Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași Facultatea de Teologie Ortodoxă

„Dumitru Stăniloae” Specializarea: Teologie Pastorală

Tânărul în teologia Sfântului Vasile cel Mare.

Aspecte omiletice
-Lucrare de licență-

Coordonator: Absolvent:
Lect. Dr. Roger CORESCIUC ȚUGUI Claudiu-Lucian

1
 CUPRINS
Introducere .................................................................................................................3

1. Sfântul Vasile cel Mare - aspecte biografice......................................................5

1.1. Copilăria, tinerețea și studiile .............................................................................5

1.2. Disputele dogmatice - contribuția Sfântului Vasile cel Mare în apărarea

Ortodoxiei ................................................................................................................10

1.3. Opera omiletică și epistolară.............................................................................13

2. Tânărul de azi - între păcat și virtute. Concepția Sfântului Vasile cel Mare
despre virtuți. .........................................................................................................17

2.1. Perspectiva asupra tinereții a Sfântului Vasile cel Mare - „Omilia a XXII-a
către tineri”............................................................................................................21

2.2. Fecioria și importanța ei ................................................................................25

2.3. Căsătoria și viața de familie ...........................................................................29

3. Tânărul de azi și chemarea spre slujirea preoțească ......................................34

3.1. Sublimitatea preoției din perspectiva Sfântului Vasile cel Mare ..................34

3.2. Importanța predicii în pastorația tânărului preot - concepția Sfântului Vasile

cel mare despre predică și predicator....................................................................39

4.4.Tânărul de azi și chemarea spre monahism ....................................................43

Concluzii ..................................................................................................................49

Bibliografie ..............................................................................................................51

2
 Introducere

Din toate timpurile Biserica a acordat o foarte mare importanță tinereții ca vârstă care
influențează foarte mult viața creștinului. În tinerețe se pune temelia vieții creștinești și mai ales a
vieții de familie. De aceea Biserica a avut și are grijă de tineri pentru că că tinerii sunt viitorul
Bisericii. În tinerețe se fac cele mai importante alegeri care vor marca parcurul întregii vieți și de
aceea Biserica, prin Sfinții Părinți mai ales, a avut grijă să ia în vedere acest aspect, acela al
tinereții. Un mare Sfânt Părinte care a abordat tema tinereții și aspectele ei în opera sa a fost
Sfântul Vasile cel Mare. Păstor de suflete de o rară nobleţe, om al faptei şi al milei creştine,
Sfântul Vasile cel Mare s-a distins şi pe tărâm teologic deşi a păstorit în vremuri nu prea
favorabile când pe foarte mulţi duşmani i-a câştigat doar datorită credinţei pe care o mărturisea,
afirmându-se despre el ca fiind, cel mai clasic dintre Sfinţii Părinţi greci. Dar, deşi Sfântul Vaslie
cel Mare a fost foarte implicat în marile discuţii şi frământări doctrinare ale timpului său, totuşi el
nu a rămas nepăsător faţă de viaţa morală a păstoriţilor săi.
Sfântul Vasile cel Mare a desfăşurat o rodnică activitate în aproape toate
compartimentele vieţii bisericeşti din vremea sa, precum: în domeniul moral, dogmatic, ascetic,
pastoral, liturgic, canonic, caritativ şi fireşte şi în domeniul omiletic. În activitatea sa de
propovăduitor al cuvântului lui Dumnezeu, Sfântul Vasile s-a ocupat, în omiliile şi predicile sale,
cu multe probleme printre care și problemele cu care se confruntau tinerii din vremea sa.
Am ales această temă pentru că mă interesează modul cum tinerii de astăzi pot deveni
creștini mai buni și pentru că imi plac chestiunile practice. Consider că această temă este foarte
practică. În societatea de azi tinerii sunt ispitiți tot mai mult și le este foarte greu să mai ducă o
viață creștinească. Tinerii de astăzi se pot ajuta de lucrările foarte folositoare ale Sfântului Vasile
cel Mare dacă le citesc, mai ales Omilia către tineri, care este foarte folositoare.
În redactarea lucrării m-am ajutat de Colecția „Părinți și scriitori bisericești” pentru că
acolo sunt traduse cele mai importante lucrări ale Sfântului Vasile cel Mare și de alte studii și
lucrări.
Mi-am structurat lucrarea în trei capitole mari, fiecare cu subcapitolele lui. În capitolul I
numit „Sfântul Vasile cel Mare - aspecte biografice” am scris despre viața și opera Sfântului
Vasile cel Mare. În capitolul al II-lea numit „Tânărul de azi - între păcat și virtute” am vorbit
despre perspectiva Sfântului Vasile asupra tinereții, despre virtutea fecioriei, despre căsătorie și

3
viața de familie. În capitolul al III-lea numit „Tânărul de azi și chemarea spre slujirea
preoțească” am vorbit despre chemarea spre preoție și monahism a tânărului de azi, despre
importanța predicii în pastorația preotului tânăr.

4
1. Sfântul Vasile cel Mare - aspecte biografice
1.1. Copilăria, tinerețea și studiile

Sfântul Vasile cel Mare s-a născut „în Cezareea Capadociei aproximativ în anul 330 într-
o familie renumită nu numai pentru spiritul său creştin, dar şi pentru caracterul nobil şi averea
sa”.1 Mama sa Emilia, prin viaţa sa virtuoasă, trecea în ochii lumii ca o sfântă, iar tatăl său Vasile
era retor. Bunicul după mamă fusese martirizat în timpul marii persecuţii a lui Diocleţian, iar
bunica după tată, Sfânta Macrina, fusese ucenică a Sfântului Grigorie Taumaturgul. Era al treilea
fiu al unei familii binecuvântate cu zece copii, dintre care cinci fuseseră închinaţi Bisericii. Din
familia lui, şase persoane vor fi trecute în rândul sfinţilor: Sfânta Macrina cea Bătrână, Sfânta
Emilia, Sfântul Vasile, Sfântul Grigorie, Sfântul Petru şi Sfânta Macrina cea Tânără, sora lui.
Primul dascăl i-a fost tatăl său, Vasile, care-l învăţă ştiinţa şi retorica. Iar „după ce din
destul a fost deprins de tatăl său în astfel de învăţături, încât dorea ca de nimic din cele bune să
nu se lipsească, şi, pornit fiind prin iubirea de osteneală a albinei, care din tot felul de flori îşi
adună cele trebuincioase, ca să nu rămînă mai prejos, s-a dus la cetatea Cezareei Capadociei, ca
să se deprindă şi cu învăţăturile ce se dădeau acolo.” 2
În paralel cu ştiinţa cărţii, el a fost îndrumat pe calea virtuţii şi a evlaviei de către mama
sa Emilia, de bunica şi de sora lui. După ce este introdus în tainele cărţii, sfântul Vasile este
trimis spre a urma studiile superioare la şcolile din Cezareea, unde ,,a cunoscut pe Sfântul
Grigorie care preţuia adânc pe Vasile, pe care-l considera superior lui în arta genului epistolar şi
declara că de când s-au despărţit, profesorul n-a mai întâlnit pe cineva asemănător fostului său
elev”3. De aici, trece la Constantinopol, unde va întâlni pe renumitul sofist Libanios. Apoi va
merge la Atena, unde va întâlni pe Sfântul Grigorie de Nazianz cu care va lega o strânsă
prietenie. La Atena va rămâne patru sau cinci ani, unde audiază cursurile renumiţilor sofişti
Himerios şi Prohaeresios. A studiat aici retorica, filosofia şi medicina.4

1
Sfântul Vasile cel Mare, Împotriva lui Eunomie, traducerea de ierom. Lavrentie Carp, Editura Crigaux, Piatra-
Neamţ, 2007, p. 7.
2
***Vieţile Sfinţilor, Ianuarie, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1993, p. 14.
3
Pr. Prof. Ioan G. Coman, Studiile universitare ale Părinţilor capadocieni, în: „Studii Teologice”, nr. 9-10, seria a
II-a, noiembrie-decembrie, Bucureşti, 1955, p. 535.
4
Stelianos Papadopulos, Viața Sfântului Vasile cel Mare, traducere de diac. Cornel Coman, Editura Bizantină,
București, 2003, p. 43.

5
 În Necrologul său, Sfântul Grigorie Teologul spune despre prietenul său, sfântul Vasile
cel Mare, astfel: „Cât de mare renume a dobândit el în scurtă vreme. El vădea o ştiinţă mult mai
presus de cea obişnuită la oamenii de vârsta lui şi o virtute a moravurilor mult mai presus de cât
chiar ştiinţa lui. Orator între oratori, chiar în faţa catedrei profesorilor, filosof între filosofi, chiar
în faţa sistemelor filosofice; iar ceea ce este şi mai important, preot între creştini, chiar înainte de
a fi primit darul preoţiei” 5 Se întoarce la Cezareea în 356, profesând o vreme retorica. Însă
datorită influenţei surorii sale Macrina şi discuţiilor dintre ei care se vor dovedi a fi pentru el ca o
rouă binefăcătoare îşi îndreaptă acum privirea asupra adevărului Evangheliei, decizându-se a se
consacra în întregime lui Dumnezeu.
Se botează în 357 şi, pentru a se iniţia în viaţa monahală, Sfintul Vasile a vizitat
mănăstirile cele mai renumite din Siria, Egipt, Palestina şi Mesopotamia. La întoarcere, dând
săracilor avutul său, se retrase pe ţărmurile Irisului, singurătate liniştită în apropierea
Neocezareei Pontului, cu prietenul său Grigorie. Aici şi-a consacrat viaţa rugăciunii, lecturii,
muncii manuale. Înconjurat de creştini fervenţi, care aspirau la desăvârşire, sfântul Vasile cel
Mare îi organizează urmând regimul chinovitic al Sfântului Pahomie. Aici el compuse regulile
comunităţii pe care o fondase: Regulile Mari şi Regulile Mici, pe care le-a terminat la Cezareea.
Acestea aduseră sfântului Vasile titlul de legislator al monahismului răsăritean.
Mare admirator al concepţiei despre desăvârşire al lui Origen, el a făcut împreună cu
Sfântul Grigorie de Nazians o antologie din operele marelui alexandrin, prin care a pus bazele
primei Filocalii, „este de revelat că deşi Sfântul Vasile şi Sfântul Grigorie au frământat pe Origen
în toate sensurile, mergând până acolo încât au făcut un florilegiu, Filocalia, din operele sale
morale, totuşi ei nu şi-au însuşit erorile lui de doctrină.”6
După o şedere de cinci ani în singurătate, Sfântul Vasile a fost chemat, în 362, de
episcopul Eusebiu la Cezareea, investindu-l cu harul preoţiei. Aici exercită o astfel de influenţă
duhovnicească, încât stârni gelozia episcopului şi odată cu ea îndepărtarea pentru o vreme a
Sfântului Vasile din treapta preoțească. În anul 370, la vârsta de 40 de ani, a fost ales episcop,
după moartea episcopului Eusebiu, cu toate intrigile şi opoziţia partidei arienilor.7
Deşi sănătatea îi era şubredă din cauza ascezei dar şi datorită constituţiei sale delicate,
totuşi formaţia sa intelectuală era desăvârşită, iar viaţa sa morală era aceea a unui adevărat sfânt.

5
Sfântul Grigorie de Nazianz, Elogiul Sfântului Vasile, Editura „Atelierele Zanet Corlăţeanu”, Huşi, 1931, p. 131.
6
Cf. Pr. Prof. Ioan G, Coman, op.cit., p. 548.
7
Stelianos Papadopulos, op. cit. p. 193.

6
Dispunând de o profundă cultură filosofică şi de o adâncă cunoaştere a Sfintei Scripturi, sfântul
Vasile cel Mare este un om de doctrină fiind în stare să tălmăcească adevărurile Scripturii despre
creaţia lumii într-o formă aleasă de o adâncă cunoaştere teologică.8 Gândirea lui curată, precisă,
conduce o întreagă generaţie, dar este şi un om de acţiune, cu o pregnantă fermitate de caracter,
care ştie ce vrea. Este credincios, dar şi filosof când trebuie să combată o eroare, orator care
rămâne în legătură cu oamenii, ştiind să le vorbească şi să-i conducă, fiind socotit unul dintre cei
mai marii oratori ai Bisericii noastre. Cu toată scurta durată a episcopatului său, până în 379,
când moare, a fost totuşi una dintre cele mai fecunde figuri din istoria creştinismului.
Încă din viaţă, ierarhul capadocian a fost recunoscut ca „Mare” prin tot ceea ce a
întreprins. În problemele practice, administrative acest ierarh a fost neîntrecut dar şi în teologie a
avut un rol deosebit datorită clarificării limbajului teologic. Fratele şi prietenul său îl va completa
pe acest om de acţiune, de slujire şi de dăruire faţă de toţi păstoriţii săi.
Personalitatea Sfântului Vasile s-a manifestat şi într-o viaţă a virtuţilor, cât şi într-una în
care fapta a avut un rol considerabil. „Învăţătura faptelor, spune însuşi Sfîntul Vasile cel Mare,
este cu mult mai vrednică de crezare decât învăţătura cuvintelor. Omul faptelor chiar când tace,
chiar când nu e văzut, poate să instruiască pe unii din privire, pe alţii din auz şi are mare trecere
în faţa lui Dumnezeu pe care-L slăveşte nu numai prin el însuşi, ci şi prin cei ce privesc la el”.9
Personalitatea lui uriaşă a fost primul factor care a contribuit la formarea aproape a unui cult la
adresa lui. Fraţii săi Grigorie şi Petru îl numesc „cel mare” şi „sfânt” încă fiind în viaţă. Retorul
Libaniu recunoştea că în redactarea scrisorilor Vasile se arăta adeseori biruitor. Împăratul Valens
şi miniştrii lui au trebuit să dea înapoi atunci când l-au ameninţat cu exilul, în aceeaşi situaţie
punându-se şi guvernatorii când au îndrăznit să-i ceară socoteală în ce scop ridică aşezăminte
filantropice.10
Fire practică şi un om de acţiune cu puternice forţe de a-şi realiza gândurile bune, el se
străduieşte să găsească o aplicare practică a adevărurilor de credinţă. Situaţia economică
dezastruoasă din vremea aceea oferea cadrul în care Sfântul Vasile îşi putea pune în aplicare
gândurile sale. În această situaţie, caritatea creştină s-a putut manifesta în toată plinătatea ei.

8
Stelianos Papadopulos, op. cit. p. 44.
9
Pr. prof. Ioan G. Coman, Atitudinea practică a Sfinţilor Trei Ierarhi, în revista. „Glasul Bisericii”, nr. 10, 1956, p.
540.
10
Sfântul Vasile cel Mare, Epistole, în colecția Părinți și Scriitori Bisericești, traducere din limba greacă,
introducere şi note de Pr.Teodor Bodogae, Editura Basilica a Patriarhiei Române, București, 2010, Introducere, p.
10.

