită, indiferent de câte ori se va putea aceasta realiza. Prin caracterul
general şi impersonal al normelor juridice se mai înţelege că norma de drept se constituie ca o
unitate de măsură egală pentru "toţi" subiecţii acelei conduite, chiar dacă aceştia sunt diferiţi ca
indivizi. De asemenea, caracterul general al normei juridice mai are în vedere şi următoarele:
normele juridice se aplică, în principiu, în mod repetat la un număr de cazuri de acelaşi gen;
conduita generală impusă de norma juridică urmează să fie realizată în condiţiile prescrise de
norma respectivă; prevederea acelei norme se aplică atâta timp cât norma respectivă este în
vigoare; norma juridică se aplică ori de câte ori sunt întrunite condiţiile prevăzute în ipoteza ei
(dacă aceste condiţii nu se ivesc, norma nu se aplică).
Caracterul impersonal al normei juridice, de a nu se adresa unei sau unor persoane anume
determinate constituie şi o garanţie împotriva oricărei discriminări personale pentru realizarea

18
principiului egalităţii tuturor în faţa legii. Acest principiu reprezintă chiar fundamentul
caracterului obligatoriu al normei de drept, obligaţia cetăţenilor de a se supune legii fiind
justificată tocmai de caracterul ei egal. Dar, egalitatea tuturor în faţa legii nu înseamnă
uniformizare, nu înseamnă că legea va fi aplicată în mod identic tuturor, deoarece exigenţele
principiului de justiţie impun tratarea diferită în drept a cazurilor care sunt diferite în fapt (nu se va
putea aplica de exemplu acelaşi tratament din punct de vedere juridic celui care fură pentru a nu-şi
lăsa copiii să moară de foame ca şi celui care fură pentru a-şi procura băuturi alcoolice).
Caracterul impersonal nu exclude însă existenţa unor norme juridice care să se adreseze doar
anumitor categorii de persoane: norme care privesc statutul funcţionarilor publici, asistenţilor
sociali, cadrelor didactice şi pedagogilor sociali, norme care privesc protecţia şi promovarea
drepturilor copiilor etc. Astfel, observăm că normele juridice pot avea grade diferite de
generalitate, în sensul că se adresează unor categorii mai largi sau mai restrânse de persoane. Ele
îşi păstrează însă caracterul impersonal abstract. În mod similar, normele care stabilesc anumite
competenţe, de pildă pentru Preşedintele Republicii, pentru Prim-ministrul, Procurorul General
etc. au un caracter general, deoarece ele nu au în vedere anumite persoane care ocupă aceste
funcţii, ci vizează reglementarea instituţiei respective, indiferent de persoanele care în mod
temporar exercită competenţele respective.
4. Un caracter esenţial al normelor juridice este obligativitatea lor în sensul că norma
juridică nu este o simplă recomandare, ci un comandament, un imperativ, dreptul ordonă sau
interzice, pedepseşte sau permite anumite conduite. Faptul că norma juridică are un caracter
obligatoriu nu exclude posibilitatea ca ea să lase o anumită libertate de acţiune destinatarilor săi.
Astfel, în special în materia contractelor, alături de norme care sunt obligatorii, imperative, există
şi unele la care părţile, prin voinţa lor comună se pot îndepărta. Există şi anumite norme juridice
care stabilesc principii generale sau definiţii ale unor concepte juridice, în care conduita
obligatorie nu apare în mod direct. Aşa de exemplu, în Titlul I al Constituţiei României,
Principii generale, art. 1, pct. (1) statul român este definit un „stat naţional, suveran şi
independent, unitar şi indivizibil”.
Obligativitatea normei juridice nu trebuie identificată sau redusă neapărat la exercitarea
constrângerii statale care îi garantează în ultimă instanţă aplicabilitatea. Constrângerea exercitată
prin sancţiunea prevăzută de normă constituie fără îndoială una din dimensiunile cele mai
relevante ale obligativităţii, dar o obligaţie poate fi realizată şi fără acţiunea efectivă a unei
constrângeri. Obligativitatea mai poate exprima şi faptul că norma de drept are o aplicabilitate
imediată, directă, continuă şi necondiţionată18, atâta timp cât este în vigoare şi ori de câte ori sunt
întrunite condiţiile aplicării ei.

19
 5. De asemenea, un alt caracter al normei juridice este acela că ele se pot realiza numai
trecând prin conştiinţa oamenilor. Astfel, norma juridică, deşi se adresează fiinţei umane în
general, ea produce efecte directe şi depline numai faţă de persoanele cu capacitate juridică.
Aceasta presupune în primul rând ca persoana vizată de norma juridică să dispună de
discernământ, adică de conştiinţă, raţiune şi voinţă, neafectate sau viciate de cauze independente
de persoana respectivă. Conduita umană este subordonată voinţei, iar voinţa este un fapt de
conştiinţă. Când voinţa unei persoane urmează să se concretizeze într-o anumită conduită,
persoana respectivă trece prin filtrul propriei conştiinţe fapta şi trebuie să prevadă consecinţele
săvârşirii acesteia. De aceea, răspunderea juridică pe care o prevede norma nu operează în raport
cu persoanele lipsite de discernământ, fie din cauza vârstei, fie din alte cauze care îi fac
iresponsabili pentru încălcarea normelor juridice (a se vedea art.48 şi 50 din Codul penal).
6. Normele juridice au un caracter volitiv, la originea elaborării lor găsindu-se voinţa
umană, aceasta, spre deosebire de legile naturii care au un caracter obiectiv, manifestându-se
independent de voinţa şi acţiunea oamenilor. Caracterul volitiv al normelor juridice nu înseamnă
că ele reprezintă bunul plac al legiuitorului sau că ele ar fi rezultatul arbitrariului acestuia.
Dimpotrivă, caracterul volitiv al normelor juridice exprimă faptul că ele sunt elaborate sau
consacrate de oameni investiţi cu puterea de a emite norme obligatorii, ţinând totodată seama de
existenţa şi cerinţele legilor obiective ale naturii şi societăţii, de realităţile existenţei sociale,
contribuind în acest fel la crearea unui echilibru în societate.
7. Fără să epuizăm gama caracterelor ce le sunt atribuite normelor juridice, considerăm că
în anumite situaţii, normele juridice pot să prevadă şi să reglementeze apariţia, stingerea sau
modificarea unor raporturi sau efecte juridice, care sunt consecinţa unor evenimente ce se produc
independent sau relativ independent de voinţa oamenilor cum sunt de pildă decesul, naşterea,
accidentele, calamităţile naturale, împlinirea unui termen etc. Fiind prevăzute în normele de drept,
apariţia unor asemenea evenimente vor produce efectele juridice stabilite prin normele respective.
Trebuie reţinut însă faptul că în unele din aceste situaţii realizarea efectelor juridice nu este în mod
absolut independentă de manifestarea de voinţă din partea oamenilor în producerea sau
desfăşurarea evenimentului respectiv (de exemplu accidentele, naşterea, suicidul, stabilirea
scadenţei unui termen etc.).

Instituţia juridică
Instituţiile juridice sunt grupe sau ansamble de norme juridice care au acelaşi obiect de
reglementare, o anumită categorie de relaţii sociale, şi aceleaşi funcţii.

20
 Diferit de limbajul curent, în care, termenul sau expresia de instituţie juridică are
accepţiunea de unitate sau structură de organizare socială - publică constituită în temeiul normelor
de drept şi având ca obiect desfăşurarea unor activităţi cu caracter juridic, în limbajul de
specialitate (juridic) prin instituţie juridică se înţelege, aşa cum am arătat înainte, o grupare
unitară, relativ distinctă de norme prin care se reglementează o anume categorie de raporturi
sociale sau conduite. În acest sens, putem vorbi de: "instituţia proprietăţii" care este constituită din
grupajul de norme care reglementează raporturile de proprietate; "instituţia familiei" care este
constituită din grupajul de norme care reglementează raporturile de familie; "instituţia contracte-
lor" care este constituită din grupajul de norme care reglementează relaţiile contractuale etc. De
asemenea, în aceeaşi accepţiune, în acelaşi sens trebuie înţelese şi noţiunile sau expresiile:
"instituţia pedepsei" sau "instituţia răspunderii" etc.
Se observă că unele din aceste categorii de instituţii, au o sferă mai largă în sensul că în
cadrul lor pot fi delimitate subgrupe de instituţii relativ distincte. De pildă, în instituţia proprietăţii
pot fi delimitate după anumite criterii, unele instituţii distincte ca de exemplu, după criteriul
titularului proprietăţii - instituţia proprietăţii private şi instituţia proprietăţii publice sau, după
criteriul bunurilor care fac obiectul proprietăţii - în "instituţia proprietăţii mobiliare" şi respectiv
"instituţia proprietăţii imobiliare" etc. De asemenea, "instituţia familiei" poate fi subdivizată în
instituţii precum: instituţia "căsătoriei", a "divorţului", a "adopţiei" etc. Instituţia juridică
evidenţiază conexiunea de tip sistemic a dreptului. Ea se constituie ca o componentă structurală şi
funcţională cu calitatea de subsistem în raport cu sistemul dreptului ca întreg şi ca sistem în raport
cu normele care compun instituţia juridică.

Ramura de drept
Ramura de drept este considerată ca fiind elementul de structură cu cea mai mare
relevanţă pentru definirea sistemului "drept". Într-o concepţie mai larg acceptată, ramura de drept
este constituită dintr-un ansamblu mai larg de norme şi instituţii juridice delimitate într-o entitate
structurală relativ distinctă, delimitare realizabilă în funcţie de un grupaj de criterii. Principalele
criterii de delimitare a ramurilor de drept sunt însă obiectul şi metoda reglementării.
Obiectul de reglementare al unei ramuri de drept este constituit dintr-un anumit grup de
relaţii sociale care au anumite trăsături specifice, distincte faţă de alte categorii de asemenea
relaţii. De pildă, ansamblul relaţiilor care se formează în legătură cu constituirea, repartizarea şi
utilizarea mijloacelor băneşti ale statului sunt reglementate de dreptul financiar. Dreptul familiei,
la rândul lui, reprezintă totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile personale şi

21
patrimoniale care izvorăsc din căsătorie, rudenie, adopţie şi din alte raporturi asimilate de lege,
sub unele aspecte, raporturilor de familie.
Prin metoda de reglementare se înţelege modul, calea utilizată de către normele juridice
pentru a interveni asupra relaţiilor sociale respective, modul în care a conceput legiuitorul să le
reglementeze. În acest sens, legiuitorul poate utiliza fie metoda autoritarismului prin care acea
reglementare devine imperativă (onerativă sau prohibitivă), fie metoda recomandării prin care
indică, recomandă, fără a fi obligatorie acea conduită, fie metoda autonomismului prin care acea
reglementare lasă la latitudinea subiecţilor sau părţilor să-şi aleagă conduita pe care o doresc, fie
metoda egalităţii juridice a subiectelor, fie metoda subordonării subiectelor.
Înainte de a prezenta ramurile dreptului, vom prezenta cele două mari diviziuni generale
ale dreptului şi anume "dreptul public" şi "dreptul privat". În mod tradiţional, dreptul pozitiv
(dreptul obiectiv) este divizat în două mari ramuri fundamentale: pe de o parte, dreptul public,
care reglementează raporturile dintre stat şi particulari, iar pe de altă parte dreptul privat care
reglementează raporturile dintre particulari. Fără îndoială, diviziunea aceasta nu este absolută, iar
distincţia dintre raporturile de drept public şi cele de drept privat nu este chiar atât de netă şi
tranşantă. Aceasta datorită faptului că, pe măsură ce raporturile (sociale în general şi juridice în
special) dintre oameni devin tot mai complexe, în orice raport juridic dintre particulari intervine şi
o componentă de drept public, ţinând de interesul mai mult sau mai puţin pregnant al statului de a
ţine sub control aceste raporturi (fie şi numai pentru a menţine ordinea publică şi a împiedica
instaurarea anarhiei), iar pe de altă parte, în multe dintre raporturile juridice de subordonare
statornicite între stat şi particulari intervin adesea, elemente specifice dreptului privat, în care
statul îşi pierde “privilegiul” de deţinător al puterii şi revine pe picior de egalitate cu simplul
particular (fie şi numai pentru a împiedica sau îngrădi abuzurile). Dinamica vieţii sociale a avut
drept consecinţă şi dezvoltarea dreptului public, care a absorbit domenii aparţinând anterior
dreptului privat. În acest sens, semnificativă este de exemplu transformarea dreptului comercial,
ramură a dreptului privat în "drept economic", aparţinând dreptului public, dar şi apariţia unor alte
ramuri, ca de pildă "dreptul securităţii sociale".
În afara diviziunii generale în drept public şi drept privat, o altă importantă distincţie este
aceea între dreptul intern, cuprinzând normele aplicabile în relaţiile interne în cadrul unui anumit
stat şi dreptul internaţional, cuprinzând normele aplicabile relaţiilor dintre state. Normele
aparţinând dreptului internaţional au un caracter consensual, formându-se în principal prin acordul
statelor, care sunt apoi şi destinatarii lor, sau pe cale cutumiară ca de exemplu, uzanţele
diplomatice. În afara acestui drept internaţional public există însă şi un drept internaţional privat
care este o ramură a dreptului intern a statului care reglementează situaţia juridică şi capacitatea

22
persoanelor fizice sau juridice străine, care nu au cetăţenia respectiv naţionalitatea statului
respectiv.
Sistemul dreptului include în cadrul celor două diviziuni generale (drept public şi drept
privat) ramuri de drept care grupează norme juridice după criteriile enunţate anterior. Astfel, în
cadrul dreptului public sunt cuprinse următoarele ramuri: dreptul constituţional, dreptul
administrativ, dreptul financiar, dreptul penal, dreptul procesual penal, dreptul procesual civil şi
dreptul internaţional public. În cadrul dreptului privat sunt cuprinse următoarele ramuri: dreptul
civil, dreptul familiei, dreptul comercial, dreptul muncii, dreptul internaţional privat.
Având in vederea complexitatea şi dinamica reglementărilor care se referă la instituţiile
familiei şi ale protecţiei copilului ne vom apleca, atunci când vom considera necesar, şi asupra
altor ramuri în legătură cu aceste instituţii - în principal dreptul constituţional, dreptul civil,
dreptul penal.

Izvoarele formale ale dreptului

Privitor la înţelesul termenului de izvor de drept, în limbaj juridic se face distincţia
între izvoarele materiale (sociale sau izvoare reale) ale dreptului - care reprezintă - "voinţa
clasei dominante" în societate, determinată de condiţiile materiale de existenţă socială19 - şi
izvoarele formale ale dreptului, reprezentând formele specifice în care se exprimă normele
dreptului.
În general noţiunea de izvor al dreptului este pusă în legătură cu activitatea de creare,
de elaborare a dreptului, prin care puterea de stat fie că formulează direct, nemijlocit, normele
sub forma unor acte normative numite izvoare directe sau creatoare (categorie în care au fost
incluse legea - legi, decrete, hotărâri etc. emanând de la autoritatea publică, şi obiceiul sau
cutuma creată în mod spontan în cadrul colectivităţii respective); fie că recunoaşte această
valoare unor norme create, formulate pe alte căi - precedentul judiciar şi doctrina, numite
izvoare indirecte. Distincţia trebuie însă nuanţată, deoarece fie că au fost în mod expres sau
nu recunoscute ca izvoare de drept, atât jurisprudenţa cât şi doctrina au avut şi au în
continuare un rol, deloc neglijabil de creare a unor norme juridice noi, concurând prin aceasta
autoritatea legii. Prin interpretare, elaborarea unor principii, analogii etc. "acestea contribuie
la adaptarea permanentă a dreptului, la evoluţia relaţiilor în reglementarea cărora intervine,
menţinându-i un caracter dinamic ce ar putea fi pus în pericol prin aplicarea mecanică a unor
texte considerate fixe, sacrosante".
Prin izvor formal (aspect care ne interesează în acest curs) înţelegem forma specifică
pe care o îmbracă norma juridică elaborată de un anumit factor competent al puterii. Izvoarele

23
formale pot fi clasificate după mai multe criterii: după criteriul ierarhiei organului de stat care
emite norma; după domeniul pe care îl reglementează; după ierarhia forţei juridice a actului
normativ respectiv; după procedura sau tehnica legislativă prin care este elaborată; etc.
Potrivit doctrinei, „izvoarele formale ale dreptului impuse de evoluţia de până acum a
dreptului” sunt următoarele: obiceiul juridic, practica judecătorească şi precedentul judiciar,
doctrina, contractul normativ şi actul normativ (juridic). În continuare vom aborda succind
tratarea izvoarelor formale ale dreptului din perspectiva formării culturii juridice a viitorilor
manageri din domeniul administraţiei publice şi nu în ultimul rând a diferitelor organizaţii (de
sănătate publică, asistenţă socială, cultural-sportive etc.).

Legea în sens larg (actele normative)

Totalitatea legilor, decretelor, hotărârilor şi ordonanţelor guvernului, regulamentele şi
ordinele miniştrilor şi ministerelor, deciziile şi hotărârile organelor administrative locale -
constituie tot atâtea elemente ale sistemului actelor normative juridice. Elementele actelor
normative juridice, fără a înlătura total cutuma, au devenit principala formă de exprimare a
normelor juridice. Legea, în accepţiunea ei de creaţie deliberată, conştientă, a unor organe
speciale (având astfel, un anumit caracter tehnic), supusă publicităţii, cu aplicabilitate
generală a existat din cele mai vechi timpuri. Din acele vremuri îndepărtate ni s-a transmis o
definiţie dată legii de filosoful stoic grec Crisip. Acesta a definit legea ca fiind "regina tuturor
lucrurilor divine şi umane, criteriul justului şi al injustului; iar pentru cei care sunt chemaţi de
natură la viaţa civilă, adică a cetăţii, a comunităţii îi învaţă ceea ce trebuie să facă şi le
interzice ceea ce nu trebuie să facă".

Legea în sens restrâns

În categoria legii (în sens restrâns), prin care înţelegem actele normative adoptate de
organul legislativ (Parlamentul), organ reprezentativ în societăţile democratice, constituit din
reprezentanţii aleşi de către cetăţeni, după o anumită procedură, după criteriul ierarhiei
organului de stat care emite norma, distingem următoarele forme: legile constituţionale, legile
organice, legile ordinare, codurile de legi, actele cu putere de lege din care fac parte
decretele-legi, ordonanţele guvernamentale şi unele acte internaţionale (tratate, convenţii,
acorduri etc.) ratificate de organul legislativ suprem.
Legile constituţionale - în legile constituţionale se încadrează şi legile de revizuire a
Constituţiei - art. 73 alin. (1) din Constituţia României. Deosebirea esenţială între Constituţie
şi legile constituţionale - sub aspect formal - o constituie împrejurarea că legile
constituţionale (de revizuire a Constituţiei) sunt adoptate de către Parlament, în timp ce

24
Constituţia este adoptată de Adunarea Constituantă. Constituţia României (2003):
Categorii de legi – Art. 73: (1) Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi
ordinare; (2) Legile constituţionale sînt cele de revizuire a Constituţiei; (3) Prin lege organică
se reglementează: a) sistemul electoral; organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale
Permanente; b) organizarea, funcţionarea şi finanţarea partidelor politice; c) statutul
deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a celorlalte drepturi ale acestora; d)
organizarea şi desfăşurarea referendumului; e) organizarea Guvernului şi a Consiliului
Suprem de Apărare a Ţării; f) regimul stării de mobilizare parţială sau totală a forţelor armate
şi al stării de război; g) regimul stării de asediu şi al celei de urgenţă; h) infracţiunile,
pedepsele şi regimul executării acestora; i) acordarea amnistiei sau a graţierii colective; j)
statutul funcţionarilor publici; k) contenciosul administrativ; l) organizarea şi funcţionarea
Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a
Curţii de Conturi; m) regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii; n) organizarea
generală a învăţământului; o) organizarea administraţiei locale, a teritoriului, precum şi
regimul general privind autonomia locală; p) regimul general privind raportul de muncă,
sindicatele şi protecţia socială; r) statutul minorităţilor naţionale din România; s) regimul
general al cultelor; t) celelalte domenii pentru care, în Constituţie se prevede adoptarea de legi
organice.
Constituţia sau legea fundamentală, implicit legile constituţionale, au forţa juridică
superioară tuturor celorlalte legi şi acte normative subordonate legii. Astfel, toate organele
statului - inclusiv parlamentul, şeful statului sau guvernul - sunt ţinute să respecte Constituţia
iar modificarea acesteia este posibilă numai în condiţiile şi cu procedurile stabilite de
Constituţia însăşi. TITLUL VII Revizuirea Constituţiei: Iniţiativa revizuirii – Art. 150: (1)
Revizuirea Constituţiei poate fi iniţiată de Preşedintele României la propunerea Guvernului,
de cel puţin o pătrime din numărul deputaţilor sau al senatorilor, precum şi de cel puţin
500.000 de cetăţeni cu drept de vot. (2) Cetăţenii care iniţiază revizuirea Constituţiei trebuie
să provină din cel puţin jumătate din judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judeţe sau în
municipiul Bucureşti trebuie să fie înregistrate cel puţin 20.000 de semnături în sprijinul
acestei iniţiative. Procedura de revizuire – Art. 151: (1) Proiectul sau propunerea de
revizuire trebuie adoptată de Camera Deputaţilor şi de Senat, cu o majoritate de cel puţin două
treimi din numărul membrilor fiecărei Camere. (2) Dacă prin procedura de mediere nu se
ajunge la un acord, Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, hotărăsc cu votul a cel
puţin trei pătrimi din numărul deputaţilor şi senatorilor. (3) Revizuirea este definitivă după
aprobarea ei prin referendum, organizat în cel mult 30 de zile de la data adoptării proiectului

25
sau a propunerii de revizuire. Limitele revizuirii – Art. 152: (1) Dispoziţiile prezentei
Constituţii privind caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului român,
forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul
politic şi limba oficială nu pot forma obiectul revizuirii. (2) De asemenea, nici o revizuire nu
poate fi făcută dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale
ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora. (3) Constituţia nu poate fi revizuită pe durata
stării de asediu sau a stării de urgenţă şi nici în timp de război.
Legile organice - Legile organice constituie acea categorie de legi care în anumite
sisteme juridice ocupă un loc intermediar între legile constituţionale şi cele ordinare, datorită
obiectului lor de reglementare şi a unei proceduri de adoptare diferită de a legilor ordinare.
Astfel, aşa cum reiese din prevederile art. 73, intră în categoria legilor organice acele legi care
reglementează sistemul electoral, organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale
Permanente, organizarea, funcţionarea şi finanţarea partidelor politice, organizarea şi
desfăşurarea referendumului etc. Potrivit art. 76 al Constituţiei, legile organice se adoptă cu
votul majorităţii membrilor fiecărei camere, în timp ce legile ordinare şi hotărârile se adoptă
cu votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare cameră. Constituţia României -
Adoptarea legilor şi hotărârilor – Art. 76: (1) Legile organice şi hotărârile privind
regulamentele Camerelor se adoptă cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere; (2) Legile
ordinare şi hotărârile se adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare Cameră; (3)
La cererea Guvernului sau din proprie iniţiativă, Parlamentul poate adopta proiecte de legi sau
propuneri legislative cu procedură de urgenţă, stabilită potrivit regulamentului fiecărei
Camere.
Legile ordinare - legile ordinare sunt toate celelalte legi adoptate de organul legiuitor
suprem, după procedura stabilită în Constituţie. Ele reglementează diverse domenii şi
raporturi sociale, distincte de cele pe care le reglementează Constituţia şi legile organice.
Astfel, obiectul de reglementare al legilor ordinare este constituit din acele categorii de
raporturi sociale pe care Constituţia sau legile organice le lasă în seama legiferării prin
procedura ordinară sau pe care legiuitorul le apreciază a fi "cele mai importante" şi de
competenţa sa în temeiul calităţii sale de organ legislativ suprem.
În categoria legilor ordinare se încadrează şi codurile de legi. Codurile grupează, "într-
o formă sistematizată, într-un singur corp, toate (sau cât mai multe dintre ele) reglementările
aplicabile unui anumit domeniu (indicat, de regulă, prin chiar denumirea codului) precum:
Codul civil, Codul familiei, Codul comercial, Codul vamal, Codul muncii, Codul penal,
Codul de procedură civilă, Codul de procedură penală etc. În legătură cu demersul reformator

26
al justiţiei din Romania trebuie menţionate reglementările privind mica reformă a justiţei şi
faptul că suntem în aşteparea întrării în vigoare a noilor coduri civile şi penale precum şi
codurile de procedură corespondente20.

Drepturile fundamentale ale omului

La baza ideii de drept este nevoia de a trăi în colectiv 21 – pentru aceasta este necesar
ca subiecţilor de drept, persoane fizice sau persoane juridice, să nu li se aducă îngrădiri în
exercitarea drepturilor şi libertăţilor publice - originea dreptului este socială. Drepturile
omului sunt inerente fiinţei umane, “luată în mod individual, sau ca parte a unui grup social
determinat”22. Drepturile omului sunt fundamentele naturii noastre - fără ele noi nu putem trăi
ca fiinţe umane. Lipsirea, sau negarea acestor drepturi, fac ca omul să înceteze de a mai trăi ca
o fiinţă umană – fac posibilă calea spre dezordine politică şi socială. Exercitarea, acestor
drepturi, neîngrădită poate fi realizată numai într-un sistem juridic de protecţie, garantare şi
implementare a drepturilor omului. În Preambulul Declaraţiei Universale a Drepturilor
Omului (alin. 1) se consideră că “recunoaşterea demnităţii inerente tuturor membrilor familiei
umane şi a drepturilor lor egale şi inalienabile constituie fundamentul libertăţii, dreptăţii şi
păcii în lume”.
Sunt numeroase accepţiunile date sintagmei drepturile omului. Dintre ele reţinem
următoarele: 1. “o expresie introdusă în ordinea internaţională a epocii contemporane, care
echivalează cu drepturile fundamentale ale omului - … un ansamblu de prerogative bazate pe
demnitatea persoanei umane şi a căror respectare se înţelege a fi promovată în folosul tuturor
oamenilor”23; 2. “acele prerogative conferite de dreptul intern şi recunoscute de dreptul
internaţional fiecărui individ, în raporturile sale cu colectivitatea şi cu statul, ce dau expresie
unor valori sociale fundamentale şi care au drept scop satisfacerea unor nevoi umane esenţiale
şi a unor aspiraţii legitime, în contextul economico-social, politic, cultural şi istoric al unei
anumite societăţi”24.
Drepturile omului trebuie privite în considerarea lor ca drepturi subiective. Astfel,
drepturile omului, pot fi definite ca prerogativele, facultăţile sau posibilităţile recunoscute de
dreptul obiectiv unei persoane, privite ca subiect de drept, de a adopta o anumită conduită
juridică prin care să-şi exercite drepturile patrimoniale şi extrapatrimoniale considerate într-o
anumită etapă de evoluţie a societăţii libertăţi fundamentale. Exercitarea lor, în condiţiile
societăţii contemporane, conferă persoanei calitatea de interlocutor valabil în viaţa juridică a
cetăţii - cetatea imensă care cuprinde (sau ar trebui) toate statele-părţi ale tratatele şi
convenţiilor internaţionale privitoare la drepturile şi libertăţile fundamentale ale oamenilor.

