RECUPERAREA URBANĂ A TERITORIILOR INDUSTRIALE

1. INTRODUCERE

1.1. Expunerea problemei

Arhitectura industrială a avut mereu două scopuri principale: eficiența și siguranța.

Rezultat al revoluției industriale, ea a devenit o componentă importantă a contextului urban și
social contemporan. Astfel, ca parte a moștenirii sfârșitului de secol XVIII și a secolului XIX,
arhitectura clădirilor industriale este tot mai mult reevaluată și reutilizată, în scopul
conștientizării statutului aparte și a valorii sale.
Regenerarea industrială este o problemă actuală importantă și din ce în ce mai mult se
urmărește oportunitatea conversiei fondului construit în general, a obiectivelor industriale în
particular și reutilizarea siturilor abandonate. Însă a vedea frumusețea în arhitectura construcțiilor
industriale este un punct critic pentru a le putea salva. Spațiile simple, deschise ale fabricilor, cu
expresivitatea clară a materialelor de construcție și a elementelor structurale, invită la o
restaurare industrială, păstrându-și identitatea și caracterul istoric și după conversia lor
funcțională.
La nivel urban, dezindustrializarea a lăsat în urmă imense zone dezafectate atât în
interiorul țesuturilor construite, cât și în zone adiacente, periferice, intrând în conflict cu
vecinătatea din punct de vedere urbanistic și social. Cel mai adesea, prezența îndelungată a
siturilor industriale în imediata apropiere a zonelor de locuit se fixează în memoria colectivă a
locului. Totuși, ariile industriale extra-metropolitane au fost mai greu de absorbit de către oraș.
În cele mai multe cazuri, fabricile au stat la baza dezvoltării orașelor, iar odată cu întreruperea
funcționării acestora, orașul a murit încetul cu încetul. În urma lor au rămas spații rănite, alveole
care digeră construcțiile rămase, până la dispariție.
Diferența fundamentală, însă, se face între mica hală abandonată, mai ales aflată în
centrul unui oraș și marele ansamblu industrial. Din acest punct de vedere, este necesară o
abordare diferită a acestor două tematici, chiar dacă originea stării lor este comună.
Se va sublinia, prin urmare, necesitatea de a avea în vedere o scară mai largă a locului în
procesul de recuperare a zonelor industriale, căutând dialogul dintre liniile directoare de
planificare urbană și prerogativele de conservare și restaurare. Metoda de abordare urmărește
necesitatea de a include noi elemente în armonie cu ceea ce există, propunerea de noi funcțiuni în
concordanță cu nivelul local și dinamica teritorială, și integrarea unor proiecte specifice în cadrul
zonei, inserând cu grijă elementele restaurate într-un nou caracter urban.

1.2. Intrebările și obiectivele lucrării

O practică des întâlnită astăzi, la invel global, este cea a refuncționalizării clădirilor
industriale, multe dintre ele fiind transformate în centre culturale, muzee, spații de locuire sau
birouri. Oportunitatea pe care acestea o descoperă în ceea ce privește regenerarea urbană constă
chiar în direcționarea unui buget limitat pe traiectoria unor domenii esențiale, dispunând de
mijloacele accesibile.

1
 Prin modelul de includere al teritoriilor industriale abandonate în circuitul cotidian al
orașului se realizează integrarea echilibrată a acestor construcții în țesutul urban. Redus la nivelul
sitului, procesul conversiei se bazează pe capacitatea de a implementa funcțiuni noi, actuale, într-
un cadru de construcții și instalații deja existent. Este vorba despre coprezența construcției
supraviețuitoare unei funcțiuni depășite și a imaginii noii funcțiuni inserate.
În cazul specific al orașului Azuga, situarea acestuia într-o zonă puternic turistică l-a
salvat de la dispariția totală, ca urmare a dezindustrializării suferite. Valența muncitorească a
așezării a fost substituită de componenta turistică, urmărindu-se dezvoltarea orașului cu ajutorul
turismul sezonier. Riscul asumat – și care nu a fost depășit – era cel al turismului agresiv.
Întreaga zonă a Văii Prahovei suportă extinderi masive, construcții haotice care omoară peisajul
natural. În același timp, teritorii întregi constituite din siturile industriale ale fostelor fabrici sunt
abandonate chiar în interiorul localităților.
Proiectul de față abordează problemele expuse anterior, propunând ca variantă de
rezolvare regenerarea uneia dintre platformele industriale ale orașului: fosta Fabrică de Șamotă –
Azuga. Intenția este justificată nu doar de valoarea intrinsecă a fondului construit existent, ci și
de direcționarea dezvoltării nu către extindere, ci către refolosire și densificare.
Astfel, se are în vedere recuperarea patrimoniului arhitectural industrial în stare de ruină
și procesul de reactivare urbană prin renaturarea siturilor industriale abandonate.