7
Căci, din toate virtuţile creştine cea mai evidentă a fost caritatea. Aici, mai mult decât altundeva,
doctrina creştină s-a tradus prin exemple strălucitoare.
În anul 368, o secetă cumplită bântuie provincia Capadociei. Acum se manifestă în toată
plinătatea ei grija pentru săraci a Sfântului Vasile cel Mare. Nu s-a arătat gata numai a solicita în
favoarea săracilor mila celor bogaţi, care întârzia să vină, ci el însuşi creează nenumărate
instituţii pentru îmbunătăţirii stării celor săraci. El înfiinţează în eparhia sa, lângă fiecare
horepiscop, câte o casă de săraci, un mic azil, pus la dispoziţia credincioşilor din cadrul acelei
horepiscopii. Şi pentru a centraliza toate serviciile de asistenţă, sfântul Vasile înfiinţează în
apropierea Cezarei un vast aşezământ filantropic, „un oraş al dragostei creştine”, cum spune
Sfântul Grigorie de Nazianz, în care toate suferinţele şi mizeriile îşi găseau alinarea. Orfanii
întreţinuţi aici îşi vor avea şcoli de artă şi meserii făcute tot sub îndumarea sfântului Vasile.
Acest „nou oraş” poporul îl numea „Vasiliada”, nume rămas până azi legat de amintirea Sfântului
Vasile.11
Un alt aspect al activităţii Sfântului Vasile este acela al organizării monahismului pe
baze noi, care va rămâne normativ în Biserica noastră până azi. Până la el existau monahi fără
reguli precise de vieţuire. El le dă anumite reguli de organizare, cunoscute până azi sub numele
de Regulile Mari (pe larg) şi Regulile Mici (pe scurt). Viaţa mănăstirească preconizată de sfântul
Vasile este cea obştească şi nu cea anahoretică. Minuţiozitatea cu care sunt întocmite aceste
reguli, spiritul practic şi pozitiv care predomină în cuprinsul lor, îl arată pe un autor bine
documentat, pe un om de ştiinţă în adevăratul sens al cuvântului. Datorită călătoriilor sale în
vederea acumulării de cunoştinţe, sfântul Vasile reuşeşte să pună capăt neorânduielilor existente
în monahism, dând expresie vieţii de obşte. Motivele organizării mănăstirilor în acest fel le
găseşte în însăşi natura omenească. „Cine nu ştie, spune sfântul, că omul e o fiinţă socială şi nu
una singuratică? Căci nimic nu este aşa de propriu fiinţei noastre, decât să fie în comuniune unii
cu alţii, să aibă nevoie unii de alţii şi să se iubească unii pe alţii”.12
Activitatea sa pastorală, pe lângă latura caritativă şi îndrumătoare spre viaţa de obşte,
are şi pe cea de apărare a credinţei împotriva atacurilor arienilor, fapt care i-a consumat multă
energie în timpul celor nouă ani de episcopat. Păstor de suflete de o rară nobleţe, om al faptei şi

11
Stelianos Papadopulos, op. cit., p. 251.
Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri – Partea intâii, Omilii la Hexaemeron, Omilii la Psalmi, Omilii și cuvântări în:
12

Colecţia „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, vol.17, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1986, p.86.

8
al milei creştine, Sfântul Vasile cel Mare s-a distins şi pe tărâm teologic deşi a păstorit în vremuri
nu prea favorabile când pe foarte mulţi duşmani i-a „câştigat” doar datorită credinţei pe care o
mărturisea.
În legătură cu lupta dintre filosofia păgână şi credinţa creştină, Sfinţii Părinţi, în modul
general şi Sfântul Vasile în mod special, nu vor considera arta şi cultura păgână, un pericol
pentru Biserică ci, dimpotrivă, ,,din ele trebuie să extragem ceea ce ne este de folos pentru
educarea sufletului şi pentru slujirea cu cât mai multă responsabilitate a Creatorului nostru.”13
Filosofia nu trebuie privită cu dispreţ, ci dimpotrivă trebuie folosită pentru a ne putea duce şi ea
la înţelegerea mai bună a adevărurilor de credinţă. Ieşit biruitor din persecuţiile primelor secole,
creştinismul va cunoaşte o vreme de înflorire teologică, ilustrat fiind în acest timp de o serie de
personalităţi care şi-au dat aportul lor pentru rezolvarea multiplelor probleme care se puneau în
faţa Bisericii şi care cereau o imediată rezolvare. În Răsărit, printre aceste personalităţi se numără
în primul rând Sfântul Ioan Gură de Aur şi Părinţii capadocieni, precum Sfântul Vasile cel Mare,
Sfântul Grigore de Nazianz şi Sfântul Grigorie de Nyssa.14
Personalitatea complexă a Sfântului Vasile cel Mare s-a evidenţiat în marile frământări
ale vremii, pe care le-a reflectat în operele sale cu întreaga lor problematică, dându-le rezolvarea
în spiritul creştinismului autentic. Frământările adânci, cauzate de probleme de ordin religios,
moral, economic şi social, au determinat luări de atitudini cu un deosebit simţ realist din partea
sfântului Vasile cel Mare, fapte care au atras după sine apelativul de ,,cel Mare”.

13
Cf. Ibidem, p. 575.
14
Stelianos Papadopulos, op. cit., p. 19.

9
1.2. Disputele dogmatice - contribuția Sfântului Vasile cel Mare în apărarea
Ortodoxiei

Împrejurările în care Sfântul Vasile şi-a desfăşurat activitatea au fost deosebit de tulburi.
Unitatea Bisericii era ameninţată. Prin înţelepciunea, fermitatea şi abilitatea sa, Sfântul Vasile
izbuti să determine o mai strânsă unire şi colaborare a cercurilor ortodoxe şi să pună astfel
Biserica în condiţia de a lupta mai cu succes împotriva uneltirilor forţelor adverse. El însuşi se
strădui să-şi apere credincioşii pe de o parte prin instruirea lor temeinică, în cele ale dogmei
ortodoxe, iar pe de alta, să combată ereziile. Prin predicile dogmatice Sfântul Vasile cel Mare
urmăreşte să precizeze prin formulări adecvate poziţia Bisericii faţă de interpretările doctrinare
eronate puse în circulaţie de felurite erezii. Totodată el urmăreşte să-şi instruiască ascultătorii în
aşa chip ca ei să poată rezista cu succes asaltului prozelitar al curentelor adverse.
Sfântul Vasile cel Mare nu face altceva decât să fie în conformitate cu tradiţia Părinţilor
Bisericii, pentru că a te îndepărta de ceea ce au învăţat Părinţii dintotdeauna, în scopul explicării
tainelor dumnezeieşti, este un act necugetat şi astfel, atunci când se discută probleme de teologie,
Sfântul Vasile cel Mare le pune în legătură cu doctrina Părinţilor Bisericii primare. În lupta
,,împotriva celor care atacau credinţa în dumnezeirea Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh, Sfântul
Vasile cel Mare va întrebuinţa asemenea unui medic cele mai complexe arme, care au ca scop
îndepărtarea unei migrene.”15
Cu privire la cunoaşterea lui Dumnezeu Sfțntul Vasile cel Mare pune accentul pe aspectul
apofatic. Pe Dumnezeu, îl cunoaştem atât cât El Se descoperă fără însă a înţelege vreodată ce este
El în fiinţa Sa. Pe Dumnezeu nu îl cunoaştem decât prin intermediul energiilor necreate. Punctul
de plecare este planul Lui Dumnezeu de a mântui lumea prin Întruparea lui Iisus Hristos şi jertfa
Lui de pe Crucea Golgotei, iar omul este chemat şi el să devină părtaş al acestei jertfe a Fiului
Lui Dumnezeu.16 Sfântul Vasile cel Mare îi avertiza pe contemporanii săi că este un mare pericol
în a te dărui teologiei şi a neglija planul dumnezeiesc al mântuirii. Dogma Sfintei Treimi este un
mare mister pentru oameni. Ideea generală care va străbate toată doctrina teologică a Sfântului
Vasile cel Mare este că există o singură ousie care însă nu este separată de ipostasul Tatălui, al

15
Pr. Prof. Ioan G. Coman, op. cit., p. 509.
16
Stelianos Papadopulos, op. cit., p. 309.

10
Fiului şi al Sfântului Duh: „Pentru noi este suficientă relaţia între persoane stabilită de Domnul,
iar pe cel care o tulbură greşeşte la fel ca şi necredincioşii”.17
Sf. Vasile nu a acordat timp cercetărilor teologice doar de dragul muncii. Nu a scris nici
o lucrare în care să încerce să expună totalitatea doctrinei creştine într-o manieră sistematică. Din
contră, toate lucrările sale dogmatice au scopul clar de a combate erorile timpului său, în special
pe cele ale arienilor şi pnevmatomahilor. Cu acest scop în minte, Vasile şi-a scris cele două
opere, de maximă importanţă: Contra lui Eunomiu şi Despre Sfântul Duh. El dezvoltă o teologie
adâncă atunci când vorbeşte despre cunoaşterea lui Dumnezeu. După cum am precizat, el a
polemizat, pe această temă, cu Eunomiu, eretic arian extremist. Acesta din urmă susţinea că fiinţa
lui Dumnezeu este nenaşterea şi că omul, ştiind ce este aceasta, ştie implicit ce este Dumnezeu.
Vorbind despre firea dumnezeiască, Sfântul Vasile cel Mare afirmă că „este o realitate care trece
dincolo de puterea mea de înţelegere“ (epistola 234). Dumnezeu Se manifestă prin lucrările sau
energiile Sale. „Afirmând - zice Sfântul Vasile - că noi Îl cunoaştem pe Dumnezeul nostru în
energiile Sale, nu făgăduim deloc că ne apropiem de El în însăşi fiinţa Lui. Căci dacă energiile
Lui coboară până la noi, fiinţa Sa rămâne inaccesibilă“. Este aici o distincţie, însă nu o separare,
între ousia (fiinţa) divină transcendentă şi inaccesibilă şi energeia (energiile sau lucrările)
revelatoare accesibile.18
Omul poate să devină sfânt doar prin participarea la sfinţenia lui Dumnezeu, un mare
accent punând Dumnezeu pe libertatea omului. Omul este cel care hotărăşte dacă vrea viaţa sau
moartea, astfel, că mântuirea sau desăvârşirea nu poate fi considerată decât o faptă a libertăţii
umane la care se adaugă harul Lui Dumnezeu care nu constrânge, ci lucrează împreună cu voinţa
omului în înaintarea sa spre desăvârşire. Biserica îşi are obârşia în Dumnezeu, ea este Una
Sfântă, Sobornicească şi Apostolească şi unitatea din Biserică este susţinută de Duhul Sfânt.
În concepţia despre mântuire a Sfîntului Vasile cel Mare, Iisus Hristos se identifică cu
omul căzut în păcat şi îşi asumă toată vina pentru a răscumpăra din blestemul morţii: „când
cineva e în temniţă, se socoate El însuşi întemniţat, căci El S-a încărcat cu neputinţele noastre şi a
purtat slăbiciunile noastre. Iar una din aceste slăbiciuni este neascultarea: şi pe ea a luat-o asupra

17
Sfântul Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh. Corespondență (Epistole), în: Colecţia „Părinţi şi scrisori
bisericeşti”– vol.12, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1988, p.62.
18
Pr. Lect. Dr. Liviu Petcu, Sfântul Vasile cel Mare - apărătorul Ortodoxiei în: Ziarul Lumina 21 noiembrie 2009:
http://ziarullumina.ro/sfantul-vasile-cel-mare-aparatorul-ortodoxiei-36919.html

11
Lui. De aceea, greutăţile care s-au ivit, Mântuitorul și le însuşeşte, ia asupra Lui suferinţele
noastre în virtutea acestei comunităţi prin care petrece cu noi.”19
A doua Persoană a Sfintei Treimi, Fiul Lui Dumnezeu se întrupează pentru noi spre a ne
ridica din moartea sufletească, iar posibilitatea mântuirii ne-a fost oferită de către Domnul Iisus
Hristos prin sângele său care a fost vărsat pe Crucea de pe Golgota, acolo unde omul s-a împăcat
pentru totdeauna cu Dumnezeu: „însuşi iconomia mântuirii a luat-o asupra Sa Domnul, ca să
împace cu sângele Crucii Lui cele pământeşti cu cele cereşti (Coloseni 1, 20)”.20
Sfântul Vasile cel Mare este unul dintre marii Părinți ai Bisericii care prin geniul și
sfințenia sa a apărat dreapta credință de pericolul ereziilor ce deveneau tot mai puternice în
vremea aceea. Înfăţişând aici o parte din meritele şi succesul acestui mare Sfânt Părinte al
Bisericii, ca purtător de stindard pentru adevărata credinţă, suntem convinşi că, oricâte s-ar spune
despre lupta lui pentru adevărata credinţă, nimic nu poate întregi portretul acestui ilustru bărbat al
Bisericii.21

19
Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri – Partea intâii, Omilii la Hexaemeron, Omilii la Psalmi, Omilii și cuvântări în:
Colecţia „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, vol.17, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1986, p.195.
20
Ibidem, p. 197.
21
Pr. Lect. Dr. Liviu Petcu, Sfântul Vasile cel Mare - apărătorul Ortodoxiei în: Ziarul Lumina 21 noiembrie 2009:
http://ziarullumina.ro/sfantul-vasile-cel-mare-aparatorul-ortodoxiei-36919.html

12
1.3. Opera omiletică și epistolară.

Cu privire la geniul literar al Sfântului Vasile cel Mare și la măiestria sa de a scrie putem
aduce mărturie cuvintele patriarhului Fotie care spune despre sfânt că: „în toate scrierile sale
Vasile e excelent: abil în mânuirea stilului curat, clar şi just, cu un cuvânt demn de tribuna şi de
catedra cea mai clasică. Atunci când e vorba de ordinea şi de curăţia gândurilor, el străluceşte în
primul rând, nimeni nu-1 întrece: vrea să convingă, e plăcut, sclipitor, stilul e curgător, spontan.
În aşa măsură convinge stilul. De aceea, cine ar lua ca model predicile sau scrisorile lui, unul ca
acela, în caz că nu-i de tot ignorant, n-ar mai avea nevoie nici de Demostene, nici de Platon.
Ceea ce-i mai important decât totul, după cum el însuşi declara, este faptul că nu scria ca să se
afişeze, ci ca să zidească sufleteşte.” 22 Lucrările Sfântului Vasile cel Mare au fost traduse în
numeroase limbi și au constituit repere în rândul teologilor sau simplilor credincioși pentru o
înțelegere mai intimă a creștinismului pe mai multe planuri: dogmatic, liturgic, ascetic,
exegetic.23
Sfântul Vasile cel Mare se servea de ajutorul corespondenţei pentru a-şi propovădui
dreapta învăţătură lăsată ca moştenire de la înaintaşi. ,,Se cunoaşte faptul că genul epistolar este
cel mai vechi gen literar în istoria literaturii patristice”24. Unele scrisori puteau fi evaluate ca
adevărate schiţe pentru viitoare lucrări teologice, întrucât limitele unei epistole nu permiteau
lămuriri mai extinse. În acest sens, credem că sunt edificatoare câteva rânduri a unei scrisori
vasiliene: „Să dea Dumnezeu să ne întâlnim într-o zi, ca să putem completa, stând de vorbă, tot
ce ne-a scăpat în această scrisoare! Într-adevăr, aveam multe lucruri de spus şi n-am scris decât o
mică parte din ele pentru că nu voiam să trec măsura unei scrisori”.25
Sfântul Vasile cel Mare, în redactarea epistolelor, de cele mai multe ori, s-a folosit de
ajutorul tahigrafilor şi a caligrafilor. În acest sens, credem că sunt edificatoare cuvintele unei

22
Sfântul Vasile cel Mare, Epistole, în colecția Părinți și Scriitori Bisericești, traducere din limba greacă,
introducere şi note de Pr.Teodor Bodogae, Editura Basilica a Patriarhiei Române, București, 2010, Introducere,
p.10.
23
Sfântul Vasile cel Mare, Omilii inedite. Două cuvinte despre botez, traducere din limba greacă veche, studiu
introductiv și note de Ieromonah Lavrentie Carp, Editura Doxologia, Iași, 2012, p. 9.
24
Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, Patrologie, Editura Sfânta Mânăstire Dervent, 2000, p.91.
25
Sfântul Vasile cel Mare, op. cit., vol. 12, p. 540.