27
Fiind drepturi subiective, drepturilor omului le corespunde obligaţia corelativă a statului şi a
autorităţilor publice, a tuturor subiectelor de drept de a le respecta şi de a nu le încălca 25.
Libertăţile fundamentale ale omului sunt tot drepturi ale sale 26 – potrivit textului art. 17 al
Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, din anul 1948, “Orice persoană are dreptul la
libertatea de gândire, conştiinţă şi religioasă”. Omul este deţinătorul acestor drepturi prin
simplul fapt că este bărbat, femeie sau copil.
Este nevoie să distingem, totuşi, din totalitatea drepturile subiective categoria
drepturilor omului. Una dintre problemele principale ale filosofiei drepturilor omului – este
cea a naturii acestora. Ce reprezintă ele? Prin ce se deosebeşte un drept civil oarecare – de
pildă, dreptul la despăgubire, în caz de prejudiciu – de oricare din drepturile omului – ca de
pildă, dreptul la ocrotirea sănătății, dreptul de asociere, dreptul de petiționare, dreptul
persoanei vătămate de o autoritate publică de a obține recunoașterea dreptului pretins sau
a interesului legitim, anularea actului și repararea pagubei?27 Există între aceste drepturi o
deosebire care să ne determine a aprecia că drepturile omului sunt o categorie distinctă de
drepturi subiective? Indiscutabil că drepturile omului nu sunt nişte drepturi ca toate celelalte –
ele au o încărcătură politică, socială, emoţională care le particularizează de toate celelalte
drepturi subiective. Drepturile omului au fost obiect de luptă, de revendicări. La eforturile de
instituţionalizare ale acestora au avut un real aport forţe care au înţeles direcţia progresului
umanităţii. Paternitatea acestora este invocată de mişcări diferite - religiile monoteiste, în
special a creştinismului, masoneriei, socialismului şi liberalismului. Ele se caracterizează şi
prin aceea că sunt recunoscute într-un chip special – în principal, ele sunt consacrate prin
constituţiile statelor – calea cea mai sigură pentru recunoaşterea lor. Recunoaşterea drepturilor
omului se poate face şi prin acte internaţionale. Dacă în legislaţia statelor, părţi ale acestor
acorduri, tratate, convenţii etc., este recunoscut principiul self-executing care constă în
aplicarea directă a înţelegerilor internaţionale în legislaţia internă a statelor participante cu
prioritate faţă de legislaţia internă, drepturile respective de găsesc consacrate ipso-facto. Dacă,
însă, principiul amintit nu este cunoscut de Constituţia unui stat, participarea la convenţia sau
tratatul încheiat naşte în sarcina statului obligaţia de a consacra in legislaţia internă drepturile
omului, recunoscute de convenţia sau tratatul în chestiune.28 Problema se pune, oarecum
diferit, având în vedere intregrarea României, în Uniunea Europeană – toate acestea în
considerarea primordialităţii dreptului comunitar faţă de dreptul intern al ţărilor membre,
precum şi a consecinţelor ratificării, de toate statele membre, a Tratatului de la Lisabona
(România a ratificat Tratatul de la Lisabona prin Legea nr. 13/2008, la 4 februarie 2008,

28
promulgată prin Decret de Preşedintele României la 6 februarie 2008 şi publicată în
Monitorul Oficial nr. 107, Partea I, din 12 februarie 2008).
Accepţiunea dată noţiunilor de drepturi şi libertăţi fundamentale, de drepturi ale
omului, reflectă evoluţia societăţii în ansamblul ei. Problematica şi acţiunile în favoarea
drepturilor omului şi libertăţilor civice nu sunt numai de data recentă. În Europa, conceptul de
“drepturi ale omului” s-a impus, mai ales începând cu sec. XVIII-lea, o dată cu teoria
“contractului social” al lui Jean-Jaques Rousseau. Dar, primele enunţuri juridice asupra
drepturilor omului le întâlnim în diversele carte britanice, cum ar fi “Magna Charta
Libertatum” adoptată în Anglia (semnată de regele John la Runnymede) la 15 iunie 1215 29 -
aceasta reglementa raporturile dintre rege şi nobilii rebeli - conţinea, în formă
rudimentară, interzicerea arestării arbitrare şi principiul legalităţii, devenite
mai târziu piatra de temelie a noţiunii de domnie a legii (Rule of Law). Carta
prevedea că nimeni nu poate fi ridicat sau întemniţat decât în urma unui
proces legal corect, desfăşurat potrivit legii ţării; “Petiţia drepturilor” - “The
Petition of Rights” din 1628; “The Habeas Corpus Act” (lege pentru garantarea
inviolabilităţii persoanei votată în 1679); “Legea drepturilor” - “Bill of Rights” din 1689.
De asemenea, identificăm şi în alt areal geografic, altul decât cel britanic, enunţuri
juridice privitoare la drepturile omului, ca de pildă: declaraţiile adoptate de unele state
americane la sfârşitul sec. al XVIII-lea, ca “Bill of Rights” – “Declaraţia de independenţă a
S. U. A.” din 1776, care proclamă că “Noi considerăm adevăruri evidente prin sine, că toţi
oamenii au fost creaţi egali, că sunt înzestraţi de creatorul lor cu anumite drepturi inalienabile,
că printre acestea se numără viaţa, libertatea şi căutarea fericirii…”, precum şi “Declaraţia
Revoluţiei Franceze” din 1789 asupra drepturilor omului şi ale cetăţeanului. Drepturilor
civile şi politice enunţate în Declaraţia Drepturilor Omului şi Cetăţeanului din 1789, nu
erau numeroase. În cele 17 articole ale sale Declaraţia din 1789 se referea, mai ales, la:
dreptul la egalitate, libertatea de opinie şi gândire, libertatea credinţelor religioase, dreptul la
rezistenţă împotriva represiunii, dreptul la vot, dreptul de asociere şi întrunire, dreptul la
proprietatea particulară etc. “Conceptul în sine de drepturi ale omului a reprezentat…o
generalizare şi abstractizare a tot ceea ce gândirea umană a avut mai bun, ridicând pe trepte
noi principiile filosofice umaniste, reluând elemente din gândirea religioasă şi din năzuinţele
generale de libertate care se făcuseră cunoscute cu atâta vigoare în secolele XVII şi XVIII” 30.
Suntem nevoiţi a recunoaşte că, de-a lungul istoriei, unii oameni, unele organizaţii,
unele guverne nu au acţionat în sprijinul apărării drepturilor fundamentale ale omului, implicit
cele ale copilului – decât în momente de grea cumpănă, în timpul unor tragice evenimente

29
sau, mai precis, atunci când se efectua bilanţul acestora. Abia atunci, constrânşi, sau nu, se
punea problema răspunderii sociale, în special a răspunderii juridice, a răspunderii individuale
sau colective, a motivelor care au determinat suferinţe oamenilor fără nici un temei logic.
Gravele încălcări ale drepturile omului, petrecute înaintea şi în timpul celui de al doilea război
mondial, au impus adoptarea unui sistem de norme care să prevină cauzarea de noi suferinţe
oamenilor dar şi să asigure un sistem efectiv de protecţie a drepturilor oamenilor (care existau
deja şi erau reglementate de Liga Naţiunilor). Astfel, în cadrul Adunării Generale a Naţiunilor
Unite au fost adoptate Carta Naţiunilor Unite (1945 – San Francisco) şi Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului (10 decembrie 1948). În ansamblul lor, prevederile Cartei
O.NU. “constituie, în perioada postbelică, punctul de plecare în adoptarea şi aplicarea unor
reglementări internaţionale care definesc, prin conţinutul lor, instituţia drepturilor omului în
dreptul internaţional contemporan sau ceea ce unii numesc dreptul drepturilor omului”31.
Prin conţinutul său, Carta O. N. U. internaţionalizează drepturile omului. Ele, de acum
vor deveni “ţelul, obiectivul comunităţii internaţionale şi nu doar al reglementărilor interne al
statelor”32. Carta O. N. U. instituie obligaţia de a promova (atât în sarcina Organizaţiei
Naţiunilor Unite, cât şi în a statelor membre) “ridicarea nivelului de trai, deplina folosire a
braţelor de muncă şi condiţii de progres şi dezvoltare economică şi socială; rezolvarea
problemelor internaţionale în domeniile economic, social, al sănătăţii publice şi a altor
probleme conexe şi cooperarea internaţională în domeniile culturii şi educaţiei; respectarea
universală şi efectivă a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără
deosebire de rasă, sex, limbă, religie”.
Constituţiile statelor lumii nu procedează la o clasificare categorială a drepturilor şi
libertăţile cetăţeneşti. Între drepturile şi libertăţile omului nu distingem deosebiri în ceea ce
priveşte valoarea lor juridică. Fiecare drept sau libertate au, şi cuprind în sine, o valoare
morală. Începând cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, printre libertăţile
fundamentale ale omului, sunt promovate şi drepturile privind participarea la viaţa socială:
dreptul la libertatea gândirii, de conştiinţă şi religie (art. 18); dreptul la libertatea opiniilor şi
exprimării; libertatea de a avea opinii fără imixtiune de afară; libertatea de a căuta, de a primi
şi de a răspândi informaţii şi idei prin orice mijloace şi independent de frontierele de stat (art.
19); dreptul la libertatea de întrunire şi asociere paşnică – menţionându-se totodată că nimeni
nu poate fi silit să facă parte dintr-o asociaţie (art. 20); dreptul de a lua parte la conducerea
treburilor publice ale ţării sale, fie direct, fie prin reprezentaţi liber aleşi, dreptul de acces egal
la funcţiile publice din ţara sa (art. 21); dreptul la securitatea socială (art. 22); dreptul la
muncă, la libera alegere a muncii sale, la condiţii echitabile şi satisfăcătoare de muncă,

30
precum şi la ocrotirea împotriva şomajului (art. 23 pct. 1); dreptul la salariu egal pentru
muncă egală (art. 23 pct. 2); dreptul la o retribuire echitabilă şi satisfăcătoare care să-i asigure
atât lui, cât şi familiei sale, o existenţă conformă cu demnitatea umană şi completată, la
nevoie, prin alte mijloace de protecţie socială (art. 23 pct. 3); dreptul de a întemeia sindicate şi
de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale (art. 23 pct. 4); dreptul la odihnă şi
recreaţie, inclusiv la o limitare rezonabilă a zilei de muncă şi la concedii periodice plătite (art.
24); dreptul, oricărui om, la un nivel de trai care să-i asigure sănătatea şi bunăstarea lui şi
familiei sale, cuprinzând hrana, îmbrăcămintea, locuinţa, îngrijirea medicală, precum şi
serviciile sociale necesare - el are dreptul de asigurare în caz de şomaj, boală, invaliditate,
văduvie, bătrâneţe sau celelalte cazuri de pierdere a mijloacelor de subzistenţă, în urma
unor împrejurări independente de voinţa sa (art. 25 pct. 1); mama şi copilul au dreptul la
ajutor şi ocrotire deosebite – toţi copiii, fie că sunt născuţi în cadrul unei căsătorii, sau în
afara acesteia se bucură de aceeaşi protecţie socială (art. 25 pct. 2.); dreptul la învăţătură
(art. 26); dreptul de a lua parte în mod liber la viaţa culturală a colectivităţii (art. 27).
Corelativ, se instituie, totodată, şi îndatoririle persoanei faţă de colectivitate şi
limitele conţinutului drepturilor lor: orice persoană are îndatoriri faţă de colectivitate,
deoarece numai în cadrul acesteia este posibilă dezvoltarea liberă şi deplină a personalităţii
sale; în exercitarea drepturilor şi libertăţilor sale, fiecare om nu este supus decât numai
îngrădirilor stabilite prin lege, exclusiv în scopul de a asigura cuvenita recunoaştere şi
respectare a drepturilor şi libertăţilor altora şi ca să fie satisfăcute justele cerinţe ale moralei,
ordinii publice şi bunăstării generale într-o societate democratică; drepturile şi libertăţile nu
vor putea fi în nici un caz exercitate contrar scopurilor şi principiilor Organizaţiei Naţiunilor
Unite (art. 29); nici o dispoziţie a prezentei declaraţii nu poate fi interpretată ca implicând
pentru vreun stat, grupare sau persoană dreptul de a se deda la vreo activitate sau de săvârşi
vreun act îndreptat spre desfiinţarea unor drepturi sau libertăţi fundamentale enunţate în
prezenta declaraţie (art. 30).
Transformarea obligaţiilor de principiu a drepturilor omului, cu caracter economico-
social cuprinse în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, în obligaţii juridice precum
şi implementarea acestora din urmă s-a petrecut abia după 18 ani fiind internaţionalizate şi
instituţionalizate în Pactul Internaţional cu privire la drepturile Economice, Sociale şi
Culturale (unele măsuri de protecţie a drepturilor copiilor sunt obiect al prevederilor art. 10 şi
art. 13) – adoptat simultan cu Pactul Internaţional privind Drepturile Civile şi Politice, şi
care cuprinde alte drepturi decât drepturile civile şi politice, între care distingem şi o abordare
a problematicii drepturilor copilului (art. 23, 24). Sistemul de control internaţional privind

31
implementarea şi garantarea drepturilor economice, sociale şi culturale este diferit faţă de
sistemul de control privitor la drepturile civile şi politice. Dat fiind faptul că organele
îndrituite cu monitorizarea sistemului internaţional de control nu pot face recomandări directe
statelor cu privire la îmbunătăţirea legislaţiei ori a practicii lor cu referire la drepturile
economice, sociale sau culturale, ele fiind abilitate să facă numai recomandări cu caracter
general Adunării Generale O. N. U. – organul politic al Naţiunilor Unite, putem aprecia că
eficienţa măsurilor de implementare nu este relevantă, dar nici lipsită de sens având în vedere
că anumite instituţii specializate ale acesteia precum Organizaţia Internaţională a Muncii,
Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie Ştiinţă şi Cultură, Organizaţia Mondială a
Sănătăţii “contribuie prin activitatea lor proprie şi convenţiile internaţionale pe care le-a
adoptat sau la a căror adoptare au participat, la promovarea şi respectarea acestor categorii de
drepturi”. Activitatea (dinamica) promovării și garantării drepturilor fundamentale ale omului
este concretetizată și prin elaborarea altor acte normative cu caracter internațional, precum
Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, Carta
Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene.
Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene este formată din Preambul şi
54 de articole, grupate în şapte Capitole: Preambulul dezvoltă obiectivul Uniunii Europene
de a promova o dezvoltare echilibrată şi durabilă a Europei pe baza respectării valorilor
indivizibile şi universale ale demnităţii umane, libertăţii, egalităţii şi solidarităţii, întărind
printr-o cartă protecţia drepturilor fundamentale în spiritul evoluţiei societăţii, a progresului
social şi a dezvoltărilor ştiinţifice şi tehnologice. Titlul I Demnitatea: conţine 5 articole ce
statuează demnitatea umană dreptul la viaţă (II-2), dreptul la integritate al persoanei(II-3),
interzicerea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante (II-4),
interzicerea sclaviei şi a muncii forţate(II-5); Titlul II Libertăţile: dreptul la libertate şi la
securitate (II-6), respectarea vieţii particulare şi de familie (II-7), protecţia datelor cu caracter
personal (II-8), dreptul de căsătorie şi dreptul de întemeiere a unei familii (II-9), libertatea de
gândire, de conştiinţă şi religioasă (II-10), libertatea de exprimare şi de informare (II-11),
libertatea de întrunire şi de asociere (II-12), libertatea artelor şi ştiinţelor (II-13), dreptul la
educaţie (II-14), libertatea profesională şi dreptul la muncă (II-15), libertatea de a desfăşura o
activitate comercială (II-16), dreptul de proprietate (II-17), dreptul la azil (II-18) si protecţia
în caz de evacuare, expulzare sau extradare (II-19); Titlul III Egalitatea: egalitatea în
drepturi (II-20), nediscriminarea (II-21), diversitatea culturală, religioasă şi lingvistică (II-22),
egalitatea între bărbaţi şi femei (II-23), drepturile copilului (II-24), drepturile persoanelor în
vârstă (II-25), integrarea persoanelor cu handicap (II-26); Titlul IV Solidaritatea: dreptul

32
lucrătorilor la informare şi la consultare în cadrul întreprinderii(II-27), dreptul la negociere şi
la actiuni colective (II-28), dreptul de acces la serviciile de plasament(II-29), protecţia în
cazul concedierii nejustificate (II-30), condiţii de lucru corecte şi echitabile (II-31),
interzicerea muncii copiilor şi protecţia tinerilor la locul de muncă (II-32), viaţa de familie şi
viaţa profesională (II-33), securitatea socială şi asistenţa socială (II-34), asistenţa medicală (II-
35), accesul la serviciile de interes economic general (II-36), protecţia mediului (II-37),
protecţia consumatorilor (II-38); Titlul V Drepturile cetăţenilor: dreptul de a alege şi de a fi
ales în Parlamentul European (II-39), dreptul de a alege şi de a fi ales în cadrul alegerilor
locale (II-40), dreptul la bună administrare (II-41), dreptul de acces la documente (II-42),
Mediatorul European (II-43), dreptul de petiţie (II-44), libertatea de circulaţie şi de şedere (II-
45), protecţia diplomatică şi consulară (II-46); Titlul VI Justiţie: dreptul de a apela efectiv şi
de acces la o instanţă imparţială (II-47), prezumţia de nevinovăţie şi dreptul la apărare (II-48),
principiile legalităţii şi proporţionalităţii infracţiunilor şi pedepselor (II- 49), dreptul de a nu fi
judecat sau pedepsit penal de doua ori pentru aceeasi infracţiune (II-50); Titlul VII Dispoziţii
generale care reglementează interpretarea şi aplicarea Cartei: domeniul de aplicare (II-
51), întinderea şi interpretarea drepturilor şi principiilor (II-52), nivelul de protecţie (II-53),
interdicţia abuzului de drept (II-54).
Potrivit prevederilor art. 20 al Constituţiei României (adoptată de Adunarea
Constituantă la 21 noiembrie 1991, modificată şi completată prin Legea de revizuire a
Constituţiei României nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
758 din 29 octombrie 2003, intrată în vigoare la data publicării) cu privire la tratatele
internaţionale privind drepturile omului “Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi
libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România face parte” (alin.1);
„Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale
omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările
internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai
favorabile” (alin.2 ). Dispoziţiile art. 20 implică consecinţe majore, atât în sarcina
legiutorului – care va trebui să-şi îndeplinească obligaţia permanentă de a verifica dacă
proiectele de legi pe care le discută şi le adoptă se corelează cu tratatele internaţionale la care
România face parte, cât şi în sarcina autorităţilor publice competente a negocia, încheia şi
ratifica tratatele internaţionale ”care vor trebui să manifeste o atenție sporită în observarea
corelației dintre prevederile actului internațional și dreptul românesc, iar în situații mai
dificile de procedeele rezervelor și declarațiilor”.

33
 De asemenea, Curtea Constituțională, în calitatea sa de garant al supremației
Constituției, trebuie să manifeste o atenție sporită, mai ales când va trebui să se pronunțe
asupra constituționalității tratatelor sau altor acorduri internaționale (art. 146 lit.b, Constituția
României) cu atât mai mult cu cât, în acest caz, controlul posterior nu este posibil decât dacă
cel anterior nu fost exercitat (art. 147 alin. 3, Constituția României).
În România, conținutul unor instituții din dreptul românesc a fost regândit ca urmare a
influenței exercitată de interpretarea prevederilor constituționale în conforrmitate cu tratatele
internaționale în materia drepturilor omului. Este important de remarcat și faptul că Curtea
Constituțională a României a confirmat constituționalitatea în dreptul românesc a acțiunii prin
care cetățenii proprii se adresează unor jurisdicții internaționale pentru invocarea altor
standarde de protecție a drepturilor omului decât cele naționale și caracterul obligatoriu al
hotărârilor emise de astfel de jurisdicții.
Tribunalul de Arbitraj al Sportului (Court of Arbitration for Sport)
Desfăşurarea activităţii sportive organizate "nu se poate pretinde străină de ordinea
juridică"33. Derularea acestei activităţi, influenţează domeniile cele mai diverse ale societăţii,
fapt ce poate duce la apariţia unor litigii, începând de la cele de natură "strict sportivă" până la
conflictele de natură economică. Astfel, ideea înfiinţării unei instituţii de arbitraj specific,
consacrat soluţionării litigiilor izvorâte ca urmare a desfăşurării activităţilor sportive, a făcut
ca, în anul 1983, E.S. Juan Antonio Samaranch, preşedintele CIO să propună înfiinţarea unui
"tribunal de arbitraj, care ar opera cu un contencios direct sau indirect legat de sport". Urmare
a acestei propuneri, TAS a devenit operaţional în anul 1983. TAS are o competenţă generală
asupra tuturor diferendelor ce pot apărea în timpul şi/sau ulterior derulării unor activităţi
sportive sau conexe lor ca de pildă litigiile izvorâte din contracte de sponsorizare, contracte de
management, contracte încheiate de organizatorii competiţiilor şi spectacolelor sportive cu
societăţile de publicitate, contracte care privesc dreptul de transmisie TV, contracte de muncă,
convenţii civile etc.
TAS intervine în urma unui acord de arbitraj stabilit înainte sau după naşterea unui
litigiu; poate fi chemat să funcţioneze în primă instanţă dacă părţile, prin convenţia
arbitrajului, hotărăsc să recurgă la această instituţie. TAS are posibilitatea să soluţioneze, în
ultimă instanţă, litigiile care ar fi fost în primă instanţă în sarcina instituţiilor jurisdicţionale
ale asociaţiilor. TAS-ul instrumentează cu acte procedurale simple, precise şi elastice, astfel
concepute pentru ca hotărârile să poată fi luate şi executate în mod rapid; numai în cazul în
care diferendul de soluţionat este de natură exclusiv patrimonială, părţile vor participa la
cheltuieli de procedură, conform unui acord prealabil; absolut pentru toate celelalte cazuri,

34
intervenţia pe lângă TAS, nu implică cheltuieli pentru părţi. TAS, în exercitarea atribuţiilor
sale, este total independentă faţă de CIO. Numeroase federaţii şi asociaţii naţionale şi
internaţionale pentru a-şi rezolva în mod rapid litigiile ce pot apărea în urma derulării
activităţilor sportive şi pentru a economisi importante sume de bani, pe care tribunalele
ordinare le reclamă curent, au prevăzut în statutele lor clauza specială (compromisorie) prin
care se recunoaşte TAS ca fiind singura autoritate competentă să judece în apel hotărârile
instanţelor interne; chiar CIO a hotărât ca, în anumite cazuri, diferendurile referitoare la
Hotărârile CIO luate pe baza prevederilor Chartei olimpice, pot fi soluţionate, prin arbitraj, în
faţa Tribunalului de Arbitraj al Sportului (Charta olimpică, capitolul II, Art. 19, pct.4). TAS
aplică dreptul elveţian exceptând cazul când nu s-a convenit, altfel, în mod expres. Statutul
TAS prevede pe lângă procedura de arbitraj obişnuită şi o procedură sumară de conciliere, la
care părţile pot face apel, tribunalul putându-se implica din oficiu dacă părţile interesate nu se
opun. Problematica dreptului şi legislaţiei sportive o vom dezvolta într-o lucrare care se va
intitula „Bazele juridice ale managementului şi marketingului sportiv”. 34
d) Sumar
În cadrul acestui modul s-au realizat obiectivelor menţionate anterior.

e) Întrebări recapitulative şi teme de control:

1. Definiţi noţiunea de sport din punct de vedere legal.

2. Prezentaţi definiţia legală a noţiunii de educaţie fizică şi sport din România.
3. Caracterizaţi activitatea de educaţie fizică şi sport.
4. Prezentaţi elementele definitorii ale dreptului.
5. Ce reprezintă norma juridică.
6. Care sunt izvoarele formale ale dreptului.
7. Prezentaţi noţiunea de lege în sens larg şi sens restrâns.

f) Bibliografie modul

1
Kiriţescu, C., Palestrica, Editura Uniunii de Cultură Fizică şi Sport, Bucureşti, 1964
2
Kiriţescu, în op. cit., p. 185 şi urm., citându-l pe Jusserand (Les sports, et jeux d' exercises
dans l' ancienne france, Ed. Plon, Paris, 1901) aflăm că un englez - Robert Dallington, care a
vizitat Franţa în anul 1598, şi-a notat în memoriile cuprinse în cartea sa The view of France:
"Franţa este o ţară care practică exerciţiile fizice very immoderate...francezii au corupt pe
englezi, care îi imită în totul şi în special în pasiunea pentru exerciţiile violente..."