1.3. Cadrul de referință

Lucrarea de față are ca model de referință tema proiectului de diplomă: Fabrica de

Șamotă Azuga. Regenerarea unei bucăți de oraș. Proiectul se integrează în sistemul urban Sinaia
– Buşteni – Azuga – Predeal – Râşnov – Braşov (Poiana Braşov), axă care beneficiază din plin
de avantajul poziţional, această zonă fiind situată în partea centrală a ţării, de-a lungul vehiculatei
artere rutiere şi hidrografice Valea Prahovei.
Dintre orașele de pe Valea Prahovei, Azuga a fost singurul care a avut o dezvoltare de tip
industrial, mai degrabă decât turistic. Aici au existat de-a lungul vremii 14 fabrici de o
importanță majoră atât pentru dezvoltarea regiunii cât și pentru asigurarea unui procent
semnificativ de locuri de muncă.
Dezindustrializarea care a urmat a lăsat în locul fabricilor fragmente de oraș de tip
”leftovers”. Diminuarea rapidă a locurilor de muncă a dus la scăderea populației – în prezent
orașul are doar 4,400 de locuitori – iar fondul construit astfel defragmentat a contibuit la
alterarea identității locale și a lăsat în urmă imense zone în ruină.
La scara obiectului de arhitectură, orașul se caracterizează prin prezența valorilor
fondului construit, materializate prin obiectele și ansamblurile industriale existente sau prin
memoria locurilor în care acestea au funcționat ca pol generator de activare a orașului. Valoarea
ambientală a acestora este unul din criteriile de valoare, având în vedere transformările de scară
suferite.
În ultimii ani, orașul a fost martor pasiv al dispariției unor cadre identitare importante
pentru caracterul său industrial. Situri enorme au fost abandonate și mai apoi eliberate de
construcții, clădiri ce puteau constitui o imensă rezervă urbanistică, pentru a face loc unor
viitoare proiecte de dezvoltare teritorială. Astfel, rând pe rând au dispărut: Fabrica de Sticlă,
Fabrica de Postav, și anul acesta Fabrica de Bere Azuga. Architectura acestor clădiri industriale,

2
care au stat chiar la baza înființării orașului, afost privită în linii mari ca o problemă, fiindu-i
ignorată calitatea sa de resursă pentru o dezvoltare urbană echilibrată și inteligentă.
Este o ilustrare autentică a observației adusă în discuție în cadrul proiectului „Patrimoniul
industrial ca resursă. Potențial, principii de acțiune și studiu de caz: Zona Filaret-Rahova,
București” asupra pierderii integritatii orașelor prin reducerea la inutilizabil a acestor spații: „La
adăpostul unor sintagme definite vag menite să liniștească conștiința administrațiilor indiferente
și să amorțească vigilența (subiectivă) a publicului – ecologizare, decontaminare, dezvoltare
urbană, retehnologizare, creșterea confortului termic, recalificarea siturilor industriale – se iau
decizii ireversibile (de multe ori pe bani publici) care mutilează coerența orașelor noastre
văduvindu-le de o componentă istorico-urbanistică care le-a influențat decisiv evoluția.”1

2. Context și concepte fundamentale

2.1. Fragilitatea patrimoniului industrial. Sensibilități și amenințări

Siturile industriale istorice, care erau nuclee urbane funcționale și structurale, și-au
pierdut astăzi rolul-cheie în cadrul orașului. Multe dintre aceste construcții industriale au fost
abandonate și uitate din cauza uzurii funcționale și a diminuării activității industriale. Ca o
consecință, mediul arhitectural al acestor mici orașe industriale a pierdut din continuitatea
semnatică și integritatea spațială, devenind curând fragmentare și inexpresive. Astăzi, contextul
arhitectural al acestor orașe este distrus din cauza lipsei conștientizării sociale asupra
semnificației patrimoniului industrial în structura sa semnatică și spațială.
Construcțiile industriale care nu apar clasate în categoria monumentelor istorice, parte
integrantă a partimoniului construit, se găsesc într-o poziție periclitată, fără a avea parte de un
tratament privilegiat, și sunt considerate de cele mai multe ori parazitare spațiului urban din care
fac parte. Fostele clădiri industriale au un statut aparte. In timp ce scopul pentru care au fost
edificate a dispărut, utilitatea lor pare a fi complet depășită. În mod greșit, este eclipsată valoarea
pe care acestea o reprezintă și potențialul aport la îmbogățirea patrimoniului tehnic.
Sensibilitatea siturilor industriale abandonate stă, în mod fundamental, în dificultatea
reintegrării lor în textura socială. Deși considerate adevărate minuni tehnice ale secolului XIX,
fostele clădiri industriale sunt în prezent privite ca neimportante, desuete, inestetice, fiind
asociate cu vechiul regim totalitar.
În cartea sa „Khora. Teme şi dificultăţi ale relaţiei dintre filosofie şi arhitectură”, Augustin
Ioan observă condiția clădirilor moderne, în sensul valorizării lor, în opoziție cu cea a clădirilor
vechi: „Clădirile moderne înaintează în vârstã, dar nu îmbătrânesc cu noblețea cu care își
asumă condiția pieritoare celelalte. Așa se face că, deși numără abia decenii, casele moderne
par cu mult mai inadecvate la prezent decât cele vechi care, murind, le supraviețuiesc celor
dintâi.”2
Reabilitarea și conversia logică a acestor spații este o acțiune din ce în ce mai răspândită
în ultimele decenii, care contribuie la atenuarea efectelor negative asupra mediului și la
salvgradarea patrimoniului construit. Orientarea se îndreaptă spre modalitățile de reutilizare a

1
Irina IAMANDESCU– Patrimoniul industrial ca resursă, 2011, p. 6
2
Augustin IOAN– Khora. Teme şi dificultăţi ale relaţiei dintre filosofie şi arhitectură, ed. Paideia, București, 1999,
p. 17

3
clădirilor industriale abandonate, valorificate fie ca spații rezidențiale sau de birouri, fie ca spații
culturale: săli de teatru, de expoziție, muzee sau centre de artă.
La baza acestor acestor acțiuni stă, însă, tocmai reactivarea memoriei locului și
înțelegerea potențialului reintegrării acestor entități în viața contemporană.