13
scrisori amicale adresate preotului Peonios: „din momentul în care ai început să-mi scrii, să nu te
opreşti să faci acest lucru şi în viitor.(...) Să ştii că nu se află cu mine momentan nici un caligraf
şi nici un tahigraf. Pentru că, din cei pe care-i aflasem deprinzând această îndeletnicire, unii s-au
întors la vechiul lor fel de trai şi la meseriile lor, pe când alţii au refuzat să mai scrie, epuizaţi
fiind de boli îndelungate”.26
De ce a scris Sfântul Vasile cel Mare? Întrebarea aceasta ar putea fi raportată şi la
ceilalţi corifei ai Bisericii. De ce au scris Sfinţii Părinţi? Sfântul Vasile cel Mare, într-o scrisoare
către preotul Diodor din Antiohia, arată că oamenii Bisericii nu se lasă antrenaţi la scris după
dorul măririi deşarte. Ei au ca temei nobila intenţie de a lăsa creştinilor, cu prilejul conceperii
scrisorilor sau tratatelor teologice, sfaturi pentru zidirea sufletească. Toţi Sfinţii Părinţi ai
Bisericii au demonstrat că, prin simplitatea expresiilor şi a cuvintelor nemeşteşugite folosite în
scrierile lor, nu au fost preocupaţi de a-şi propovădui propria persoană, ci adevărul veşnic
mântuitor pe care l-au primit în dar de la Capul Bisericii. 27
În amintirea urmaşilor săi, a credincioşilor din toate timpurile pe care Biserica îi are, a
celor care, încă, se mai îndoiesc de adevărul veşnic propovăduit, Sfântul Vasile cel Mare, alături
de alţi Părinţi de seamă ai Bisericii rămâne un model demn de urmat prin tot ceea ce a realizat,
prin modul în care şi-a apărat credinţa strămoşilor săi, prin viaţa şi înţelepciunea sa.28
Omiliile29 rămase de la Sfântului Vasile cuprind nouă omilii la Hexameron, treisprezece
omilii la Psalmi, douazeci şi două de cuvântări autentice de un conţinut variat. În Omiliile la
Hexaemeron, Sfântul Vasile explică textul de la Facere 1, 1-26, adică până la creaţia omului
exclusiv. Scopul urmărit nu e speculativ, teoretic, ci practic. Sfântul Vasile cel Mare urmăreşte să
explice cele auzite de către Moise de la Dumnezeu în vederea mântuirii ascultătorilor. Ca operă a
lui Dumnezeu, lumea e o şcoală de instruire şi educaţie a oamenilor, e un loc în care toate
lucrurile îndrumă spre cunoaşterea lui Dumnezeu (Hom. I, 6). Între Părinţii Bisericii, în general,
şi între capadocieni în special, Sfântul Vasile cel Mare reprezintă o personalitate aparte, ,,o
energie dârză în lupta contra păcatului, un neînfricat apărător al Ortodoxiei şi o minte

26
Sfântul Vasile cel Mare, op.cit, p. 318
27
Preot dr. Mircea Cricovean, Apărători ai dreptei credinţe; „Studii Teologice”, nr. 3-4, martie-aprilie, Bucureşti
2006, p.53.
28
Arhid. Prof. Dr. Constantin Voicu, ,,Sfinţi Părinţi mai de seamă ai Bisericii”, Credinţa ortodoxă şi viaţa creştină,
Sibiu, 1992, p. 69
29
Cuvântul omilie provine din verbul grecesc omilein care înseamnă a fi in relație cu, a se întâlni, a convorbi, iar
omilia ca substantiv se traduce prin reuniune, adunare. Vezi Pr. Vasile Gordon, Omiletică, EdituraBasilica,
București, 2015, pp. 22-23.

14
cuprinzătoare care a cunoscut şi a înţeles în toată plenitudinea ei, nu numai doctrina creştină, ci şi
cultura epocii sale, din care a ştiut să tragă foloasele cuvenite pentru fundamentarea religiei
căreia i-a slujit cu toată fiinţa sa.”30
Pentru alcătuirea Hexaimeronului Sfântul Vasile utilizează nu numai textul din Facere,
1, 1-26, dar şi foarte multe locuri ale Sfintei Scripturi pe care o cunoaşte în chip desăvârşit. Ori
de câte ori voia să proiecteze un spor de lumină asupra vreunui verset din cele comentate sau
asupra înţelesului vreunui cuvânt, autorul recurge la citate luate din alte cărţi ale Scripturii.
Pentru el Sfânta Scriptură este dreptarul de credinţă şi viaţă pentru credincioşi. Este în chip
natural plăcută şi mântuitoare pentru cei ce pun adevărul înaintea lucrurilor doar probabile
(omilia III, 1). Învăţăturile cuprinse în Scriptură sunt „învăţături ale Duhului Sfânt” (omilia IX,
1) fapt care conduce la concluzia că ele nu pot fi interpretate corect decât de cel ce e asistat de
Duhul Sfânt (omilia II, 1).
Un al grup de omilii foarte importante îl reprezintă Omiliile la Psalmi. Dintre Omiliile la
Psalmi sunt considerate autentice un număr de treisprezece şi anume la Psalmii: 1, 7, 14, 28, 29,
32, 33, 44, 45, 48, 59, 61, 114. ”Natura şi viaţa în feluritele lor aspecte şi momente, sunt folosite
din plin în Comentariul la Psalmi al Sfântului Vasile cel Mare, ca izvoare în tratarea pregnantă a
unor teme morale de rară elevaţie”31 Omilia la Psalmul 1 se referă la Psalmi în general. Începe
prin a arăta că Scriptura a fost alcătuită de Duhul Sfânt pentru ca oamenii să poată găsi într-însa
doctoria potrivită cu boala fiecăruia, căci ”Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi
folositoare, de aceea a fost scrisă de Duhul pentru toţi oamenii, ca fiecare să luăm, din ea, ca
dintr-un spital obştesc al sufletelor, tămăduirea pentru propria noastră boală”. 32 Precum în
Hexaemeron aşa şi în Omiliile la Psalmi Sfântul Vasile precizează că scopul Scripturii este
mântuirea oamenilor, adică restaurarea integrităţii lor în Dumnezeu.
În raport cu celelalte cărţi ale Vechiului Testament, Psaltirea prezintă avantajul că adună
la un loc ceea ce a găsit în celelalte ca fiind folositor pentru credincioşi. Psalmii constituie o
adevărată comoară de învăţături bune, punând la îndemâna fiecăruia după sârguinţa lui, tot ceea
ce îi este de folos (Omilia la Ps. 1, 1).

30
Pr.Dr. Calciu Dumitreasa, Crearea lumii, expusă în Hexaemeronul Sfântului Vasile cel Mare, în rev. ”Ortodoxia”,
anul XXVII, nr. 4, octombrie-decembrie, Bucureşti, 1975, p.633.
31
Pr. Gheorghe A. Nicolae, Aspecte din natură şi viaţă, în „Comentariul la Psalmi” al Sfântului Vasile cel Mare, în
revista „Studii Teologice”, nr. 5-6, seria a II-a, anul XVII, mai-iunie, București, 1965, p. 331.
32
Sfântul Vasile cel Mare, op. cit., ,17, EIBMBOR, 1986, p.183.

15
 Înzestrat cu o adâncă sensibilitate duhovnicească, marele cuvântător a scris despre
Psalmi cuvinte care rămân unice. „Psalmul este liniştea sufletelor, răsplătitorul păcii, potolitorul
gălăgiei şi valurilor gândurilor. El face să slăbească mânia sufletului şi înfrânează pornirea către
patimi; este tovarăşul prieteniei, apropierea celor care stau departe, ca unul care împacă pe cei ce-
şi poartă vrăjmăşie. Căci cine oare mai poate fi socotit vrăjmaş al altcuiva atunci când îşi uneşte
glasul la un loc cu el pentru a da laolaltă laudă lui Dumnezeu?
Psalmodia aduce cu sine tot ce poate fi mai bun: iubirea, făcând din tovărăşia laolaltă a
glasului un fel de trăsură de unire între oameni, adunând poporul laolaltă într-un singur glas de
cor. Psalmul este alungătorul demonilor, aducătorul ajutorului îngeresc, armă pentru teama de
noapte, linişte pentru oboseala zilei, pavăza pruncilor, podoaba tinerilor, mângâierea bătrânilor,
iar pentru femei, una dintre cele mai potrivite podoabe … Ce poate fi mai înţelept oare ca această
povaţă a învăţătorului care ne îndeamnă să cântăm pentru ca în acelaşi timp să şi învăţăm cele ce
ne sunt de folos? Nu se întipăresc oare în sufletele noastre şi mai bine învăţăturile? Căci este ştiut
că învăţăturile care se dau cu forţa nu pot să dăinuiască în suflete, pe când învăţăturile care
pătrund în suflet cu plăcere şi cu bucurie rămân de-a pururi”.33
Prin studiul aprofundat al Scripturilor, prin experienţa personală şi adânca cunoaştere a
vieţii, Sfântul Vasile a ajuns la convingerea că pentru sufletul credinciosului, mai ales al
tânărului bântuit de frământări, temeri, îndoieli, contradicţii, tentaţii, patimi, nu există scriere mai
potrivită, mai aducătoare de alinare, lumină, nădejde, curaj, decât Cartea Psalmilor. O altă lucrare
ce se încadrează în aria omiletică este Omilia a XXII-a către tineri sau Cuvânt către tineri,
lucrare care este foarte importantă pentru scrierea aceste lucrări de licență. Despre această
important omilie vom vorbi într-un capitol ulterior.

33 Ibidem, p.184.

16
Tânărul de azi - între păcat și virtute. Concepția Sfântului
Vasile cel Mare despre virtuți.

În Sfânta Scriptură păcatul este consemnat prin denumiri felurite. În ebraică este redat
prin cuvintele: hattat - îndepărtarea de la scop, awom - nedreptate, pesah - rebeliune și rașah -
revoltă. Etimologic, cuvântul hattat corespunde cuvântului grecesc amartia care înseamnă
îndepărtarea de la scopul suprem, ratare a țintei.34 În sens mai larg păcatul înseamnă greșeală,
neascultare, încălcare a poruncilor divine.35
Sfântul Vasile cel Mare spune că „originea răului și deci a păcatului în viața omului, și
prin om în întreaga creație legată de om, stă în voința liberă a omului care, consimțând la sfatul
celui rău (Fac. 3, 4-7) a calcat porunca lui Dumnezeu dată lui spre păzire (Fac. 2, 16-17 ; 3, 3) și
a cunoscut binele și răul (Fac. 3, 22), adică binele din care a căzut și răul pe care l-a ales prin
libera alegere. Porunca i se dăduse spre comuniune de viață cu Dumnezeu. Ascultarea și
împlinirea poruncilor avea să aducă protopărinților și urmașilor lor întărirea voinței în
nevinovăție și nestricăciune pe drumul desăvârșirii și îndumnezeirii.”36
Concepţia Sfântului Vasile despre virtute o putem cunoaşte îndeosebi din Comentarul la
Psalmi şi din Omilia la principiile Proverbelor sau în Omilia a XXII-a către tineri. După Sfântul
Vasile, virtutea e condiţia de căpetenie şi mijlocul principal pe care creştinul trebuie să-l câştige,
pentru ca prin ea să poată dobândi viaţa veşnică. Sfântul Vasile cel Mare era influențat de
filosofii Socrate, Platon și Aristotel cu privire la virtute. Aceasta ne aminteşte şi de concepţia lui
Aristotel asupra virtuţilor morale, după care ele sunt calea de mijloc dintre două extreme, la fel
de primejdioase, pe care omul trebuie să o găsească prin raţiune. „Virtutea, spune Sfântul Vasile,
este urmarea unui lung proces de deliberare asupra conduitei pe care urmează să o îmbrăţişăm
în faţa unei probleme morale care ni se pune”. 37
Virtutea stă în puterea noastră şi poate fi dobândită prin străduinţă, în timp ce alte
bunuri, ca: frumuseţea trupească, bogăţia şi dregătoriile înalte nu stau mereu în puterea noastră.
Dacă deci virtutea e un bun mai mare şi mai durabil decât celelalte bunuri şi toţi sunt convinşi de

34
Pr. Prof. Gheorghe Popa, Introducere în teologia morală, Editura Trinitas, Iași, 2003, p. 177.
35
Ibidem.
36
https://www.crestinortodox.ro/morala/despre-pacat-70821.html.
37
Sfântul Vasile cel Mare,Comentar de Psalmi, ediția a II-a, traducere de Pr. Olimp Căciulă, Bucureşti, 1943, p. 12.

17
importanţa ei, ea trebuie urmărită de toţi. Dar ea nu se poate naşte în sufletul celui ce nu s-a
curăţit de păcate şi patimi şi mai ales de invidie.38
Pentru dobândirea virtuţii, spune marele ierarh, este necesar ca omul să folosească din
plin capacitatea sa naturală de a deosebi binele de rău. Cel ce a reuşit să aleagă numai pe cele
bune şi să înlăture pe cele rele, a devenit posesorul virtuţii, care e o adevărată podoabă, dar în
acelaşi timp şi o forţă care îl ajută să săvârşească numai binele, fără eforturi deosebite. Cu
aceasta sfântul Vasile depăşeşte concepţia intelectualistă despre virtute, de vreme ce subliniază
încă o trăsătură caracteristică a ei: virtutea se arată ca deprindere sau uşurinţă în săvârşirea
binelui.
Dar pentru ca un creştin să poată dobândi virtutea, are nevoie de harul divin, prin care
el câştigă o mai mare putere de discernământ în deliberarea între ce este bine şi ce este rău,
folositor şi nefolositor, permis şi nepermis, spre mântuire şi spre osândă, dar în acelaşi timp şi o
mai mare statornicie în săvârşirea binelui.39 Harul divin ajută pe creştin să ajungă la armonie
desăvârşită între gând şi faptă, să fie curăţit de orice gând, poftă sau intenţie rea, prin exemplul
său influenţând şi pe alţii. De aceea, sfântul Vasile îndeamnă pe toţi la cultivarea virtuţii şi la
stăruinţa şi grija deosebită pentru ea, deoarece ea scapă pe creştin de cele mai mari primejdii şi
face mai vrednici de laudă pe cei fericiţi. Fiind podoaba cea mai de preţ pe care creştinul şi-o
poate câştiga şi cea mai fidelă călăuză pe căile ce ne conduc spre viaţa veşnică, sfântul Vasile
compară pe cei ce o cultivă cu stelele ce strălucesc pe cer într-o noapte întunecoasă.
În Omilia la Principiile Proverbelor, Sfântul Vasile se ocupă de virtuţile cardinale:
înţelepciunea, dreptatea şi cumpătarea, pe care le recomandă regele Solomon, care fiind un rege
şi nu un tiran, urmăreşte interesele supuşilor săi şi nu pe ale sale proprii.
Din Proverbe, spune Sfântul Vasile, rezultă cu prisosinţă importanţa şi valoarea
înţelepciunii mai ales pentru un tânăr, pe care marele dascăl, în conformitate cu I Cor. 2, 6-7, o
defineşte drept „ştiinţa lucrurilor divine şi umane şi a cauzelor acestora”. Asemenea lui Socrate,
el consideră înţelepciunea drept cea mai înaltă ştiinţă, de vreme ce ea este ştiinţa lucrurilor divine
şi a cauzelor acestora. Prin înţelepciune, din lucrurile ce se văd în lume poate fi cunoscut autorul
lor, Dumnezeu. Căci cerurile vorbesc despre ziditorul şi Domnul lor, ca astfel să ajungem la
cunoaşterea Lui.