35
3
Raymond Barrull şi colab., Lexique du cadre institutionnel et reglementaire des Activites
Physiques et Sportives, INSEP Publications
4
Simon D. W. Paine şi colab., Medicine, Sport and the Law, Blackwell Scientific
Publications, Oxford London, 1990, în capitolul "Sport medicine and the law", Edward
Grayon
5
Bernard, J., Pocielo, C., Vigarello, D., D' apres "Itineraire d' un concept", în revista Esprit,
nr. 446, mai 1975
6
Postolache, N., Istoria sportului românesc în date, Editura Junimea, Iaşi, 1979
7
Kiriţescu, C., Palestrica, Editura U.C.F S., Bucureşti, 1964
8
Epuran, M., Modelarea conduitei sportive, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1990
9
Aceste preocupări ne sunt semnalate încă din sec. XVIII- lea î.e.n., în Codul lui Hammurabi
(regele Babilonului din acea perioadă), unde se arată că legea este destinată să asigure binele
poporului, înlăturând putinţa celui tare de a-l vătăma pe cel slab (A se vedea: Boar, Ana, op.
cit., Elemente de Teoria dreptului, Editura SERVO-SAT, Arad, 1996).
10
Hanga, V., Drept privat roman, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978,
11
Sida, A., Introducere în Teoria generală a dreptului, Universitatea Creştină "Dimitrie
Cantemir", Facultatea de Management Turistic şi Comercial, Cluj-Napoca, 1997
12
Speranţia, E., Introducere în filosofia dreptului, Cluj, 1946
13
Hanga, V, Drept privat roman, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978 şi Boboş,
G
14
Alexandresco, D., Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român, vol. I,
România Nouă, Bucureşti, 1926,
15
Popa, N., „Teoria generală a dreptului”, Ediţia 3, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2008,
16
Optner, S.L., în "L'analyse des systems et les problemes de gestion", Paris, Dumond, 1968
(traducere în volumul "Caiet documentar" - Acad. Şt. Gheorghiu, Bucureşti, 1970, nr.7
17
Djuvara, M., „Teoria generală a dreptului, Drept raţional, izvoare şi drept pozitiv”, Editura
ALL, Bucureşti, 1995
18
Popa, N. Teoria generală a dreptului, Editura Actami, Bucureşti, 1996
19
Mureşan, M., „Drept civil. Partea generală”, Ed. Cordial LEX, Cluj-Napoca, 1996
20
Legea nr. 286 din 17 iulie 2009 privind Codul penal, publicată în M.Of., Partea I, nr. 510
din 24 iulie 2009; Legea nr. 287 din 17 iulie 2009 privind Codul civil, publicat în M. Of.,
Partea I, nr. 511 din 24 iulie 2009; Legea nr. 134 din 1 iulie 2010 privind Codul de procedură
civilă, publicată în M.Of., Partea I, nr. 485 din 15 iulie 2010, data intrării in vigoare 18
ianuarie 2011; Legea nr. 135 din 1 iulie 2010 privind codul de procedură penală din 1 iulie

36
2010, publicată în M. Of., Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010, data intrării in vigoare 18 iulie
2011.
21
Voicu, A.V., Capitol din ”Curs de drept și legislație în asistență socială”, cu trimitere la
autorii citaţi în notele de subsol, Facultatea de Sociologie și Asistență socială, Universitatea
Babeş-Bolyai Cluj-Napoca, 2010.
22
Niciu, M. I., ”Drept internaţional public”, Editura SERVOSAT, Arad, 1997
23
Dictionnaire de la terminologie du droit international, Sirey, Paris, 1960.
24
Năstase, A., ”Drepturile omului, religie a sfârşitului de secol”, I. R. D. O. , Bucureşti, 1992
25
Ionescu, C., Drept constituţional şi instituţii politice. Teoria generală a instituţiilor politice,
Vol. I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997
26
Muraru, I., Drept constituţional şi instituţii politice, Vol. I, Editura Actami, Bucureşti, 1995
27
A se vedea art. 34, 40, 51, 52 ale Constituției României.
28
Zlătescu, D., V., Zlătescu-Moroianu, Irina, Repere pentru o Filosofie a drepturilor omului,
Institutul Român Pentru Drepturile Omului, Bucureşti
29
André Maurois, ”Istoria Angliei”, Vol. I, Editura Politică, Bucureşti, 1970
30
Duculescu, V., ”Protecţia juridică a drepturilor omului”, Editura LUMINA LEX,
Bucureşti, 1994
31
Niciu, M., op. cit., p. 205 cu trimitere la Moca, Gh., ”Drept internaţional public”, Bucureşti,
1993
32
Micu Doina, ”Garantarea drepturilor omului în practica Curţii Europene a Drepturilor
Omului şi în Constituţia României”, Editura ALL BECK, Bucureşti, 1998
33
Gilbert Schwar, Tribunalul de Arbitraj al Sportului, în "Primul seminar juridic. Legislaţia
Sportivă în Europa: Evoluţie şi armonizare, Moscova - 19-20 septembrie", Comitetul Olimpic
Român, C.C.P.S., Bucureşti, 1992
34
Pentru reper bibliografic a se vedea, Voicu, A. V., Răspunderea civilă delictuală cu privire
specială la activitatea sportivă, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999. Cu privire la
Tribunalul de Arbitraj al Sportului a se vedea, Nafziger, J. A. R., „Lex Sportiva”, The
International Sports Law Journal, 2004/1-2, The Hague

37
Modulul 2: Managementul organizaţiilor sportive (principii, funcţiuni,
funcţii, decizie, finanţare )
a) Scopul şi obiectivele modulului
Scopul acestui modul este familiarizarea cursantului cu conceptul de management.
Se vor atinge următoarele obiective:
 Definirea managementului
 Prezentarea principiilor de management
 Prezentarea funcţiilor managementului
 Prezentarea actului decizional
 Prezentarea formelor de finanţare a activităţilor sportive

b) Schema logică a modulului

Acest modul este compus dintr-un singur capitol care tratează tematica abordată.

c) Conţinutul informaţional detaliat

Etimologia şi definirea noţiunii de management

Din punct de vedere etimologic, actualul concept de management provine din cuvântul
latinesc "manus" (mână), în înţelesul de ceea ce se face cu mâna, adică "manevrare, pilotare".
De la "manus" până la actualul "management", din accepţiunea actuală s-a parcurs o
traiectorie destul de complexă. În italiană termenul provine de la "maneggio" cu verbul
"maneggiore", care în traducere înseamnă "a mânui" (un cal în război). Limba franceză
(impusă şi în Anglia după cucerirea normandă devenind limba oficială a acelor vremuri)
folosea cuvântul "menage", cu verbul "menager", care însemna "a folosi cu grijă, cu dibăcie, a
nu extenua puterile cuiva pentru a obţine de la el un randament maxim". În engleză a apărut
verbul "to manage" cu substantivul "management" cu sensul iniţial de "a mânui, a struni caii"
şi apoi cu sensul de a chibzui corect relaţiile cu diverse lucruri sau fiinţe în vederea obţinerii
unui rezultat corespunzător. Fără a avea o acoperire ştiinţifică, ci numai o omofonie s-a făcut
legătura psihologică şi între cuvântul "man" (bărbat) şi "management"1. În timp, termenul a
început să fie utilizat în administraţia publică, în domeniul militar şi în publicistică.
Definiri ale managementului le identificăm începând cu Frederick Taylor, unul dintre
fondatorii „managementului ştiinţific”. În lucrarea „Shop Management” (1903) defineşte
managementul „a şti exact de doresc să facă oamenii şi a-i supravegea ca ei să realizeze
aceasta pe calea cea mai bună şi mai ieftină”. H. Fayol, în lucrarea „Administration
industrielle et generale”, a elaborat o definiţie a managementului, pornind de la funcţiile de
bază ale acestuia, care şi în prezent o putem considera actuală: „a administra (a conduce)
înseamă a prevedea, a organiza, a comanda, a coordona şi a controla” 2. Consacrarea
termenului în economie s-a realizat după ce James Burnham a publicat în anul 1941 la New-
York, lucrarea "The Managerial Revolution". În literatura de specialitate, mai ales după anul
1950, când efectele economice ale aplicării principiilor de management au început să fie
recunoscute ca benefice, s-au propus mai multe definiţii care de altfel converg spre obiectiv
comun, respectiv creşterea profitului unităţii. O definiţie pe care noi o considerăm sintetică,
datorită faptului că acoperă de fapt toate activităţile dintre o unitate patronată de ceva unic,
respectiv de management, este cea elaborată de Klein Jaques, în lucrarea sa "Qu'est le
management?". În această lucrare autorul defineşte managementul - ansamblul disciplinelor,
metodelor, tehnicilor care înglobează sarcinile conducerii, gestiunii, organizării şi
administrării unităţilor economice.
Termenului management, i se mai atribuie şi alte definiţii, ca de pildă:
- "Comandamentul sau arta de a conduce o întreprindere. Managementul pune accent
pe organizare şi pe gestiunea întreprinderii regrupând în realitate ideea de conducere, ideea de
organizare şi ideea de gestiune într-o formaţie specifică ce trebuie să domine conceptele şi
activităţile economice şi să asigure funcţionarea şi dezvoltarea întreprinderii în condiţiile
obiectivelor stabilite;3
- "Mod de a conduce şi a gestiona raţional o organizaţie (întreprindere, organe publice,
asociaţii etc.), de a organiza activităţi, de a stabili scopuri şi obiective, de a construi strategii.
Utilizând mai bine oamenii, tehnologia şi resursele materiale, se va putea asigura creşterea
rentabilităţii şi eficacităţii intreprinderii. Totuşi, managementul se bazează în egală măsură pe
inovaţii, creativitate şi responsabilitate; el se străduie să facă convergente interesele personale
cu interesul general. Dacă nu va putea niciodată, din cauza aspectului uman, să atingă rigoarea
unei ştiinţe exacte el poate totuşi să fie apropiat de ştiinţele sociale. El este de asemenea o
artă. Arta include noţiunea de îndemânare în obţinerea unui rezultat; Aceasta este deosebit de
important în management, a aduce oamenii de a da tot ce pot mai bun, face parte din arta
managementului..."4.
În lucrările de management nord-americane "cele mai răspândite sunt definiţiile de
ordin pragmatic ale managementului, de pe poziţia managerului"5. De exemplu, Reece şi O'
Grady definesc managementul ca fiind "procesul de coordonare a resurselor umane,
informaţionale, financiare şi fizice în vederea realizării scopurilor organizaţiei". Longenecker

39
şi Pringle definesc managementul ca fiind "procesul de obţinere şi combinare a resurselor
umane, financiare şi fizice în vederea îndeplinirii scopului primar al organizaţiei - obţinerea
de produse şi servicii dorite de un anumit segment al societăţii". Managementului i s-au dat şi
alte accepţiuni, printre care şi aceea de artă, ştiinţă. De pildă, în cunoscuta publicaţie franceză
Larousse, managementul este definit ca “ştiinţa tehnicilor de conducere a întreprinderii”, iar
profesorii ruşi Popova şi Krasnopoiasa consideră că ştiinţa managementului se ocupă de
„legile conducerii generale şi de legile sintetice ale componentelor sale”.
Specialiştii din domeiul comportamentului organizaţional definesc managementul ca
fiind „arta de a lucra cu şi prin alţii pentru a atinge obiectivele organizaţiei în condiţii de
eficacitate, eficienţă şi etică” (Kreitner K., Kinicki, M., 1999) – „arta de a face ca lucrurile să
se realizeze în organizaţii; managerii procură, alocă şi utilizează resurse fizice şi umane
pentru a atinge scopuri; arta de a face lucrurile ca să se realizeze în organizaţii prin
intermediul celorlalţi”.
Pornind de la rolul şi importanţa managementului, Peter Drucker prezintă
(managementul) ca pe un eveniment esenţial al istoriei sociale care:
● va rămâne atât timp cât va supravieţui civilizaţia însăşi;
● exprimă convingerile esenţiale ale societăţii moderne;
● are sarcină să facă productive resursele (se ocupă în primul rând de inp-uri: resurse
materiale, potenţialul uman, tehnologii);
● nu se adaptează pur şi simplu la forţele pieţei ci le creează prin propria acţiune.
Astfel, Peter Drucker defineşte managementul „o sumă de principii, puţine dar
importante şi anume:
● managementul se referă la oameni: aceştia trebuie să lucreze eficient, fapt ce
determină modalităţile de organizare şi coducere;
● managementul este strâns legat de cultură: conţinutul muncii manageriale este
acelaşi în diferite ţări indiferent de nivelul de dezvoltare, dar pentru a construi un sistem de
management eficient trebuie găsite şi identificate elelementele tradiţiei, istoriei şi culturii. De
pildă: succesul japonez s-a bazat şi pe asimilarea conceptelor de management aduse din
străinătate;
● în fiecare firmă întregul personal trebuie să-şi asume angajamentul de respectare a
obiectivelor şi valorilor comune: sarcina managementului este să analizeze, stabilească şi să
exemplifice aceste obiective, valori şi cauze;
● managementul trebuie să asigure fiecărui angajat capacitatea de creştere şi
dezvoltare pe măsură ce se produc schimbări ale nevoilor şi perspectivelor: formarea şi

40
dezvoltarea trebuie implementate la toate nivelurile şi nu trebuie niciodată întrerupte. O
organizaţie instruieşte şi se instruieşte în acelaşi timp;
● nici volumul produselor şi serviciilor, nici „rezultatul final” nu pot reflecta singure
performanţele managementului şi ale organizaţiei: performanţa trebuie să devină o parte
integrantă a organizaţiei şi amanagementului, ea trebuie măsurată, estimată, evaluată şi
permanent îmbunătăţită;
● rezultatele există numai în afara firmei: de exemplu rezultatele unei firme sunt
numai în legătură cu clienţii satisfăcuţi – în interiorul firmei nu există decât costuri.
Astfel, în concepţia lui Petre Drucker – managementul nu este o creaţie a economiei,
este însă un creator care stăpâneşte circumstanţele economice şi le modifică prin acţiune
conştientă; sănătatea economică depinde de performanţele managementului, cu toate acestea
managementul este cea mai puţin înţeleasă dintre instituţiile noastre esenţiale.
Din analiza acestor definiţii rezultă că, conţinutul atribuit ştiinţei managementului
întreprinderii diferă de la autor la autor, fiecare concepându-şi definiţia doar după unele
elemente care constituie de fapt obiectul acestei ştiinţe. Definiţii, care după părerea noastră,
definesc managementul firmei în complexitatea lui le identificăm şi în literatura noastră de
specialitate. Eminenţi autori de literatură de specialitate din Bucureşti apreciază că
“managementul firmelor rezidă în studierea proceselor şi relaţiilor de management din cadrul
lor, în vederea descoperirii legităţilor şi principiilor care le guvernează, a conceperii de noi
sisteme, metode, tehnici şi modaliţi de conducere de natură să asigure obţinerea şi creşterea
competitivităţii”. Şcoala clujeană (din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca)
afirmă că managementul firmei are ca scop studierea proceselor şi relaţiilor de management
din cadrul ei, conceperea de noi sisteme, metode, tehnici şi instrumente de management în
vederea realizării obiectivelor acesteia, în condiţii de eficacitate şi eficienţă.
Din definirea acestui concept reiese că putem localiza managementul, în principal, în
sfera ştiinţelor economice. El are ca obiectiv general studiul fenomenelor şi proceselor
economice, atât sub aspect social, economic, juridic, psihologic, tehnico-material etc.
Managementul vizează maximizarea profitului cu un efort material şi uman cât mai redus.
Explicarea "stricto sensu" este posibilă numai prin abordarea sistemică a unităţilor
economice. Dacă acceptăm, pentru a defini, conceptul de sistem, faptul că un sistem este pe
de o parte o abstractizare a gândirii umane iar pe de altă parte o entitate la care forţele interne
ce o menţin sunt mai puternice decât forţele externe ce încearcă să o destrame, putem
considera drept sisteme o mulţime de unităţi din societate (o întreprindere, o unitate
comercială, un complex turistic, o unitate administrativ-teritorială, o grupă de studenţi, o

41
şcoală, o lecţie de educaţie fizică, o facultate, un club sportiv, o asociaţie sportivă etc.). Fără a
intra în detalii cu privire la sistemele închise (în general cele biologice şi tehnice) şi cele
deschise, este evident că sistemele economice şi sociale sunt deschise şi caracterizate prin trei
elemente de bază: variabilele de intrare, stările sistemului şi variabilele de ieşire.

Caracterele managementului firmei

Managementul firmei, dat fiind poziţia lui în cadrul ştiinţei managementului, este
considerat că are două caractere. În primul rând, este o disciplină economică de sinteză,
caracter care decurge din rolul său de creştere a eficienţei economice, din optica economică în
care abordează problemele cu care este confruntată, din ponderea apreciabilă pe care
conceptele şi metodele economice o au în cadrul său, din natura economică a firmelor asupra
cărora se exercită, precum şi din faptul că preia o serie de categorii economice, şi metode ale
altor numeroase discipline din acest domeniu: economie politică, analiză economică,
organizare, marketing, aprovizionare tehnico-materială, finanţare şi altele. În al doilea rând,
managementul firmei are un caracter multidisciplinar, determinat de integrarea în cadrul său
a numeroase categorii şi metode din mai multe ramuri ale ştiinţei, precum: matematica,
sociologia, psihologia, statistica, dreptul etc. şi pe care le foloseşte într-o manieră specifică,
reflectare a particularităţilor relaţiilor de management. Fundamentarea ştiinţei
managementului se face pe o concepţie sistemică, posibil de realizat în condiţiile dezvoltării
rapide a numeroase ştiinţe, ce abordează din variate puncte de vedere sistemele ce formează
obiectul managementului, inclusiv firma.

Procesele de management
Este importantă definirea noţiunii de proces managerial – pentru că acesta
caracterizează sistemul managerial în „mod complet şi complex” - Procesul managerial
reprezintă un ansamblu de intervenţii prin care managerul prevede, organizează, coordonează,
ia decizii şi controlează activitatea salariaţilor şi/sau a voluntarilor, după caz. Procesul de
management cuprinde totalitatea activităţilor şi fazelor prin care se determină obiectivele
firmei şi ale subsistemelor acesteia, resursele fizice, umane, financiare, informaţionale şi
procesele necesare realizării lor, modul de integrare şi control a muncii personalului.
În orice sistem uman, inclusiv organizaţia (firma) sportivă, ansamblul proceselor de
muncă se pot diviza în două categorii principale: procese de execuţie şi procese de
management.

42
 Procesele de execuţie din firmă se caracterizează prin faptul că forţa de muncă fie că
acţionează nemijlocit asupra obiectelor muncii prin intermediul mijloacelor de muncă, fie în
mod indirect, cu ajutorul unor categorii speciale de mijloace de muncă, asigură un ansamblu
de produse şi servicii corespunzătoare naturii proceselor de muncă implicate şi obiectivelor
previzionate.
Procesele de management în firmă, spre deosebire de procesele de execuţie, se
caracterizează în principal prin aceea că o parte din forţa de muncă acţionează asupra
celeilalte părţi, a majorităţii resurselor umane, în vederea realizării unei eficienţe cât mai
ridicate, având un caracter preponderent multilateral. În cadrul proceselor de management se
delimitează mai multe componente principale cărora le corespund funcţiile sau atributele
conducerii - previziunea, organizarea, coordonarea, antrenarea şi control-evaluarea. Acestea
alcătuiesc conţinutul procesului tipic de management aplicabile în toate sistemele social-
economice, inclusiv în firme, indiferent de caracteristicile lor. Procesul tipic de management
se poate restructura, în funcţie de modul în care sunt concepute şi exercitate atributele sale, în
trei faze sau etape principale:
1. Faza previzională este caracterizată prin preponderenţa previziunii şi se bazează pe
anticiparea de modalităţi, metode, soluţii etc., organizatorice, motivaţionale şi de evaluare
superioare, corespunzător evoluţiei predeterminate a firmei respective. În această fază se
stabilesc obiectivele firmei (organizaţia sportivă), deciziile strategice şi tactice fiind prioritare.
Acestei faze îi corespunde managementul de tip previzional (cu caracter anticipativ).
2. Faza de operaţionalizare este caracterizată prin preponderenţa organizării,
coordonării personalului angajat la realizarea cotidiană a obiectivelor în planurile şi
prognozele firmei. Acestei faze îi corespunde managementul operativ, în care predomină
adoptarea şi implementarea de decizii curente care se referă în principal la activitatea de
producţie sau de prestări servicii, după caz.
3. Faza de evaluare şi interpretare a rezultatelor se caracterizează prin preponderenţa
exercitării funcţiei de evaluare-control, raportate la obiectivele şi criteriile stabilite în prima
fază. Acestei faze îi corespunde managementul postoperativ, constatativ, prin care se încheie
un ciclu managerial şi se pregătesc condiţiile pentru reluarea următorului (ciclu).
Între cele trei faze ale managementului firmei există o strânsă interdependenţă.
Acestea sunt greu de disociat, urmare a unităţii şi complexităţii procesului de conducere.

Relaţiile de management

43
 Relaţia de management reprezintă aşa cum am arătat, al doilea element cuprins în
definiţia ştiinţei managementului. Prin relaţii de management se înţeleg raporturile care se
stabilesc între componenţii unei firme şi între aceştia şi componenţii altor sisteme, în
procesele previzionării, organizării, coordonării, antrenării şi control-evaluării activităţilor
firmei.
Relaţiile de management în cadrul firmelor sunt condiţionate, determinate, de factorii:
social-economici, tehnico-materiali, umani. Relaţiile de management reprezintă raporturi ce
se stabilesc între componenetele unei firme şi între acestea şi componentele altor sisteme în
procesele de previzune, organizare, coordonare, antrenare şi control.
Determinarea social-economică constă în dependenţa relaţiilor de management, de
forma publică sau privată a proprietăţii asupra mijloacelor de producţie, precum şi de natura
relaţiilor de producţie.
Determinarea tehnico-materială constă în dependenţa trăsăturilor managementului de
caracteristicile obiectelor muncii şi mijloacelor de muncă ale firmei. Această determinare a
relaţiilor de management reprezintă de fapt criteriul divizării managementului firmei în
funcţie de obiectul de activitate pe care îl are sau în funcţie de clasa de activităţi.
Determinarea umană constă în faptul că relaţiile de management sunt influenţate şi de
“componenţa colectivităţii fiecărei firme şi cultura sa organizaţională”. Această determinare
reprezintă o recunoaştere a rolului pe care resursele umane, în ansamblul lor, îl deţin în
managementul firmei cât şi a activităţilor lor.
"Materiile prime" prin care se fundamentează fazele şi funcţiile proceselor de
management sunt informaţia şi oamenii. Factorul uman este abordat în management în "dubla
ipostază de resursă a managementului şi de aspectul uman, informaţional. Aceasta serveşte la
elaborarea deciziilor - principalul instrument de management - prin care se manifestă în
modul cel mai pregnant specificitatea proceselor de management", şi de a căror calitate
depinde sensibil eficacitatea managementului organizaţiei.

Principiile managementului
Principiile sistemului de management exprimă "nivelul de dezvoltare al ştiinţei
managementului şi fundamentele teoretice preconizate pentru modelarea de ansamblu a
sistemelor de management ale firmelor, alcătuind împreună un sistem a cărui cunoaştere şi
implicare este indispensabilă pentru toţi managerii şi pentru personalul de specialitate
implicat în managementul activităţilor agenţilor economici".

44
 În funcţie de sfera de cuprindere a proceselor de management şi a ansamblului
activităţilor care alcătuiesc întreprinderile, principiile sunt următoarele: 1. principiul asigurării
concordanţei dintre parametrii sistemului de management al firmei şi caracteristicile sale
principale şi ale mediului ambiant; 2. principiul managementului participativ; 3. principiul
motivării tuturor factorilor implicaţi în activităţile firmei; 4. principiul eficienţei.

Principiul asigurării concordanţei dintre parametrii sistemului de management al

firmei şi caracteristicile sale principale şi ale mediului ambiant
Acest principiu rezultă din dinamismul dezvoltării economice, tehnologice, ştiinţifice,
culturale, sportive etc., care face ca variabilele de management atât cele endogene cât şi cele
exogene organizaţiilor să îşi modifice parametrii, fapt ce la rândul lui va determina schimbări
atât în relaţiile de management cât şi în conţinutul procesului de management. Astfel,
"funcţionalitatea şi competitivitatea firmei implică o permanentă corelare, perfecţionare,
adaptare a sistemului de management la situaţia efectiv existentă în cadrul său şi în contextul
socio-economic în care-şi desfăşoară activităţile", pentru că apariţia de necorelări, în special
generate de rămânerea în urmă a parametrilor sistemului de management, generează
disfuncţionalităţi şi, implicit, ineficienţă. Prevenirea unor astfel de necorelări impune un
permanent efort previzional, anticipativ.

Principiul managementului participativ

Principiul managementului participativ determină ca "exercitarea celor mai importante
şi complexe procese şi relaţii de management în cadrul firmei este necesar să se bazeze pe
implicarea unor grupe de manageri, specialişti şi reprezentanţi ai proprietarilor". Este demn de
remarcat faptul că în firmele competitive din ţările dezvoltate este "tendinţa de a include în
organismele manageriale participative reprezentanţi ai principalilor stakeholders (beneficiari
ai activităţilor acestora). Stakeholders sunt persoane şi grupuri de persoane care pot influenţa
şi la rândul lor sunt influenţaţi de rezultatele activităţii unei firme, având pretenţii faţă de
nivelul acestor rezultate, ceea ce face ca firma să aibă relaţii de dependenţă cu stakeholders,
cu toate că firma nu este egal dependentă faţă de toţi stakeholders, adică nu toţi au acelaşi
nivel de influenţă. Cu cât este mai critică şi mai valoroasă participarea unui stakeholder, cu
atât este mai mare dependenţa firmei faţă de acesta, ceea ce înseamnă o influenţă potenţială
mai mare asupra deciziilor şi acţiunilor firmei. Există mai multe grupuri de stakeholders, şi
anume: stakeholders de pe piaţa de capital, adică acţionarii şi creditorii firmei; stakeholders de

45
pe piaţa produselor, adică consumatorii şi furnizorii; stakeholders de la nivelul firmei, adică
angajaţii şi managerii de pe diferitele nivele de management.

