Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Pedeapsa Cu Moartea
Pedeapsa Cu Moartea
CU
MOARTEA
1.Definitie
2.Metode de executare a condamnatilor
3.Pedeapsa cu moartea de-a lungul timpului:
3.1.Comuna primitiva
3.2.Evul Mediu
3.3.Epoca moderna
4.Conceptii preburgheze si burgheze privind pedeapsa capitala
4.1. Pana la Beccaria
4.2. Beccaria. Beccarianismul
4.3. Scoala clasica penala
4.4. Scoala pozitivista italiana
4.5. Opiniile unor „eclectici”
4.6. Karl Marx despre pedeapsa capitala
5. Istoricul pedeapsei cu moartea in Romania
5.1 Pedeapsa cu moarte în Romania înainte de instaurarea
regimului comunist
5.2. Pedeapsa cu moartea în România în perioada comunistă
6. Revoluția română din 1989: executarea soților Ceaușescu
7. Pedeapsa cu moartea in prezent
7.1.În România
7.2.Alte state
8. Reglementările Uniunii Europene în domeniul pedepsei capitale
9. Rata criminalității la nivel global
10. Argumente pro si contra în favoarea pedepsei capitale
10.1. Argumente favorabile pedepsei capitale
10.2. Argumente împotriva pedepsei capitale
11.Nevinovaţi condamnaţi la moarte
12.Femei care au primit pedeapsa capitală
13.Bibliografie
1.Definitie
Pedeapsa cu moartea este uciderea prevăzută prin lege a unui om ca
pedeapsă pentru o crimă, pentru care a fost găsit vinovat. De obicei este
precedată de un proces judiciar, care se termină cu o sentință cu moartea.
Aceasta este pusă în aplicare prin execuție.
În unele țări, celor găsiți vinovați de crimă, spionaj sau trădare li se aplică
această pedeapsă. Curțile marțiale dau cel mai des această sentință, fiind
comună în dreptul militar.În alte societăți pedeapsa cu moartea este folosită și
pentru actele de viol, adulter, incest, homosexualitate sau trafic de stupefiante.
Ardere pe rug
Decapitare
Execuție cu ajutorul unui elefant
Execuția prin tăierea cu ferăstrăul
Ghilotină
Lapidare
Scaun electric
Spânzurare
Tragere pe roată
Trasul în țeapă
Istoria dreptului penal suedez si a altor popoare nordice arata ca cea mai
veche procedura pentru aplicarea unei condamnari la moarte pare sa fi fost
urmatoarea : cel recunoscut vinovat de comiterea unei crime contra ordinii
sociale sau contra unui particular era declarat mai intai fredlos(fara pace) de
catre adunarea publica si putea fi apoi omorat de catre primul venit, fara ca
acesta sa fie pedepsit. In acelasi fel se petreceau lucrurile si la germani , la care
adevarata putere o avea adunarea poporului. Regele sau conducatorul tribului
prezida adunarea; poporul hotara: nu – prin murmure ; da- prin aclamatii si
zanganit de arme. Ea era totodata si adunare judecatoreasca.
3.2.Evul Mediu
Arderea pe rug a fost o pedeapsă aplicată, în special în Evul Mediu, celor
acuzați de vrăjitorie sau erezie. Execuția celor condamnați la moarte consta prin
arderea lor de vii pe rug constituit dintr-o grămadă de lemne.
Inchiziția este o formă a procesului penal din epoca Evului Mediu târziu,
formă diferită de cea a dreptului roman, în vigoare în Europa Occidentală până
în sec. al XIII-lea. Într-un proces intentat de inchiziție („ex officio“) erau
prezentate metodele (procedurile) ca servind interesele obștești și salvării
sufletului acuzatului.
Scopul era de a răstigni omul în așa fel, încât moartea să nu urmeze îndată,
să nu fie imediată, ca atunci când se taie capul cu spada sau securea, ci omul să
sufere dureri cumplite timp de ore întregi sau chiar zile, până își dădea sufletul.