2.2. Principii estetice

Dacă încercăm să privim clădirile industriale din perspectiva clasică a esteticii, devine
clar faptul că frumusețea acestor clădiri nu derivă din ornamentație, ci tocmai din lipsa acesteia,
și dintr-o anumită poezie și monumentalitate a locului.
Se poate considera că înțelegerea clădirilor industriale depășește dimensiunea estetică
prin definiție, pentru că ele poartă valori istorice, sociale, funcționale, psihologice și culturale.
Acest lucru nu înseamnă, însă, că arhitectura industrială este lipsită de dimensiunea estetică.
„Această arhitectură fără timp nu știe să îmbătrânească. Ea decade, se prăbușește, dar
nu îmbătrânește. Contrastul dintre absența semnelor îmbătrânirii cochete și decrepitudinea
iremediabilă a stării fizice propriu-zise este contrastul cel mai impresionant atunci când
contemplăm starea actuală a arhitecturii industriale.” 1
Putem spune că că valoarea arhitecturală a acestor construcții este dificil de evaluat cu
aplicare criteriilor estetice care conturează valoarea unei clădiri „curente”. Ceea ce este, în
general, remarcabil și specific arhitecturii industriale este tocmai statutul său de „excepție
stilistică” care răspunde unor condiționări de ordin funcțional de fiecare dată unice.
Atât reperele vocabularului stilistic și morfologia spațiilor industriale, cât și
particularitățile impuse de acest program sunt elemente ce trebuie înțelese la valoarea lor
adevărată pentru a putea fi protejate, reinterpretate și exprimate mai departe în procesul de
reinserție socială și culturală a fostelor fabrici.

2.3. Principii de bază ale conversiei

Orice construcție industrială presupune o scară urbană, presupune o strategie, presupune

o gândire în timp și o realizare lentă și flexibilă, care să permită modificari pe parcurs ale
etapelor de lucru și dezvoltare a proiectului, opțiuni de schimbare a direcției de acțiune sau de
sistare a lucrărilor, în concluzie o elasticitate operațională, astfel încât demersul să poată fi
valorificat cu adevărat.
În cazul siturilor industriale abandonate, experiențele anterioare au condus la definirea a
cinci principii de bază:
- Integrarea, înțelegerea spațiului în care se găsește zona studiată, ca zonă dintr-un
teritoriu mai vast, caracterizat de realități sociale și de o evoluție istorică individuală.
1
Augustin IOAN – Industria: (Re)sursa si ruina a arhitecturii fara timp, in Kombinat. Ruine industriale ale Epocii
de Aur, Igloo Media, 2007

4
 - Pluridisciplinaritatea, reprezentând abordarea multisectorială, din punct de vedere
economic, social și ecologic, fără a supraestima rolul urbanismului.
- Coordonarea. Factorii politici, factorii economici și sociali trebuie să fie implicați
în proces, căutând să ajungă la un consens.
- Flexibilitatea, procesul de conversie este unul îndelungat, care nu se încheie odată
cu alpicarea proiectului, ci continuă după acest moment, cu analize ale rezultatelor și intervenții
care să le amelioreze.
- Adaptabilitatea, presupunand faptul că, odată stabilit un program de acțiune,
acesta va fi privit mai degrabă ca un set de indicații, de criterii de abordare.1

În discursul său din cadrul Tate Gallery, David Chipperfield remarcă modul în care un
spațiu industrial ar putea fi readus la viață și valorizat: „Probabil că modelul estetic adoptat ar
trebui să fie cel al covorului Persan, peticit și reparat de-a lungul timpului, unde găsim porțiuni
de perfecțiune formală ce coexistă confortabil cu cele uzate. În acest fel, avem posibilitatea ca
anumite porțiuni ale clădirii să se ridice la cel mai înalt nivel al tehnologiei moderne, pe când
altele să rămână exact așa cum sunt.”2

Nu este vorba, totuși, de un pansament exterior, o peticire formală sau doar o vopsire a
fațadei. Este fundamental importantă chirurgia interioară a spațiului, care mai ales în cazul
clădirilor industriale, este adaptat spre a răspunde în mod rațional nevoilor funcționale,
conțănând un grad de flexibilitate impus de dinamica progresului tehnologic.