Principiul motivării tuturor factorilor implicaţi în activităţile firmei

Motivarea, activitatea specifică a funcţiei de antrenare, ca principiu de management al
firmei, implică necesitatea stabilirii şi utilizării stimulentelor materiale şi morale de către
factorii decizionali astfel încât să asigure o împlinire armonioasă a intereselor tuturor părţilor
implicate. Motivarea, corect evaluată (nici supra şi nici subevaluată), a factorilor implicaţi în
activităţile firmei, a categoriilor de interese, necesită adoptarea unor modalităţi de împărţire a
profitului, de constituire şi utilizare a diferitelor categorii de fonduri din profituri, de
salarizare a personalului, de sancţionare (dacă este cazul), de stabilire a mărimii şi repartiţiei
dividendelor, comisioanelor, premiilor etc., la nivelul componenţilor compartimentelor,
managerilor firmei, acţionarilor, furnizorilor, clienţilor (beneficiari ai produselor sau
serviciilor).

Principiul eficienţei
"Dimensionarea, structurarea şi combinarea tuturor proceselor şi relaţiilor
manageriale şi este necesar să aibă în vedere maximizarea efectelor economico-sociale
cuantificabile şi necuantificabile ale firmei, în vederea asigurării unei competitivităţi ridicate".
De fapt, funcţionarea eficientă a organizaţiei este însăşi raţiunea pentru care a fost înfiinţată.
Aplicarea acestui principiu implică utilizarea unui instrumentar modern de concepte şi
metode, în primul rând de management, în cadrul creat de sistemul economico-legislativ.

Funcţiile managementului

Trăsăturile funcţiilor managementului

Procesul de management este caracterizat prin dinamism şi complexitate. El cuprinde
acţiuni specifice managerului la diferitele nivele ierarhice unde îşi desfăşoară activitatea.
Aceste acţiuni sunt grupate pe domenii, o primă grupare fiind făcută (în 1916) de Henry
Fayol, care aprecia că activitatea „administrativă” sau de conducere poate fi definită prin cinci
infinitive6: a prevedea, a organiza, a comanda, a coordona şi a controla. Funcţiile conducerii
se definesc ca eforturi de gândire şi acţiune raţională, specifice activităţii de conducere, care
declanşează un ciclu logic de descifrare a evenimentelor viitoare.

46
 În lucrarea de faţă, vom aborda puţin diferit această clasificare – H. Fayol, însuşi, a
precizat că principiile managementului nu trebuie rigid formulate, iar numărul lor nu trebuie
limitat, acestea putând fi schimbate de la etapă la alta.
Din punctul de vedere al lui H. Fayol funcţiile managementului firmei au următoarele
trăsături:
1) Activităţile desfăşurate ce alcătuiesc conţinutul lor sunt specifice, în ansamblul lor,
numai managerilor, ele fiind elementul esenţial ce le diferenţiază de cadrele de execuţie. În
această delimitare trebuie avut în vedere faptul că orice conducător este în acelaşi timp şi
executant, şi că în activitatea oricărui executant, chiar la baza piramidei ierarhice se găsesc şi
elemente ce se înscriu în sfera conducerii, în sensul că orice executant îşi poate stabili un
program al acţiunilor viitoare şi-şi poate autocontrola realizarea sarcinilor.
2) Funcţiile managementului au un caracter general, deoarece se exercită în toate
organizaţiile, indiferent de profilul şi dimensiunea lor şi la toate nivelurile ierarhice din cadrul
acestora.
3) Funcţiile managementului au un conţinut detaliat, şi forme de manifestare diferite,
în raport cu nivelul la care se exercită efectiv.
4) Funcţiile managementului au o pondere diferită pe scările ierarhice ale unităţii, în
sensul că la nivelul superior se realizează cu precădere prevederea şi organizarea iar la
nivelele inferioare, antrenarea şi coordonarea.
5) Funcţiile managementului confirmă caracterul de ştiinţă şi artă prin modul de
manifestare şi metodele folosite. Prevederea, organizarea şi, parţial, controlul se bazează pe
metode ştiinţifice, iar comanda, coordonarea şi unele activităţi de control se bazează pe
caracterul, intuiţia, experienţa, şi calităţile umane, respectiv pe arta conducerii;
6) Funcţile managementului permit şi chiar impun abordarea sistemică a procesului de
management, o intercondiţionare şi în final o reglare şi o autoreglare.

Funcţia de prevedere (planificare, previziune)

Această funcţie este unanim recunoscută ca fiind o funcţie de bază a conducerii, un
element esenţial al conducerii ştiinţifice care permite prefigurarea dezvoltării viitoare a
organizaţiei - conţine activităţi ce se întreprind în prezent pentru a avea rezultate în viitor. În
raport cu realizarea obiectivelor propuse, se vor manifesta şi celelalte funcţii ale
managementului. Manifestarea corespunzătoare a funcţiei de prevedere este incompatibilă cu
stilul de conducere bazat pe decizii de ultim moment şi mai ales pe decizii intuitive.
Planificarea, chiar dacă vizează un orizont mai îndepărtat, este o consecinţă naturală a stilului

47
de conducere bazat pe siguranţă în analiza viitorului, pe studiul alternativelor, pe grijă,
conştiinciozitate.
Exercitarea funcţiei de prevedere-planificare se concretizează printr-un ansamblu de
eforturi de gândire şi acţiune ale conducerii realizate în vederea identificării anticipate a
problemelor cu care se vor confrunta în viitor colectivele de muncă, de a pregătii soluţii şi de
a face posibilă corectarea acţiunii pe măsura desfăşurării şi realizării acesteia. Această funcţie
a managementului poate fi definită ca ansamblul proceselor de muncă prin intermediul căroră
se determină principalele obiective ale organizaţiei şi ale componentelor sale, precum şi
resursele şi principalele mijloace necesare realizării lor.
Sub raportul orizontului de timp, la care se referă, a conţinutului lucrărilor şi a
gradului de detaliere, funcţia de prevedere se concretizează în: diagnoze, prognoze, planuri şi
programe.
1) Diagnoza constă din ansamblul operaţiunilor privind estimarea situaţiei organizaţiei
sportive, prin care se apreciază starea acesteia la un anumit moment dat. Diagnoza reprezintă
punctul de plecare în stabilirea obiectivelor şi a datelor statistice a resurselor umane, finaciare,
materiale şi informaţionale, avute la dispoziţie la momentul respectiv.
2) De regulă, prognozele, atât cele normative cât şi cele exploratorii, se rezumă la
principalele aspecte ale activităţii şi conţin un set de date cu valoare indicativă. Prognoza este
considerată a fi instrumentul de cunoaştere, cu ajutorul căruia se cercetează şi se prefigurează
evoluţiile viitoare ale organizaţiei sportive. Referitor la managementul organizaţiei sportive,
asemănător cu managementul oricărei alte firme, prognozele vor acoperi un orizont minim de
zece ani, ele având un caracter aproximativ, nefiind obligatorii.
3) Planurile, denumite şi planificări curente, finalizează cea mai mare parte a
proceselor de previziune. Prin planuri se stabilesc obiectivele şi acţiunile pe un termen clar
delimitate, care se referă de regulă la perioade cuprinse între cinci ani şi o lună, se asigură
utilizarea eficientă a resurselor firmei, coordonarea corespunzătoare a tuturor activităţilor,
urmărindu-se însumarea efectelor în direcţia atingerii obiectivelor intermediare şi, în mod
deosebit, a celor finale. Planurile au un caracter obligatoriu, ele constituind baza desfăşurării
activităţilor firmei, respectiv organizaţiei sportive.
4) Programele constituie a treia modalitate principală de concretizare a previziunii.
Specificul lor este orizontul redus. La nivel de organizaţie sportivă, programele cuprind
previzionări referitoare la activităţile care vor fi desfăşurate, amenajări baze sportive, stabilind
în mod precis resursele materiale pe formaţii de lucru etc. Programelor sportive includ
planificarea antrenamentului sportiv din ciclurile mici, concretizate în plan săptămânal sau

48
plan de antrenament etc. Programele prezintă foarte detaliat, activităţile ce urmeză să fie
realizate. Elementele cuprinse în programe au, de regulă, un mare grad de certitudine şi sunt
obligatorii.
Organizaţiile sportive aliniate la realitatea vieţii sociale şi-au îmbogăţit arsenalul
metodologic în previzionarea activităţilor extrem de diverse, folosind metode noi, eficiente,
precum: extrapolarea, scenariile, tehnica Delphi, Metoda Brainstorming, cutia de idei,
simularea, analiza de corelaţie etc. Organizaţia sportivă a început, şi la noi în ţară, să
reconsidere importanţa funcţiei de previziune, în sensul fundamentării sale pe cercetări de
piaţă, pe cerinţele efective ale consumatorilor, apelând la instrumentarul de marketing.
Astfel, realizarea prevederii se face în mod concret prin activitatea de planificare. A
planifica înseamnă a decide strategia şi tactica dezvoltării pe o anumită perioadă, într-o
anumită direcţie, a preciza în timp şi spaţiu sarcinile ce revin în mod concret diferiţilor factori
tehnici, economici şi sociali, precizare făcută într-o formă cuantificată şi pe un document cu
un caracter imperativ, pentru a evidenţia obligativitatea, a stabili măsurile necesare pentru
realizare, şi a controla modul cum sunt îndeplinite de toate organismele, la toate nivelurile.
Conducerea organizaţiei sportive trebuie să-şi orienteze permanent activitatea pentru a o situa
pe coordonatele dezvoltării în perspectivă a domeniului. În principal, problemele care trebuie
soluţionate de manageri sunt de genul: 1. CE se va face? 2. CÂND se va face? 3. CUM se va
face? 4. DE CE se va face? 5. CÂT se va face?7 Prevederea permite coordonarea eforturilor
în direcţiile stabilite de către manageri – atunci când salariaţii vor cunoaşte obiectivele
organizaţiei sportive, vor începe să coopereze şi să acţioneze coordonat pentru îndeplinirea
acestora.
Rezultatul planificării este strategia, care este un ansamblu de decizii referitoare la
obiectivele organizaţionale de urmat, modul cum să se acţioneze şi cum să se utilizeze
resursele. Astfel, o strategie cu cost mic este un mod de a atrage clienţi prin luarea unor
decizii care să permită organizaţiei, să-şi producă bunurile sau serviciile cu costuri de
producţie mici. Managerii îşi asumă riscuri când alocă resursele organizaţiei pentru a urmări o
anumită strategie. Succesul sau eşecul sunt rezultate posibile ale planificării 8.

Funcţia de organizare
Noţiunea de organizare a apărut încă din cele mai vechi timpuri. Orice activitate
desfăşurată în natură sau cu participarea omului este organizată prin faptul că elementele sale
materiale sunt constituite şi dispuse în aşa fel încât să se realizeze un anumit scop.
Etimologic, noţiunea de organizare provine de la cuvântul grecesc "organon" care însemnă

49
armonie. Organizarea, respectiv armonia, are un caracter general constituindu-se ca o funcţie
obligatorie şi generală a managementului. Această funcţie are sarcina de a pune ordine, de a
armoniza toate activităţile propuse prin funcţia de prevedere. Modul în care se realizeză
această funcţie diferă de la unitate la unitate, chiar şi în organizarea unităţilor sportive de
acelaşi profil, în funcţie de obiectivele pe care şi le stabileşte fiecare.
Organizarea are un dublu caracter, atât ca funcţie a managementului, cât şi ca
domeniu de sine stătător. Aceste funcţii nu se exclud, ci, dimpotrivă, sunt complementare,
subordonate realizării obiectivelor fundamentale ale firmei. Organizarea este caracterizată
prin dinamism şi creativitate. Ca regulă generală, într-o problemă organizatorică, trebuie
parcurse următoarele etape logice şi succesive: 1. analiza obiectivelor acţiunii de organizare
sau de reorganizare; 2. culegerea datelor privind sistemul de organizare existent; 3. analiza
critică a sistemului existent; 4. proiectarea generală a sistemului îmbunătăţit pe baza situaţiei
existente şi prin utilizarea metodelor moderne adecvate; 5. proiectarea detaliată a sistemului
îmbunătăţit; 6. pregătirea condiţiilor materiale, economice, organizatorice şi de personal
necesare noului sistem; 7. aplicarea propriu-zisă a noului sistem; 8. urmărirea aplicării noului
sistem şi operarea modificărilor ce apar ca necesare din funcţionarea sa.
Astfel, privită ca funcţie a managementului organizaţiei sportive, organizarea cuprinde
ansamblul de activităţi prin intermediul cărora se stabilesc şi se delimitează activităţile,
realizându-se gruparea lor pe secţii, echipe, grupe, sportivi, antrenori. Rolul ei constă şi în
asigurarea funcţionării unităţii sportive, a fiecărei structuri a acesteia (federaţie, club, secţie,
echipă, grupă de sportivi etc.).

Funcţia de comandă
Realizarea acestei funcţii necesită precizarea de către conducere şi conducător, către
compartimentele şi persoanele subordonate a tot ce trebuie făcut, corelat cu controlul
sarcinilor trasate. Relaţiile dintre conducător şi subordonaţi, trebuie să fie adecvate condiţiilor
reale de lucru, să se elimine caracterul de dictatură, dar să nu se ajungă nici la anarhie. Este
obligatorie o disciplină a muncii, de regulă consemnată în "Regulamentul de organizare şi
funcţionare" (R.O.F.) şi în "Regulamentul de ordine interioară" (R.O.I.) a fiecărei organizaţii.
Se caută relaţii colegiale, pentru a se elimina expresia de comandă în viaţa civilă. Relaţiile de
muncă la diferite nivele ierarhice sunt în obiectivul permanent al unor cercetări psiho-
sociologice care încearcă să definească limitele responsabilităţii pentru conducători şi pentru
executanţi şi să arate unde comanda se impune operativ şi unde se poate înlocui cu antrenare,
cooperare, colaborare.

50
 Comanda constituie dreptul conducătorului de a da dispoziţii obligatorii
subordonaţilor săi, în virtutea autorităţii cu care ste investit. În toate cazurile exercitarea
funcţiei de comandă presupune următoarele elemente obligatorii: 1. existenţa unui sistem
informaţional şi de comunicaţii corespunzător, apreciat prin densitatea reţelei, lungimea
circuitelor de comunicaţie, operativitatea cu care sunt manipulate, numărul nivelelor ierarhice
prin care trece succesiv informaţia etc.; 2. eşalonarea raţională a deciziilor; 3. apelarea de
către conducători la actul delegării de autoritate-mijloc eficient de ridicare a calităţii muncii
conducătorilor şi subordonaţilor; 4. o atentă şi judicioasă selecţie şi pregătire atât a
conducătorilor cât şi a personalului de execuţie.
Succesul conducerii şi conducătorilor în exercitarea funcţiei de comandă este
determinată în mod hotărâtor de motivaţia pentru munca subordonaţilor. Motivarea este
acţiunea prin care se oferă motive oamenilor cu scopul de a-i determina să lucreze la întreaga
capacitate şi în direcţia celor mai importante interese ale organizaţiei sportive.

Funcţia de coordonare
Prin coordonare, conducerea organizaţiei şi conducătorul armonizează eforturile
individuale şi de grup orientându-l spre îndeplinirea scopurilor programate. Necesitatea
coordonării sistemului organizaţie rezultă din diversitatea activităţilor care se desfăşoară, din
interacţiunea elementelor componente, din necesitatea integrării obiectivelor parţiale în
obiectivele de ansamblu ale organizaţiei. Coordonarea este o activitate continuă şi depinde în
mare măsură de stilul şi metodele utilizate de către conducător. Coordonarea constă în
ansamblul proceselor de muncă prin care se armonizează deciziile şi acţiunile personalului
firmei şi ale subsistemelor sale, în cadrul previziunilor şi sistemului organizatoric stabilite
anterior. De asemenea, coordonarea presupune şi reacţia conducerii firmei faţă de
comportarea celor chemaţi să participe la îndeplinirea obiectivelor (antrenori, sportivi, medici,
muncitori, voluntari etc.).
În mod firesc trebuie ca în multe domenii şi în multe compartimente, funcţia de
comandă să se suprapună în mare măsură cu cea de coordonare. Coordonarea are un pronunţat
caracter socio-uman şi depinde de abilitatea conducătorului, de autoritatea neformală a aces-
tuia, conferită de pregătirea profesională, comportamentul şi personalitatea sa. Eficienţa
acestei funcţii depinde, ca şi a celei de comandă, de sistemul informaţional şi de comunicaţie.
Funcţia de coordonare îmbracă două forme: bilaterală şi multilaterală. Cordonarea
este bilaterală atunci când se realizează între un manager şi un subordonat – se asigură astfel
preîntâmpinarea filtrajului şi distorsiunii, obţinerea operativă a „feed-back”-ului – principalul

51
dezavantaj al acestei forme de coordonare este consumul mare de timp, în special al
managerilor. Coordonarea este multilaterală atunci când se realizează concomitent între un
manager şi mai mulţi subordonaţi. Pentru acest motiv, acest fel de coordonare se realizează
organizatoric în ceea ce numim noi în general "şedinţe" (şedinţele comitetului, Adunarea
generală etc., sau chiar şedinţa de antrenament de dinaintea unei competiţii, unde se trasează
membrilor unei echipe instrucţiunile privind tactica ce trebuie să fie adoptată). Coordonarea
se poate realiza şi prin crearea unor grupe, echipe, comisii care să-i sprijine pe manageri în
exercitarea coordonării.

Funcţia de antrenare
Funcţia de antrenare este constituită din "ansamblul proceselor de muncă prin care se
determină personalul firmei să contribuie la stabilirea şi realizarea obiectivelor previzionate,
pe baza luării în considerare a factorilor care îl motivează".
Această funcţie are rolul de mobilizare a personalului de execuţie şi de conducere, cât
mai eficace, la realizarea obiectivelor ce le revin, deduse din obiectivele organizaţiei. Se pune
întrebarea firească: de ce personalul organizaţiei participă la stabilirea şi realizarea
obiectivelor circumscrise acesteia? Pentru a răspunde la această întrebare, în primul rând, este
necesară cunoaşterea psihologică a indivizilor9 - deoarece această cunoaştere se referă atât la
manifestările comportamentale, cât şi la trăirile subiective într-o conexiune indisolubilă. În
practica psihologiei manageriale s-au impus metodologii de cercetare integrative, care
abordează omul într-o viziune umanist-holistică – pentru că, în condiţiile lumii contemporane,
caracterizată prin complexitate, universalitate şi globalitate apare necesitatea adoptării unei
viziuni umaniste şi holistic-integrative în toate sferele activităţii umane, astfel şi în domeniul
managementului şi dezvoltării organizaţionale. Potrivit ideilor holistic-integrative ale lui
Alfred Adler (1870-1937) şi principiilor psihologiei umaniste, promovată de Abraham
Maslow (1908-1970) şi Carl Rogers (1902-1987), fiinţa, umană este:
1. unitate deplină, indivizibilă, capabilă de cunoaştere holistică (cognitivă, afectivă,
volitivă) pe baza tendinţei holistic-integrative a creierului uman (valorificarea ambelor
emisfere cerebrale);
2. fiinţă socială cu nevoia înnăscută de apartenenţă, pe baza căreia se dezvoltă
sentimentul de comuniune (interes social, simţ al solidarităţii), ca atitudine evaluativă
generală despre viaţă, reprezentând, în acelaşi timp, un indicator important al sănătăţii psihice
a individului;

52
 3. fiinţă echivalentă, cu valoare similară cu semenii săi, având aceleaşi drepturi la
autodeterminare şi de a-i fi respectată demnitatea umană, echivalenţa socială funcţională fiind
logica de fier a convieţuirii democratice (A. Adler);
4. entitate direcţionată de ţeluri (finalism), comportamentul uman având ţeluri
(scopuri) conştiente şi inconştiente, apropiate şi îndepărtate, structurate în modalităţi
personale de realizare a acestora, în aşa-numitul stil de viaţă ca drum propriu în viaţă pe baza
deciziilor şi răspunderii proprii ale individului;
5. individualitate responsabilă pentru autorealizarea sa, pentru devenirea proprie,
pentru făurirea propriului eu, a propriului destin, nefiind o victimă a condiţiilor interne
(ereditare) sau externe (ambientale), alegând din mai multe posibilităţi şi acordând
semnificaţii valorice faptelor ca acte personale responsabile.
Fundamentul antrenării îl reprezintă motivarea. Fiecare individ lucrează pentru a
realiza un câştig corespunzător. Prima categorie de nevoi este de ordin material sau fiziologic:
nevoia de hrană, îmbrăcăminte, locuinţă etc. Până când aceste trebuinţe elementare nu sunt
satisfăcute, celelalte nevoi nu se se cer a fi satisfăcute. Cercetările psihosociologice au stabilit
că trebuinţele de ordin material li se suprapun nevoi de ordin psihologic, spiritual: nevoia de
afiliere, de statut sau de apreciere, nevoia de autorealizare, nevoia de de dezvoltare etc.
Motivarea constă în corelarea satisfacerii necesităţilor şi intereselor personalului cu
realizarea obiectivelor şi sarcinilor obişnuite. În funcţie de modul de condiţionare a
satisfacţiilor personalului, de rezultatele obţinute, motivarea poate fi: pozitivă sau negativă.
Motivarea pozitivă "se bazează pe amplificarea satisfacţiilor personalului din
participarea la procesul muncii, ca urmare a realizării sarcinilor atribuite, în condiţiile în care
nivelul sarcinilor obligatorii este accesibil majorităţii executanţilor".
Motivarea negativă "se bazează pe ameninţarea personalului cu reducerea satisfacţiilor
dacă nu realizează întocmai obiectivele şi sarcinile repartizate, al căror nivel este foarte
ridicat, inaccesibil în condiţiile date unei părţi apreciabile a executanţilor".
În economia de piaţă, este folosită cu prioritate motivarea pozitivă, întrucât la acelaşi
volum de resurse financiare utilizate pentru motivare, "o parte sensibil mai mare a
personalului obţine satisfacţii din participarea la procesul muncii, iar climatul de muncă şi
cultura firmei sunt superioare ceea ce implicit, generează rezultate economice mai mari".
Caracteristic managementului ştiinţific al organizaţiilor este conceperea motivării şi,
implicit, a antrenării pe baza aşa numitelor scări motivaţionale, adică a elementelor care
prezintă interes pentru componenţii firmei, a necesităţilor acestora, ordonate în funcţie de
succesiunea în care trebuie avute în vedere. Semnificativă ne pare scara motivaţională al lui

53
Maslow10 care cuprinde următoarele categorii de necesităţi: fiziologice, securitate şi siguranţă,
contacte umane şi afilieri la grup, statut social şi autorealizare.
J. M. Faverge considerând că până când trebuinţele elementare, mai presante şi
urgente, nu au fost satisfăcute, celelalte rămân în umbră, schiţează relaţia de ordine din figura
de de mai jos, în structura trebuinţelor.11
Pe lângă mijloace de existenţă, oamenii caută în muncă relaţii umane satisfăcătoare,
pe care firma trebuie să le promoveze şi care pot constitui un cadru oprim de exprimare şi
realizare a vieţii lor profesionale.
Pentru a fi eficace, procesul motivării personalului trebuie să întrunească, simultan,
mai multe caracteristici:
1. să fie complex, în sensul utilizării combinate atât a stimulentelor materiale cât şi
morale, pe baza luării în considerare a principalilor factori implicaţi, endogeni şi exogeni ai
societăţii comerciale (care va avea ca obiect de activitate - activităţi sportive) sau ai
organizaţiei sportive – persoană juridică cu caracter nepatrimonial.
2. să fie diferenţiat, adică motivaţiile considerate şi modul lor de folosire să ţină cont
de caracteristicile fiecărei persoane şi ale fiecărui colectiv de muncă, pentru a se obţine
maximum de participare la stabilirea şi realizarea obiectivelor firmei;
3. să fie gradual, adică să satisfacă succesiv necesităţile personalului şi în strânsă
corelaţie cu aportul său, "ţinând cont de interdependenţele dintre diferitele categorii de
necesităţi". După cum rezultă din graficele prezentate în figurile de mai jos, o necesitate de
ordin inferior trebuie satisfăcută înainte ca următoarea, mai intensă, să se poată manifesta la
nivelul maxim. Caracterul gradual al motivării este cerut şi de volumul limitat al resurselor
materiale utilizabile pentru motivare. Din examinarea aceleiaşi figuri putem desprinde faptul
că "singurele necesităţi care nu se epuizează sunt cele de autorealizare, adică nemijlocit legate
de procesul şi rezultatele muncii depuse de recunoaşterea lor socială, de manifestarea plenară
a personalităţii salariaţilor respectivi".
Rolul funcţiei de antrenare reiese şi prin aceea că într-o măsură decisivă,
condiţionează concretizarea eficientă a funcţiilor situate în amonte - previziunea, organizarea
şi coordonarea -, precum şi eficacitatea evaluării care urmează antrenării.
Trecerea de la economia supercentralizată la o economie de piaţă şi o conducere
descentralizată, autonomă şi independentă, impune modificări de esenţă în conceperea şi
exercitarea motivării în societăţile comerciale în general şi în cazul nostru, a organizaţiilor
sportive, în special, în sensul adecvării motivaţiilor la caracteristicile fiecărui participant din
procesele de muncă, procese care se regăsesc organizate într-un mod specific şi în

54
organizaţiile sportive, eliminând abordarea nivelatorie standardizată a motivării, din perioada
economiei centralizate, ce au stimulat şi stimulează neimplicare, efort minim, ineficienţă. De
asemenea, în acest sens, se impune şi reconsiderarea motivării managerilor, ale căror venituri
trebuie corelate cu performanţele şi dezvoltarea organizaţiei.
Trebuie mentionat faptul că, în literatura de specialitate, vom găsi formulată şi părerea
potrivit căreia: funcţia de antrenare include atât comanda cât şi motivaţia12.