38
Ibidem, p. 385.
39
Ibidem, p. 317.

18
 Dar în afară de înţelepciunea după Dumnezeu, este şi o înţelepciune omenească ce strigă
pe uliţe, referindu-se prin aceasta la perfecţionarea înţelepciunii, după Prov. 1, 20, care de
asemenea e folositoare oamenilor. Căci precum doctoria e necesară bolnavilor, tot astfel şi
înţelepciunea e necesară celor neînţelepţi, ea fiind de mare preţ, precum s-a scris: „Căci
dobândirea ei e mai scumpă decât argintul şi preţul ei, mai mare decât cel al aurului celui mai
curat”(Proverbe 3, 14). Iar dacă „frica de Dumnezeu e începutul înţelepciunii” (Prov. 1, 7) atunci
cel înţelept e curăţit de nebunie prin frica de Dumnezeu.40
În legătura cu înțelepciunea, Sfântul Vasile se ocupă şi de altă virtute, de asemenea
recomandată în Cartea Proverbelor, anume de cea a inocenţei sau a nevinovăţiei, care poate fi de
două feluri: cea dobândită prin străruinţă şi luptă (adică prin învăţătură şi deprindere) şi cea a
copiilor. Pe cea dintâi o dobândesc cei ce prin proprie voinţă se îndepărtează de la rău, iar
cealaltă e zestrea celor ce niciodată n-au păşit pe calea răului (copiii). Ca exemplu pentru cea
dintâi, Sfântul Vasile îl dă pe David, care zice: „Eu întru nerăutatea sufletului am umblat” (Ps.
25, 11) şi „Judecă-mă, Doamne, după dreptatea mea şi după nevinovăţia mea”. (Ps. 7, 8).
Altă virtute cardinală de care se ocupă Sfântul Vasile este dreptatea adevărată. Tânărul
trebuie să dea dovadă de dreptate deoarece dreptatea este fundamentală în societate. Funcţia
dreptăţii este de a împărţi sau de a atribui fiecăruia ceea ce este al său. Dreptatea reglementează
relaţiile dintre oameni, dar în acelaşi timp, ca dreptate distributivă, ea orânduieşte relaţiile dintre
conducători şi supuşi. Din acest motiv, conducerea sau guvernarea nu se cuvine a fi dată oricui,
ci numai celui înţelept. Din acest motiv dreptatea urmează înțelepciunii.41
El recunoaşte că împărţirea dreptăţii e un lucru dificil, dar înţelepciunea şi dreapta
judecată ne vor ajuta să nu greşim. Modul în care se făcea împărţirea dreptăţii în acea vreme era
prea bine cunoscut Sfântului Vasile, deoarece el însuşi a intervenit adeseori la autorităţi pentru
repararea nedreptăţilor făcute unora dintre păstoriţii săi, fapt pentru care a fost numit de
contemporanii săi „apărătorul poporului”. De aceea, el scrie: „Aşadar, cel ce cunoaşte dreptatea
adevărată şi a învăţat ca din ea să împartă fiecăruia ceea ce este al său, acela poate să conducă
judecata. Căci judecătorul e ca vânătorul, care niciodată nu trebuie să greşească ţinta. Nu-i
îngăduit judecătorului să fie nedrept sau părtinitor, căci atunci el se aseamănă negustorului care
întrebuinţează greutăţi false. Lui i se potrivesc cuvintele proorocului Isaia: „Vai de cei ce zic

40
Sfântul Vasile cel Mare, Cuvânt către tineri, Editura Arhiepisopiei Sucevei și Rădăuților, Suceava, 2009, p.17.
41
Ibidem, p.57.

19
răului bine şi binelui rău; care numesc lumina întuneric şi întunericul lumină; care socotesc
amarul dulce şi dulcele amar” (Is. 5, 20).
În Regulile Mari, Sfântul Vasile se ocupă de virtutea temperanţei sau cumpătării. Dând
răspuns afirmativ la întrebarea dacă virtutea cumpătării este necesară celui evlavios, ierarhul
consideră cumpătarea ca un frâu care disciplinează pornirile poftelor şi patimilor şi menţine pe
creştin pe drumul altor virtuţi.42 Ca exemple de cumpătare el dă pe Moise, Ilie, Daniel şi Sfântul
Ioan Botezătorul, care toţi au trăit în viaţă prin cumpătare şi post. Dar spre a evita exagerările
unora, el atrage atenţia că cumpătarea nu înseamnă abstinenţă totală de la orice hrană, ceea ce ar
însemna o totală mortificare a trupului, echivalentă cu distrugerea vieţii.43
Ar fi greşit însă să credem că virtutea cumpătării stă numai în reţinerea de la mâncare şi
băutură, căci cumpătare înseamnă reţinere de la toate, putându-se manifesta în pofta după bogăţii,
după onoruri, afecte, mânie, în stăpânirea limbii şi buna folosire a cuvintelor, în îndreptarea
ochilor şi urechilor, în râs şi altele.44

42
Vasile cel Mare, Scrieri, Partea a II-a, Asceticele, în Colecția „Părinți și scriitori bisericești”, traducere de Prof.
Iorgu Ivan, vol. 18, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986, Regula
16, p. 247.
43
Ibidem.
44
Ibidem.

20
2.1. Perspectiva asupra tinereții a Sfântului Vasile cel Mare - „Omilia a XXII-
a către tineri”45

În această omilie Sfântul Vasile cel Mare vorbește despre importanța lecturilor profane,
adică neteologice pentru formarea tânărului creștin. Omilia are ca auditoriu în special tinerii, pe
care Sfântul Vasile cel Mare îi îndeamnă să cerceteze și scrierile profane. Scrierile profane sunt
necesare pentru întregirea pregătirii culturale și duhovnicești a tinerilor.
Sfântul Vasile cel Mare a reușit că îmbine foarte frumos cultura greacă cu cea creștină.
În privinţa atitudinii creştinilor faţă de cultura profană, existau în antichitatea creştină două
direcţii: una rigoristă, care interzicea categoric creştinilor apropierea de filosofia și literatura
profană. Cealaltă direcţie era mai înţeleaptă şi mai îngăduitoare şi din ea va face parte şi Sfântul
Vasile. ”Departe de a exclude cultura profană, reprezentanţii acestei direcţii socoteau că tot ce e
bun din filosofia greacă şi din toată cultura umană precreştină, a fost împărtăşit lumii pe calea
revelaţiei naturale.”46 Cultura profană ne va ajuta astfel să învăţăm virtutea atât de lăudată de
poeţii antici. ”Să nu vă minunați dacă vă spun că prin propria mea cercetare am găsit ceva mai
bun pentru voi, care frecventați în fiecare zi pe profesori și sunteți în legătură cu bărbați celebrii
din vechime prin scrierile pe care aceștia le-au lăsat”47
Sfântul Vasile a împrumutat mulţi din autorii profani ştiind să unească foarte bine
literatura laică şi Sfânta Scriptură, după mărturia contemporanilor săi. Însuși prietenul lui cel mai
bun Sfântul Grigorie de Nazianz, îl laudă pe Sfântul Vasile cel Mare: ”Se cuvine ca Marele
Vasile, după ce ne-a dat adeseori multe subiecte pentru cuvântări să ni se ofere acum pe sine
însuși ca cel mai de seamă subiect de cuvântare pentru noi, cei ce ne îndeletnicim cu oratoria” 48.
Ţinând seama de rostul vieţii noastre pe pământ, el îndeamnă pe tineri să citească cu precădere
pe autorii în ale căror scrieri se face lauda virtuţii. Iată ce spune Sfântul Vasil cel Mare despre
virtute: „Când eşti puternic să săvârşeşti orice faptă, îţi cheltuieşti tinereţea în păcate; iar când

45
Vasile cel Mare, Scrieri-Partea întâia, Colecţia: Părinţi şi Scriitori bisericeşti vol.17, Editura Institutului Biblic si
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1986; pp. 566-582.
46
Diac. Asist. Ioan Rămureanu, Cuvânt festiv în cinstea Sfinţilor Trei Ierarhi, în rev. „Biserica Ortodoxă Română”,
nr. 1-2, 1967, p. 91.
47
Diac. Prof. Emilian Vasilescu, Sfinţii Trei ierarhi şi cultura vremii lor”, revista: Studii Teologice, seria a II-a.
anul XIII, nr. 1-2;, ianuarie –februarie, Bucureşti, 1961,p.59.
48
Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvântare funebră în onoarea Sfântului Vasile cel Mare, Editura „Atelierele Zanet-
Corlățeanu”, Huși, 1931, p.118.

21
mădularele îţi sunt obosite le oferi lui Dumnezeu, când nu mai sunt bune de nimic, când au
nevoie de odihnă, pentru că şi-au pierdut puterea, din pricină că bătrâneţea le-a slăbit. La
bătrâneţe, castitatea nu mai este castitate, ci neputinţă; că n-ai putere să te desfrânezi. Mortul nu
se încununează. Nimeni nu-i drept când n-are puterea să mai facă răul. Atâta vreme cât eşti în
putere, stăpâneşte păcatul cu ajutorul raţiunii.”49
Autorul dă exemplu viețile unor filosofi păgâni care s-au apropiat foarte mult de
respectarea poruncilor evanghelice chiar dacă au trăit înainte de Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
El îi îndeamnă pe tineri să fie foarte atenți și să nu ia orice din lucrările neteologice pentru că
unele cunoștințe pot fi dăunătoare. El atrage atenția asupra capcanelor literaturii profane și spune
că nu toate operele scriitorilor și filosofilor păgâni sunt bune pentru o viață virtuoasă, ci doar
acelea care laudă virtutea și osândesc viciul. Sfântul dă exemplul albinei care ia doar ce este bun
de la fiecare floare.50
Omilia are un carecter moralizator și ziditor pentru sufletele tinerilor, îndemnându-i pe
tineri să urmeze virtutea, singura care rămâne veșnică. La începutul Omiliei Sfântul Vasile cel
Mare subliniază că viaţa şi experienţa trăite de el îl legitimează în ceea ce recomandă. El afirmă:
„Vârsta pe care o am, multele încercări prin care am trecut şi participarea din destul şi la
bucuriile şi la neplăcerile vieţii, dascăli în multe privinţe, m-au făcut să am experienţa lucrurilor
omeneşti, aşa că sunt în stare să arăt şi celor care acum îşi încep viaţa care-i cea mai bună
cale”. 51 El citează cuvintele poetul Hesiod (sec VIII, î.d.Hr.): „Cel mai bun este omul care, prin
el însuși, știe ce trebuie să facă. Bun este și acela care urmează celor spuse de alții. Dar cel care
nu-i în stare nici de una, nici de alta, în toate-i nefolositor”.52
Lipsa de experiență a tinerilor indică necesitatea unui călăuzitor, a unor modele de
oameni virtuoși pe care tânărul trebuie să-i urmeze pentru a duce o viață creștină autentică.
Cuviosul Paisie Aghioritul, un mare sfânt al zilelor noastre s-a remarcat foarte mult în timpul
vieții ca unul care ajuta și îndruma foarte mult pe tineri: „Starețul avea o legătură duhovnicească
aparte cu tinerii. Îi iubea cu adevărat ca pe niște copii ai săi, se îngrijea cae i să-și afle drumul în
viață și se ruga pentru ei. Îi ajuta să depășească greutățile și problemele pe care le întâmpinau.
Pătimea împreună cu ei. Iar aceștia, simțind marea lui dragoste, aveau cu el o încredere

49
Sfântul Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări; omilia a XIII-a, V, în: Colecția „Părinți și Scriitori Bisericești, vol.
17, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1986, p. 494.
50
Ibidem, p. 569.
51
Ibidem.
52
Ibidem, p. 566.

22
desăvârșită, făceau ascultare oarbă de el și chiar îl adorau.”53 Cuviosul Paisie primea și îndruma
tineri care rătăceau de la credință și aveau o viața păcătoasă iar în urma contactului cu starețul
aceștia își schimbau viața. Nu se uita la fața omului, după cum spunea și Mântuitorul: „Puteai
vedea la coliba lui narcomani, anarhiști, desfrânați, bolnavi psihic, încurcați în mrejele acestei
lumi, oameni deznădăjduiți ajunși în pragul sinuciderii și alții. Aceștia, în urma sfaturilor
Starețului, se pocăiau, își schimbau viața, după care mergeau regulat la el.”54
Virtutea e tot ce contează pentru un tânăr iar ea trebuie căutată și cultivată. Singurul lucru
care râmâne este virtutea, rămâne atât celui în viață, cât și celui căruia i s-a sfârșit viața. Prodicos
din Chios (sofist grec din secolul VI î.d.Hr.) povestea despre Hercule și despre întâmplarea care
l-a pus să aleagă între virtute și păcat. Pe când acesta era tânăr se gândea pe ce cale să apuce: pe
aceea care prin osteneli duce la virtute sau pe cea ușoară? Atunci s-au apropiat de el două femei,
erau viciul și virtutea. Prima femeie, împodobită cu tot felul de podoabe, îl ademenea pe Hercule,
făgăduindu-i tot felul de plăceri și desfătări. Cealaltă femeie, istovită și slabă, cu privirea aspră, i-
a făgăduit contrariul, nu i-a promis ceva ușor și plăcut la început, ci nenumărate sudori, osteneli
și primejdii, iar ca răsplată pentru toate ostenelile lui, spune Prodicos, aceasta i-a fădăduit la
sfârșit îndumnezeirea. Hercule, în cele din urmă i-a urmat acesteia, adică virtuții.55
Aproape toți scriitorii profani lăudau virtutea și înțelepciunea, și condamnau duplicitatea
și fățărnicia. „A lăuda în public virtuțile, a ține lungi discursuri despre ea, iar în intimitate a
prefera plăcerea în locul castității și lăcomia în locul dreptății, înseamnă a te asemăna celor ce
joacă pe scenă. Adeseori aceștia o fac pe împărații și marii demnitari, dar ei nu sunt nici împărați,
nici mari demnitari, ci, mai mult, se întâmplă de nu sunt nici liberi...Și fiecare e în dezacord cu
sine, dacă viața nu-i este la fel cu cuvintele...”56
Referindu-se la Omilia către tineri, patrologul I. G. Coman menţiona: „Sfântul Vasile are
pasiunea lucrurilor folositoare şi fundamentale. Educatorul nostru enunţă limpede principiile
educaţiei creştine. Munca, răbdarea, virtutea, înţelepciunea, domnia sufletului asupra trupului,
viaţa trăită în perspectiva nemuririi, iată, în câteva cuvinte, ce îndeamnă pe nepoţii săi
Arhiepiscopul Cezareei. Educaţia preconizată de Sfântul Vasile urmărea folosul practic,

53
Cuviosul Paisie Aghioritul - Tănăr ajutând pe tineri, traducere din limba greacă de Ieroschim. Ștefan Nuțescu,
Schitul Lacu-Sfântul Munte Athos, Editura Paisios, București, 2017, p. 79.
54
Ibidem.
55
Ibidem, p. 572.
56
Ibidem.