Simplitatea formală, acuratețea formelor, volumele pure sunt caracteristici esențiale,

vizibile în arhitectura construcțiilor industriale. Ele sunt puse în legătură cu un mod judicios de
utilizare a geometriei, dar și cu o exprimare sinceră și simplă a nevoilor moderne, avînd ca efect
o expresivitate puternică a arhitecturii. În general este vorba de monovolume, precis decupate în
spațiu și care, în masivitatea și simplitatea lor formală, sunt cu atât mai expresive cu cât sunt mai
articulate, în mod studiat, cu alte volume asemănătoare, într-o compoziție unitară.
În același sens, este importantă metoda de transformare a spațiului, în care conversia
funcțională nu parazitează, ci reutilizează locul în urma unui studiu atent, pentru a obține acea
masă critică în care nimic nu este în plus și nimic nu este în minus. Construcția unui astfel de
organism bazat pe interrelaționarea funcțiunilor interioare nu duce la o fărâmițare a coerenței
ansamblului prin exprimarea diferită a fiecărei destinații, ci tocmai la o reprezentare variată a
funcțiunii la nivelul orașului. Locul-pacient respiră la exterior și în același timp își păstrează
identitatea istorică.

Intervențiile nepotrivite, cu pretenții artistice care încearcă transformarea spațiilor

industriale devin ridicole atunci când întâlnesc personalitatea puternica, dar simplă în același
timp, a clădirilor industriale. Acest fenomen este observat și de Renzo Piano în expunerea sa:
„Orice intervenție exterioară ar arăta ridicol la nivel de scară... Clădirile industriale au spații
mari, impunătoare, sincere și nepretențioase, care nu se lasă intimidate de artă.”3

1
Sebastian SĂVESCU – Reconversia funcțională a clădirilor, articol în Revista Construcțiilor, anul VII, nr. 75,
octombrie 2011, p. 22
2
David CHIPPERFIELD – Tate Gallery Archive Material, TG 12/4/6/2, Chipperfield – Submission for Stage 1
3
Renzo PIANO – TG 12/4/7/9, Minutes of Assessors Meeting on 16 and 17 January 1995, Stage 2 Presentations,
2nd session – Renzo Piano Workshop, 29

5
 2.4. Reutilizarea adaptivă

Siturile industriale abandonate sunt legate de eforturile în curs de dezvoltare pentru a

aborda moștenirea terenurilor contaminate și degradate rezultate din activitatea industrială din
trecut.1
Reutilizarea adaptivă presupunde, de obicei, utilizarea acestor situri și clădiri cu un alt
scop decât cel inițial. Acest proces oferă unei clădiri o nouă viață, nu încearcă să o păstreze într-o
anumită perioadă de timp, ci explorează opțiunile care se găsesc între demolare și transformare.
Reutilizarea adaptivă nu se rezumă doar la clădirea în cauză, ea are rădăcini adânci și face
parte dintr-un nucleu în jurul căruia se conturează întreaga societate a zonei respective.
Aplicând principiile dezvoltării durabile, reutilizarea siturilor industriale implică beneficii
multiple:
- Beneficii economice
- Beneficii pentru mediul înconjurător
- Beneficii sociale
- Impactul asupra industriei construcțiilor

Modul în care oamenii privesc astăzi siturile industriale abandonate reflectă multiple
oportunități inovatoare de reutilizare a valoroaselor resurse pentru schimbarea dezvoltării
peisajelor urbane în viitor.

Având în vedere toate acestea, este clar că diferența dintre liniile directoare de conservare
– realizate prin zeci de ani de dezbateri și admise în documentele internaționale cum ar fi Carta
de la Veneția și Declarația de la Amsterdam – și practicile curente care se ocupă cu patrimoniul
urban este chiar mai mare atunci când siturile în cauză sunt industriale. Dificultățile legate de
recuperarea acestor artefacte, lipsa de înțelegere a cerințelor lor specifice, precum și diferitele
eforturi concertate pentru a extinderea speculațiilor imobiliare, sunt câteva dintre obstacolele
care conduc la derulări de proiecte judicioase.

3. Precedente Europene – problema recuperării urbane pe baza unor exemple

3.1. Emscher Park, Ruhr, Germania – extinderea definiției de „Parc”

Emscher Park, o zonă regenerată dintr-un fost sit industrial abandonat și degradat în
Ruhr, este un exemplu al schimbării perspectivei oamenilor de-a lungul timpului. Suprafața de
aproximativ 230 ha a fost transformată de către echipa Latz + Partner în vederea implementării
unui proiect de lungă durată, gândit pe o perioadă de zece ani. Proiectul a implicat participarea
1
Niall KIRKWOOD – Manufactured Site: Rethinking the Post-Industrial Landscape, Spon Press, New York, 2001

6
diverselor sfere guvernamentale și resurse ale UE, și este un extraordinar exemplu de
transformare a unei zone industriale foarte degradate într-un parc ecologic la sfârșitul secolului
XX. La începutul anilor 1990, rămășițele industriale erau încă generic văzute ca teritorii
abandonate și surse de poluare, și ca simbol al declinului economic. Până spre sfârșitul
proiectului IBA, în 1999, această imagine negativă s-a transformat într-una pozitivă. Rămășițele
industriale au devenit din ce în ce mai mult relicve ale culturii, teritorii convertite în spații
deschise, modelate și inundate de natură.