Funcţia de control-evaluare
Funcţia de evaluare-control poate fi definită ca "ansamblul proceselor prin care
performanţele firmei, subsistemelor şi componenţilor acesteia sunt măsurate şi comparate cu
obiectivele şi standardele stabilite iniţial, în vederea eliminării deficienţelor constatate şi
integrării abaterilor pozitive". Această funcţie răspunde la întrebarea "Cu ce rezultate s-a
finalizat munca depusă?". Evaluarea închide ciclul procesului de management, premergând
previzionarea de noi obiective, elaborarea de reorganizări etc.
Conducerea unităţii şi conducătorul de pe diferitele nivele ierarhice trebuie să verifice
permanent şi complet modul de realizare şi desfăşurare a acţiunilor cuprinse în planuri şi
programe, să sesizeze, să măsoare abaterile şi să indice măsuri operative de corectare.
Controlul trebuie să evidenţieze anomaliile sau greşelile ce se produc şi să precizeze
cauzele acestora. În acest sens funcţia de control are o latură pasivă, de înregistrare şi evaluare
a activităţilor şi una activă de corectare a acestora.
Această funcţie trebuie să parcurgă următoarea succesiune (faze): 1. stabilirea unor
standarde pentru activitatea controlată; 2. măsurarea unor rezultate reale prin metode şi
tehnici adecvate; 3. compararea rezultatelor reale cu cele planificate; 4. stabilirea diferenţelor
dacă există; 5. determinarea cauzelor care au generat abaterile constatate; 6. analiza cauzelor
abaterii; 7. efectuarea corecturilor care se impun, inclusiv acţionarea prin măsuri corective de
normalizare, în vederea atingerii parametrilor de performanţă, doriţi şi planificaţi.
Funcţia de evaluare-control este de două feluri: control participativ şi control ierarhic
specializat.
Controlul participativ este realizat de organele de conducere (Adunarea Generală,
Consiliul de Administraţie etc.) şi vizează problemele mari ale organizaţiei.
Controlul ierarhic specializat se exercită de sus în jos, din treaptă în treaptă ierarhică
şi se referă în principal la:
1. controlul economic şi financiar intern care acoperă diferitele compartimente ale
organizaţiei, şi se referă la programarea şi lansarea activităţilor, limitarea consumurilor la

55
strictul necesar precum şi sesizarea abaterilor de la normele aparţinătoare dreptului comecial
şi dreptului financiar, luându-se imediat măsurile de înlăturare a lor; 2. controlul tehnic care
urmăreşte încadrarea activităţii organizaţiei şi/sau a compartimentelor, în cerinţele şi normele
tehnico-metodice;
3. controlul în ceea ce priveşte îndeplinirea sarcinilor de serviciu ale personalului de
execuţie şi de conducere de la diferitele nivele (cuprinse în fişa postului) precum şi
constatarea şi amendarea abaterilor de la disciplina muncii.
Controlul trebuie subordonat următoarelor imperative: să aibă un caracter preventiv; să
aibă caracter general, permanent, complet şi aprofundat; să se realizeaze de organe
competente şi cu atribuţii în domeniu; să fie realizat cu tact şi măsură; să fie realizat eficient.

Funcţiunile firmei şi conţinutul lor

Organizarea, ca funcţie a managementului, la nivelul unei unităţi, se concretizează şi

se manifestă atunci când vorbim despre o organizaţie sportivă, în stabilirea şi delimitarea
proceselor de muncă fizică şi intelectuală, precum şi gruparea proceselor de muncă în posturi,
formaţii, compartimente, etc.pe bază de criterii specifice, poziţionarea grupurilor formale şi
stabilirea legăturilor dintre ele.
Privită global, firma se prezintă ca un ansamblu de activităţi dinamice care se
condiţionează reciproc şi a căror integrare armonioasă permite unităţii să reacţioneze
corespunzător la toate solicitările mediului, să se adapteze acestora şi în final să evolueze
eficient în vederea realizării scopului propus. Studiul analitic al procesului de ansamblu
presupune o identificare, delimitare şi ierarhizare a principalelor activităţi. În acest mod a
apărut noţiunea de "funcţiune" ca o grupare de activităţi pe baza unor criterii. Adoptarea
denumirii de "funcţiune" a fost determinată de ideea că firma, organism complex, aflat în
continuă evoluţie, poate fi comparată cu un organism viu, biologic a cărui existenţă este
asigurată de îndeplinirea unor funcţiuni biologice (Henry Fayol).
Conceptul de funcţiune, ca o grupare de activităţi omogene sau complementare, este o
noţiune pur teoretică, abstractă, folosită pentru a ordona activităţile complexe şi diversificate
ale unităţii în scopul uşurării acţiunii de organizare a acesteia. Activităţile din firmă sunt
grupate în următoarele funcţiuni de bază: cercetare-dezvoltare; producţie comercială;
financiar, contabilă şi de personal (a potenţialului uman).

56
 Dacă funcţiunea cuprinde mai multe activităţi, la rândul său activitatea cuprinde
procese de muncă sub formă de atribuţii, înrudite sau omogene, ce concură la realizarea unor
obiective derivate din obiectivul general al unităţii. Aceste atribuţii, de o anumită natură,
economică, tehnică, admininistrativă etc.necesită cunoştinţe dintr-un domeniu specializat,
bine precizat şi delimitat.
Atribuţia reprezintă ansamblul de sarcini identice necesare pentru realizarea unui
obiectiv dintr-o activitate. O atribuţie se poate divide în mai multe sarcini.
Sarcina reprezintă o componentă de bază a unui proces de muncă complex sau un
proces de muncă simplu ce contribuie la realizarea unui obiectiv individual. Ea este cea mai
mică unitate de muncă individuală, are un sens complet, şi de regulă se atribuie spre realizare
unei singure persoane. Sarcina de muncă poate fi reglementată sau ocazională. Bineînţeles, la
rândul lor, sarcinile de muncă se pot diviza şi ele în alte elemente mai simple cum ar fi
operaţia şi mişcarea, care constituie, de regulă, obiect de studiu al ergonomiei.
Dezvoltarea arborescentă a unităţii pe funcţiuni, activităţi, atribuţii şi sarcini este o
necesitate şi un instrument de management. Cele cinci funcţiuni, enumerate de noi, se
regăsesc în totalitatea lor în fiecare unitate, însă ponderea lor diferă în raport cu obiectul de
activitate, complexitatea, mărimea şi locul ce îl ocupă în ansamblul economic.
Funcţiunea de cercetare-dezvoltare cuprinde ansamblul activităţilor prin care se
studiază, se concepe, se elaborează şi se realizează cadrul tehnic, tehnologic şi organizatoric
viitor al unităţii. În cadrul cercetării se descoperă noi cunoştinţe necesare satisfacerii
cerinţelor în continuă schimbare şi tot mai exigente ale consumatorilor şi/sau beneficiarilor.
Dezvoltarea asigură determinarea căilor prin care noile cunoştinţe vor fi transpuse în
activitatea practică, materializând şi concretizând rezultatele cercetării în produse, servicii,
altele, potrivit obiectivelor propuse. Importanţa acestei funcţiuni constă în necesitatea de a
adapta permanent conţinutul activităţilor firmelor, la noile cuceririi ale ştiinţei şi tehnicii
contemporane. O firmă în cadrul căreia funcţiunea de cercetare-dezvoltare nu se manifestă
chiar în ipoteza în care celelalte funcţiuni acţionează ideal, este sortită stagnării.
La nivel de organizaţie sportivă, prin această funcţiune, se înţelege totalitatea
activităţilor prin care se studiază, se concepe, se elaboreazã şi se realizează viitorul cadru
organizatoric, structural şi funcţional al unităţii sportive. Rolul acestei funcţiuni este
determinat de cerinţele impuse de progresul contemporan pe plan internaţional, având în
vedere urmãtoarele aspecte: cercetarea, pregãtirea, organizarea laboratoarelor şi cabinetelor,
elaborarea de programe de pregătire, instruire şi perfecţionare sportivã, de programe de
finanţare şi creditare a investiţiilor pentru dezvoltarea bazei materiale, organizarea pe baze

57
ştiinţifice a conducerii unităţii sportive, perfecţionarea sistemului informaţional şi îndeplinirea
metodelor moderne de calcul etc. În cazul în care unitatea sportivă nu poate realiza,
individual, conţinutul acestei funcţii, ea se poate folosi de rezultatele cercetărilor realizate în
unităţi specializate, precum laboratoarele de cercetare ale facultăţilor de educaţie fizicã şi
sport (care ar trebui să existe în fiecare unitate de învăţământ superior cu asemenea profil),
Centrul de Cercetare Pentru Problemele Sportului, Consiliul Ştiinţei Sportului din România,
Centrul de Medicină Sportivă etc.
Funcţiunea de producţie cuprinde ansamblul activităţile de bază, auxiliare şi de
deservire prin care se realizează obiectivele din domeniul fabricării produselor, elaborării
lucrărilor, prestării serviciilor din cadrul firmei.
Activităţile din funcţiunea de producţie sunt de două feluri: 1. activităţi de pregătire
organizatorică a producţiei de mărfuri (produse şi servicii) care stabilesc ordinea de
desfăşurare a proceselor; 2. activităţi de execuţie propriu-zisă (prelucrătoare) în cadrul cărora
se aplică efectiv toate elementele cuprinse în documentaţiile tehnice, asigurându-se folosirea
optimă a resurselor.
Sportul, în etapa actuală, este considerat produs de consum, obiect de spectacol, mijloc
de publicitate, distribuitor de servicii etc. Organizaţiile sportive le este caracteristică şi
funcţiunea de instrucţie. Funcţiunea de instrucţie, realizată pentru producerea excelenţei în
sport cuprinde activităţile care caracterizeazã profilul unităţii sportive şi asigură desfăşurarea
în condiţii normale a procesului de pregătire sportivã, de participare în sistemul competiţional
în vederea obţinerii de rezultate în contextul obiectivelor propuse. În cadrul funcţiunii de
instruire se realizeazã combinarea raţionalã a factorilor antrenamentului sportiv (tehnic, tactic,
fizic, psihic, teoretic) transmiţându-se cunoştinţe, priceperi şi deprinderi în vederea pregătirii,
programării, participării la organizarea, desfăşurarea în sistemul competiţional naţional şi
internaţional a elementului de concurenţă individuală (sporturile individuale), colective
(jocurile sportive) cu scopul obţinerii de rezultate din cele mai bune. Prin rezultatele concrete
ale activităţilor grupate în aceastã funcţiune, care de fapt este încorporată în funcţiunea de
producţie a organizaţiei sportive. se pune în evidenţă rolul şi locul acesteia pe plan naţional şi
internaţional.
Funcţiunea comercială cuprinde activităţile prin care sunt puse la dispoziţia
beneficiarilor produsele, serviciile, lucrările, prestările etc. ale unităţii. Prin aceasta se asigură
aprovizionarea tehnico-materială, depozitarea şi gestiunea produselor, desfacerea, transportul
exterior, studiul pieţei, reclama etc. Funcţiunea comercială încorporează ansamblul
proceeselor de cunoaştere a cererii şi ofertei pieţei, de procurare nemijlocită a materiilor

58
prime, materialelor, echipamentelor de producţie etc. necesare desfăşurării firmei şi de
vânzare a produselor şi serviciilor acesteia. Din definiţia dată acestei funcţiuni reiese că în
cadrul ei deosebim trei activităţi principale: aprovizionarea, vânzarea şi marketingul
Activitatea de aprovizionare a firmei desemnează ansamblul atribuţiilor prin care se
asigură procurarea materialelor, combustibilului şi a altor factori de producţie necesari
reailizării obiectivelor acesteia.
Activitatea de vânzare reuneşte ansamblul atribuţiilor prin care se asigură nemijlocit
trecerea produselor şi serviciilor din sfera producţiei în sfera circulaţiei.
Asociaţia americană de marketing, defineşte activitatea, obiect al preocupărilor ei, ca
fiind realizarea activităţii economice care dirijează fluxul bunurilor şi serviciilor de la
producător la consumator sau utilizator, deci un sistem de activităţi economice orientate spre
satisfacerea prin salarii a nevoilor şi dorinţelor. 13
Funcţiunea comercială cuprinde activităţile care asigură majoritatea legăturilor unităţii
sportive cu exteriorul acesteia. În cadrul funcţiunii comerciale se verificã raporturile dintre
prevederile programelor de instruire şi eficienţa acestora, validate de rezultatele obţinute în
competiţiile finale naţionale şi internaţionale. 14
Funcţiunea financiar-contabilă cuprinde activităţile prin care se asigură obţinerea şi
utilizarea raţională în cadrul unităţii sportive a mijloacelor circulante, înregistrarea şi evidenţa
în expresie bănească a fenomelelor economice, făcând pe această bază şi interpretarea
rezultatelor generale ale activităţii unităţii. Activităţile acestei funcţiuni au un pronunţat
caracter de sinteză, control şi corecţie, urmărind aspectele economice ale tuturor activităţilor
din unitatea sportivă, asigurând implementarea unei reale discipline financiare, influenţând
activ desfăşurarea tuturor activităţilor în unitate, orientându-le în aşa fel încât rezultatele
economice să fie cât mai ridicate.
Funcţiunea de personal cuprinde activităţile prin care se asigură resursele umane
necesare realizării obiectivelor unităţii, utilizarea raţională a acestor resurse, precum şi
rezolvarea problemei de salarizare şi a celor sociale. cuprinde acele activităţi care asigură
obţinerea şi folosirea raţională a mijloacelor financiare necesare activităţii de ansamblu a
unităţii sportive, înregistrarea şi evidenţa valorică a fenomenelor economice din unitate,
comensurarea cheltuielilor şi veniturilor, depistarea fenomenelor ce influenţează negativ
mecanismul, beneficiul, exercitarea controlului financiar ş.a.m.d.
Activităţile acestei funcţiuni au un pronunţat caracter de sinteză, control şi corecţie,
urmărind aspecte economice ale tuturor activităţilor din unitatea sportivă, asigurând

59
implementarea unei reale discipline financiare, influenţând activ desfăşurarea tuturor activi-
tăţilor în unitate, orientându-le în aşa fel încât rezultatele economice să fie cât mai ridicate.

Decizia şi procesul decizional

Definirea, cerinţele şi factorii primari ai deciziei manageriale

Luarea unei decizii, selecţia unei alternative dintr-o mulţime de variante posibile la un
moment dat, este o componentă esenţială a vieţii noastre cotidiene. Deciziile stau la baza
comportamentului nostru teleologic, exprimând intenţionalitatea fiinţei umane. Fie că se iau
decizii simple, fie că se iau decizii complexe, în situaţii de risc sau nu, “mecanismele
cognitive au rol determinant în procesualitatea deciziei”15. Se presupune că, în luarea deciziei,
subiectul uman se comportă raţional, căutând întotdeauna să aleagă alternativa optimă, adică
acea opţiune care îi asigură câştigul maxim dintre toate alternativele posibile.
Luarea deciziilor a fost obiect al preocupărilor economiştilor, sociologilor şi
psihologilor. Analiza acestor preocupări, conjugate au dus la conturarea a două mari categorii
de modele, “menite să descrie şi să explice comportamentul decizional: (1) modele normative;
(2) modele descriptive”.
Originea modelelor normative se află în ştiinţe economice. Interesaţi de stabilirea pe
cale matematică a alternativei care aduce cel mai mare profit, economiştii au căutat să
elaboreze proceduri formale pe baza cărora să se poată calcula decizia optimă.
Activitatea sportivă, culturală, economică etc. indiferent de nivelul de complexitate şi
detaliere, este caracterizată de participarea umană directă sau indirectă, fizică sau intelectuală.
Permanent conducerea unei organizaţii sportive este confruntată cu multiple probleme care
impun şi se cer a fi rezolvate la timp şi în condiţii favorabile. Desigur, pentru rezolvarea unor
probleme, conducerea firmei acţionează în vederea realizării obiectivelor proprii, pentru
găsirea unor soluţii şi dacă avem în vedere şi faptul, că pentru rezolvarea unei probleme,
există mai multe soluţii, conducerea este pusă permanent în situaţia de a alege calea cea mai
avantajoasă. Acest proces constituie de fapt o decizie de conducere. Conducerea fără decizie
nu există, în consecinţă putem aprecia că conţinutul principal al activităţii de conducere îl
constituie procesul de luare a deciziilor.
Nivelul calitativ al conducerii unei organizaţii sportive, precum şi a altor organizaţii,
se manifestă cel mai bine prin deciziile elaborate şi aplicate. Evident că, la nivelul organizaţei
sportive, prezintă interes, în principal, decizia mangerială (de conducere) care poate fi

60
definită “cu acea decizie care are urmări nemijlocite asupra deciziilor şi acţiunilor a cel puţin
unei alte persoane”.
Deciziei îi sunt atribuite mai multe definiţii, ca de pildă: “decizia este o linie de
acţiune aleasă în mod conştient dintr-un anumit număr de posibilităţi, cu scopul de a ajunge la
rezultatul dorit16; “decizia, se poate defini ca o linie de acţiune aleasă, în mod conştient dintr-
un număr de posibilităţi pe care le are organul de decizie, cu scopul de a obţine rezultate cu o
eficienţă socială şi economică tot mai mare”. Pe baza datelor oferite de practica decizională şi
a analizei diverselor puncte de vedere ale specialiştilor, definiţia deciziei poate fi formulată
astfel: “Decizia este cursul de acţiune ales pentru realizarea unuia sau mai multor obiective”.

Formele deciziei manageriale şi elementele constitutive ale situaţiei decizionale

În practica firmelor, decizia managerială îmbracă două forme: actul decizional şi
procesul decizional.
Actul decizional se referă la situaţii decizionale de complexitate redusă sau când
respectiva situaţie are un caracter repetitiv “variabilele implicate fiind foarte bine cunoscute
de către decident, astfel încât nu mai este necesară o culegere de informaţii şi o analiză a lor”.
La baza actelor decizionale, care predomină cantitativ în cadrul firmei, se află experienţa şi
intuiţia managerilor.
Procesul decizional constă în ansamblul fazelor prin intermediul cărora se pregăteşte,
adoptă, aplică şi evaluează decizia managerială. Acesta implică un consum de timp notabil,
care poate fi cuantificat de la ordinul orelor până la ordinul săptămânilor, pe parcursul cărora
se culege şi analizează, o anumită cantitate de informaţii, se stabilesc contacte umane şi se
consultă mai multe persoane în vederea conturării situaţiei decizionale.
Ştiinţa managementului consideră că elementele constitutuive cheie ale situaţiei
decizionale sunt: decidentul şi mediul ambiant decizional.
Decidentul este reprezentat de un manager sau un organism managerial care are
dreptul sau împuternicirea de a lua o decizie. Se observă că, tendinţa dominantă la nivelul
tuturor firmelor este amplificarea capacităţii decizionale ale decidenţilor. Din ce în ce mai
frecvent deciziile sunt elaborate de manageri profesionişti care, au pe lângă o formaţie de tip
universitar, şi o pregătire specială în domeniul managementului. În anumite situaţii care
implică cunoaşterea în detaliu a unor anumite domenii, conexe obiectului de activitate a
firmei, se apelează la specialiştii din cadrul firmei sau din afara ei, în special a consultanţilor
în mamagement ce îşi desfăşoară activitatea în organizaţii specializate.

61
 Caracteristic firmelor din economia de piaţă, este proliferarea deciziilor de grup, în
special a deciziilor strategice, fapt care se reflectă în instituţionalizarea managementului
participativ (adunarea acţionarilor, consiliul de administraţie etc. Avantajele elaborării celor
mai importante decizii în grup sunt multiple, ca de pildă: fundamentarea mai riguroasă,
facilitarea implementărilor etc.
Mediul ambiant decizional este definit în literatura de specialitate ca fiind “ansamblul
elementelor endogene şi exogene firmei, care alcătuiesc situaţia decizională, caracterizată prin
manifestarea unor influenţe directe şi indirecte semnificative asupra conţinutului şi
rezultatelor deciziei manageriale”.
Sporirea nivelului de pregătire generală şi de specialitate a personalului angajat,
reforma economică, informatizarea şi internaţionalizarea activităţilor etc. sunt factori care
conferă procesului decizional, eficienţă. S-ar putea crede că aceste elemente ar atrage un
caracter ideatic, utopic, privitor la aspectul social al mediului ambiant decizional. Dimpotrivă,
mediul ambiant decizional, tinzând să devină din ce în ce mai complex, nu poate să nu
recunoască adevărurile economiei de piaţă, concretizate prin următoarele: adâncirea diviziunii
sociale, atât la nivel naţional cât şi internaţional, reducerea ciclului de viaţă al produselor,
tehnologiilor şi cunoştinţelor care atrag după ele, în mod complementar, accelerarea ritmului
lor de uzură morală, diminuarea duratelor dintre momentul efectuării descoperirilor ştiinţifice
şi momentul valorificării lor, volumul mare de cunoştinţe ştiinţifice, economice, tehnice care
se produc şi rapida lor perisabilitate, creşterea competiţiei pe plan internaţional, inflaţia şi
instabilitatea monetară etc. Luând acestea în considerare, pentru ca procesul de luare a
deciziilor să aibă un caracter eficient, este necesar ca decidenţii să progreseze ei înşişi într-un
ritm suficient de rapid, “pentru a contrabalansa cerinţele şi dificultăţile generate de
transformările survenite în mediul micro, macroeconomic şi mondoeconomic”. În procesul
decizional, factorii primari ai deciziei intră în interdependenţe, care se reflectă în
caracteristicile situaţiilor decizionale. În principal pot exista trei situaţii, după cum urmează:
certitudine, caracterizată prin probabilitatea maximă de a realiza obiectivul urmărit, utilizând
modalitatea preconizată; incertitudine, când probabilitatea realizării obiectivului este mai
mare, dar asupra manierei în care trebuie procedat există incertitudine; risc, când obiectivul
este posibil de realizat cu o probabilitate a realizării, apreciabilă, existând însă o mare
nesiguranţă în ceea ce priveşte modalităţile cele mai adecvate de urmat. Şi în organizaţiile
sportive se pot produce atât situaţii decizionale de certitudine, cât şi de incertitudine şi de risc.
Apariţia situaţiilor de risc şi incertitudine şi finalizarea lor în decizii este inevitabilă şi, în
mare măsură, aşa cum se afirmă în literatura de specialitate, în special cea la care facem multă

62
trimitere, “chiar necesară”. Studiul asumării de riscuri în grup a devenit, la sfârşitul anilor
’60, unul din principalele domenii de cercetare ale psihologiei sociale experimentale din
S.U.A. Brown R., în lucrarea Social Psychology, apărută la New York, Free Press, în 1965, a
propus o explicaţie în termen de valorizare a riscului: “în societăţile noastre, riscul ar fi mai
valorizat decât prudenţa”. La rândul său, Pruit D.G., afirma în 1971, în lucrarea “Choise shifts
in group discussion: an introductory review”, apărută în Journal of Personality and Social
Psychology, că individul este atras de riscul care presupune o valoare. Problematica elaborării
deciziei de grup arată “că o anumită divergenţă între răspunsuri este necesară pentru ca o
sporire a riscului să intervină în timpul consensului; astfel, se verifică şi rolul divergenţei între
poziţiile iniţiale în fenomenul de polarizare; este evident că această relaţie implică factori de
origine foarte diferită, printre care şi efectele majorităţii” 17.
Extinderea deciziilor bazate pe incertitudine şi pe risc, evident un risc calculat, redus
la minimum, este necesar pentru a permite valorificarea posibilităţilor oferite de economia de
piaţă, de internaţionalizarea activităţilor etc., mai ales în situaţiile în care decizia va fi
adoptată în timp util, avându-se în vedere sfera concurenţei.
Decizia presupune alegerea unei variante de acţiune din mai multe posibilităţi, astfel
că un proces decizional trebuie să conţină cel puţin două variante; alegerea (deciderea) trebuie
să fie rezultatul unui act deliberat şi să urmărească o anumită finalitate, un anumit scop,
realizarea unui obiectiv.
Raţionalitatea sistemului decizional
Principala asumpţie a modelelor normative este cea a raţionalităţii subiectului
decident. Pentru ca decizia de conducere să asigure, cu maximum de eficienţă, realizarea
scopului propus, este necesar ca ea şi întreg procesul decizional să răspundă la mai multe
cerinţe, dintre care cele mai importante sunt:
a. Decizia trebuie să fie fundamentată ştiinţific, adică să fie luată în conformitate cu
cerinţele etapei respective de dezvoltare, cu tendinţele sistemului socio-productiv pentru un
viitor îndepărtat sau apropiat.
b. Decizia trebuie să fie împuternicită. Această cerinţă trebuie înţeleasă în dublu sens.
Pe de o parte, fiecare decizie este necesar să fie adoptată de către organismul managerial în
ale cărei sarcini de serviciu este înscrisă în mod expres. Luarea deciziilor de către un manager
superior, de regulă, nu asigură eficienţa previzionată, ci dimpotrivă, datorită faptului că nu se
cunosc suficient toate elementele de detaliu privind situaţia decizională respectivă. Numai
împuternicirea formală nu este însă suficientă, eficienţa deciziei depinde de competenţa şi
“autoritatea” cunoştinţelor persoanei sau organului care decide.