Se pregătea un țăruș mare, mai lung decât statura unui om, care se va fixa în
pământ (mai rar, se tăia și curăța un pom subțire), vârful fiind ascuțit ca un cui
și uns cu seu, ca să alunece. Omul putea fi înfipt în acea țeapă prin mijloc (burtă
sau spinare, capul și membrele atârnând spre pământ), dar era riscul de a
străpunge un organ vital, și omul murea prea repede. Așadar, în metoda cea mai
răspândită la călăii lui Țepeș, victimei culcate la pământ, cu brațele legate la
spate, i se înfigea țeapa prin anus, trăgând apoi de amândouă picioarele legate
cu frânghii la glezne. Apoi, se bătea și cu un ciocan de lemn în celălalt capăt al
țepei, cu băgare de seamă, pentru a nu străpunge cele două organe de care se știa
că provoacă moartea imediată: ficatul și inima. Omul stătea astfel răstignit, în
chinuri cumplite, dar cu organele vitale funcționând. Murea cu încetul de
suferință, de sete, de foame și de atacul corbilor care veneau atrași de miros.
Decapitare are sensul general de a separa capul de corp, prin tăiere, cea mai
obișnuită fiind acțiunea de a separa capul bovinelor de corpul lor la abator.
În sens juridic, decapitare înseamnă a executa un condamnat la moarte prin
tăierea capului, de către călău.
În Evul Mediu se considera că decapitarea, spre deosebire de spânzurare,
nu este o metodă de execuție dezonorantă, drept pentru care aceasta era
rezervată nobilimii.
Au existat personaje ilustre care au sfârșit decapitate, între
care Galba, Constantin al XI-lea Paleologul, Maria Stuart, Ludovic al XVI-lea al
Franței, Maria Antoaneta, Papa Ștefan I, Papa Sixt al II-lea, Vladislav al III-lea
al Poloniei, sau chiar decapitați post mortem, ca Oliver Cromwell, Ioan Iacob
Heraclid și Vlad Țepeș, dar și domnitori români ca Ștefan Tomșa, Ștefan
Răzvan, Nicolae Mavrogheni, Ioan Potcoavă, Gaspar Graziani, Constantin
Hangerli, Vlad al V-lea cel Tânăr,Alexandru Cornea.
În Transilvania, ultima execuție prin decapitare cu spada s-a produs în
Piața Mare din Sibiu, în apropierea statuiei lui Roland, pe 5 decembrie 1703,
executat fiind comitele Johann Sachs von Harteneck, ce fusese ridicat la rangul
de cavaler cu numai cinci ani în urmă de către împăratulLeopold I.
Spânzurarea este o metodă de executare a condamnaților la moarte, prin
strangularea gâtului cu o funie. Strangularea este cauzată de greutatea proprie a
corpului, iar moartea survine prin sufocare sau/și prin fractura coloanei
vertebrale în regiunea cervicală.
Tragere pe roată, a fost o execuție la moarte care nu mai are loc în zilele
noastre. Ea era practicată cu o roată grea folosită de călău cu care frângea oasele
condamnatului. Cu această metodă erau executați hoții de drumul mare,
răsculații, criminalii
Execuție cu ajutorul unui elefant (în limba persană, literalmente
„aruncare sub picioarele unui elefant”) a fost o metodă des utilizată în trecut
pentru executarea condamnaților lamoarte în Asia de sud și de sud-est, în
special în India.
Elefanții asiatici au fost utilizați pentru călcatul în picioare,
dezmembrarea sau torturareacondamnaților în execuții publice. Animalele, care
erau bine dresate, puteau omorâ victima fie pe loc fie după o chinuire
îndelungată, metoda depinzând de cum erau mânuite. Ținute de curtea regală,
aceste animale erau atât simbolul puterii absolute cât și al abilității imaginare că
domnitorul putea controla animale sălbatice.
Utilizarea elefanților pentru execuția condamnaților la moarte a atras
uneori interesul, dar și oroarea vizitatorilor europeni, astfel de relatări apărând în
jurnalele lor de călătorie cât și în descrierea vieții locuitorilor Asiei. Acest obicei
a fost suprimat de către colonialiștii europeni în secolele al XVIII-lea șial XIX-
lea. Cu toate că această metodă de execuție a fost întâlnită în primul rând în
Asia, ea a fost folosită sporadic și de către europeni, de exemplu în Roma
antică sau în Cartagina, mai ales pentru a pedepsi soldați rebeli.