Acest sit abandonat a fost odată centrul industrial al țării. Minele sale de cărbune,
fabricile de fier și oțel, uzinele de armament au fost sursa de producție pentru mașinăriile militare
din timpul celor două Războaie Mondiale, și motorul pentru „miracolul economic” german din
anii 1950-1960. Cu toate acestea, în anii 1970 piețele internaționale au început să se schimbe, și
industriile din regiune au devenit din ce în ce mai puțin competitive.

Crearea unui „parc peisagistic” a condus cu succes la restaurarea acestei zone, unul dintre
peisajele cele mai degradate din Europa. Ideea de aplicare a ecologiei pentru teritoriile de tip
„brownfield”1 a reușit să vindece peisajul urban. Au fost create mai multe trasee tematice
turistice și de ciclism, inclusiv „Drumul Culturii Industriale”, care include rute tematice, cum ar
fi „Traseul industriei și al naturii”. Aceste rute au scopul de a crea și de a îmbunătăți
infrastructura verde, de a oferi mai multe oportunități de agrement, de a atrage turiști și de a
crește înțelegerea valorii patrimoniului regional atât în accepțiunea localnicilor, cît și pentru
vizitatori.2
În plus, un alt obiectiv central al proiectului a fost acela de a integra și de a dezvolta
spațiile deschise existente, pentru a crea astfel un sistem de parc regional, incluzând șapte
coridoare verzi dispuse în întreaga regiune. Cu o varietate de activități culturale, cum ar fi
festivaluri internaționale, spectacole, concerte și expoziții de artă organizate în aceste spații
deschise, proiectul a adus un mediu de cultură nou, durabil și inovativ pentru întreaga zonă.
La început, proiectul s-a dezvoltat la nivel de idee și de memorandum. Mai apoi, în timp,
strategia a evoluat în procesul de realizare.

Parcursul dezvoltării proiectului a presupus cinci faze de dezvoltare strategica:

1. Explorare – analiza
teritoriului regional și
identificarea proiectelor
posibile

1
Brownfield = an industrial or commercial property that remains abandoned or underutilized in part because of
environmental contamination or the fear of such contamination / o proprietate industrială sau comercială care
rămâne abandonată sau neutilizată, în parte din cauza contaminării mediului sau a temerii de o potențială astfel de
contaminare – Glossary of Terms for Brownfields, Environmental Law Institute, 2009
2
Andreas KEIL – Use and Perception of Post-industrial Urban Landscape in the Ruhr, Kowarik I, Korner S(eds)
Wild Urban Woodlans, Springer-Verlag Berlin Heidelberg, 2005pp 117-130

7
 2. Diseminare –
implementarea primelor
proiecte și răspândirea
mesajului strategic la
nivel regional

3. Identificarea profilului –
concentrarea activităților
în locații posibile

4. Crearea de rețele –
corelarea proiectelor
individuale și crearea
unui sistem regional

5. Consolidare –
stabilizarea proiectelor și
răspândirea abordării
către alte regiuni

Proiectul de conversie este de fapt regiunea în sine. Degradarea ecologică a fost reflectată
de declinul economic și migrarea populației rezidente. În acest context, integrarea noțiunii de
„ecologie” se descoperă ca simbol vizibil de schimbare pozitivă. Pe lângă renaturarea zonei,
tematica ecologică a fost de asemeni integrată în dezvoltarea economică și rezidențială. O mare
parte din populație s-a reîntors ca urmare a acestei schimbări. Astfel, zona a devenit un simbol,
precum și un stimul pentru schimbare urbană, economică, socială și ambientală.1 Totodată,
experimentul sugerează cât de puternic poate fi conceptul de „parc”, o dată ce se depășesc
limitele definiției tradiționale. Noul parc generat în inima unui sit industrial abandonat susține nu
numai importanța ecologiei, ci de asemeni, dimensiunea culturală, prin păstrarea acestor
„monumente industriale”. Mai mult decât atât, aspectul „zonă industrială ca spațiu de petrecere a
timpului liber” nu oferă pur și simplu un sentiment de putere inventiv și imaginativ, dar
influențează conștientizarea culturală regională.
1
Judith M. LABELLE – Emscher Park, Germany – Expanding the Definition of a “Park”, The George Wright
Society Forum, Volumul 18, Nr. 3, 2001

8
 Aceste terenuri industriale abandonate cu rămășițele industriei – clădiri, mașini, hale etc –
integrate în urban, sunt caracterizate prin juxtapunerea unor trăsături variate. Odată ce aceste
elemente sunt înțelese ca simboluri estetice de transformare a zonei, este captată atenția
privitorului și apare dorința de a afla informații mai detaliate cu privire la dezvoltarea întregii
vecinătăți.

Atât din motive de protecție a mediului cât și de conservare istorică, eforturi imense au
fost făcute pentru a păstra și reutiliza clădirile industriale ca "monumente industriale." Cu toate
acestea, o atenție sporită a fost acordată și influenței lor viitoare în remodelarea unor noi valori
culturale. IBA, spre exemplu, a încercat nu atât să analizeze problematica moștenirii trecutului,
cât să provoace locuitorii să ia în considerare modul în care aceste calități valoroase pot fi
folosite pentru a direcționa regiunile spre o nouă economie și cultură.