63
 c. Decizia să fie precisă, să nu fie contradictorie, să nu dea naştere la interpretări
diferite. O decizie luată la un moment dat trebuie să fie corelată cu deciziile luate anterior în
aceeaşi problemă. Ea trebuie să fie integrată, armonizată în ansamblul deciziilor adoptate
sau proiectate ţinând cont de strategia şi politicile firmei. Integrarea deciziilor este necesar să
se efectueze atât pe verticală, cât şi pe orizontală. Integrarea pe verticală se referă la corelarea
deciziilor luate de fiecare manager cu deciziile adoptate la niveluri ierarhice superioare.
Integrarea pe orizontală priveşte corelarea cu deciziile referitoare la celelalte activităţi ale
organizaţiei similare activităţii implicate cu care se află în relaţii de interdependenţă.
Integrarea deciziilor, atât pe verticală, cât şi pe orizontala sistemului managerial “garantează
realizarea, de fapt, a principiului unutăţii de decizie şi acţiune”.
d. Decizia trebuie să se încadreze în perioda optimă de elaborare şi de aplicare.
Deciziile trebuie să fie luate operativ, să pună în valoare imediat posibilităţile economice,
iniţiativa salariaţilor în general şi a celor consultaţi, în special, să preîntâmpine şi să rezolve la
timp contradicţii care apar în domeniul proceselor productive şi a fenomenelor economico-
sociale.
e. Formularea corespunzătoate a deciziei, departe de a fi o cerinţă de formă,
reprezintă o condiţie esenţială pentru aplicarea eficace. Decizia trebuie să se caracterizeze prin
simplitate, claritate, formă precisă şi concisă, prin succesiune logică. Ea trebuie să indice
obiectivul urmărit, modalitatea de acţiune preconizată, resursele alocate, decidentul,
responsabilul pentru aplicarea deciziei, unde se aplică şi perioada sau termenul de aplicare.
Unitatea dintre conţinutul logic, fundament ştiinţific şi forma precisă şi clară constituie o
cerinţă obligatorie pe care trebuie să o îndeplinescă orice decizie de conducere.
Pentru a deveni cât mai eficient, procesul decizional este necesar a fi declanşat cât mai
aproape de momentul apariţiei problemei ce trebuie rezolvate. Orice criteriu de judecată
(analiză, apreciere) ales trebuie să îndeplinească simultan următoarele condiţii: să
individualizeze fără echivoc o anumită latură a caracteristicilor de calitate (economice,
tehnice, sociale etc.); să fie în concordanţă cu obiectivele urmărite de unitate; să fie
cuantificabil (în valori absolute, relative sau atributive) pentru toate variantele posibile.
Cultura europeană a lăsat la o parte acel comportament economic pentru care
“participarea la muncă colectivă, este mai importantă decât randamentul ei”, punând în
mişcare şi consacrând un cu totul altul. Este “comportamentul caracterizat de raţionalitate
economică, adică format astfel încât să permită un calcul, iar rezultatul să fie un plus al
rezultatelor în raport cu ceea ce este investit"…nu poţi aparţine acestei culturi dacă principiul
randamentului este ignorat sau subestimat.

64
 Utilizarea metodelor şi tehnicilor decizionale în organizaţia sportivă
În procesul complex de fundamentare şi elaborare a deciziilor se utilizează o largă
gamă de metode de analiză şi metode şi tehnici de luare a deciziilor, apelul la o metodă sau
alta fiind determinat de complexitatea problemelor, de noutatea acestora, de timp, de gradul
de pregătire a decidentului etc. În funcţie de volumul, structura şi calitatea informaţiilor de
care se beneficiază, modelele decizionale pot fi: deterministe, centrate pe informaţii cu grad
ridicat de precizie, complete; nedeterministe şi probabiliste. Utilizarea acestor metode şi
tehnici decizionale determină o sporire a gradului de rigurozitate şi implicit, de eficacitate a
deciziilor adoptate, diferenţiate în raport de tipologia situaţiilor decizionale implicate. Alături
de acestea eistă un număr mare de metode şi tehnici, între care menţionăm metode ale
cercetării operaţionale, furnizate de programarea matematică, teoria stocurilor, teoria grafelor,
teoria firmelor de aşteptare, teoria jocurilor, simularea decizională, care pot fi folosite eficient
în practica firmei. Dintre acestea, amintim: metode şi tehnici de optimizare a deciziilor în
condiţii de certitudine: ELECTRE, metoda utilităţii globale, metoda aditivă, algoritmul lui
Deutch – Martin, tabelul decizional, simularea decizională; metode şi tehnici de optimizare a
deciziilor în condiţii de incertitudine: tehnica optimistă, tehnica pesimistă (A. Wald), tehnica
optimalităţii (C. Hurwicz), tehnica proporţionalităţii (Bayaes-Laplace), tehnica minimizării
regretelor (L. Savage); metode şi tehnici de optimizare a deciziilor în condiţii de risc: arborele
decizional, metoda speranţei matematice.
Dintre metodele utilizate, prezentăm în continuare cele mai importante şi anume:
metode tradiţionale; metode comparative; metode de optimizare 18.
Metodele tradiţionale constituie un ansamblu de procedee utilizate de decidenţi
individuali, elementul predominant fiind calitatea şi personalitatea decidentului, un rol
esenţial avându-l intuiţia, experienţa acumulată, imaginaţia, bunul simţ etc.
Metodele comparative au la bază principiul continuităţii şi constau în confruntarea
unor elemente reieşite din calcul, cu elemente cuprinse în planuri, programe, etc. şi sunt
utilizate cu precădere în sfera deciziilor tactice.
Metodele de optimizare au ca obiectiv obţinerea optimului economic, ele bazându-se
pe instrumentul matematic, pe modelarea matematică.
În acest context elaborarea unor decizii raţionale necesită prognosticarea
performanţelor sportive aşteptate, iar modelele asigură mijlocul pentru aceasta, utilizarea lor
constituind o metodă ştiinţifică de fundamentare a deciziilor.

65
 După cum se cunoaşte, procesul decizional în unitatea sportivă modernă este un proces
creativ, de elaborare de idei noi şi valoroase.
Pentru aceasta, cadrele de conducere trebuie să caute noi metode, să întreprindă acţiuni
în vederea folosirii metodelor creative, pentru obţinerea de performanţe sportive.

Rolul decizional al antrenorului

Rolul decizional al antrenorului, pe care acesta trebuie să şi-l asume ca parte a
responsabilităţilor sale manageriale este, probabil, cel mai important. Un antrenor eficient va
folosi rolurile decizionale, folosind atât puterea personalî cât şi a poziţiei, prin exercitarea
autorităţii. Toate acestea, pentru a se putea circumscrie tipului transformaţional de conducere,
prin planificarea strategiilor, cu scopul de a-şi servi mai bine clienţii.
Primul rol de decizie asumat de antrenorul sportiv este cel de antreprenor, termen care
nu se referă la persoana care creează noi oportunităţi de afaceri ci la antrenorul sportiv care
proiectează şi iniţiază schimbări în programele şi în cadrul organizaţiilor de care se ocupă.
Orice antrenor poate alcătui o listă de 10-15 măsuri concrete de îmbunătăţire a programelor.
De asemenea, ei pot să-şi amelioreze programele prin valorificarea oportunităţilor care li se
ivesc.
Al doilea rol decizional se referă la soluţionarea tensiunilor, a conflictelor. Rolul de
mediator de conflicte este adesea dificil şi incomod deoarece acesta implică aproape
întotdeauna o schimbare “schimbarea controlată este un ingredient necesar atât în programele
curent cât şi în dezvoltarea organizaţiilor”. Blake şi Mouton (1984) au identificat opt metode
tradiţionale de rezolvare a conflictelor, care, pentru a fi eficiente trebuie să se combine în
două sau mai multe metode. Aceste sunt: cooperarea prin ordin; negocierea; înlocuirea
conducerii; rotaţia personalului; schimbări structurale în organizaţie; persoane de legătură;
relaţii flexibile de raportare; medierea şi arbitrajul.
Aceeaşi sursă a literaturii de specialitate, afirmă că Thomas şi Kilmann (1974) au
descris alte cinci abrodări generale pentru rezolvarea conflictelor în cadrul organizaţiei
sportive şi anume: competiţia; acomodarea; evitarea; colaborarea şi compromisul.
Al treilea rol de decizie care îi revi antrenorului este cel de distribuitor de resurse. De
regulă, antrenorul sportiv are autoritatea formală de a hotărî asupra timpului, banilor,
materialelor, echipamentului şi personalului, în cadrul unui program. Dacă antrenorul nu are
această autoritate, probabil va fi manifestată o reacţie de frustare şi apatie managerială. Un alt
rol de decizie este şi acela de negociator. Antrenorul sportiv este pus, deseori, în situaţia de a

66
negocia în numele organizaţiei pe care o reprezintă, bineînţeles dacă este mandatat, între
anumite limite.

Finanţarea prin sponsorizare

Activitatea sportivă s-a impus ca o realitate importantă a vieţii sociale. Pentru buna
desfăşurare a acestei activităţi este necesar de a atrage, prin mijloace proprii, mai ales în cazul
organizaţiilor sportive de drept privat, bunuri materiale sau mijloace financiare altele decât
cele provenite din derularea activităţilor proprii sau, unde este cazul, din execuţia bugetară.
Sprijinirea materială eficientă a activităţii la care ne referim, implică un alt fel de abordare a
problematicii finanţării, atât din punct de vedere al managementului, cât şi al marketingului
sportiv. În acest context, sponsorizarea poate constitui un sprijin important, în primul rând
material, al activităţilor sportive, dar numai în măsura în care se vor cunoaşte şi prevederile
actelor normative care o reglementează.Termenul de sponsor, de origine latină, desemnând
iniţial “calitatea de garant, raportată iniţial la îndeplinirea unei promisiuni de căsătorie,
urmând ca în timp sub influenţa latinei bisericeşti să fie înţeles ca o calitate a naşilor de
botez” (R.Campana - Belgia), revendicat şi de lingviştii englezi, în a căror limbă semnifica
iniţial “pe cel care se oferea garant, chezaş, protector, susţinător” (Giampalo Morea - Italia),
astăzi îl putem considera din import american întrucât primele forme de sponsorizare
modernă şi completă s-au înregistrat în SUA. În teoria britanicului Townley Grayson
(“Sponsorship of sport, arts and leisure” 1984, London) “sponsorizarea indică şi raportul
dintre o societate comercială sponsor şi o asociaţie, manifestare cu caracter sportiv, sau un
singur sportiv, pentru a promova sau a creşte imaginea firmei sponsor”.
La a 3-a Conferinţă a Miniştrilor Europeni ai Sportului desfăşurată la Palma de
Majorca sponsorizarea sportului a fost definită ca “orice acord/convenţie în condiţiile căreia
una din părţi (sponsorul) pune la dispoziţie mijloace materiale, financiare şi alte avantaje
celeilalte părţi (sponsorizatului), în schimbul asocierii sale cu un sport sau un sportiv şi
îndeosebi al promisiunii de a folosi această asociere cu sportul sau sportivul în scopuri de
reclamă, mai ales de publicitate TV ”. Această definiţie, care are totuşi meritul de a fi prima
definiţie oficială, nu a reuşit să delimiteze noţiunea de sponsorizare în sport de sponsorizarea
radio-televizată, activităţi care sunt diferite atât sub aspect tehnico-economic cât şi juridic.
După o analiză critică a acesteia, Thomas Klooz în referatul intitulat “The structure and the
potentiality of sponsorship contract” prezentat la “Primul Seminar Juridic” pe probleme de
sport desfăşurat la Moscova în perioada 18-20 sept.1991, defineşte cotractul de sponsorizare
în sport “acordul prin care o parte numită aici sponsor furnizează bani şi/sau o prestaţie

67
echivalentă în bani, iar cealaltă parte, numită de noi sponsorizat, furnizează posibilitatea de
comunicare şi/sau alte compensaţii în contrapartidă, solicitate de sponsor şi rezultând direct
sau indirect din practicarea sportului”.
Din definiţiile termenelor de sponsor, sponsorizare, contract de sponsorizare, se
desprinde concluzia că angajarea într-un eveniment sportiv a devenit o investiţie, realizată în
vederea obţinerii unui profit. Asemănător activităţilor de publicitate, promovare sau a
relaţiilor publice şi sponsorizarea este o tehnică de comunicare eficientă, prin care o
întreprindere/organizaţie poate să-şi îmbunătăţească imaginea, prestigiul produselor şi/sau a
serviciilor sale pe piaţa consumatorilor, preferându-se sponsorizarea sportivă care oferă o mai
mare implicare a publicului.19 Consultând literatura de specialitate observăm totuşi că în ţările
dezvoltate economic nu există reglementări speciale privind contractul de sponsorizare, “cu
atât mai puţin o lege a sponsorizării”.
Contractului de sponsorizare, din momentul în care a început să devină operant (fiind
un contract nenumit, neavând o reglementare legală proprie), i s-a aplicat legislaţia comercială
completată de legea civilă ca drept comun, adică, “sponsorizarea” s-a efectuat pe baza unor
norme generale din Codul Civil, din Legea nr.12/1991 şi Legea bugetelor de stat anuale. Din
imperative sociale şi economice, cât şi din nevoia ca sponsorizarea să se desfăşoare întru-un
cadru legislativ unitar, Parlamentul României a adoptat Legea nr. 32/19 mai 1994 privind
sponsorizarea, şi care a fost aplicată conform Ordinul Ministerului Finanţelor nr. 994/2 august
1994 privind aprobarea Instrucţiunilor pentru aplicarea Legii nr.32/1994 privind sponsori-
zarea, publicat în M. Of. nr. 210 din 11 august 1994. De curând, Guvernul României a emis
Ordonanţa nr. 36/1997 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 32/1994 privind
sponsorizarea (publicată în M. Of., Partea I, Nr. 43/30 ian. 1998).
Din prevederile acestei ordonanţe,desprindem următoarele: definiţia sponsorizării şi
evaluarea patrimonială a ei, distinct de textul iniţial al Art. 1, “Sponsorizarea este activitatea
care se desfăşoară pe baza unui contract încheiat între sponsor şi beneficiar, care consimt
asupra mijloacelor financiare şi a bunurilor materiale care se acordă ca sprijin, precum şi
asupra duratei sponsorizării În cazul sponsorizării constând în bunuri materiale, acestea vor fi
evaluate prin contractul de sponsorizare la valoarea lor reală din momentul predării lor la
beneficiar” are următorul conţinut: Art. 1. – (1) În condiţiile prezentei legi, sponsorizarea este
actul juridic prin care două persoane convin cu privire la transferul dreptului de proprietate
asupra unor bunuri materiale sau mijloace financiare, pentru susţinerea de activităţi fără scop
lucrativ, desfăşurate de către una din părţi, denumită beneficiarul sponsorizării”. Observăm
instituirea mecenatului care “..este un act de liberalitate prin care o persoană fizică sau

68
juridică, numită mecena, transferă fără obligaţie de contrapartidă directă sau indirectă, dreptul
său de proprietate asupra unor bunuri materiale sau mijloace financiare către o persoană
fizică, ca activitate filantropică cu caracter umanitar, pentru desfăşurarea unor activităţi în
domeniile: cultural, artistic, medico-sanitar sau ştiinţific–cercetare fundamentală şi aplicativă”
nu sprijină activităţile sportive, dar ar putea sprijini unele activităţi conexe lor. Sponsorizarea
unei activităţi sportive… se poate constata prin “existenţa şi conţinutul contractului de
sponsorizare se dovedesc prin forma scrisă a acestuia, în care se vor specifica contractul,
durata, termenele şi obligaţiile părţilor” Art. 1 (2). “În cazul sponsorizării sau mecenatului,
constând în bunuri materiale, acestea vor fi evaluate, prin actul juridic încheiat, la valoarea lor
reală din momentul predării la beneficiar” Art. 1 (5). Conform Art. 3 al Legii 32/1994
modificate, în vigoare, persoanele fizice sau juridice din România nu pot efectua activităţi de
sponsorizare sau de mecenat din surse obţinute de la buget. Conform Art. 4, poate beneficia
de sponsorizare orice persoană juridică fără scop lucrativ care desfăşoară sau urmează să
desfăşoare una din activităţile ce pot fi sponsorizate, printre care: activităţile sportive;
instituţiile şi autorităţile publice, inclusiv organele de specialitate ale administraţiei publice,
pentru activităţile sportive; emisiuni ori programe ale organismelor de televiziune sau
radiodifuziune, precum şi cărţi şi publicaţii din domeniul activităţilor sportive; orice persoană
fizică a cărei activitate constatată în domeniul sportiv, învăţământ, de reprezentare a
asociaţiilor profesionale etc. care este recunoscută de către o persoană juridică fără scop
lucrativ sau de către o instituţie publică, care necesită un sprijin în domeniile prevăzute la Art.
1 alin. (3).
Având în vedere complexitatea activităţii sportive şi faptul că legea a fost concepută şi
pentru sprijinirea acestei activităţi atât sponsorul şi beneficiarul au atât drepturi, cât şi
obligaţii. “Sponsorul ori beneficiarul are dreptul să aducă la cunoştinţă publicului
sponsorizarea prin promovarea numelui, a mărcii sau a imaginii sponsorului” Art. 5 (1);
Sponsorul ori, beneficiarul este obligat să aducă la cunoştinţă publicului sponsorizarea într-un
mod care să nu lezeze, direct sau indirect, activitatea sponsorizată, bunele moravuri sau
ordinea şi liniştea publică (2); Denumirile publicaţiilor, titlurile cărţilor şi ale emisiunilor de
radio şi televiziune sponsorizate trebuie anunţate ca atare (3) Anunţurile vor fi astfel
formulate încât să reiasă clar acţiunea de sponsorizare şi vor fi aduse la cunoştinţă publicului,
în mod gratuit, de către beneficiarul sponsorizării (4); În cadrul activităţilor de sponsorizare
sau de mecenat se interzice sponsorul, mecena sau beneficiarul să efectueze reclamă
comercială anterioară, concomitentă sau ulterioară în favoarea acestora sau altor persoane..

69
 Facilităţile prevăzute de Legea nr. 32/1994, modificată prin Ordonanţa nr. 36/1998,
potrivit prevederilor art. 6 nu se acordă în cazul: sponsorizării reciproce între persoane fizice
sau juridice; sponsorizării efectuate de către rude ori afini până la gradul al patrulea inclusiv;
sponsorizării unei persoane juridice fără scop lucrativ de către o altă persoană juridică care
conduce sau controlează direct persoana juridică sponsorizată; De asemenea, nu beneficiază
de facilităţile prevăzute în prezenta lege sponsorul care, în mod direct sau indirect, urmăreşte
să direcţioneze activitatea beneficiarului, dar nu se înlătură dreptul părţilor de a încheia
potrivit legii, acte juridice afectate de sarcină, dacă prin aceasta nu se direcţionează ori nu se
condiţionează activitatea a beneficiarului (Art. 10)
Pentru ca o întreprindere să fie interesată faţă de proiectul prezentat de cel ce vrea să
se constituie în sponsorizat, este necesar de a se elabora un dosar de sponsorizare. Aceasta
face parte dintr-o strategie stabilită de o federaţie, un club sportiv, etc., în scopul obţinerii
mijloacelor financiare. Un dosar de sponsorizare trebuie să prezinte precis operaţiunea sub
toate aspectele sale, să-i evidenţieze punctele tari, să dovedească seriozitatea acţiunii şi buna
pregătire a proiectului, să trezească în cititorul sponsor dorinţa de a şti mai multe despre
operaţiune.
Forma de prezentare a acestui dosar trebuie să evidenţieze valabilitatea şi valoarea
ofertei, dar totodată, problemele de fond rămân însă, foarte importante. Dosarul trebuie să
cuprindă, pe lângă anexe, trei părţi principale care descriu operaţiunea, comunicarea şi
organizatorii care participă la proiect. În lucrarea "Sponsorizarea în sport" elaborată de
Centrul de Cercetări pentru Problemele Sportului în anul 1991, se susţine că prezentarea
operaţiunii va avea în vedere următoarele: o expunere referitoare la domeniul în care urmează
să se investească; descrierea evenimentului: loc, dată, caracteristici, obiectiv; program precis,
itinerar; calendar detaliat; lista echipamentului necesar, disponibil deja sau care trebuie
procurat; eventual, probleme de securitate, asigurări contractate, sprijin logistic obţinut.
Comunicarea va evidenţia: dezvoltarea domeniului respectiv; evaluarea cantitativă şi
descrierea publicului, evenimentului, potrivirea cu ţinta întreprinderii; lista mass-media care
va susţine acţiunea; alte suporturi de comunicare: broşuri publicitare, afişaj, programe etc.;
estimarea audienţei indirecte: cea maximă şi cea minimă; posibilităţi de exploatare: pe
teren(planuri sau machete), operaţiuni satelit.
Partea cu privire la organizatori-participanţi are în vedere: prezentarea partenerilor:
colectivităţi locale, minister, federaţii sportive, personalităţi, ziarişti etc.; prezentarea echipei
organizatoare: curriculum vitae pentru fiecare dintre membrii săi, incluzând numele, vârsta,

70
profesiunea şi experienţa în domeniul operaţiunii; dacă este cazul, o scurtă prezentare a
operaţiunilor precedente.
Având drept punct de plecare stabilirea nevoilor şi a costurilor care decurg de aici,
precum şi resursele avute în vedere, este momentul elaborării bugetului operaţiunii, care va
constitui baza negocierii cu sponsorul. În toate cazurile, politica de sponsorizare este dusă
până la vânzarea produsului sau efectuarea serviciului, obiecte ale publicităţii. Sponsorul,
numai astfel poate să-şi evalueze avantajele reieşite din contractul de sponsorizare, numai
când va putea cuantifica în evidenţele contabile ale societăţii o creştere apreciabilă a sumelor
încasate după vânzarea sau prestarea acestor servicii. Până la legiferarea contractului de
sponsorizare, acest gen de contract intra în categoria contractelor "nenumite". Astfel de
contracte nenumite le găsim în multe ţări sub forma unor contracte de publicitate.
g) Sumar
În cadrul acestui modul s-au realizat obiectivelor menţionate anterior.

h) Întrebări recapitulative şi teme de control:

1. Definiţi noţiunea de management.

2. Care sunt carateristicile managementului firmei.
3. Care sunt procesele de management?
4. Ce reprezintă relaţiile de management.
5. Enumeraţi şi caracterizaţi principiile managementului.
6. Care sunt trăsăturile managementului.
7. Prezentaţi funcţia de prevedere al manegementului în domeniul sportiv.
8. Prezentaţi funcţia de organizare al manegementului în domeniul sportiv.
9. Prezentaţi funcţia de comandă al manegementului în domeniul sportiv.
10. Prezentaţi funcţia de coordonare al manegementului în domeniul sportiv.
11. Prezentaţi funcţia de antrenare al manegementului în domeniul sportiv.
12. Prezentaţi funcţia de control evaluare al manegementului în domeniul
sportiv.
13. Care sunt cerinţele şi factorii primari al deciziei manageriale.
14. Care sunt elementele constitutive ale situaţiei decizionale.
15. Prezentaţi modelele şi tehnicile decizionale ale organizaţiilor sportive.
16. Caracterizaţi noţiunea de sponzorizare.
17. Ce reprezintă sponzorizarea în domeniul educaţiei fizice şi sportive.
a) Bibliografie modul

71
1
Pop, S. I., Bazele managementului, Universitatea Creştină "Dimitrie Cantemir" - Facultatea
de Management Turistic şi Comercial, Cluj-Napoca, 1997
2
Ilieş, L., Stegerean Roxana, Osoian Codruţa, Lungescu, D., Managementul firmei, Editura
RISOPRINT, Cluj-Napoca, 2005
3
După Dixeco de l'entrepise, Editura Dunod, Paris, 1983.
4
După Dervaux, B., Couland, A., Dictionnaire de management et de Controle de Gestion,
ediţia a II-a, Editura Dunod, Paris, 1990.
5
Nicolescu, O, Verboncu, I., Management, Editura Economică, Bucureşti, 1996
6
Borza Anca, Ilieş, L., Lazăr, I., Mortan Maria, Popa Mirela, Lungescu, D., Sonea Eugenia,
Vereş, V., Management, Editura RISOPRINT, Cluj-Napoca, 2005
7
Borza Anca, Ilieş, L., Lazăr, I., Mortan Maria, Popa Mirela, Lungescu, D., Sonea Eugenia,
Vereş, V, op. cit. , 2005
8
Rusu, L., Managementul comtemporan, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca,
2001.
9
Ambrus, Z., Psihologia comunicării manageriale şi organizaţionale, Editura Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2004, p. 8-9, cu trimitere la: Radu, I., (coord.)
Metodologie psihologică şi analiza datelor, Editura „Sincron”, Cluj, 1993; Adler, A., What
Life Should Mean to You, A. Porter (Ed.), Capricorn Books, G. P. Putnam’s Sons, New York,
1958; Wurtz, B., New Age, Editura de Vest Timişoara, 1992, cf. Cucoş, C., Pedagogie,
Editura Polirom, Iaşi, 1996
10
Maslow, A., Motivation and Personality, Harper Row, New York, 1954.
11
Radu, I şi colab., op. cit, cu trimitre la: Faverge, J. M., Introduction a la Psychologie
professionnelle, Presses Univ. de Bruxelles, 1976.
12
Borza Anca, Ilieş, L., Lazăr, I., Mortan Maria, Popa Mirela, Lungescu, D., Sonea Eugenia,
Vereş, V, op. cit. , 2005
13
Mihuleac, E., Managerul şi principalele activităţi manageriale, Vol. I. Editura Fundaţiei
“România de Mâine”, Bucureşti, 1994
14
Lador, I. I., Voicu, A. V., Elemente de management şi legislaţie sportivă, Editura Inter-
Tonic, Cluj-Napoca, 1996,
15
Miclea, M., Psihologie cognitivă, Casa de Editură GLORIA SRL, Cluj-Napoca,
16
Vezi: Vagu, P., Zolertan, T., Decizia-moment esenţial în conducerea unităţilor economice,
EdituraPolitică, Bucureşti, 1978, p.16; Tămaş, S., Introducere în ştiinţa conducerii,
Editura.Politică, Bucureşti, 1982

72
17
Moscovici, S., Zavalloni, M., The group as a polarizer of attitudes, în “Journal of
Personality and Social Psychology”, nr. 12, 1969,
18
Ioan Mihuţ, Bazele conducerii întreprinderii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1981,
19
Curta, Ioana Cecilia, Sponsorizarea, teorie şi practică, Editura Expert, Bucureşti,

73
Modulul 3: Politici antidoping (reglementări naţionale şi
internaţionale)

a) Scopul şi obiectivele modulului

Scopul acestui modul este familiarizarea cursantului cu conceptul de doping.
Se vor atinge următoarele obiective:
 Definirea doppingului
 Prezentarea actelor normative naţionale
 Prezentarea actelor normative internaţionale

b) Schema logică a modulului

Acest modul este compus din şase subcapitole: primul subcapitol are ca scop
evidenţierea conceptului de management, a doua principiile managementului, a treia funcţiuni
ale firmei, a patra funcţiile managementului, a cincea actul de decizie, a şasea finanţare.