23
exerciţiul neîntrerupt pentru atingerea scopului şi monarhia absolută a spiritului. Este tocmai ce
trebuie mai mult timpului de faţă”. 57
În altă ordine de idei, aşadar, noi trebuie să avem credinţa şi convingerea că, pe tot
parcursul vieţii pământeşti, în Biserică toţi suntem tineri, căci una este vârsta tinereţii – cu
aspiraţiile şi asperităţile ei inerente şi fireşti – şi altceva înseamnă a fi tânăr şi receptiv din punct
de vedere spiritual, adică în stare să primeşti mereu noi impulsuri, care te îmbogăţesc şi te
împlinesc duhovniceşte!58 Tinerii vin întotdeauna cu prospeţimea şi sinceritatea lor în modul de a
aborda adevărurile vieţii, ceea ce ar putea fi un important ajutor acordat societăţii pentru a se
putea elibera de servituţile dedublării.
Puritatea, curăţia, sinceritatea, spontaneitatea şi curajul tinerilor pot veni în sprijinul
maturilor şi al vârstnicilor, care sunt generaţii rănite de atâtea experienţe negative şi dureroase.
Aceştia, la rândul lor, i-ar putea apăra pe tineri de a mai trece din nou prin astfel de experienţe!59
Prin urmare, tinerii trebuie să fie chemaţi să facă parte din viaţa de zi cu zi a slujirii Bisericii, căci
fără ei cu siguranţă că multe aspecte ale împlinirii şi înaintării misiunii în social, de pildă, s-ar
face cu mai multă dificultate! Mai departe el arată ce e propriu celui născut din nou, să se
dezbrace de omul cel vechi, dimpreună cu poftele şi faptele lui şi să se îmbrace în omul cel nou,
care se reînnoieşte în cunoştinţă după chipul Celui ce l-a făcut pe el (Col. 3, 9), precum este scris:
„Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat” (Gal. 3, 27).
În concluzie, perspectiva pe care Sfântul Vasile cel Mare despre tinerețe este de mare
actualitate pentru tinerii de astăzi. Cuvintele marelui ierarh din Capadocia mărturisesc Adevărul
veşnic al Bisericii asumat în contextul concret al feluritelor împrejurări istorice. Sunt cuvinte
cuprinzătoare izvorâte dintr-o minte şi inimă căutătoare de adevăr şi viaţă. Sfântul Vasile cel
Mare îndrumă pe tineri la practicarea virtuții și mai ales la înțelepțire prin cultură. Prin citirea
marilor autori care pot prin lucrările lăsate să ofere direcții de viață tinerilor.

57
Studia Basiliana 2, Sfântul Vasile cel Mare - închinare la 1630 de ani, Editura Basilica a Patriarhiei Române,
Bucureşti, 2009, p. 446.
58
Dr. Stelian Gomboș, Omilia a XXII-a către Tineri a Sfântului Vasile cel Mare - Introducere și comentariu în:
Altarul Banatului, nr. 10-12 octombrie-decembrie 2012, p. 80.
59
Ibidem.

24
2.2. Fecioria și importanța ei

În operele sale, Sfântul Vasile cel Mare vorbește cu mare înflăcărare despre feciorie,
lăudând-o. El spunea despre sine că „deși femeie nu am cunoscut, feciorelnic nu sunt”, deși a
fost un mare ascet. El spunea aceasta despre sine din smerenie, arătând că un doar fecioria
trupească contează ci mai ales ce sufletească. Sfântul aduce în discuție tema fecioriei în multe
locuri, arătând că ea era practicată și în lumea precreștină mai ales de către atleți: „Instructorii de
gimnastică au pus ca lege castitatea în şcolile în care tinerii se exercitează pentru luptele atletice;
legea castităţii pune la adăpost de plăceri trupurile tinerilor şi nici nu îngăduie tinerilor, în timp
ce se pregătesc pentru luptele atletice, să privească măcar la chipurile frumoase, dacă vor să-şi
vadă capul încununat; că la concurs neînfrânarea aduce batjocură şi nu cunună.” 60 (Omilii şi
cuvântări, omilia a XXI-a, IV, în PSB, vol. 17, p. 556). Despre cei ce doresc să țină toată viața
făgăduința castității și să intre în monahism Sfântul Vasile este de părere că această făgăduință
trebuie făcută atunci când rațiunea se dezvoltă complet, adică atunci când omul trece de vârsta
copilăriei sprea starea de tinerețe: „Atunci trebuie să se primească şi votul fecioriei, pentru că
este mai sigur şi se dă cu consimţământ şi judecată proprie, după ce raţiunea s-a dezvoltat
deplin.”61
Dacă în urmă cu câteva decenii fecioria era privită ca fiind o calitate de care depindea
onoarea familiei, astăzi nu mai reprezintă o valoare care trebuie respectată. Dacă în trecut aceasta
era o virtute, iar pierderea ei înainte de căsătorie nu era bine văzută, astăzi trăim vremuri în care,
mai mult ca niciodată, virtuțile și valorile creștine un mai sunt luate în considerare. 62 În ziua de
azi tinerii renunţă la feciorie de la vârste foarte fragede, fără să fie pregătiţi, ducând la
repercusiuni în plan psihologic, emoţional, fizic şi moral, pierzându-şi astfel curăţenia trupească
şi sufletească. Conform statisticilor, 54% dintre tineri şi-au început viaţa sexuală între 15 şi 20 de

60
Omilii și cuvântari, omilia a XXI-a, IV, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 17. P. 556)
61
Vasile cel Mare, Scrieri, Partea a II-a, Regulile mari, cap. II, întrebarea 15, răspuns 4, în Colecţia „Părinţi şi
Scriitori bisericeşti” vol.18, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1986,
p. 246.
62
Cristina Constanța Chiriță, Fecioria, virtute uitată în modernitate în: Ziarul Lumina, 6 decembrie 2011:
http://ziarullumina.ro/fecioria-virtute-uitata-in-modernitate-1436.html

25
ani.63 Percepţia eronată a iubirii ca satisfacţie sexuală, folosirea partenerului ca obiect al plăcerii,
duce, cel mai adesea, la relaţii în care „iubirea” rezistă atât timp cât există poftă şi satisfacţie. În
momentul în care acestea se diminuează se caută evadarea într-o altă relaţie.64
Majoritatea consideră că este demodat să-ţi păstrezi fecioria până la căsătorie. Pentru ei
este important „să trăiască clipa”, să dea frâu liber sentimentelor. Tinerii sunt încurajaţi prin
diverse mijloace să facă acest pas „firesc”, mai ales partea masculină pentru care este motiv de
laudă în faţa prietenilor, fecioria fiind simţită adesea ca o frustrare. Ei sunt sfătuiţi să se cunoască
mai bine în cuplu, înainte de a întemeia o familie şi, astfel, a apărut moda „căsătoriei de
probă”.65
Morala creştină a subliniat permanent frumuseţea curăţiei înainte de căsătorie,
considerând-o ca pe o ofrandă pe altarul noii familii, un dar reciproc pe care şi-l oferă cei doi
tineri. Învăţătura Bisericii îndeamnă la castitate şi consideră mare păcat întreţinerea relaţiilor
intime înaintea căsătoriei. Cei care se iubesc sunt sfătuiţi să caute să primească binecuvântarea
dumnezeiască pentru dragostea lor prin Sfânta Taină a Căsătoriei.66
Fecioria este o mare virtute pe care au lăudat-o toți Părinții Bisericii. Sfântul Apostol
Pavel îndeamnă la feciorie pe cei ce pot urma această cale în prima Epistolă către Corinteni: „Cât
despre feciorie, n-am poruncă de la Domnul. Vă dau însă sfatul meu, ca unul care am fost miluit
de Domnul să fiu vrednic de crezare. Socotesc deci că aceasta este bine pentru nevoia ceasului de
faţă: Bine este pentru om să fie aşa. Te-ai legat de femeie? Nu căuta dezlegare. Te-ai dezlegat de
femeie? Nu căuta femeie. Dacă însă te vei însura, n-ai greşit. Ci fecioara, de se va mărita, n-a
greşit. Numai că unii ca aceştia vor avea suferinţă în trupul lor. Eu însă vă cruţ pe voi. Şi aceasta
v-o spun, fraţilor: Că vremea s-a scurtat de acum, aşa încât şi cei ce au femei să fie ca şi cum n-ar
avea.”67
Acest îndemn al Sfântului Apostol Pavel trebuie urmat de bună voie: „Cât despre cele ce
mi-aţi scris, bine este pentru om să nu se atingă de femeie. Dar din cauza desfrânării, fiecare să-şi
aibă femeia sa şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul său.”68 Însă fecioria autentică este doar cea

63
Ibidem.
64
Ibidem.
65
Ibidem.
66
Ibidem.
67
I Corinteni 7, 25-29.
68
I Corinteni 7, 1-2.

26
ținută în numele Domnului (Luca 2, 37; I Corinteni 6, 19; 7, 32; Apocalipsa 14,4) nu din pricini
sau neputințe omenești.
Părintele Sofronie Saharov spune despre feciorie că este „chipul vieţii lui Iisus Hristos,
este, în mod ciudat, atât de puţin înţeleasă de lumea de astăzi, chiar şi de cea creştină, încât
pentru această făgăduinţă îndeosebi simţim nevoia de a dovedi întemeierea ei dogmatică.„ 69
Același părinte spune că fecioria oferă omului care o practică sănătate psihică și
trupească, acest lucru fiind confirmat și de știință: „Experienţa milenară a Bisericii a arătat fără
de tăgadă că excluderea funcţiei procreative din viaţa omului nu numai că nu dăunează sănătăţii
sale sufleteşti sau trupeşti, ci dimpotrivă, dreapta trăire a acestei nevoinţe creşte atât rezistenţa
fizică, cât şi lungimea vieţii şi sporeşte şi sănătatea psihică, precum şi devenirea duhovnicească.
Am putut observa în ultimele decenii un număr destul de mare de lucrări ştinţifice care au întărit
cele spuse mai sus, şi nu putem decât să ne bucurăm de aceasta, deoarece niciodată n-au lipsit
tâlcuirile smintite ale întregii înţelepciuni călugăreşti, şi chiar respingerea ei ca fiind, chipurile,
ceva „patologic" sau „împotriva firii".70
În înțelesul patristic, fecioria se apropie mai mult de curăția ființei umane care se oferă pe
sine în întregime lui Dumnezeu, trup și suflet. Fecioria nu este doar curăția trupului, ci și curăția
sufletului și a minții sau a inimii.71 Fecioria nu este o naivă necunoaştere a vieţii omeneşti fireşti
şi întru tot normale. Cel mai înalt exemplu şi unic în desăvârşirea lui, Pururea Fecioara Maria, la
Buna Vestire a îngerului despre naşterea Fiului dintr-însa a răspuns cu întrebarea: “Cum va fi
aceasta de vreme ce de bărbat nu ştiu?" (Luca 1, 31-34), arătând prin aceasta că nu era în naivă
necunoştinţă.72
Fecioria nu înseamnă doar renunțare la căsătorie și la nașterea de copii, ci ea ar trebuie să
vădească în toate aspectele vieții. Fecioria adevărată este o harismă: „Harisma fecioriei nu se
dobândeşte numai prin renunţarea la naştere de copii; dimpotrivă, toată viaţa şi modul de viaţă şi
atitudinea să fie curate, demonstrând caracterul indiferent al celui necăsătorit spre orice faptă.
Pentru că cineva poate să desfrâneze şi cu cuvântul, şi cu privirea să săvârşească adulter, şi cu
urechea să se întineze şi să primească necurăţia în inima lui, şi cu mâncare exagerată şi cu
băutură să se sustragă de la normele cumpătării. Căci cel care în toate acestea se stăpâneşte pe

69
Arhimandritul Sofronie, Despre temeiurile nevoinței ortodoxe, traducerea Ieromonahul Rafail Noica, Editura
Reîntregirea, 2017, p. 24.
70
Ibidem.
71
Ibidem.
72
Ibidem, p. 26.

27
sine cu cumpătare, în limitele fecioriei, dovedeşte cu adevărat că harul fecioriei este în el deplin
din orice punct de vedere”.73
Din perspectiva Sfântului Vasile cel Mare și al întregii tradiții patristice trebuie să se
ajungă la o feciorie duhovnicească în care mintea ajunge la măsura în care un mai tinde în mod
poftitor și păcătos spre cele materiale mai ales spre desfrânarea trupească: „cineva poate să
desfrâneze şi cu cuvântul, şi cu privirea să săvârşească adulter, şi cu urechea să se întineze şi să
primească necurăţia în inima lui, şi cu mâncare exagerată şi cu băutură să se sustragă de la
normele cumpătării”.74
Chiar și cei căsătoriți pot ajunge la o feciorie duhovnicească deoarece sunt binecuvântați
prin Sfânta Taină a Cununiei. Chiar dacă lumea de astăzi oferă tinerilor mai multe ocazii de a
face păcatul decât virtutea putem vedea că există tineri care își păstrează fecioria până la
căsătorie.

73
Sfântul Vasile cel Mare, Asceticele, Cuvânt ascetic II, în Colecţia „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, vol. 18, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române; Bucureşti, 1989, pp. 198-199.
74
Ibidem.

28
2.3. Căsătoria și viața de familie

Cuvintele „soț” sau „soție” vin de la verbul „a însoți” și arată de fapt scopul adevărat al
căsătoriei este acela al mântuirii împreună cu un însoțitor, soțul sau soția. Căsătoria și familia
reprezintă un adânc ocean purtat e valurile timpului trecut de la prima pereche de oameni până
astăzi, o împreună-lucrare între opera lui Dumnezeu și implicarea umană, o măsură a iubirii în
ambele sensuri, între Creator și coroana creației, pe verticală, și între cei încununați, pe
orizontală.75 Căsătoria și familia există de la început, de când a creat Dumnezeu omul ca bărbat
și femeie. El a creat, de fapt, familia. Familia reprezintă, deci, una din coordonatele esențiale ale
umanității.76 Familia este reflectarea chipului lui Dumnezeu în om, manifestat prin comuniunea
specifică ei, asemenea comuniunii din cadrul Sfintei Treimi. Căsătoria și familia sunt obicet al
purtării de grijă a lui Dumnezeu pentru omul căzut, dar cu menirea de asigura - prin nașterea și
creșterea pruncilor după voia dumnezeiască - cetățeni ai cerului.77Căsătoria și familia sunt obiect
al preocupărilor Părinților Bisericii de-a lungul veacurilor, după cum trebuie să fie și astăzi și
întotdeauna.78
Chiar dacă Sfântul Vasile cel Mare s-a remarcat în istoria Bisericii ca un mare ascet și
practicant al fecioriei, marele ierarh nu dispreţuieşte familia şi căsătoria, ci îi arată importanța și
frumusețea ca instituție prin care se nasc fii ai Bisericii. Chiar sfântul a fost crescut într-o familia
evlavioasă în care predomina practicarea virtuților creștine. Această iubire trebuie dezvoltată prin
lucrarea virtuţilor, care nu lasă loc diverselor vicii. Din experienţa trăită în cadrul familiei sale,
ierarhul dă sfaturi privind educaţia copiilor. Copii trebuie crescuți de mici în duh creștin pentru
că ei fiind lipsiți de invidie sau mândrie pot fi ușor formați spre practicarea virtuților.79
Căsătoria și viața de familie, de asemenea, s-a bucurat de atenție în Predica Sfinților
Părinti. Sfantul Vasile cel Mare, mai ales, a tratat în predicile și omiliile sale această temă. El
îndeamnă pe soți să se iubească între ei pentru ca armonia din cadrul familiei face să se mențină

75
Pr. Dr. Constantin Mihoc, Taina căsătoriei și familia creștină în învățătura marilor Părinți ai Bisericii din secolul
IV, Editura Teofania, Sibiu, 2002, p. 11.
76
Ibidem.
77
Ibidem.
78
Ibidem.
79
Mihai Grobnicu, Sfântul Vasile cel Mare - dascăl al familiei creștine, în Ziarul Lumina, 06 iulie 2009,
http://ziarullumina.ro/sfantul-vasile-cel-mare-dascal-al-familiei-crestine-42363.html