Clădirile industriale s-au adaptat pentru utilizări noi și de multe ori culturale, și anumite
structuri și echipamente industriale au fost încorporate în organizarea parcului în moduri
creative. O uzină de gaz a fost transformată în spații expoziționale, un rezervor de gaz într-un
bazin de scufundări, și cuptoare vechi au fost transformate într-o zonă de alpinism. Intervențiile
efectuate în crearea parcului au fost gândite în ansamblu.

Proiectul general a căutat să stabilească etapele specifice întreprinse în baza unei

coordonări prealabile, fiind astfel prevăzut un program pe termen lung. În acest fel, analiza
artefactelor industriale, considerate atât în mod individual cât și împreună, a permis înțelegerea
relațiilor dintre ele, acoperind zonele și districtele din jur. Această înțelegere a relației între
realitățile economice, politice, sociale și urbane convergente în acest spațiu a oferit baza pentru
un plan global consistent.

În plus față de planificarea obiectivelor generale, peste o sută de proiecte specifice au fost
dezvoltate, iar acestea au inclus nu doar intervenții în clădiri industriale dar și proiecte de design
urban și peisager, care se bazează pe energie alternativă. Au fost amenajate trasee turistice, acest
lucru determinînd curățarea râului Emscher și refacerea pădurilor și apariția unor noi zone pentru
clădiri rezidentiale și centre de cercetare. Pe scurt, aceasta a fost o serie de intervenții integrate
care au căutat să restabilească peisajul natural și construit.

Este important de subliniat faptul că, în cazul acestei intervenții, zona degradată ce urma
a fi abordată cuprindea nu numai clădiri industriale învechite, ci o întreagă realitate urbană.
Situația abordării unei astfel de probleme, cu o perspectivă mai largă, coordonată și
integrată cu planificarea urbană și regională, poate duce la soluții complexe și pe termen lung.

3.2. Parco Dora/Spina 3, Torino, Italia – metamorfoza spațiului public

Proiectul de reamenajare a Parcului Dora face parte din cea mai complexă intervenție de
transformare din cadrul P.Ri.U (Programul de Reamenajare Urbană). Toată intervenția în zona
Spina 3 are un caracter inovativ. Structurile muzeului și ale Parcului sunt în măsură să
povestească și să promoveze, prin ele însele, metodele de utilizare ale energiei regenerabile,

9
respectul pentru mediu, reciclarea, bioarhitectura. Parcul adaugă acestor aspecte și cercetarea
experimentală a unor noi metodologii de recuperare ambientală care, fără a sacrifica rezultatul
final, pot fi implementate și gestionate cu costuri reduse.

Proiectul Parcului Dora prevede nu doar evidențierea particularităților și caracteristicilor

zonelor individuale, dar și realizarea unei structuri de legătură care este semnul distinctiv al
intervenției.

Proiectarea în ceea ce privește Parcul Dora constă în suprapunerea diferitelor nivele ale
proiectului, având în vedere elementele centrale ale parcului:

- Integrarea zonei Dora

- Metamorfoza elementelor existente
- Conexiunea parcului cu orașul

Deja din perioada evoluției industriale, Dora a fost un punct de atracție și un factor
esențial pentru amplasarea cartierului Spina 3.

3.3. Westergasfabriek, Amsterdam ??

3.4. NSDM, Amsterdam ??
3.5. Klokgebouw Strijp S, Eindhoven ??
3.6.

10
 Din aceste analize, se constată că intervențiile în patrimoniul industrial urban necesită o
înțelegere corectă a specificului artefactelor la diferite scări: particularitățile compoziționale ale
fiecărei clădiri sau element, relația sa cu locul în care se află, și relațiile dintre sit, împrejurimile
lui și restul orașului. Înțelegerea acestui sistem complex de relații ar trebui să fie primul pas în
proiectarea oricărei intervenții ca un ansamblu articulat, o înțelegere care va conduce cursiv spre
o integrare fructuoasă a acestuia în contextul urban.

4. Situația României

România beneficiază de un vast și foarte variat patrimoniu industrial, remarcabil pentru