Execuția prin tăierea cu ferăstrăul avea loc, în Europa, prin atârnarea
cu capul în jos a condamnatului la pedeapsa cu moartea. Călăii, folosind
un ferăstrău mare, tăiau corpul acestuia în două, începând cu zona genitală
și terminând cu capul. Deoarece persoana atârna cu capul în
jos,creierul primea suficient sânge pentru a rămâne în viață până ce
ferăstrăul secționa arteraprincipală din abdomen.
3.3.Epoca moderna
În urmă cu sute de ani, execuţiile prin fierbere, înfometare, deshidratare,
tăierea unor părţi din corp, strivire nu impresionau pe nimeni, în afara
condamnaţilor. Totuşi, din secolul XVIII, majoritatea ţărilor au început să treacă
la metode mai puţin dureroase. Franţa a inventat ghilotina, iar alte popoare au
înlocuit spânzurarea clasică cu spânzurarea prin aruncare de la înălţime, care
rupea gâtul condamnatului.
Ion Rîmaru (1946 —1971) a fost un asasin în serie român executat după
ce a fost condamnat la moarte de instanțele competente pentru asasinate, violuri
și furturi. Criminalul in serie Ion Ramaru a tinut sub teroare Bucurestiul un an
de zile - intre 1970 si 1971. Nu se numara printre criminalii cu un numar mare
de victime, dar cu siguranta este unul dintre cei mai sangerosi. Si-a savarsit
faptele cu violenta si sadism; obisnuia sa-si muste victimele si sa le suga
sangele. Pe toate le-a violat, pe unele chiar si dupa ce au murit. În anul 1971 a
fost condamnat la moarte, a fost dus la Jilava, legat de un stâlp și executat
pentru crimele sale. Ulterior, un fapt socant a iesit la iveala: tatal lui Ion, Florea
Ramaru, a fost si el criminal in serie, dar acest lucru nu s-a aflat decat dupa
moartea acestuia. În anul 1944, patru femei au fost omorâte de un individ rămas
necunoscut decenii întregi. Autorul acestor crime a fost identificat de
criminalistul Constantin Turai ca fiind Florea Rîmaru, tatăl lui Ion Rîmaru.Florea
Rîmaru a fost asasinat în 1972 de Securitate, la un an de la execuția fiului său,
fiind aruncat dintr-un tren.
Regulile execuţiei
Cei aleşi să facă parte din plutonul de execuţie erau selecţionaţi, din timp,
pe baza unui profil psihologic bine conturat şi obligaţi să semneze o declaraţie
de confidenţialitate. În cazul în care ar fi divulgat vreun secret, aceştia erau
aspru sancţionaţi, excluşi din sistem sau chiar arestaţi. La Penitenciarul Rahova,
execuţiile se făceau într-un poligon subteran, distrus la mijlocul anilor 1980.
Nici până azi nu a putut fi dovedită existența unor conturi secrete care ar fi
conținut banii menționați de acuzatori. Acuzația de genocid nu a fost probată
nici până acum.Sentința de condamnare la moarte a fost pronunțată la ora 14:45
și deși verdictul admitea recurs, a fost executată cinci minute mai târziu, în
curtea garnizoanei, lângă clădirea corpului de gardă. Unul din avocați motivase
că din moment ce inculpații nu recunosc tribunalul, nu mai există cale de atac a
sentinței, așa că decizia trebuia să devină definitivă.
7.1.În România
7.2.Alte state
Conform Amnesty International, în prezent există 95 de ţări care au
interzis pedeapsa cu moartea, 9 ţări care o folosesc doar în situaţii deosebite, de
pildă în vreme de război, 35 de ţări unde este legală, dar nu se aplica şi 58 de ţări
care folosesc în mod curent pedeapsa cu moartea. Printre acestea se numără
SUA, una din puţinele ţări dezvoltate care au acceptat aceste pedepse, ele fiind
legale însă în numai o parte din statele americane.