c) Conţinutul informaţional detaliat

Strategia Naţională Anti-Doping pentru perioada 2007-2012 a Agenţiei Naţionale

Anti-Doping a fost elaborată pentru a realiza o concentrare mai eficientă a activităţilor şi
resurselor pentru următorii 6 ani. Strategia respectă prevederile Codului Mondial Anti-Doping
şi subliniază obiectivele cheie ale Agenţiei Naţionale Anti-Doping, principalele strategii,
programele şi indicatorii de performanţă necesari pentru a direcţiona şi evalua eficienţa
activităţii Agenţiei Naţionale Anti-Doping.
Dopajul în sport este rezultatul îmbinării factorilor individuali, culturali, sociali şi
psihologici. Prevenirea dopajului în sport trebuie să se bazeze pe înţelegerea clară a naturii
complexe a acestei probleme, precum şi pe îmbinarea cuprinzătoare a strategiilor tuturor
autorităţilor implicate în activitatea sportivă pentru a reuşi eradicarea dopajului în sport,
recunoscut ca o problemă gravă ce prejudiciază principiile fundamentale ale sportului.
Agenţia Naţională Anti-Doping recunoaşte existenţa acestei probleme şi stabileşte
strategia şi obiectivele în conformitate cu prevederile Convenţiei împotriva Dopajului a
Consiliului Europei, ratificată de România prin Legea nr. 171/1998 şi ale Codului Mondial
Anti-Doping, asumate de Guvernul României prin semnarea Memorandumului de la
Copenhaga din 3-5 martie 2003.
Cele două obiective cheie ale Codului Mondial Anti-Doping sunt:
  „protejarea dreptului fundamental al sportivilor de a participa la un sport fără
dopaj şi promovarea sănătăţii, corectitudinii şi egalităţii în şanse a sportivilor din toate
sporturile şi din întreaga lume”;
 „asigurarea de programe anti-doping armonizate, coordonate şi eficiente, atât
la nivel naţional cât şi internaţional, cu privire la depistarea, combaterea şi prevenirea
dopajului”.
Recunoasterea faptului ca dopajul contravine spiritului sportului reprezinta punctul de
pornire al acestei strategii care urmareste sa protejeze sanatatea si etica sportiva prin
eliminarea utilizarii substantelor interzise si/sau metodelor interzise si pastrarea unui mediu
corect si echitabil. Strategia implica reformarea anumitor mentalitati din sistemul actual,
alocarea de resurse umane suficiente, instruirea si perfectionarea personalului calificat precum
si eforturi financiare care trebuie asumate.
Principiul de baza dupa care se structureaza Strategia Agentiei Nationale Anti-Doping
poate fi rezumat de sintagma: informare-educare-prevenire-testare-cercetare pentru un sport
curat.
Scopul strategiei este prevenirea şi combaterea folosirii de substanţe şi/sau metode
interzise în rândul sportivilor.
Strategia anti-doping urmăreşte implementarea valorilor esenţiale ale sportului şi
anume: corectitudine, egalitate de şanse, fairplay şi onestitate.
Potrivit H.G. nr. 894/2007 din 01/08/2007 privind aprobarea Strategiei naţionale
antidoping pentru perioada 2007-2012 şi a Planului de acţiune pentru implementarea acesteia,
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 563 din 16/08/2007. actul a intrat in vigoare la data
de 16 august 2007:
TITLUL I
Consideratii generale
CAPITOLUL I
Introducere
Strategia nationala antidoping pentru perioada 2007-2012 a fost elaborata pentru a
realiza o concentrare mai eficienta a activitatilor si resurselor pentru urmatorii 6 ani. Strategia
respecta prevederile Codului mondial anti-doping si subliniaza obiectivele-cheie ale Agentiei
Nationale Anti-Doping, principalele strategii, programele si indicatorii de performanta
necesari pentru a directiona si evalua eficienta activitatii Agentiei Nationale Anti-Doping.
Dopajul in sport este rezultatul imbinarii factorilor individuali, culturali, sociali si
psihologici. Prevenirea dopajului in sport trebuie sa se bazeze pe intelegerea clara a naturii

75
complexe a acestei probleme, precum si pe imbinarea cuprinzatoare a strategiilor tuturor
autoritatilor implicate in activitatea sportiva pentru a reusi eradicarea dopajului in sport,
recunoscut ca o problema grava ce prejudiciaza principiile fundamentale ale sportului.
Agentia Nationala Anti-Doping recunoaste existenta acestei probleme si stabileste
strategia si obiectivele in conformitate cu prevederile Conventiei impotriva dopajului a
Consiliului Europei, ratificata de Romania prin Legea nr. 171/1998, si ale Codului mondial
anti-doping, asumate de Guvernul Romaniei prin semnarea Memorandumului de la
Copenhaga din 3-5 martie 2003.
Cele doua obiective-cheie ale Codului mondial anti-doping sunt:
-protejarea dreptului fundamental al sportivilor de a participa la un sport fara dopaj si
promovarea sanatatii, corectitudinii si egalitatii in sanse a sportivilor din toate sporturile si din
intreaga lume;
-asigurarea de programe antidoping armonizate, coordonate si eficiente, atat la nivel
national, cat si international, cu privire la depistarea, combaterea si prevenirea dopajului.
Recunoasterea faptului ca dopajul contravine spiritului sportului reprezinta punctul de
pornire al acestei strategii care urmareste sa protejeze sanatatea si etica sportiva prin
eliminarea utilizarii substantelor interzise si/sau a metodelor interzise si pastrarea unui mediu
corect si echitabil.
Strategia implica reformarea anumitor mentalitati din sistemul actual, alocarea de
resurse umane suficiente, instruirea si perfectionarea personalului calificat, precum si eforturi
financiare care trebuie asumate.
Lupta impotriva dopajului trebuie sa fie sustinuta de programe din domeniul cercetarii
stiintifice si dezvoltarii tehnologice, al politicilor de sanatate publica, cooperarii cu alte
autoritati publice si cu autoritatile de control pentru stoparea traficului ilicit de substante
dopante si farmaceutice, actiuni ce se vor desfasura in cadrul unor proiecte ce vor avea ca
obiectiv acumularea de noi cunostinte, reducerea deficitului informational in domeniu si
gasirea de solutii pentru diminuarea si, in final, eradicarea dopajului in sport.
In Romania in ultimii 15 ani s-a constatat folosirea substantelor si metodelor
interzise in randul sportivilor, fapt ce reprezinta un pericol la nivelul sanatatii publice si al
principiilor esentiale ale sportului si olimpismului. Guvernul Romaniei, recunoscand
importanta acestui domeniu, s-a implicat in lupta impotriva dopajului, infiintand Agentia
Nationala Anti-Doping [art. 86 alin. (2) din Legea educatiei fizice si sportului nr. 69/2000, cu
modificarile si completarile ulterioare], institutie publica cu personalitate juridica, in

76
subordinea Guvernului si coordonata de primul-ministru prin Cancelaria Primului-Ministru,
cu responsabilitate in coordonarea si conducerea activitatii anti-doping la nivel national.
Laboratorul de control doping - directie in cadrul Agentiei Nationale Anti-Doping,
autonom din punct de vedere analitic, constituie un instrument eficient in lupta antidoping si
reprezinta singura unitate de referinta la nivel national care efectueaza analize de control
doping sportivilor, fiind dotat cu echipamente performante compatibile cu cele existente in
laboratoarele acreditate de Agentia Mondiala Anti-Doping. Personalul din cadrul
laboratorului este specializat in domeniul controlului doping, participand frecvent la
manifestari stiintifice nationale si internationale, diseminand rezultatele cercetarilor efectuate
prin publicatii si in reviste de specialitate.
In cadrul actiunilor de lupta antidoping, in anul 2001, s-a initiat procedura de
acreditare a Laboratorului de control doping in conformitate cu Standardul european SR EN
ISO 17025, aceasta fiind obtinuta in aprilie 2004.
Strategia Agentiei Nationale Anti-Doping evidentiaza angajamentul neconditionat in
lupta impotriva dopajului, toleranta zero in ceea ce priveste dopajul, promovarea fairplay-ului
prin programe si campanii educative coerente cu parteneri din domeniu: Agentia Nationala
pentru Sport, Comitetul Olimpic si Sportiv Roman, federatiile sportive nationale, directiile
pentru sport judetene, cluburile sportive, Autoritatea Nationala pentru Tineret, Agentia
Nationala Antidrog, Ministerul Educatiei, Cercetarii si Tineretului.
Promovarea si sustinerea cerintelor anti-doping sunt in concordanta cu cele ale
politicii internationale in domeniu, raspunzand exigentelor formulate de Consiliul Europei,
Agentia Mondiala Anti-Doping si UNESCO, respectand, de asemenea, principiile Cartei
olimpice, ale Cartei pentru sport si educatie fizica a UNESCO, Rezolutia (76) 41 a
Comitetului Ministrilor Consiliului Europei - "Carta sportului european pentru toti",
recomandarile nr. (79) 8 asupra dopajului in sport si nr. R (84) 19 din "Carta anti-doping in
sport", Tratatul european nr. 135 si prevederile programelor mondiale HARDOP -
Harmonisation of methods and measurements in the fight against doping si CAFDIS -
Concerted action in the fight against doping in sport.
Viziunea acestei strategii, o lume care sa aprecieze si sa promoveze un sport curat,
are la baza prevederile Codului mondial anti-doping.
"Programele antidoping incearca sa promoveze valorile intrinseci ale sportului. La
aceste valori se face deseori referire ca reprezentand spiritul sportului; reprezinta esenta
olimpismului; reprezinta modalitatea noastra de a juca cinstit. Spiritul sportului semnifica
celebrarea spiritului, trupului si mintii umane." (Codul mondial anti-doping)

77
 Elaborarea Strategiei nationale antidoping are ca temei legal prevederile Legii nr.
227/2006 privind prevenirea si combaterea dopajului in sport si ale Hotararii Guvernului nr.
1.522/2006 privind aprobarea structurii organizatorice si a Regulamentului de organizare si
functionare ale Agentiei Nationale Anti-Doping.
In considerarea atributiilor consacrate prin Legea nr. 227/2006 si a obiectivelor pe
care si le-a propus, Agentia Nationala Anti-Doping este responsabila la nivel national de
adoptarea, punerea in practica si armonizarea reglementarilor in domeniu cu cele existente pe
plan international.
Cheia succesului in lupta impotriva dopajului o reprezinta colaborarea dintre
Agentie, autoritatile publice implicate in sport si structurile sportive, sintetizata in deviza
Agentiei Nationale Anti-Doping - "Impreuna pentru un sport curat". Numai formand o echipa,
in baza unor parteneriate pe care Agentia Nationala Anti-Doping isi propune sa le incheie cu
structurile sportive si alte organizatii guvernamentale si nonguvernamentale, se va reusi
crearea si mentinerea perceptiei sportivilor asupra faptului ca politica antidoping este aceea de
a proteja sanatatea acestora si nu de a aduce prejudicii asupra performantelor si imaginii lor.
Misiunea Agentiei Nationale Anti-Doping consta in promovarea, coordonarea si
monitorizarea, la nivel national, a luptei impotriva dopajului in sport, in toate formele sale.

CAPITOLUL II
Principii
Principiul de baza dupa care se structureaza strategia Agentiei Nationale Anti-
Doping poate fi rezumat de sintagma: informare-educare-prevenire-testare-cercetare pentru un
sport curat.
Totodata strategia antidoping va respecta urmatoarele principii generale:
-principiul bunei guvernari, conform caruia Agentia Nationala Anti-Doping trebuie
sa isi stabileasca actiuni clare, eficiente, pe baza unor obiective bine stabilite si sa aiba
capacitatea si flexibilitatea de a raspunde rapid necesitatilor sociale;
-principiul responsabilitatii - care impune Agentiei Nationale Anti-Doping obligatia
de a formula politici publice si de a raspunde pentru eficienta si implementarea acestora, de a
accepta si suporta consecintele neindeplinirii acestei obligatii;
-principiul obiectivitatii - mesajele si informatiile transmise de Agentia Nationala
Anti-Doping vor avea un caracter obiectiv, astfel incat sa asigure o imagine credibila atat la
nivel national, cat si la nivel international;

78
 -principiul continuitatii - activitatile desfasurate in cadrul acestui program au un
caracter permanent si se bazeaza pe experienta anterioara acumulata de structurile de profil;
-principiul complementaritatii - actiunile de informare desfasurate de Agentia
Nationala Anti-Doping vor fi coordonate cu efortul institutiilor responsabile in domeniul
sportului, in vederea prevenirii si combaterii dopajului in sport;
-principiul prevenirii - conform caruia identificarea anticipata si inlaturarea in timp
util a premiselor de aparitie a fenomenelor de dopaj sunt prioritare si imperative;
-principiul eficientei - in combaterea dopajului se bazeaza pe evaluarea continua a
activitatii Agentiei Nationale Anti-Doping atat din punctul de vedere al rezultatelor concrete,
cat si al managementului institutional;
-principiul cooperarii si coerentei - in baza caruia institutiile implicate in prevenirea
si combaterea dopajului trebuie sa coopereze indeaproape, asigurand o conceptie coerenta
asupra obiectivelor ce trebuie indeplinite si a masurilor ce urmeaza a fi luate;
-principiul transparentei, consultarii societatii civile si al dialogului social - care
impune, pe de o parte, transparenta procesului decizional, iar pe de alta parte, consultarea
societatii civile din domeniul sportului in cadrul acestui proces;
-principiul utilitatii - constructia mesajelor Agentiei Nationale Anti-Doping va tine
cont de nevoile de informare a grupurilor-tinta;
-principiul diferentierii - conform caruia mesajelor nediferentiate li se vor adauga
mesaje in concordanta cu particularitatile fiecarui grup-tinta;
-principiul confidentialitatii - datele personale ale sportivilor testati sau cele obtinute
in urma unor actiuni din programele educative, de cercetare si informare sunt strict
confidentiale;
-principiul parteneriatelor public-private - care recunoaste importanta cooptarii
societatii civile, a structurilor sportive, a unor organisme guvernamentale si
nonguvernamentale in activitatile concrete de implementare a masurilor de prevenire si
combatere a dopajului in sport.

CAPITOLUL III
Scop
Scopul strategiei este prevenirea si combaterea folosirii de substante si/sau metode
interzise in randul sportivilor si al acelora care practica activitati de educatie fizica si sport
individual sau in grup, in sali de sport altfel organizate decat ca structuri sportive (in special
in salile de fitness).

79
 CAPITOLUL IV
Obiective
Strategia antidoping urmareste implementarea valorilor esentiale ale sportului, si
anume: corectitudine, egalitate de sanse, fairplay si onestitate. Totodata se urmareste
sensibilizarea tuturor structurilor ce au atributii in sfera sportului, pentru desfasurarea unor
actiuni eficiente si dezvoltarea unei cooperari reale.
Obiectivele generale ale strategiei antidoping sunt urmatoarele:
1. recunoasterea internationala a Agentiei Nationale Anti-Doping ca fiind un
partener credibil si competent in activitatea de prevenire si combatere a dopajului in sport, atat
de catre structurile specializate ale Consiliului Europei si ale Agentiei Mondiale Anti-Doping,
cat si de catre statele membre ale Uniunii Europene; aderarea Agentiei Nationale Anti-Doping
la Asociatia Agentiilor Nationale (ANADO) si Organizatia Anti-Doping a tarilor din Europa
Centrala (CEADO); armonizarea cadrului legislativ si procedural cu practicile internationale;
2. mentinerea acreditarii ISO 17025 a Laboratorului de Control Doping in
conformitate cu Standardul european SR EN 17025, conditie pentru acreditarea laboratorului
de catre Agentia Mondiala Anti-Doping, mentionata in raportul de tara intocmit de delegatia
Consiliului Europei. Efectuarea demersurilor pentru acreditarea internationala de catre
Agentia Mondiala Anti-Doping a laboratorului si sustinerea acreditarii internationale a
laboratorului si de catre autoritati guvernamentale si nonguvernamentale cu responsabilitati in
domeniu;
3. certificarea Agentiei Nationale Anti-Doping, privind managementul calitatii in
conformitate cu cerintele Standardului International ISO 9001:2000;
4. protejarea dreptului fundamental al sportivului de a practica un sport curat pentru
promovarea sanatatii, corectitudinii si echitatii. Respectarea Codului mondial anti-doping,
document universal valabil pe care se bazeaza Programul mondial anti-doping in domeniul
sportului;
5. initierea, organizarea, sustinerea si desfasurarea programului de educatie,
informare si preventie, precum si derularea in cadrul programului a unor proiecte si campanii
educative coerente, credibile si eficiente, armonizate cu programele la nivel european si
mondial; cresterea gradului de constientizare si educare a sportivilor, antrenorilor,
personalului tehnic si medicilor de lot asupra pericolelor si consecintelor practicarii dopajului;
crearea si asigurarea unei viziuni strategice unitare cu privire la informarea, educarea si
prevenirea dopajului in sport in concordanta cu prevederile legislative de specialitate in
vigoare, avand in vedere calitatea Romaniei de membru al Uniunii Europene;

80
 6. elaborarea si implementarea programului de cercetare in domeniu, prin proiecte
cu teme specifice;
7. elaborarea unor proiecte specifice dedicate Jocurilor Olimpice;
8. cresterea eficientei utilizarii fondurilor publice si a veniturilor proprii in finantarea
programelor de cercetare, de educare, prevenire si testare;
9. promovarea si sustinerea reprezentantilor romani in organismele internationale;
10. modernizarea bazei materiale in vederea desfasurarii activitatii de control doping
in conformitate cu prevederile Standardului international pentru testare.

TITLUL II
Directii de actiune
CAPITOLUL I
Organizarea si desfasurarea activitatii antidoping
In vederea alinierii Romaniei la standardele europene, s-a infiintat Agentia Nationala
Anti-Doping, institutie publica cu personalitate juridica si autonomie decizionala in activitatea
anti-doping, fiind direct responsabila de adoptarea si punerea in practica la nivelul intregii tari
a reglementarilor in domeniu, de organizarea si efectuarea controalelor doping, de
desfasurarea audierilor sportivilor si a altor persoane susceptibile de incalcarea
reglementarilor in materie.
Reglementarile antidoping la nivel national au fost elaborate in concordanta cu cele
ale politicii internationale in domeniu, raspunzand exigentelor formulate de Consiliul Europei,
Agentia Mondiala Anti-Doping si Organizatia Natiunilor Unite pentru Educatie, Stiinta si
Cultura.
De asemenea, consecventa autoritatilor guvernamentale in politica antidoping s-a
concretizat prin ratificarea Conventiei impotriva dopajului a Consiliului Europei, prin Legea
nr. 171/1998 si prin semnarea Memorandumului de la Copenhaga, in martie 2003, prin care
Romania s-a angajat sa respecte Codul mondial anti-doping si sa il implementeze la nivel
national.
In vederea realizarii obiectivelor pe care si le-a stabilit, Agentia Nationala Anti-
Doping urmareste sa initieze si sa dezvolte urmatoarele programe:
1. Programul de educatie, informare si prevenire porneste de la premisa faptului ca
este mai usor sa previi decat sa combati. Principiul fundamental al acestui program este acela
de a pastra spiritul sportiv prin descurajarea sportivilor de a utiliza substante si/sau metode
interzise. In cadrul acestui program se vor derula proiecte de informare si educare a sportivilor

81
si a persoanelor din anturajul acestora, in vederea cunoasterii substantelor si metodelor
interzise, a efectelor acestora asupra organismului si performantei sportive, a procedurilor de
control doping, a drepturilor si responsabilitatilor sportivilor. De asemenea, prin acest
program educativ se urmareste si sensibilizarea publicului larg la aspectele importante ale
problematicii antidoping.
2. Programul de testare doping va urmari intocmirea unui plan anual de testare
doping in competitie si in afara competitiei, pe baza informatiilor primite de la celelalte
organisme cu atributii in desfasurarea activitatii de educatie fizica si sport. In cadrul acestui
program se va pune un accent deosebit pe testarile desfasurate fara aviz prealabil, precum si
pe testarile-tinta.
3. Programul de cercetare va avea ca obiectiv derularea de cercetari cu caracter
sociopsihologic, medical, juridic, precum si pentru dezvoltarea tehnologiilor de identificare a
substantelor interzise. Pentru obtinerea celor mai bune rezultate sunt necesare dotarea
permanenta a laboratorului cu echipament performant, la nivelul exigentelor celor mai
moderne laboratoare pe plan mondial, si perfectionarea continua a intregului personal al
Agentiei Nationale Anti-Doping.
4. Programul de cooperare internationala va avea ca obiectiv intensificarea relatiilor
de colaborare cu Agentia Mondiala Anti-Doping, Consiliul Europei, organizatiile nationale
antidoping, structurile sportive si alte autoritati guvernamentale si nonguvernamentale -
nationale si internationale - implicate in lupta impotriva dopajului in sport.
I.1. Programul de educatie, informare si prevenire
Dimensiunea educativa este foarte importanta in activitatea antidoping, deoarece ea
este esenta principiului preventiei, prin care se poate pastra spiritul sportului curat, asa cum
este specificat in Codul mondial anti-doping.
Obiectivul general al Programului de educatie, informare si prevenire este de
crestere a gradului de constientizare si de educare a sportivilor, antrenorilor, personalului
tehnic si medicilor de lot asupra pericolelor si consecintelor practicarii dopajului.
In acest sens, Agentia Nationala Anti-Doping va desfasura mai multe proiecte in
cadrul Programului de educatie, informare si prevenire:
1. campanii de informare si educare a sportivilor, diferentiate in functie de
disciplinele sportive si de categoriile de varsta ale acestora;
2. initierea de campanii de informare cu personalul asistent, managerii si specialistii
structurilor sportive;

82
 3. organizarea de seminarii stiintifice si de informare pentru specialisti, in scopul
responsabilizarii factorilor de raspundere din sport in raport cu problematica dopajului;
4. elaborarea si realizarea de materiale cu caracter informativ;
5. realizarea unor intruniri informativ-educative cu reprezentanti ai mass-media.
I.1.1. Educatia si informarea sportivilor
Obiectivul general este acela de a dezvolta atitudini si practici la nivelul intregii
populatii sportive in scopul adoptarii unui stil de viata sanatos.
Educatia si informarea de buna calitate presupun aplicarea modelului diversitatii
prin abordarea diferentiata, in functie de nivelul de performanta al sportivilor.
A. EDUCATIA IN UNITATILE DE INVATAMANT CU SPECIFIC SPORTIV
Imbunatatirea calitativa a nivelului de educatie este absolut necesara in contextul
unor schimbari complexe la nivelul vietii de familie, al comunitatii, al societatii multiculturale
si al globalizarii. Educatia in unitatile de invatamant cu specific sportiv necesita o pregatire
continua si initierea unor proiecte specifice in care sa fie implicati elevi, cadre didactice de
diferite specialitati, parteneri educationali, pornind de la parinti, societatea civila, mass-media
si comunitate. In concordanta cu aceasta tendinta mondiala, Agentia Nationala Anti-Doping
va colabora cu Ministerul Educatiei, Cercetarii si Tineretului, facultatile de educatie fizica si
sport, Centrul National de Formare si Perfectionare a Antrenorilor, in vederea descurajarii
utilizarii substantelor si/sau a metodelor interzise in scopul cresterii performantei sportive, dar
si a sensibilizarii populatiei scolare din institutiile cu profil sportiv, in scopul evitarii
practicarii dopajului.
B. EDUCATIA SI INFORMAREA SPORTIVILOR JUNIORI
Interventia precoce in educarea si informarea antidoping este o conditie necesara
pentru indeplinirea obiectivelor Agentiei Nationale Anti-Doping. Formarea sportivilor incepe
inca din copilarie si deprinderea atitudinilor si comportamentelor anti-doping de la o varsta
cat mai frageda este importanta pentru devenirea lor ca sportivi de performanta. In vederea
realizarii acestor obiective, sunt necesare strategiile de educatie care se bazeaza pe conceptul
de "role-model". Aceste tipuri de abordari pedagogice de tip modern au ca scop promovarea
unor imagini credibile din randul sportivilor de elita, care vor putea sa actioneze ca modele
pentru generatiile urmatoare, principalul avantaj fiind obtinerea unor efecte pe termen lung.
C. EDUCATIA SI INFORMAREA SPORTIVILOR DE ELITA
Sportivii de elita, juniori si seniori, reprezinta grupul-tinta cel mai important pentru
campaniile si actiunile desfasurate de Agentia Nationala Anti-Doping. Educarea si informarea
sportivilor de elita au ca scop necesitatea dobandirii competentelor de valorizare personala

83
pentru integrarea in viata sportiva, dar si imbunatatirea sanselor de a se mentine in activitate
prin reducerea utilizarii substantelor dopante si a metodelor interzise. Un alt scop este acela de
a crea un mediu activ in lupta antidoping, prin implicarea sportivilor activi sau retrasi din
viata sportiva ca ambasadori ai Agentiei Nationale Anti-Doping in programele educative si
promovarea in randul tinerilor a importantei eticii, fairplay-ului si integritatii in sport.

I.1.2. Educatia si informarea personalului asistent

Obiectivul general este de a dezvolta atitudini si practici la nivelul personalului
asistent al sportivilor in scopul promovarii unui stil de viata sanatos.
Antrenorii sunt priviti ca avand o puternica influenta asupra comportamentului si
atitudinilor sportivilor. Acestia joaca un rol crucial in viata sportivilor, ajutandu-i sa isi
realizeze obiectivele, dar reprezinta si modele, chiar mentori pentru acestia. Astfel, ei sunt cei
mai importanti agenti in prevenirea utilizarii de substante si metode interzise de catre sportivi.
De aceea este importanta includerea lor in programele de educare si informare, pentru a
responsabiliza intregul personal asistent al sportivilor in raport cu problematica dopajului si
de a-i sensibiliza, de a-i constientiza si de a-i motiva in vederea implicarii active, obiective si
corelate a acestora in lupta impotriva dopajului.
I.1.3. Alte proiecte specifice
1. realizarea unor campanii la nivel zonal cu directorii directiilor pentru sport
judetene, managerii cluburilor sportive si directorii scolilor si liceelor cu profil sportiv, in
vederea responsabilizarii factorilor de raspundere din sport in raport cu problematica
dopajului;
2. elaborarea si realizarea de materiale cu caracter informativ: buletinul informativ,
ghidul sportivului, pliante si brosuri, poster;
3. sensibilizarea si implicarea mass-mediei in lupta impotriva dopajului in sport,
precum si crearea oportunitatilor si stimularea participarii reprezentantilor acesteia la
sustinerea, prin mijloace specifice, a programelor, proiectelor si campaniilor antidoping.
I.2. Programul de testare doping
Controlul doping este procesul care include planificarea distribuirii testarilor,
recoltarea si manuirea de probe biologice, transportul probelor, analiza de laborator,
gestionarea rezultatelor, audieri, sanctiuni si apeluri.
Testare doping: parte a procesului de desfasurare a controlului doping, ce presupune
planificarea distribuirii testelor, recoltarea de probe biologice, manipularea lor si transportul
probelor biologice la laborator.