sud-estul Europei, care însă este neglijat, lăsat în paragină și de cele mai multe ori desființat
pentru a face loc unor construcții noi, pierzându-se astfel atât obiecte arhitecturale de valoare, cât
și părți importante din istoria industriei românești și elemente definitorii pentru istoria și
identitatea zonelor urbane din care fac parte.
Desigur, dezvoltarea unor ramuri industriale a avut un impact direct major asupra
dezvoltării orașului. De-a lungul timpului, zonele industriale au putut constitui un motor al
dezvoltării orașelor, însușindu-și dublul rol de spații care deservesc nevoilor urbane, importante
mai ales din punct de vedere economic, și de spații servite, care tocmai prin existența și
funcțiunea lor sunt generatoare de transformare și evoluare urbană.
Această relație de feed-back comunică o funcție complexă a industriei. Mai mult decât un
instrument economic, ansamblul industrial a constituit el însuși un factor de dezvoltare, un
generator de urbanitate, cu impact major asupra unor arii extinse la nivel teritorial. Zonele
industriale nu mai sunt, astfel, doar „accidente urbane”, prezențe necesare – dar în același timp
indezirabile – pentru vecinătatea imediată, ci manifestări semnificative și curente în țesutul
urban. Localizarea acestora devine pol identitar, capabil de a determina, adesea, un caracter
definit al zonei, iar fabrica nu mai este impusă ca necesitate, ci reușește să pronunțe în mod voit
configurația structurii urbane în general.
La scară mare, situl industrial este perceput ca prezență pregnantă a locului. Există în
mod permanent o condiționare reciprocă, un dialog între zona industrială și directa vecinătate a
acesteia, însă cu efecte amplificate asupra celei din urmă. Chiar dacă fără valoare de monument,
fabrica dobândește, prin totalitatea aspectelor evocatoare, valoare de patrimoniu. Impresia
locului, mult mai puternică decât impresia strict vizuală, se reflectă în păstrarea memoriei unei
anumite epoci, a unui anumit tip de producție, și în special amintirea unei existențe umane.
În România există o mișcare generală slab dezvoltată în vederea salvgradării fondului
construit existent. Strategiile de intervenție susținute până în prezent s-au întâmplat izolat, de
cele mai multe ori urmărind beneficiul financiar maxim de pe urma investiției efectuate.
Devanzând seria proiectelor de recuperări integrate concretizate în conversii reușite ale
unor foste fabrici și implementate la nivel național, sunt lăsate la o parte, pe nedrept, situațiile
ansamblurilor industriale de mari dimensiuni, veritabile teritorii în teritoriu, care cu siguranță
necesită un efort mult mai amplu și o abordare distinctă.
Exemplele sunt multiple, iar problemele ridicate de scara acestor platforme industriale
sunt pe de o parte, analiza sitului și identificarea elementelor conținute și a valorii acestora, iar pe
de altă parte, definirea elementelor ce merită a fi păstrate și revitalizate, cât și a celor ce trebuie
înlăturate.

11
 5. Zona de studiu: Valea Prahovei – Fabrica de Șamotă Azuga

5.1. Resurse de patrimoniu cultural și industrial

Primele începuturi de industrie în Azuga, atunci cătun aparţinând de comuna Predeal,

datează din anul 1830 prin înfiinţarea de către Aslan, venit de la Rucăr, a unei Fabrici de Sticlă -
Glăjeria lui Aslan. După ce a lucrat 2 ani la montarea ei, aducând sticlari din Bohemia, a produs
sticlă suflată, sticlă colorată şi geamuri. A închis-o în scurt timp, din motive necunoscute,
părăsind toate investiţiile.
În decursul anului 1879 s-a construit Fabrica de sticlă, proprietatea d-lui S. Grunfeld,
situată intre Văile Prahoviţa şi Azuga, în faţa liniei ferate. Fabrica avea 250 de lucrători, în mare
parte din Bohemia, iar produsele erau foarte căutate. In ultimii ani, fabrica a fost distrusă bucată
cu bucată.
În ordine cronologică, a urmat înființarea Fabricii de cașcaval, în 1882, de către Matei
Mocanu.
Apoi, Fabrica de Var hidraulic a fost înfiinţată în 1885, pe Muntele Urechea, pe
proprietatea familiei Blebea, de către francezul Leboeuf. După doi ani a trecut în posesia firmei
Taranget şi Renard, iar în anul 1893 în cea a firmei Renard & Co. Varul era de o calitate bună,
obţinând medalia de argint la Expoziţia Universală de la Paris din 1889.
Fabrica de Ciment a inginerului Erler, a fost înfiinţată în anul 1885, pe moşia Sorica.
În 1888, același ing. Erler a înfiinţat pe Valea Seacă o nouă instalaţie analogă, iar în 1892
a construit la Piatra Arsă un cuptor sistematic pentru var alb.
Fabrica de Postav, a fost înfiinţată în anul 1887 de firma Rheim, Scheeser & Co, și se afla
în apropierea gării.
Tot în 1887, Carol Scheeser a construit Fabrica de salam în Azuga.
În 1888 Schender înființează Fabrica de Cherestea de la Malul Ursului.
În anul 1892 a fost înfiinţată Fabrica de Şampanie.
În 1908 se construiește Fabrica de Şamotă.
În sfârșit, Fabrica de Bere s-a construit între anii 1898-1900, de către firma Grundt,
Rădulescu & Co.

5.2. Caracteristici și potențial de dezvoltare

Parte a lanțului de construcții industriale presărate pe Valea Prahovei, situată în chiar

centrul orașului Azuga, Fabrica de Șamotă este un loc fascinant ca spațiu construit, cu un imens
potențial de a fi un loc captivant și ca spațiu social specific orașului post-industrial.

Mai mult decât un spațiu cu potențial de convertire, permisiv și provocator, Fabrica de

Șamotă pare un ansamblu-exponat al epocii industriale, ușor prăfuit pe alocuri, dar foarte
relevant pentru memoria locului.

Fabrica de Șamotă și-a început activitatea in anul 1908, producând șamotă, mortare, mase
și betoane refractare. Apariția acestei fabrici a fost precedată de dezvoltarea amplă a sectorului

12
industrial pe întreaga Valea Prahovei, orașul Azuga fiind la acel moment deja în mod concret
stabilit și în mod remarcabil în curs de dezvoltare.