În 2009, ţara cu cele mai multe execuţii a fost China, care a avut mai
multe cazuri decât toate celelalte ţări la un loc. Au urmat Iranul, cu peste 388 de
cazuri, Irakul cu peste 120 de execuţii şi Arabia Saudită cu aproximativ 70. Tot
în 2009, SUA a executat 52 de persoane.
Totuşi, cei mai mulţi condamnaţi la moarte sunt împuşcaţi, aceasta fiind
metoda preferată a chinezilor. Pe lângă plutonul de execuţie, care trage mai
multe gloanţe, chinezii folosesc şi metoda unui singur glonţ, tras în regiunea
gâtului, cu prizonierul îngenunchiat.
Dacă în SUA unii se opun injecţiei letale, anumite ţări permit încă
execuţia prin lapidare şi spânzurarea clasică, ce duce la o moarte lentă, prin
asfixie. Se întâmplă în special în ţările musulmane.
Unul din argumentele cele mai serioase ale legitimiștilor este furnizat de
puternicul efect intimidant al pedepsei cu moartea , prin care societatea ar fi
apărată împotriva infracțiunilor foarte grave. Acest efect are loc tocmai pentru că
omul nu se teme mai mult de pierdere nici unui alt bun sau valoare cum se teme
de pirderea vieții. Tocmai de aceea , efectul intimidant al pedepsei cu moartea își
menține o valoare indiscutabilă acolo și atunci când executia se face în prezența
unui cât mai numeros public. Executarea pedepsei cu moartea provoacă uneori
în conștiința celor care asistă la execuție , mai ales atunci când pedeapsa este
apreciată ca depășind pericolul social al faptei săvârșite , un sentiment de
compătimire și chiar de admirație , dându-se condamnatului o aureolă de erou.
Argumentul economic
De pildă, o femeie care şi-a ucis fiica şi partenerul a fost mai întâi
condamnată la moarte, iar cu câteva ore înainte de execuţie, guvernatorul
statului Illinois, i-a transformat pedeapsa cu moartea în închisoare pe viaţă.
Americanii sunt gata să pună pariu că un bărbat aflat în aceeaşi situaţie nu ar fi
beneficiat de clemenţa guvernatorului. Totuşi au existat multe femei condamnate
la moarte, majoritatea pentru că şi-au ucis cu premeditare soţii sau copiii. Deşi
nu mai executase nicio femeie din 2005, americanii au redeschis seria cu Teresa
Lewis, o bunică de 41 de ani care a plătit un asasin ca să-i omoare soţul şi fiul
vitreg. Deşi avea un IQ foarte scăzut, femeia a fost considerată în deplinătatea
facultăţilor mintale, aşa că nu a avut parte de clemenţa judecătorilor, şi nici a
guvernatorului, căruia i s-a cerut să oprească execuţia. În acest moment îşi
aşteaptă execuţia Blanche Taylor Moore, care a fost condamnată încă din 1991,
dar a reuşit să amâne momentul prin recursuri la sentinţele primite. Femeia este
acuzată că şi-a ucis tatăl, soacra, doi soţi, cel puţin un iubit şi un preot,
otrăvindu-i cu arsenic. Se pare că soţii şi iubiţii îi aminteau de tatăl care a
abuzat-o în copilărie.Tot în aşteptare este şi Christa Pike, una dintre cele mai
tinere femei condamnate la moarte, la vârstă de 21 de ani. Ea a torturat şi ucis o
tânără de 19 ani pe care o bănuia că ar fi îndrăgostită de prietenul ei. Crima şi
tortura au fost comise cu ajutorul unui cutter şi al unor pietre.
13.BIBLIOGRAFIE
1. Iulian Poenaru – Pedeapsa cu moartea: „pro” sau „contra”?, Ed. Lumina Lex,
București, 1994,
2. http://ro.wikipedia.org/wiki/Pedeapsa_cu_moartea
3. http://www.unica.ro/
4. http://www.descopera.ro/