29
armonia intregii societăți. El condamna divorțul și mai ales adulterul ale cărui urmări sunt
dezastruoase: destămarea familiilor, încetarea practicării faptelor bune.
Sfântul Vasile cel Mare a observat și în vremea sa că mulți credincioși s-au îndepărtat
de adevarata viață morală și religioasă a adevăratului creștin. De aceea, caută să atragă atenția
acestora asupra necesității revenirii la adevarata trăire creștină și îi indeamnă la pocaință. Sfântul
Vasile cel Mare rostește mai multe cuvântari despre pocaință, în care arată mijloacele prin care
se poate ajunge la aceasta: credința puternică, rugăciunea, postul și faptele de milostenie.
Considerând familia ca o instituţie întemeiată pe liberul consimţământ al bărbatului şi
femeii de a convieţui împreună cu scopul de a se ajutora reciproc şi de a continua neamul
omenesc80, Sfântul Vasile, atât în Învăţăturile morale, cât şi în Comentarul la Psalmi, se ocupă
de relaţiile dintre membrii familiei: soţ şi soţie, părinţi şi copii, fraţi şi surori, etc. Referindu-se la
indisolubilitatea căsătoriei (Mt. 19, 6), sfântul Vasile spune: Nu trebuie să se despartă soţul de
soţie, nici soţia de soţ, afară de cazul că celălalt s-a dedat adulterului, sau este celuilalt spre
împiedicare la evlavie. Continuând aceeaşi idee, Sfântul Vasile spuse că nu se cuvine bărbatului,
după ce şi-a lăsat soţia, să-şi ia alta, de asemenea nici femeii repudiate de soţ, nu-i este îngăduit
să-şi ia alt bărbat. Într-un singur caz le-ar fi îngăduit soţilor să se despartă prin acord mutual în
faţa mai multor martori: dacă amândoi s-au hotărât să intre în monahism.
Considerând că la temelia căsătoriei trebuie să stea iubirea reciprocă dintre cei ce păşesc
spre ea, sfântul Vasile subliniază că „bărbaţii trebuie să-şi iubească femeile lor cu iubirea cu care
Hristos a iubit Biserica, pentru care El însuşi S-a dat, ca să o sfinţească (Ef. 5, 25, 26, 28). Cât
priveşte soţiile, acestea trebuie să fie supuse bărbaţilor lor în felul în care Biserica e supusă
Domnului, ca să facă voia Domnului. După părerea Sfântului Vasile unul din scopurile
căsătoriei, după cel al mânturii, este naşterea de fii. Este firesc ca în cadrul familiei să existe
datorii reciproce între părinţi şi copii, căci copii reprezintă elementul de continuitate al neamului
omenesc. După Sfântul Vasile, adevărata pace între soți nu se poate înfăptui decât în duhul
iubirii. Chemarea la un loc în aceeaşi comuniune în duhul iubirii e aducătoare de pace. După
sfântul Vasile, Biserica este chemată să adune în aceeaşi comunitate de viaţă pe cei care, din
cauza deosebirilor sociale, erau potrivnici unii altora. În Biserică şi prin Biserică ei pot fi aduşi la
împăcare unii cu alţii, în iubire.

Pr. Mihai Georgescu, Idei morale şi sociale în Comentarul la Psalmi al Sfântului Vasile cel Mare, în Studii
80

Teologice, II, an X, 1958, nr. 7-8, p. 468.

30
 Părintele Nicolae Tănase de la Valea Plopului atrage atenția într-o lucrare de a sa cu
referire la feciorie și căsătorie, că divorțul și superficialitatea în căsătorie sunt astăzi tot mai
prezente. El îl citează și pe Sfântul Vasile cel Mare. Părintele Nicolae Tănase spune că aceste
probleme cu care se confruntă tinerii pot fi rezolvate prin Taine Spovedaniei și prin canon:
„Dacă nu mamele noastre, atunci bunicile aveau o tradiţie extraordinară: nu cumva să coboare
soarele distanţa de 3 suliţe de pe cer, iar fata să nu fie în casă. Acest lucru pare cam exagerat
acum, dar se văd urmările comportamentului uşuratic: din 3 familii una divorţează. De ce? Păi,
fata aia care se întinde „pe garduri” până la 2 noaptea, nu mai are putere de dăruire într-o familie
a ei. De ce? Pentru că nu numai că a asfinţit soarele, dar a trecut şi jumătate de noapte şi ea tot nu
s-a întors acasă! Iar această golire şi goliciune este extraordinar de gravă. Pentru că până şi
Sfântul Vasile zice aşa: „Nu cunosc femeie, dar fecior nu sunt!”. Aceasta înseamnă că există o
feciorie fizică şi una psihică. Întrebarea este: în România, câţi tineri mai sunt feciori psihic? Şi
sigur că rămâne o întrebare pentru toată România, dar şi o întrebare care ne-o punem singuri şi
răspundem singuri fără să comunicăm la nimeni. Dumnezeu însă, de la Întruparea Fiului Său
încoace, din mila Lui, a mai lăsat şi putinţa de a ameliora această stare, prin spovedanie şi canon.
Discutabil însă dacă mai găsim puterea să ne schimbăm starea uşuratică, căci dacă găsim puterea
necesară, încă mai putem avea această întoarcere.”81
Constituind un singur trup, soţul şi soţia trebuie să dea dovadă de iubire şi de înţelegere.
În acest context, Sfântul va lăuda frumuseţea şi curăţia morală a femeii creştine, care poate să
îndulcească firea dezlănţuită a bărbatului: „Chiar dacă soţul ar avea o fire aspră şi sălbatică, soţia
trebuie neapărat să-l suporte şi nici o pricină să n-o facă să rupă unirea. Este pornit spre bătaie?
Dar îi e bărbat! Este beţiv? Dar este unită cu el potrivit firii!“. Aceasta nu înseamnă că doar soţia
trebuie să dea dovadă de înţelepciune şi înţelegere, ci şi soţul, aceasta întrucât au aceeaşi natură
şi au devenit, prin nuntă, un singur trup. „Virtutea bărbatului şi a femeii este una singură, fiindcă
atât crearea lor este deopotriv de vrednică pentru amândoi, cât şi răsplata pentru amândoi
aceeaşi. Astfel, Cartea Facerii zice „Şi a făcut Dumnzeu om; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut
pe el; bărbat şi femeie i-a făcut pe ei„. Pentru că au o singură natură, ei au aceleaşi lucrări, iar cei

81
Pr. Nicolae Tănase, Soțul ideal, soția ideală, Editura Anastasis, Sibiu, 2011, pp. 176-177.

31
ce fac aceeaşi faptă primesc aceeaşi răsplată.“ În aceeaşi direcţie, Sfântul va spune: „Să asculte şi
bărbatul îndemnul ce şi lui i se cuvine“.82
Sfântul Vasile consideră că familia este o instituţie dumnezeiască şi vorbeşte mereu
despre armonia și unitatea ei. Scopul căsătoriei este, spune marele ierarh, de ajutorare reciprocă,
creştere în iubire şi naştere de copii. Exemplu pentru unitatea şi armonia ce trebuie să existe între
soţ şi soţie stă iubirea dintre Hristos şi Biserică: „Se cuvine ca bărbaţii să-şi iubească femeile lor
cu iubirea cu care Hristos a iubit Biserica, dându-se pe Sine pentru ea, pentru ca să o sfinţească“.
Sfântul Vasile exemplifică această iubire şi prin modelul turturicii, care, „dacă se
desparte vreodată de soţul ei, nu mai vrea să trăiască cu altul, ci rămâne singură“. În ceea ce
priveşte indisolubilitatea familiei, ierarhul capadocian va comenta porunca Mântuitorului, care
spune că doar adulterul poate constitui un motiv bine întemeiat pentru desfacerea căsătoriei. Prin
infidelitatea conjugală se sparge unitatea familială, iar între soţ şi soţie intervine un gol care-i
face să nu mai fie un singur trup. De asemenea, marele ierarh precizează şi faptul că doar un
bărbat şi o femeie pot forma o familie şi doar aceasta este binecuvântată de Dumnezeu: „Pentru
ce au căzut în patimi ruşinoase, pentru ce femeile au schimbat întrebuinţarea firească a firii în
una împotriva firii, iar bărbaţii au săvârşit lucruri ruşinoase cu bărbaţii?“83
Marele ierarh capadocian îndrumă pe membrii familiei să săvârşească împreună cerinţele
vieţii duhovniceşti, ca nici unul să nu fie mai prejos decât celălalt: „Bărbaţilor, să nu vă arătaţi în
credinţă mai prejos decât femeile! Femeilor, stăruiţi în credinţă!“ Dintre aceste cerinţe, Sfântul
Vasile cel Mare enumeră mai ales rugăciunea şi postul. Aşadar, rugăciunea practicată în comun
în familie o arată pe aceasta ca pe o Biserică în miniatură. „Trebuie, spune Sfântul Vasile, să ne
eliberăm de grijile căsătoriei, ca să ne îndeletnicim cu rugăciunea.“ Pe lângă rugăciune, postul
este o altă valoare spirituală care întăreşte familia, fiind numită de Sfânt „talismanul căsniciei“.
Postul ne înaintează în virtute, el fiind „tovarăş credincios al soţilor”. Postul este recomandat
tuturor membrilor familiei: „Femeile să postească şi ele, că şi lor le este postul tot atât de potrivit
şi de firesc ca şi respiraţia. Copiii să fie adăpaţi cu apa postului ca şi plantele bine crescute,
postul este frâu pentru oamenii în floarea vârstei, balsamul căsniciei, păzitorul căsniciei“.84

82
Mihai Grobnicu, Sfântul Vasile cel Mare - dascăl al familiei creștine, în Ziarul Lumina, 06 iulie 2009,
http://ziarullumina.ro/sfantul-vasile-cel-mare-dascal-al-familiei-crestine-42363.html
83
Ibidem.
84
Ibidem.

32
 Sfântul Vasile cel Mare în Regulile Mari aduce în discuție primirea în monahism a celor
ce sunt căsătoriți și hotărăsc de comun acord să facă acest lucru: „Întrebarea 12: Cum trebuie să
fie primiţi cei căsătoriţi. Răspuns: Şi pe cei căsătoriţi, care vin spre o viaţă de acest fel, trebuie a-
i întreba dacă fac aceasta cu consimţământ reciproc, după dispoziţia Apostolului „căci bărbatul
nu este stăpânul corpului său” (I Cor., 7, 4) şi astfel cel care vine să fie primit înaintea mai
multor martori. Pentru că nu este nimic mai de preferat decât ascultarea faţă de Dumnezeu. Iar
dacă cealaltă parte nu este de acord, fiindcă se îngrijeşte mai puţin cum să-I placă lui Dumnezeu,
să-şi amintească de Apostolul care spune: „Dumnezeu ne-a chemat spre pace” (I Cor., 7, 15) şi
să împlinească porunca Domnului, care zice: „Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său
şi pe mama sa şi pe femeie şi pe copii, şi celelalte, nu poate să-Mi fie ucenic” (Luca 14, 26). Căci
nimic nu poate fi mai de preferat decât ascultarea de Dumnezeu. Noi ştim însă că scopul vieţii
caste a învins, adesea, la mulţi prin rugăciune stăruitoare şi prin post nefăcut public, fiindcă
Domnul pe cei care au fost până aci cu totul neascultători îi aduce la consimţirea dreptei judecăţi
adeseori prin nevoie corporală.” 85
În concluzie vedem că Sfântul Vasile cel Mare are o învățătură foarte frumoasă cu privire
la căsătorie și viața de familie. El vede importanța instituției familiei ca unire sfântă între bărbat
și femeie cu scopul de într-ajutorare privind mântuirea. Căsătoria se sfințește doar in Taina
Cununiei și se rupe doar în caz de adulter și desfrânare sau când soții doresc să intre în
monahism.

85
Vasile cel Mare, Scrieri, Partea a II-a, Regulile mari, cap. II, întrebarea 12, Colecţia: Părinţi şi Scriitori bisericeşti
vol.18, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1986, p. 242.

33
3. Tânărul de azi și chemarea spre slujirea preoțească
3.1. Sublimitatea preoției din perspectiva Sfântului Vasile cel Mare

Primul lucru care îi trebuie unui tânăr care vrea să fie preot este vocația. Adică chemarea
spre spre preoție. Cuvântul „vocație” vine din limba latină de la substantivul „vocatio” care
înseamnă invitație (la o masă) sau citație (în justiție).86 În sens teologic vocația poate fi definită
ca „deplină armonie între trăsăturile fizice, psihice și duhovnicești ale unei persoane și specificul
lucrării spre care își manifestă vocația.”87 Omul de vocație simte că doar prin intermediul slujirii
respective se simte împlinit și fericit.88
Preoția reprezintă cea mai înaltă dintre slujirile sau demnitățile de care se poate
învrednici în această lume și în această viață ființa omenească. Ea este chemare și alegere
dumnezeiască ca răspuns la ostenelile omenești de îmbunătățire a vieții de la slujire până la ideal
a Arhiereului Hristos și a semenilor.89
Toți Sfinții Părinți au scris despre preoție și despre importanța ei. Tratatele Sfinților Ioan
Gură de Aur, Efrem Sirul, Grigorie de Nazianz sunt adevărate capodopere în această temă. În
introducerea la tratatele acestora Părintele profesor Dumitru Fecioru aseamănă preoția cu urcarea
unui munte unde puțini ajung în vârf: „Despre preoție s-a scris și s-a vorbit mult. Au scris și au
vorbit și sfinți și teologi. S-a scris cu drag și cu dorința de a ridica tot mai mult spre culmile
sfințeniei spre preoție și oricât s-ar vorbi, niciodată nu este de ajuns. Preoția are atâtea înălțimi,
atâtea adâncimi, atâtea taine, încât cu foartee multă greutate poate fi cunoscută și descrisă după
cuviință. Preoția este întocmaica un munte înalt, ce-și înalță cu maiestate vârful spre ceruri, cu
mult dincolo de nori. Alpiniștii îl explorează, se cațără pe el. Unii ajung de cunosc văile și
adâncimile de la poalele lui, alții ajung până la jumătate, alții se cațără pe înălțimile care fac
coroană piscului celui mai înalt, alții reușesc de a se urca până unde fruntea muntelui se
îngeamănă uneori cu norii, alții, rari, rari de tot, ating piscul cel mare. Dar nici unul dintre acești
alpiniști nu poate spune că a străbătut toate cărările muntelui, că i-a cunoscut toate frumusețile,
că i-a admirat înălțimile, că a ascultat muzica tuturor izvoarelor lui. Toți spun că muntele e

86
Pr. Prof. Gheorghe Popa, op. cit., p. 39.
87
Pr. Prof. dr. Ioan C. Teșu, Frumusețea și sublimitatea preoției creștine, Editura Doxologia, Iași, 2010, p. 35.
88
Ibidem.
89
Ibidem, p. 80.