Aria de studiu a fost aleasă pentru 3 principale calități:

1 – Poziționare: este vorba de o pendulare între o localizare de tip ”anexă” a orașului,

care este oarecum deviat de pe traseul principal al Văii Prahovei, și contextul Fabricii de Șamotă
în cadrul orașului, în zona centrală, în realitate chiar la confluența celor două artere principale
care traversează localitatea. Dimensiunile ample ale sitului, precum și poziționarea sa în cadrul
orașului constituie elemente de sintaxă care valorifică importanța urbană a locului pentru oricine
străbate orașul, iar traversarea localității este un element esențial, întrucât traseul principal leagă
partea vestică – unde se afla gara – de partea de est a orașului, unde sunt amplasate pârtiile de
schi.

2 – Valoare: prin istoria și caracteristicile specifice, situl Fabricii de Șamotă reprezintă un

suport istoric dinamic, puternic, imagine a identității teritoriale și a memoriei unei activități care
a jucat un rol determinant de trecere spre secolul XXI. Întregul ansamblu concentrează o
combinație de factori care indica gradul ridicat al calității sale urbane; stadiul în care se află în
acest moment invită însă la definirea unui ”loc” mai degrabă decât a unui ”spațiu”, adică la
posibilitatea de ocupare și dezvoltare strategică.
În ceea ce privește plastica fațadelor, acestea sunt o exprimare sinceră a continuității și
coerenței spațiilor interioare. Ampla dezvoltare longitudinală este contrabalansată prin accentele
verticale: turnul de filtrare al argilei măcinate și cele două coșuri de fum.
Configurația întregii fabrici oferă un spațiu fluid și totodată labirintic. Nu există
compartimentări interioare, decît acolo unde este strict necesar, în general fiind vorba despre un
spațiu deschis, ce permitea continuitatea cerută de fluxul tehnologic. Modul de parcurgere și
relațiile dintre spațiile create generează trasee inedite, spectaculoase sau neprevăzute, care pun în
valoare caracterul complex și particularitatea ansamblului.

3 – Potențial: reutilizarea unui astfel de spațiu cu caracter evolutiv poate fi originea unor
noi cunoașteri și interpretări urbane a orașului, precum și un nucleu activator pentru turism.
Nefiind înconjurată de construcții de aceeași factură, caracteristicile ei sunt cu atât mai
mult evidențiate. Este o figură impunătoare care face ca țesutul adiacent să pară un „fond” mai
uniform, diferențele fiind atenuate de noul contrast instaurat. Această calitate de obiect „straniu”
raportat la caracteristicile zonei este un aspect valoros care trebuie menținut în cadrul unui
proiect care vizeaza ansamblul Fabricii de Șamotă, fiind vorba despre un mod de reprezentare a
construcției industriale în imaginea mentală a locuitorilor.

Proiectul de recuperare și conversie al Fabricii de Șamotă se va concentra pe dezvoltarea

unui model viabil pentru readaptarea construcției industriale prezente în centrul orașului Azuga,
prin inserția unor noi funcțiuni în spațiile existente, precum și prin reținerea fondului construit al
patrimoniului industrial existent ca un nou peisaj urban.
Conversia funcțională a ansamblului urmărește păstrarea unității estetice a diverselor
funcțiuni propuse acestuia. Folosirea structurii existente înseamnă, în primul rând, conservarea
unui simbol pentru zonă, păstrarea sentimenului de apartenență al locuitorilor.

13
 Strategia propusă intenționează folosirea fragmentelor de industrie existente ca layere
care pot fi recombinate din perspectiva amenajării peisagere. Nu e vorba de crearea unui peisaj
cu totul nou, ci de o încercare de a celebra istoria industrială a sitului prin integrarea vegetației și
a sportului, promovând dezvoltarea sustenabilă și păstrând spiritul locului.

În felul acesta, întreaga fabrică care a adăpostit odată activitățile industriale este
reintegrată orașului, ca metaforă a unui proces, iar prin legăturile mentale ce se conturează,
spațiul generează noi întrebări și răspunsuri.

6. Concluzii

Evoluția orașului nu trebuie să însemne distrugerea trecutului acestuia, ci, dimpotrivă, o

modalitate de a-l transmite și de a-i asigura continuitatea.
„Putem trăi fără arhitectură, […], dar fără ea nu ne putem aduce aminte” (J. Ruskin)1

BIBLIOGRAFIE

CORLAY, Lysian; LAMBRECHT, Maren – Un exemple dans la Ruhr: l'IBA Emscher Park –
Patrimoine Industriel, n.31.
GROHÉ, Tomas – L’exposition internationale d’architecture de L’Emscher Park: un projet
ecologique pour la reconversion de la Ruhr – Les Annales de la Recherche Urbaine, n.52, 1991-
1992.
PREITE, M. – Da siti industriali dismessi a parchi del patrimonio industriale: l’esperienza della
Ruhr, Linee guida per la tutela, gestione e valorizzazione di siti e parchi Geo–Minerari,
Proposte e prospettive per la crescita e la sostenibilita del settore – Manuali e linee guida,
ISPRA, Roma, 2008.
www.iba.nrw.de

1
RUSKIN, John – The Seven Lamps of Architecture - Dover Publications, New York, 1848

14