84
 Obiectivul general al Programului de testare doping il reprezinta asigurarea unui
numar relevant de teste in competitie si in afara competitiei fara aviz prealabil, avandu-se in
vedere numarul sportivilor legitimati si numarul sportivilor de elita la nivel national, precum
si protejarea sanatatii sportivilor si a principiilor etice si a fairplay-ului la toate manifestarile
sportive.
In vederea indeplinirii obiectivului general, Agentia Nationala Anti-Doping, prin
Programul de testare doping, intocmeste Planul national anual de testare, Lotul de testare
inregistrat si Lotul de testare tinta, efectueaza controale doping in competitie si in afara
competitiei, gestioneaza rezultatele controlului doping si scutirile pentru uz terapeutic,
implementeaza programul ADAMS al Agentiei Mondiale Anti-Doping, se asigura de
respectarea prevederilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 227/2006, referitoare la amenajarea
statiilor de control doping, si controleaza modul in care se desfasoara testarea doping.
I.3. Programul de cercetare
Dezvoltarea activitatii in domeniul cercetarii stiintifice, alinierea cercetarilor
romanesti la standardele Uniunii Europene reprezinta o prioritate. Sustinerea si dezvoltarea
activitatilor stiintifice in aceasta zona vizeaza aprofundarea cunostintelor in domeniu,
cresterea eficientei controlului doping si implicit diminuarea cazurilor de dopaj in randul
sportivilor si intelegerea mecanismelor implicate in acest fenomen. Obiectivele generale ale
programului de cercetare sunt:
A. efectuarea analizelor de control doping pentru dovedirea eventualelor cazuri de
dopaj prin evidentierea substantelor incluse pe Lista interzisa si obtinerea acreditarii din
partea Agentiei Mondiale Anti-Doping;
B. elaborarea si dezvoltarea unor proiecte si programe de cercetare stiintifica privind
elucidarea mecanismelor biochimice de metabolizare a substantelor interzise in sport si
cercetari in domeniul stiintelor socioumane.
Obiectivele specifice care vor fi urmarite in cadrul obiectivului general A vizeaza in
primul rand obtinerea acreditarii Laboratorului de Control Doping din partea Agentiei
Mondiale Anti-Doping, in scopul recunoasterii la nivel international a rezultatelor analizelor
efectuate.
Procesul de acreditare internationala se desfasoara in etape si a avut ca punct de
pornire obtinerea, in anul 2004, a acreditarii conform standardului SR EN ISO 17025, pentru
laboratoarele de testare analitica, acreditare ce trebuie mentinuta prin audituri de reacreditare
efectuate de organismul national RENAR. Auditurile nationale si internationale presupun

85
actualizarea permanenta a documentelor sistemului calitatii pentru conformitatea cu cerintele
standardelor ISO si a documentelor tehnice elaborate de Agentia Mondiala Anti-Doping.
In acest sens, Laboratorul de Control Doping desfasoara activitati de cercetare
pentru optimizarea metodologiilor existente si dezvoltarea de noi tehnologii analitice, odata
cu cresterea numarului de compusi detectati, introdusi anual pe Lista interzisa elaborata de
Agentia Mondiala Anti-Doping. Aceste activitati implica, pe langa procurarea materialelor de
referinta pentru toate substantele interzise, participarea la testele interlaboratoare organizate
de AMAD in scopul verificarii detectiei corecte a acestor substante. Rezultatele testelor
interlaboratoare constituie un criteriu important de evaluare a competentei laboratorului in
procesul obtinerii acreditarii internationale.
Realizarea obiectivelor legate de acreditarea internationala obliga specialistii
laboratorului sa fie la curent cu cerintele si noutatile domeniului prin participari la specializari
si simpozioane, precum si prin mentinerea contactelor profesionale si schimburi de experienta
cu specialistii din laboratoarele acreditate, de renume in domeniu.
Pentru realizarea obiectivului general B, activitatea de cercetare isi propune sa
sustina politica antidoping a Agentiei Nationale Anti-Doping de diminuare a cazurilor de
dopaj in randul sportivilor, dezvoltand programe de cercetare stiintifica care sa aprofundeze
cunostintele in domeniul controlului doping si intelegerea mecanismelor implicate in acest
fenomen. Studiile de metabolizare si excretie a substantelor dopante se vor realiza cu
respectarea principiilor bioetice si asigurarea confidentialitatii voluntarilor participanti. Pe
langa dezvoltarea metodei de analiza a eritropoietinei in probe de urina, vor continua
cercetarile privind elaborarea suplimentelor nutritive destinate sustinerii eforturilor
sportivilor, produse bazate pe ingrediente naturale.
De asemenea, au fost initiate si sunt in curs de dezvoltare cercetari sociopsihologice
fundamentale in problematica dopajului care urmaresc studii sociologice, comportamentale,
juridice si etice, investigatii in domeniul medical si psihologic, precum si cercetarea continua
a schimbarilor survenite in randul grupurilor-tinta vizate de campaniile Agentiei Nationale
Anti-Doping.
Diseminarea rezultatelor cercetarilor Agentiei Nationale Anti-Doping si ale
aplicatiilor concrete in domeniul controlului doping si/sau cel sociouman se realizeaza prin
organizarea si participarea la mese rotunde, simpozioane nationale si internationale,
publicarea de articole si lucrari stiintifice in reviste de specialitate din tara si strainatate.

86
 Programele de cercetare prezentate se realizeaza prin aplicarea la granturi de
cercetare lansate de Agentia Mondiala Anti-Doping si alte organisme nationale si
internationale.
I.4. Programul de cooperare internationala
Obiectivul general al Programului de cooperare internationala il reprezinta
recunoasterea internationala a Romaniei ca partener de incredere in efortul global de eradicare
a dopajului in sport.
Dezvoltarea cooperarii pe plan international se va realiza in deplina concordanta cu
politica Romaniei privind promovarea relatiilor internationale si are in vedere:
-pe de o parte, dezvoltarea colaborarii cu Agentia Mondiala Anti-Doping pentru
realizarea si implementarea celor patru programe ale Agentiei Nationale Anti-Doping, prin
respectarea prevederilor Codului mondial anti-doping, ale standardelor internationale pentru
testare, pentru laboratoare si de acordare a scutirilor pentru uz terapeutic si prin
implementarea modelelor de buna practica;
-pe de alta parte, dezvoltarea colaborarii cu structuri ale Consiliului Europei, prin
semnarea si ratificarea conventiilor internationale si a protocoalelor aditionale ale acestora;
-de asemenea, extinderea si diversificarea relatiilor de colaborare cu Organizatia
Natiunilor Unite pentru Educatie, Stiinta si Cultura si Organizatia Mondiala pentru Sanatate;
-cu caracter permanent, organizarea de schimburi bilaterale cu organizatiile
nationale antidoping ale tarilor semnatare ale Codului mondial anti-doping, care sa permita
diseminarea experientei acumulate in activitatea antidoping;
-participarea activa la reuniunile Organizatiei Anti-Doping a tarilor din Europa
Centrala, precum si organizarea unei intruniri a acestei asociatii regionale in Romania;
-organizarea vizitei de evaluare a Consiliului Europei, care este stabilita pentru anul
2007;
-promovarea si sustinerea unor reprezentanti romani in forurile de conducere si in
comisiile organismelor internationale.

CAPITOLUL II
Armonizarea legislatiei nationale cu reglementarileinternationale in vigoare

Realizarea obiectivelor strategice privind prevenirea si combaterea dopajului in sport

necesita crearea unui cadru legislativ adecvat si armonizat cu reglementarile internationale,
fara de care lupta impotriva dopajului ar ramane ineficienta.

87
 Pentru atingerea obiectivului mentionat, Agentia Nationala Anti-Doping va urmari
permanent armonizarea prevederilor legislative in materie la nivel national cu cele la nivel
comunitar si international.
In acest sens, Agentia Nationala Anti-Doping va realiza evaluarea si actualizarea
periodica a legislatiei nationale in domeniu, va implementa acquis-ul specific in cadrul
legislativ si institutional national. De asemenea, atingerea obiectivului propus implica analiza
standardelor internationale pentru diferite domenii tehnice si operationale din cadrul
Programului mondial anti-doping, a modelelor de buna practica elaborate pe baza Codului
mondial anti-doping (reglementari antidoping model adaptate la nevoile fiecarui grup major
de organizatii semnatare) si participarea Romaniei la procesul de revizuire a Codului mondial
anti-doping.
Totodata, Agentia Nationala Anti-Doping isi propune extinderea incidentei cadrului
legislativ in materia prevenirii si combaterii dopajului in sport si asupra acelora care practica
educatia fizica si sportul individual, in sali de sport organizate altfel decat ca structuri sportive
(in special in salile de culturism si fitness).

CAPITOLUL III Prevenirea si combaterea traficului ilicit de substante interzise

Reglementarea regimului suplimentelor nutritive

III.1. Prevenirea si combaterea traficului ilicit de substante interzise

Agentia Nationala Anti-Doping isi propune sa puna in practica obiectivele urmarite
de Consiliul Europei si Agentia Mondiala Anti-Doping cu privire la prevenirea si combaterea
traficului ilicit de substante interzise si/sau metode interzise.
In acest sens, se impune crearea cadrului legislativ adecvat in domeniul combaterii
traficului ilicit de substante interzise si/sau metode interzise.
Prin actele normative ce vor fi initiate de Agentia Nationala Anti-Doping se
urmareste incriminarea producerii, fabricarii, prepararii, transformarii, oferirii, punerii in
vanzare, vanzarii, distribuirii, livrarii cu orice titlu, trimiterii, transportului, procurarii,
cumpararii, detinerii, introducerii sau scoaterii din tara, precum si a importului-exportului ori
altor operatiuni privind circulatia, fara drept, a substantelor si/sau a metodelor interzise.
Un accent deosebit se va pune pe comercializarea de substante interzise in institutiile
de invatamant sau in locuri in care sportivii (elevi, studenti) desfasoara activitati educative,
sportive, sociale. Agentia Nationala Anti-Doping urmareste extinderea incidentei cadrului
legislativ in materia prevenirii si combaterii fenomenului de dopaj si asupra celora care

88
practica educatia fizica si sportul individual, in sali de sport organizate altfel decat ca structuri
sportive (in special in sali de culturism si fitness).
De asemenea, se urmareste stabilirea cadrului legal de colaborare intre Agentia
Nationala Anti-Doping si celelalte autoritati publice cu atributii in domeniul combaterii si
prevenirii diverselor forme de crima organizata (Inspectoratul General al Politiei de Frontiera,
Inspectoratul General al Politiei Romane, Agentia Nationala Antidrog, Autoritatea Nationala
a Vamilor, Ministerul Public, Ministerul Justitiei).
III.2. Reglementarea regimului suplimentelor nutritive
Suplimentele nutritive sunt utilizate pe scara larga atat in viata sportiva, cat si in
afara ei. Acestea au aparut ca o alternativa pentru sustinerea efortului fizic in conditiile unui
control doping din ce in ce mai riguros.
In ultimii ani, gama suplimentelor nutritive contaminate cu precursori hormonali
si/sau substante interzise, incluse pe Lista interzisa a Agentiei Mondiale Anti-Doping, s-a
largit considerabil. Deoarece producerea suplimentelor nutritive nu se supune reglementarilor
Good Manufacturing Practices (GMP), impuse in cazul industriei de medicamente, de multe
ori pot aparea diferente in ceea ce priveste dozajul de la o tableta/capsula la alta si
neconcordante intre ceea ce este inscriptionat pe eticheta si continutul suplimentului nutritiv.
Deoarece prezenta unei substante interzise in proba biologica a unui sportiv conduce
la un test pozitiv, avand drept consecinta aplicarea de sanctiuni potrivit prevederilor Legii nr.
227/2006, este necesar, pentru protejarea sanatatii sportivilor si pentru respectarea principiilor
etice si fairplay-ului in sport, ca in mediul sportiv sa se utilizeze numai suplimente nutritive
notificate de Institutul de Bioresurse Alimentare sau de unul dintre institutele de sanatate
publica din Cluj, Iasi, Timisoara (in conformitate cu prevederile Ordinului ministrului
agriculturii, padurilor si dezvoltarii rurale, al ministrului sanatatii si al presedintelui
Autoritatii Nationale Sanitare Veterinare si pentru Siguranta Alimentelor nr.
1.228/244/63/2005 pentru aprobarea Normelor tehnice privind comercializarea suplimentelor
alimentare predozate de origine animala si vegetala si/sau a amestecurilor acestora cu
vitamine, minerale si alti nutrienti) si care nu contin precursori ai hormonilor androgeni si/sau
substante interzise.
Tinand cont de toate aceste aspecte, Agentia Nationala Anti-Doping intentioneaza sa
monitorizeze comercializarea suplimentelor nutritive in reteaua sportiva.

CAPITOLUL IV
Formarea si perfectionarea resurselor umane in domeniu

89
 Perfectionarea continua a tuturor categoriilor de specialisti in domeniu constituie un
obiectiv strategic prioritar, fiind necesara aplicarea unor masuri care sa ajute la stabilirea
necesarului de specialisti din cadrul Agentiei Nationale Anti-Doping, pe toate domeniile de
activitati, si a proiectelor anuale de instruire si evaluare a acestora.
De asemenea, prin armonizarea programelor de pregatire a specialistilor din cadrul
Agentiei Nationale Anti-Doping cu standardele interne si internationale, precum si prin
organizarea de actiuni menite sa formeze si sa perfectioneze specialistii in domeniu, se
urmareste o cooperare stransa cu cei mai valorosi specialisti in calitate de lectori ai cursurilor
de formare si perfectionare in domeniu.
Nu in ultimul rand, o prioritate este instruirea si perfectionarea permanenta a
ofiterilor de control doping si atragerea specialistilor in domeniu in vederea schimburilor de
experienta menite sa imbunatateasca viziunile si modul de lucru.

CAPITOLUL V
Finantarea si baza materiala a activitatii antidoping
V.1. Finantarea
Obiectivul principal al Agentiei Nationale Anti-Doping il reprezinta implementarea
strategiei, ceea ce determina implicarea sustinuta a Guvernului Romaniei in vederea asigurarii
resurselor financiare necesare punerii in aplicare a programelor propuse.
Pentru ca acest obiectiv general sa devina realitate este esential sa se tina cont de
cateva aspecte importante.
In vederea achizitionarii echipamentelor si accesoriilor necesare prelevarii probelor
la standardele impuse si dotarea corespunzatoare a Laboratorului de Control Doping din
cadrul Agentiei Nationale Anti-Doping, se cere un program sustinut de investitii, reparatii
curente si capitale.
Agentia Nationala Anti-Doping doreste colaborarea cu terte persoane si institutii din
tara si strainatate interesate atat in sustinerea financiara a proiectelor de prevenire si
combatere a traficului si consumului de substante si metode interzise, cat si a programelor de
educatie si cercetare.
Avand in vedere faptul ca Laboratorul de Control Doping a obtinut acreditarea ISO
17025, este necesara mentinerea acesteia si a certificarii Agentiei Nationale Anti-Doping
privind managementul calitatii conform ISO 9001:2000. Realizarea aspectelor mai sus

90
mentionate in cele mai bune conditii presupune fundamentarea necesarului si procurarea de
materiale si echipamente pentru uz permanent.
V.2. Baza materiala
Pentru ca obiectivul principal al strategiei privind baza materiala a activitatii
antidoping sa poata fi realizat este necesara dotarea Laboratorului de Control Doping cu
echipamente performante, conform cu standardele internationale, dar si cu reactivi pentru
analizele specifice de control doping. De asemenea, se cere un efort sustinut in vederea
achizitionarii tuturor echipamentelor si accesoriilor necesare prelevarii probelor biologice la
standarde internationale.

CAPITOLUL VI
Valorile etice, imaginea unui sport curat si publicitatea antidoping

Evidentierea relatiei dintre valoare si educatie se va realiza prin intermediul unor

actiuni de cunoastere si de sensibilizare a tinerilor sportivi, prin care sa se ghideze actul
optional in selectia valorilor etice, contribuindu-se astfel la dezvoltarea si implementarea unor
stari subiective pozitive, in care sa predomine toleranta, altruismul, respectul pentru sine si
ceilalti, corectitudinea, solidaritatea.
Intr-un cadru educativ organizat, bazat pe coerenta si uniformitate in distributia
informatiilor, Agentia Nationala Anti-Doping isi propune sa declanseze o serie de manifestari
menite sa creeze mentalitati comunitare in ceea ce priveste moralitatea in competitia sportiva.
In vederea promovarii valorilor etice ale sportului si pastrarii imaginii unui sport
curat, fara dopaj, Agentia Nationala Anti-Doping va desfasura un amplu proces de
comunicare, informare si educare in randul practicantilor si sustinatorilor sportului in
Romania, concretizat in:
1. desfasurarea unor campanii de educare si informare a sportivilor si persoanelor
din anturajul acestora, in vederea practicarii sportului fara dopaj, prin intermediul
conferintelor regionale cu privire la desfasurarea activitatii antidoping in Romania;
2. elaborarea unor protocoale de colaborare cu serviciile descentralizate ale
administratiei centrale in sport, cu Comitetul Olimpic si Sportiv Roman si structurile sportive,
in vederea promovarii unui sport curat in cadrul competitiilor sportive desfasurate la nivel
national;

91
 3. promovarea imaginii Agentiei Nationale Anti-Doping prin transmiterea
Declaratiei de principii (Mission Statement) organizatiilor guvernamentale,
nonguvernamentale, publicului-tinta;
4. asigurarea conditiilor organizatorice corespunzatoare de desfasurare a actiunilor
de informare si educare a sportivilor si persoanelor din anturajul acestora, precum si a
suportului material;
5. elaborarea de suporturi informative (pliante, flyere, materiale promotionale
personalizate, mape de prezentare);
6. organizarea de activitati de diseminare a informatiei - programe de informare
publica, conferinte de presa, aparitii publice, birou de presa lobby, corectarea informatiilor -
care au ca finalitate distribuirea de mesaje cu privire la Agentia Nationala Anti-Doping si la
punctul ei de vedere;
7. desfasurarea de activitati promotionale - actiuni de marketing, found-raising,
actiuni civice;
8. activitati organizationale - pozitionarea organizatiei, conferinte, conventii,
seminarii - care urmaresc promovarea Agentiei Nationale Anti-Doping in mediul ei specific,
permitand schimbul de idei si cresterea notorietatii Agentiei Nationale Anti-Doping;
9. organizarea de evenimente - evenimente neplanificate, ceremonii, evenimente
puse in scena, concursuri, competitii - pentru transmiterea mesajelor Agentiei Nationale Anti-
Doping privind practicarea unui sport curat;
10. extinderea formelor si mijloacelor de publicitate, de mediatizare a activitatilor
Agentiei Nationale Anti-Doping prin intermediul suporturilor media: spoturi radio si tv,
articole in presa rezultate in urma comunicatelor de presa;
11. editarea de publicatii de specialitate, cu privire la activitatea antidoping in
Romania si la practicarea unui sport curat (buletin informativ lunar);
12. facilitarea accesului la informatii si dezvoltarea promovarii politicilor antidoping
prin intermediul mijloacelor moderne de comunicare: web site, linia verde.

CAPITOLUL VII
Actiuni pentru evaluarea activitatii Agentiei Nationale Anti-Doping.

Evaluarea modului de implementare a Strategiei nationale antidoping si estimarea

financiara
Agentia Nationala Anti-Doping isi va evalua continuu activitatea prin:

92
 1. prelucrarea statistica a datelor controlului doping;
2. prevenirea unor disfunctionalitati in desfasurarea controlului doping si corectarea
prompta pentru a fi excluse;
3. instruirea frecventa (inaintea fiecarei actiuni) a ofiterilor de control doping in
vederea prevenirii aparitiei unor vicii de procedura in timpul sedintei de recoltare a probei;
4. evaluarea, ameliorarea si dezvoltarea activitatii Agentiei Nationale Anti-Doping
in baza feedbackului primit, prin aplicarea de chestionare grupurilor-tinta (sportivi, antrenori,
medici, manageri);
5. utilizarea semnalelor venite din partea mass-media cu privire la activitatea
desfasurata.
Monitorizarea si evaluarea modului de implementare a strategiei se vor face pe baza
urmatorilor indicatori de performanta:
-anual, tinandu-se cont de numarul total al sportivilor legitimati, se vor efectua
minimum 3.000 de controale doping;
-testele doping in afara competitiei fara aviz prealabil vor reprezenta minimum 40%;
-monitorizarea sportivilor pe perioada de suspendare printr-un numar de minimum 3
teste doping;
-fiecare sportiv olimpic va fi testat de minimum 2 ori pe an;
-cresterea numarului de teste la sporturile cu risc mediu si risc crescut de dopaj;
-participarea la competitii internationale majore cu sportivi 100% curati;
-mentinerea pragului de 2% pentru incalcari ale reglementarilor antidoping;
-lansarea anuala a unei campanii nationale educative;
-efectuarea lunara a unui numar de 5 actiuni educative cu privire la riscurile
consumului de substante interzise;
-diseminarea lunara catre structurile sportive a informatiilor si reglementarilor in
domeniul antidoping;
-cresterea numarului de parteneriate cu structurile sportive si alte organizatii
guvernamentale si neguvernamentale pentru desfasurarea in comun de actiuni in scopul
prevenirii dopajului in sport;
-elaborarea unui numar minim de 4 materiale informative pe an;
-eliberarea atestatului de educatie antidoping pentru toti sportivii si antrenorii
loturilor olimpice;
-elaborarea si derularea anuala a unui proiect de cercetare stiintifica;

93
 -participarea anuala a Laboratorului de Control Doping la teste interlaboratoare
pentru verificarea competentei;
-publicarea anuala a unui numar de minimum 7 lucrari stiintifice.
Evaluarea modului de implementare a Strategiei nationale anti-doping se va face
trimestrial de catre presedintele Agentiei Nationale Anti-Doping, pe baza rapoartelor de
evaluare primite de la directiile implicate.
De asemenea, evaluarea se va realiza anual de catre Guvern, prin Cancelaria
Primului-Ministru, precum si de catre Parlament, pe baza raportului anual de activitate
prezentat in conformitate cu prevederile Legii nr. 227/2006.
Agentia Nationala Anti-Doping fiind in proces de certificare in conformitate cu SR
EN ISO 9001: 2001, activitatea acesteia va fi evaluata cu ocazia auditurilor de certificare si
supraveghere. De asemenea, activitatea Laboratorului de Control Doping va fi evaluata cu
ocazia auditului de reacreditare SR EN ISO 17025: 2005, precum si a auditului de
supraveghere.
i) Sumar
În cadrul acestui modul s-au realizat obiectivelor menţionate anterior.

j) Întrebări recapitulative şi teme de control

1. Definiţia legala a dopingului

2. Care sunt problemele majore a luptei împotriva dopajului?
3. Care este instituţia care coordonează activitatea de prevenire şi lupta împotriva
dopingului?
4. Prezentaţi cazuri reale de dopaj în lumea sportului?

Politica statului român în domeniul prevenirii şi combaterii dopajului în sport este

concretizată, şi se constituie suport obligatoriu al acestui curs, în următorele acte normative
(cuprinse în anexa acestui curs):

m) Bibliografie modul
1. REGULAMENT din 25 octombrie 2006 (*actualizat*)de organizare şi funcţionare
a Agenţiei Naţionale Anti-Doping

2. REGULAMENT din 18 februarie 2010 de organizare şi funcţionare a Comisiei de

audiere a sportivilor şi a personalului asistent al sportivilor care au încălcat
reglementările antidoping

94
3. REGULAMENT din 12 mai 2009 de organizare şi funcţionare a Comisiei de apel

4. ORDIN nr. 1.069 din 19 iunie 2007 pentru aprobarea Normelor privind
suplimentele alimentare

5. ORDIN nr. 92 din 4 noiembrie 2009 privind aprobarea Listei interzise pentru anul
2010

6. ORDIN nr. 73 din 18 februarie 2010 pentru aprobarea Regulamentului de

organizare şi funcţionare a Comisiei de audiere a sportivilor şi a personalului
asistent al sportivilor care au încălcat reglementările antidoping

7. ORDIN nr. 54 din 2 mai 2007 pentru aprobarea modelului şi conţinutului

legitimaţiei de control

8. NORME METODOLOGICE din 23 septembrie 2009 privind organizarea şi

desfăşurarea controlului doping

9. LEGE nr. 227 din 7 iunie 2006 privind prevenirea şi combaterea dopajului în sport

10. LEGE nr. 104 din 9 mai 2008 privind prevenirea şi combaterea traficului ilicit de
substanţe cuprinse în "lista interzisă"

11. H.G. nr. 1.056 din 23 septembrie 2009 pentru aprobarea Normelor metodologice
privind organizarea şi desfăşurarea controlului doping

95
 Cuprins

Modulul 1: Legislaţie sportivă .............................................................................................6

Modulul 2: Managementul organizaţiilor sportive (principii, funcţiuni, funcţii, decizie,
finanţare ) ...........................................................................................................................38
Modulul 3: Politici antidoping (reglementări naţionale şi internaţionale) .......................74

ŞEF DEPARTAMENT TITULAR DE DISCIPLINĂ

96