34
frumos, fiindcă e frumos chiar și în puținul ce l-au cunoscut, toți spun că muntele e grandios, că e
măreț.”90
Deși Sfântul Vasile cel Mare nu a scris un tratat propriu zis despre preoție el vorbește
despre aceasta în lucrările sale. Cele mai multe referiri la opinia sfântului cu privire la preoție le
găsim în Epistolele sale. Observăm că astăzi este mult mai greu pentru un tânăr să ducă o viață
curată pentru a ajunge preot deoarece ispitele lumii sunt tot mai multe. Totuși există tineri curați
și dornici să slujească lui Hristos care reușesc cu ajutorul lui Dumnezeu să devină preoți buni.
Sfântul Vasile se adresează în Epistolele sale unui anume Amfilohiu care este hirotonit episcop:
„eşti chemat să vânezi pe oameni şi să duci de la întuneric spre lumină pe cei răpiţi de diavolul,
pentru ca să-i ajuţi să-şi dobândească din nou viaţa şi să intre iar în voia lui Dumnezeu” 91 Fiţi
doctorii celor bolnavi şi dascălii celor sănătoşi, vindecaţi ce-i bolnav şi pregătiţi alifia
credinţei”92 Râvna voastră să crească cu fiecare zi, bineştiind că prin voi trebuie salvat restul
credinţei (Luca 18, 8), pe care Domnul o va afla la venirea Sa pe pământ”93 Prin aceste cuvinte
se observă foarte clar scopul preoției, acela de a duce pe oameni de la întuneric la lumină și a-i
face să intre iar în voia lui Dumnezeu, de a fi doctori și dascăli.
Marele Capadocian s-a îngrijit îndeaproape şi de pregătirea intelectuală a celor care
slujeau sfintelor Altare. El nu putea concepe că un om care afirmă că-L iubeşte pe Dumnezeu nu
ar avea înclinaţia spre studiu deoarece: „e nebiruit darul celor care pot să înveţe ceva folositor, iar
sufletul celor care doresc să se instruiască este liber de orice împotrivire”.
Sfântului Vasile cel Mare nu îi era indiferent nici modul celor care petreceau în viaţa de
familie, prin binecuvântarea Bisericii. Nici un păcat nu trebuie trecut sub tăcere. Chiar dacă nu ar
fi amintit, nu duce la concluzia că Biserica ar da binecuvântare pentru plăceri nesătule în cadrul
legiuitei căsătorii. Scriindu-i unui cleric, tot cu numele de Diodor, se pare că din apropierea
scaunului mitropolitan din Cezareea Capadociei, Sfântul Vasile cel Mare arată că, în privinţa
celei de-a doua căsătorii, trebuie ţinut seama ca nu cumva să fie un depozit pentru desfrâu. Nu
este un prilej de desfrâu căsătoria a doua, ci un antidot împotriva desfrânării. Cea mai mare
importanță o are și fecioria ținută până la căsătorie pentru un tânăr ce dorește să devină preot.
90
Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Grigorie de Nazianz, Sfântul Efrem Sirul, Despre preoție, traducere,
introducere și note de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Sofia, București, 2004, p. 5.
91
Vasile cel Mare, Scrieri, Partea a III-a, Despre Sfântul Duh. Corespondențe (Epistole) , epistola 161, I Colecţia:
Părinţi şi Scriitori bisericeşti vol.12, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti 1986, p. 352.
92
Ibidem, epistola 242, III, p. 502.
93
Ibidem, epistola 257, II, p. 526.

35
 Sfântul Vasile înseamnă pe preoți la a avea o grijă continuă față de cei păstoriți, iar cei
păstoriți la rândul lor să ofere preotului cinstea și respectul cuvenite: „cei care aţi primit grijă de
suflete să staţi lângă ei şi să-i ocrotiţi ca pe fiii voştri iubiţi, iar poporul să vă păstreze respectul şi
cinstea cuvenită părinţilor, încât în această minunată comportare a Bisericii să se menţină, pe de
o parte, puterea şi statornicia credinţei în Hristos, iar pe de altă parte, să se mărească numele lui
Dumnezeu şi să sporească şi să se înmulţească binele dragostei”.94
Cel mai mult îi trebuie astăzi unui tânăr ce dorește să devină preot iubire față de toți
oamenii pentru că preotul nu trebuie să fie doar un judecător aspru ci și un iertător. Tânărul
care simte chemarea spre preoție trebuie să dea dovadă de blândețe și bunăvoință exact cum
făcea Mântuitorul față de toate categoriile de oameni, chiar față de cei foarte păcătoși. Acest
lucru îl exprimă și Sfântul Vasile cel Mare: „blândeţea şi bunăvoinţa lui Iisus s-au dovedit prin
faptul că primea pe toţi cu bunăstarea corespunzătoare Lui şi da curajul conversaţiei (relaţiei)
cu El nu numai celor mai importanţi dintre oameni, ci şi acelora care se obişnuiseră şi doreau
să facă cele mai necinstite fapte. Aşadar, astfel se apropiau desfrânaţii şi vameşii, nu ca să-şi
mărească patima luxului sau a zgârceniei, ci ca să şteargă patima sufletului. Şi nu erau tulburaţi
de conştiinţa perversităţii atât de mult, pe cât luau curaj din nădejdea vindecării, pentru că aflau
şi cea mai înaltă experienţă a nădejdii.” 95
Altă virtute specifică creştinului este iubirea faţă de Dumnezeu, care stă în păzirea
poruncilor Lui, spre mărirea Lui, de asemenea şi iubirea faţă de aproapele: să nu caute ale sale, ci
ale aceluia pe care-L iubeşte, spre folosul lui sufletesc şi trupesc.
Marele dascăl continuă prin a arăta alte trăsături specifice ale creştinului. E vorba, în
primul rând, de renaşterea sa din apă şi din Duh prin Botez. Celui renăscut astfel îi este propriu
ca, în felul în care hristos a omorât păcatul odată pentru totdeauna şi El însuşi a fost curat şi lipsit
de orice păcat, tot astfel să fie şi creştinul, precum s-a scris: „Câţi în Hristos ne-am botezat, întru
moartea Lui ne-am botezat. Îngropaţi suntem împreună cu El în moarte prin Botez, ştiind aceasta
că omul nostru cel vechi a fost răstignit odată, ca să fie nimicit trupul păcatului …”(Rom. 6, 3-6).
Celui născut din nou din Duh îi este propriu să devină după cel ce a dat măsura, adică să fie ca
acela care s-a născut, precum s-a scris: „Cel ce este născut din trup, trup este şi cel născut din
Duh, duh este”. (In. 3, 16).

94
Ibidem., epistola 222, p. 456.
95
Vasile cel Mare, Scrieri, Partea a II-a, Constituțiile ascetice, cap. II, V, Colecţia: Părinţi şi Scriitori bisericeşti
vol.18, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1986, p. 486.

36
 Însă pentru a putea duce la îndeplinire toate aceste sarcini trebuie să se curățească pe sine
întâi și să atingă sfințenia pentru a putea ajuta astfel și pe alții să ajungă la ea: „Ca să
binecuvântezi pe altul când tu trebuie să-ţi îngrijeşti propriile tale răni, e o nepotrivire, căci când
binecuvântezi împărtăşeşti sfinţenie. Or, cine n-are sfinţenie, pentru că a păcătuit din neştire,
cum s-o dea altuia?”.96
Sfântul Vasile îndeamnă mereu pe preoți la virtute și curăție. Una dintre cele mai
primejdioase ispite pentru un tânăr preot este patima lăcomiei și a iubirii de arginți pentru care
lumea ne judecă aspru. Cuviosul Paisie Aghioritul spune că oamenii de azi cer de la preot să nu
fie fățarnici și mai ales să nu fie iubitori de bani. În Comentarul la Psalmi (Omilia la Ps. 14, 33,
48, 61), Sfântul Vasile combate primejdia alipirii cu sufletul de bogăţii şi pofta după ele chiar
dacă cei stăpâniţi de această patimă sunt săraci. Cel stăpânit de acest păcat se face slugă
diavolului, deoarece de cele mai multe ori nedreptatea însoţeşte faptele lui. Lăcomia, după
sfântul Vasile, e izvorul a nenumărate rele: războaie, învrăjbiri, piraterii, omucideri, viclenii,
curse împotriva altora. Cel ce se lasă stăpânit de lăcomie face două feluri de păcate: ale lui şi ale
copiilor ce-l moştenesc.
Un preot tânăr trebuie să fie foarte atent la această patimă mai ales atunci când ajunge
într-o parohie bogată și cu mulți enoriași. Într-o parohie bogată este foarte ușor să uiți de
adevăratele îndatoriri preoțești și să devii doar un prestator de servicii religioase ce pune taxe tot
mai mari pentru a câștiga cât mai mult. Sfântul atenționează să nu căutăm foloase materiale din
preoție sub masca intențiilor bune, spunând că ucenicii Domnului nu au fost oameni bogați ci
oameni simpli, săraci: „Dacă vei căuta să vezi cine au fost ucenicii Domnului, vei găsi curelari
săraci. Nici unul bogat, nici o vază lumească.”97
Alte trăsături proprii tânărului creştin care dorește că devină preot, după sfântul Vasile
sunt: să fie curat de toată întinăciunea trupului şi a duhului în sângele lui Hristos şi să săvârşească
sfinţenia întru frica lui Dumnezeu şi iubirea lui Hristos (II Cor. 7, 1); să n-aibă vreo întinăciune
sau zbârcitură sau altceva de acest fel, ci să fie sfânt şi fără prihană (Ef. 5, 22) şi astfel să
mănânce trupul lui Hristos şi să bea sângele Lui: „Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie,
osândă mănâncă şi bea sieşi”(I Cor. 11, 29). Celor ce mănâncă pâinea şi beau paharul Domnului,
le este propriu, după sfântul Vasile, să păstreze permanent amintirea Celui ce a murit şi a înviat

96
Ibidem. epistola 199, XXVII, p. 404.
97
Vasile cel Mare, Scrieri, Partea a I-a, Omilii și cuvântări, omilia a XXIII-a, Colecţia: Părinţi şi Scriitori
bisericeşti vol.17, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1986, p. 585.

37
pentru noi. Iar celor ce păstrează permanent amintirea Lui le este propriu ceea ce spune sfântul
Pavel: „ei nu trăiesc pentru ei, ci pentru Acela care a murit şi a înviat pentru ei” (II Cor. 5, 15).
Creştinului îi este mai propriu ca, în toate, dreptatea evanghelică să fie mai mare decât cea a
fariseilor şi cărturarilor (Mt. 5, 20). Creştinului îi mai este propriu să vadă în faţa lui pe Domnul
în toate lucrurrile (Ps. 15, 8) şi, în sfârşit, îi mai este propriu să vegheze în fiecare zi şi în fiecare
ceas şi să se pregăteasă la acea desăvârşire care place Domnului, ştiind că în ceasul în care nu
gândeşte, Domnul va veni (Lc. 12, 40).
De aceea, spune Sfântul Vasile, ,,ţine cu tărie cârma vieţii. Cârmuieşte-ţi ochiul tău, ca
nu cumva prin ochi să năvălească asupra-ţi valul violent al poftei; cârmuieşte-ţi şi auzul, limba,
ca să nu capeţi ceva primejdios, nici să spui ceva din cele oprite. Să nu te răstoarne furtuna
mâniei, să nu te inunde loviturile temerilor, să nu te scufunde apăsarea tristeţii. Patimile sunt
valuri, deasupra cărora dacă te ţii, vei fi un conducător sigur al vieţii.” 98
În concluzie putem spune că Sfântul Vasile cel Mare a încercat prin cuvânt şi faptă să
conştientizeze pe fiecare dintre membrii Bisericii, indiferent de starea în care se afla, că, cea mai
mare datorie pe care o au pe pământ slujitorii Sfântului Altar împreună cu păstoriţii lor, este
urcuşul duhovnicesc pe calea mântuirii.99

98
Ibidem, p. 34-35.
Arhid. prof. dr. Ioan Zăgrean, Problemele morale în opera Sfântului Vasile cel Mare, în vol. Sfântul Vasile cel
99

Mare. Închinare la 1600 de ani de la săvârşirea sa , Editura I.B.M.B.O.R., Bucureşti 1980, p. 231.

38
3.2. Importanța predicii în pastorația tânărului preot - concepția Sfântului
Vasile cel mare despre predică și predicator

În cadrul Sfintei Liturghii predica a fost și este și astăzi un element foarte serios deoarece
prin predică enoriașii înțeleg mai bine învățăturile de credință ale Bisericii. De aceea, în special
pentru un tânăr preot, predica este unul dintre mijloacele cele mai potrivit prin care se se face
îndrăgit și ascultat de către păstoriții săi. Sfântul Ioan Gură de Aur spune despre cuvânt că este
„sabia preotului”. 100
Cuvântul este instrumentul prin care preotul mustră și încurajează, prin care ajută pe
credincios să devină un bun creștin.101 Sfântul Vasile cel Mare spune că omul este o ființă socială
și asta arată că omul are responsabilități în fața semenilor săi. Aceste resposabilității se pot
indeplini și cu ajutorul cuvântului: „Dumnezeu care ne-a plăsmuit ne-a dat folosirea cuvântului,
ca să arătăm unul altuia gândurile inimii și să le impărtășim fiecărui semen, datorită sociabilității
naturii, ca niște camere, oferind gândurile din ascunzișurile inimii. Fiindcă dacă am fi trăit cu
sufletul dezgolit de trup, am fi comunicat direct între noi și prin gânduri. Însă fiindcă sufletul
nostru se înțelege acoperit de cortina trupului, are nevoie de cuvinte și nume ca să fie cunoscute
cele ce mișcă în adâncul lui.”102
În împlinirea acestui scop pastoral Sfântul Vasile s-a folosit din plin de predică.
Convingerea lui despre predică era dintre cele mai înalte. Iată ce scrie el în legătură cu aceasta:
„Dacă cel căruia i s-a încredinţat sarcina de a propovădui cuvântul va neglija să şi-o împlinească,
e osândit ca un ucigaş de oameni precum este scris (Iez. 33,8)”. Ideea aceasta i-a influențat
întreaga activitate de predicator, desfăşurată în puţinii ani câţi a mai trăit după hirotonie. Nu ni s-
au păstrat prea multe predici de la el, dar cele pe care le avem la îndemână şi sunt recunoscute ca
autentice vădesc pe preotul cucerit până în adâncul fiinţei sale de adevărul că predica răspunde
necesităţii absolute pentru mântuirea credincioşilor, adică pentru reintegrarea lor în condiţia de
oameni deplini prin comuniunea cu Dumnezeu şi cu semenii.
Pentru Sfântul Vasile cel Mare, predica este ”hrana ce se dă sufletelor prin Duhul”.
Această conceţie superioară despre predică, potrivit căreia sufletul creştinului nu îşi menţine

100
Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre preoție, traducere din limba greacă veche de Dumitru Fecioru, introducere de
Ieromonah Policarp Pîrvuloiu, Editura Basilica, București, 2015, p. 170.
101
Ibidem, p. 169.
102
Ieromonah Teofan Mada, Omul și educația în opera Sfântului Vasile cel Mare, Editura Vremi, Cluj-Napoca,
2009, pp. 71-72.

39
viaţa duhovnicească fără hrana Cuvântului dumnezeiesc, este de origine scripturistică. Însuşi
Mântuitorul nostru Iisus Hristos spune că: ”Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot Cuvântul ce
iese din gura lui Dumnezeu”(Matei 4,4). Sfântul Vasile cel mare susţine că ne ”hrănim cu
cuvintele vieţii, cuprinse în Sfânta Scriptură, cum ne hrănim cu Sfânta Euharistie”. În acelaşi
timp, pentru Sfântul Vasile cel Mare, predica nu este numai hrană, ci şi ”săgeată” aducătoare de
viaţă, nu de moarte. În consecinţă, tâlcuind versetul : ”Săgeţile Tale sunt ascuţite, Puternice”
(Psalm 44), explică: ”Săgeţile cele ascuţite ale Celui Puternic sunt cuvintele cele minunate, care
ating inimile credincioşilor, lovind şi rănind sufletele cele simţitoare”.
Mai mult, prin predică, Dumnezeu revarsă harul său în sufletele credincioşilor, potrivit
afirmaţiei marelui predicator: ,,Unii numesc predicarea Evanghelia nebuniei (I Cor. 1,21),
dispreţuind simplitatea vorbirii găsită în Sfintele Scripturi. Noi, însă, care ne lăudăm cu Crucea
lui Hristos (Gal. 6,14) şi cărora ni s-au arătat prin Duhul Sfânt cele ce au fost hărăzite nouă de
Dumnezeu, nu întru cuvintele cele învăţate ale înţelepciunii omeneşti (I Cor. 2, 12-13), ştim că
harul ce se revarsă de la Dumnezeu în cuvintele cele referitoare la Iisus Hristos este cât se poate
de bogat. Pentru aceasta într-un timp destul de scurt, predica a străbătut aprope întreaga lume de
la un capăt la altul”.103
Pentru predicatorul creştin, importanţă covârşitoare are faptul că, în sublima misiune de
propovăduitor al Cuvântului, nu este singur, ci are harul divin împreună lucrător, revărsându-se
asupra lui din belşug cu bogăţie. Potrivit învăţăturii Sfântului Vasile cel Mare, predicatorul nu
are numai harul Duhului Sfânt întru sine, ci însuşi pe Hristos Iisus, Adevărul dumnezeiesc
propovăduit: Se impune deci ca o datorie pentru predicatorul de azi studierea și inspirarea din
opera Sfântului Vasile cel Mare. Ideal ar fi ca predicatorul de astăzi să studieze viața și operele
tuturor Sfinților Părinți. Este bine insa ca predicatorul de azi să-și aleagă un Sfânt Părinte,
precum Sfântul Vasile cel Mare, pe care să-l urmarească în viața și activitatea sa, să se identifice
cu el, asa precum și Sfântul Ioan Gură de Aur a avut ca ideal suprem al vieții și activității sale,
identificarea cu personalitatea și predica acelui “vas ales”, care a fost Sfântul Apostol Pavel.
Predicatorul nu trebuie să-și umple predicile cu lungi citate din operele Sfinților Părinți, el
trebuie numai să se inspire din cugetarea și predica lor, să folosească marea lor intuiție, să-și
însușească frumusețea stilului lor si puterea înaltei lor elocințe populare.

103Arhim. Veniamin Micle, Trepte spre amvon – Studii Omiletice, Editura ”Sfânta Mânăstire Bistrița”, Râmnic,
1993, p.38.

40
 Observarea calitaților predicii patristice de catre tânărul predicator “va contribui la
reînviorarea și regenerarea predicii de azi în duhul ortodox al Sfinților Părinți din perioada de
strălucire a Bisericii crestine”104.
În general, predica patristică se caracterizează prin specificul său profund biblic: “Sfânta
Scriptură este cel dintâi și aproape unicul ei izvor de inspirație și rezervor de material, pentru că
ea ne vorbește cea dintâi despre Dumnezeu și despre mântuirea sufletelor” 105 . După Sfinții
Apostoli și ucenicii acestora, purtătorii Revelației divine au fost Părinții Bisericești. Ei sunt
primitorii și păzitorii Revelației divine, dar ei au și transmis mai departe, nefalsificată, această
Revelație. La această operă de transmitere a Revelației, Sfinții Părinți au adăugat o altă operă de
nu mai mică importanță: aceea a exegezei, adică a lămuririi și aprofundării Revelației cuprinse în
Sfânta Scriptură, cu scopul de a o face mai accesibilă și, în felul acesta, de a-i asigura o circulație
cât mai largă și o eficiență cat mai mare 106.
Întrucât interpretarea cea mai fidelă a descoperirii dumnezeiești s-a înfăptuit în epoca
patristică 107, Sfântul Vasile cel Mare, poate fi socotit un adevărat tâlcuitor ai Revelației divine,
căci, păstrând echilibrul firesc între aspectul divin și uman, a știut să facă legatura între doctrină
și viață, punând pe ascultătorii lui în posibilitatea de a se folosi de cuvântul Sfintei Scripturi.
Sfântul Vasile a deprins “arta divină de a întrebuința Sfânta Scriptură, pentru a ne întări prin
aceasta credința în această temelie a mântuirii noastre. În acest sens, Sfântul Vasile cel Mare este
un mărturisitor al Revelației 108. Sfântul Vasile cel Mare a știut să pătrundă și să se integreze atât
de deplin în modul de gândire al Sfintei Scripturi, încât tălmacirile lor au rămas normative pentru
toată creștinătatea.
Cel mai important, tânărul preot trebuie să fie stăpânit în permanenţă de conştiinţa că
predica constituie o necesitate absolută pentru mântuirea, adică pentru viaţa credincioşilor.
Predica realizează comuniunea ascultătorilor cu Dumnezeu asigurându-le astfel reintegrarea în
condiţia lor de oameni deplini şi angajarea voinţei de care dispun, în direcţia cea bună.

104
Ene Braniște, Învățăminte din predica patristică pentru predica de azi, în „Biserica Ortodoxă Română”, LXV,
1947, nr. 1-3, p. 60.
105
Diac. Ene Braniște, Învățăminte din predica patristică pentru predica de azi, în „Biserica Ortodoxă Română”,
LXV, 1947, nr. 1-3, p. 53.
106
Pr. Prof. Dr. Dumitru. Belu, Sfinții Părinți ca izvor omiletic, în „Mitropolia Ardealului”, IV, 1959, nr. 7-8, p.
549-550.
107
Idem, Unele condiții ale propovăduirii, în „Mitropolia Ardealului”, IX, 1964, nr. 3-5, p. 306.
108
Ibidem, p. 307.

41
 În viziunea Sfântului Vasile preotul care neglijează predica este „ucigaş de oameni”, în
sensul că eliminarea propovăduirii din activitatea pastorală duce la sistarea dialogului dintre
credincioşi şi Dumnezeu, deschizându-se, prin însuşi acest fapt, cale largă alunecării în robia
păcatului, ceea ce e tot una cu moartea spirituală. În efectuarea tâlcuirii şi aplicării învăţăturii
dumnezeieşti, preotul să se folosească nu numai de disciplinele teologice, dar şi de cele laice. În
primul rând, pentru că disciplinele laice. La puterea cuvântului preotul să adauge elocvenţa vieţii
personale, trăirea în acord cu învăţăturile propovăduite. Când afirmă că predicatorul care
neglijează predica e un „ucigaş de oameni”, Sfântul Vasile înţelegea nu numai pe păstorul care
nu rosteşte cuvântul de învăţătură, dar şi pe cel care nu-şi sprijină cuvântarea şi pe exemplul
vieţii personale. Pentru Sfântul Vasile, e ucigaş de oameni nu numai cel ce nu predică prin grai
viu, dar şi cei ce nu predică prin exemplul vieţii personale..
În încheiere, putem concluziona că pentru un tânăr preot predica este principala „armă”
de luptă împotriva răului și că prin cuvânt credincioșii pot fi îndrumați spre Hristos. Tânărul
preot se poate inspira din opera și stilul Marelui Părinte, și mai ales din modul cum Sfântul
Vasile cel Mare mânuia cu măiestrie Sfanta Scriptura. Sfânta Scriptură era atât de prezentă,
învățăturile ei erau atât de plastic tratate, încât ascultătorii vedeau pe Hristos și simțeau puterea
cuvântului Lui. Făcând cunoscute adevărurile Sfintei Scripturi în fața credincioșilor, preotul
tânăr îi ajută pe aceștia să se cunoască și să-și transforme viața după adevărurile revelate. De
aceea, una dintre caracteristicile predicii, mai ales pentru un preot tânăr, rămâne actualizarea
textului Sfintei Scripturi 109.

Protos. Justinian Dalea, Predica Sfintilor Parinti din secolul de aur al Bisericii crestine, în „Glasul Bisericii”,
109

XVII, 1958, nr. 11, p. 1057.

42
4.4.Tânărul de azi și chemarea spre monahism

Astăzi putem observa că tot mai puțini tineri aleg să-și dăruiască viața lui Dumnezeu prin
intrarea în monahism deoarece ispitele acesti lumi s-au înmulțit și îi distrag pe tineri de la
Dumnezeu. Majoritatea tinerilor care doresc să îmbrace haina monahală sunt absolvenți ai
facultăților de teologie pentru că aceștia primesc o educație teologică mai bună.
În Răsărit ,,influenţa Sfântului Vasile cel Mare, amestecată cu alte curente s-a exercitat
până departe prin Rânduielile sale, ceea ce este de ajuns spre a justifica numele de ,,vasilieni”,
cum sunt numiţi călugării ortodocşi.” 110 Este cunoscut faptul că Sfântul Vasile cel Mare s-a
ocupat îndeaproape de cei care s-au lepădat de lume şi au îmbrăcat haina monahală pentru a sluji
cu toată fiinţa pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos. „Cunoscând în profunzime sublimitatea
jurământului monahal, fiind el însuşi călugăr, Sfântul Vasile cel Mare a fost atât un legislator al
vieţii monahale” 111 Aşa se face că avem moştenire de la Sfântul Vasile cel Mare numeroase
lucrări cu caracter ascetic, prin care se puneau în vedere celor care trăiau în curăţie, putinţa de a
ajunge la îndumnezeire.
Sfântul Vasile cel Mare consideră călugăria o curajoasă imitare a vieţii Domnului care,
din dragoste pentru noi oamenii şi-a luat trup omenesc. 112 Cel care îmbracă haina monahală,
acuzând „deşertăciunea vieţii acesteia, convins că plăcerile veacului îşi găsesc încă de aici de pe
pământ pieirea, întrucât ele nu pregătesc decât o hrană a focului veşnic şi că de altfel şi trecerea
lor este repede”113, caută a bineplăcea lui Dumnezeu.
Știm că intrarea în monahism cere ținerea a trei voturi: feciorie, sărăcie și ascultare.
Vârsta tinereții vine dimpotrivă cu neascultare și răzvrătire și dorință de îmbogățire. Dar poate
cel mai greu vot de ținut pentru un tânăr care dorește să intre în monahism este fecioria, deoarece
această vârstă este foarte primejdioasă. Sfântul Vasile cel Mare spune că trebuie avut mare grijă
față de cineva care dorește să depună voturile monahale. Trebuie văzut dacă acesta este matur în
alegerea lui și o face de bunăvoie: „Atunci trebuie să se primească şi votul fecioriei, pentru că
este mai sigur şi se dă cu consimţământ şi judecată proprie, după ce raţiunea s-a dezvoltat deplin.

110
Arhim. Popa O. Ioan-Ioasaf, Despătimirea omului şi înveşmîntarea cu virtuţi, Editura „Credinţa strămoşească”,
2008, p.458.
111
Preot dr. Mircea Florin Cricovean, Sfântul Vasile cel Mare, îndrumător al monahismului, în „S.T”, nr. 1-2, 2004,
p. 83.
112
Sfântul Vasile cel Mare, op. cit., p. 112.
113
Ibidem, p. 293.

43
De atunci şi în viitor se dau recompense şi pedepse de către judecătorul cel drept şi celor care fac
bine şi celor care păcătuiesc, după meritul faptelor lor. Iar ca martori ai consimţământului să fie
luaţi primaţii Bisericilor, pentru ca prin ei, pe de o parte, să se aducă sfinţirea corpului, ca dar lui
Dumnezeu, iar pe de altă parte, prin mărturia lor să se întărească ceea ce s-a făcut, după cuvântul
Domnului: În gura a doi sau trei martori va sta tot cuvântul (Matei 18, 16). Căci astfel şi graba
(zelul) fraţilor nu va putea să fie blamată, şi nici celor care s-au făgăduit pe ei înşişi lui
Dumnezeu şi apoi au încercat să-şi retragă promisiunea nu le va rămâne vreun motiv ca să nu se
ruşineze. Dar cel care nu îmbrăţişează viaţa în feciorie, ca unul care nu este în stare să se
îngrijească de cele ale Domnului, să fie concediat înaintea aceloraşi martori. Totuşi, când cineva
şi-a dat făgăduinţa, după multă cercetare şi deliberare, pe care se cade să i se îngăduie să şi-o facă
singur în mai multe zile, ca să nu-i dăm impresia că-l răpim, atunci, în fine, trebuie să se
primească şi să se treacă în numărul fraţilor, având aceeaşi locuinţă şi acelaşi regim cu cei mai
desăvârşiţi. Dar un lucru pe care am uitat să-l spunem nu este nepotrivit să-l adăugăm acum, şi
anume: din moment ce în anumite meserii trebuie să se exerseze chiar şi copiii, atunci când unii
dintre ei dovedesc dexteritate la (astfel de) învăţătură, să nu-i împiedicăm să petreacă ziua
împreună cu învăţătorii de meserie; iar noaptea să-i readucem la cei de aceeaşi vârstă cu care
trebuie să ia şi masa împreună.”114
Chiar dacă intrarea în monahism cere mari exigențe din parte tânărului care vrea să
depună cele trei voturi, Sfântul Vasile felicită pe cel care face asta cu gândul de a se mântui
pentru că Dumnezeu e cel ce îl cheamă pe tânăr la călugărie. Chemarea spre monahism este o
invitație a lui Dumnezeu de care puțini oameni se bucură pentru că monahul se aseamnănă cu
îngerii, de aceea monahul se mai cheamă și „înger în trup”.115 Pentru Sfântul Vasile, vietuirea
monahală este în primul rând un dar dumnezeiesc facut oamenilor care pot înţelege cuvântul
acesta. Monahismul este legat, prin aspiraţiile pe care le promovează, de însăși natura sufletului
omenesc, dar apare sub forma de vocaţie şi chemare la viețuire călugăreasca doar la aleșii lui
Dumnezeu”.
„Bucură-te frate, cu bucurie şi veselie mare că astăzi te-a ales şi te-a despărţit Dumnezeu
de viaţa cea lumească şi te-a pus înaintea feţei Lui, în petrecerea vieţii îngereşti, la înălţimea
vieţii celei cereşti, ca să te supui şi să-I slujeşti Lui ca un înger. Să-I slujeşti, dar, cu toată dorinţa

114
Sfântul Vasile cel Mare, Regulile mari, cap. II, întrebarea 15, r. IV, în Colecţia „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”,
vol. 18, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române; Bucureşti, 1989, p. 246.
115
Ibidem.

44
ta, să te gândeşti la cele cereşti, să priveşti la frumuseţile cerului ca şi cum ai fi în ceruri cu
îngerii.”116
Sfântul Vasile aseamnănă intrarea în monahism cu un al doilea botez prin care tânărul se
curățește de păcate și se face fiu al Luminii celei dumnezeiești. Sfântul Vasile îl îndeamnă să se
lepede de orice dorință lumească și să nu se uite înapoi atunci când face acest pas. El este
avertizat că dacă se întoarce înapoi la lume după ce va depune voturile va lua mare osândă la
Judecata lui Hristos: „O, ce lucru minunat a făcut Dumnezeu astăzi cu tine frate! O, mare este
darul pe care ţi l-a dăruit Iubitorul de oameni Dumnezeu prin acest chip îngeresc! Ca şi cu un al
doilea botez te-ai îmbrăcat, cu care te cureţi de păcatele tale şi te aici fiu al luminii celei
dumnezeieşti, pentru care Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, împreună cu toţi îngerii, se bucură
de pocăinţa ta şi te primeşte cu multă bucurie, ca pe fiul cel desfrânat, în Împărăţia Sa. Deci şi tu,
de vreme ce te-ai învrednicit să dobândeşti atâta bunătate de la Domnul nostru Iisus Hristos,
umblă de acum bine şi după vrednicie, slobozeşte-te de plăcerile cele mincinoase ale lumii,
urăşte pofta care te trage spre lucrurile cele pământeşti, toată dorinţa şi îndrăgirea ta aruncă-le
spre bunătăţile cele cereşti. Să nu te întorci nicidecum înapoi la lucrurile cele lumeşti, ca să nu te
faci şi tu ca femeia lui Lot, care, pentru că s-a întors şi a poftit lumea, a prefăcut-o Dumnezeu în
stâlp de sare şi stă până acum în Sodoma şi Gomora (Fac., 19, 26). Să nu te mai întorci la
lucrurile lumeşti ca să nu fii asemenea câinelui care se întoarce la propria-i vărsătură. Ia aminte
bine, ca să nu se împlinească cu tine cuvântul pe care l-a zis Hristos în Sfânta Evanghelie:
Nimeni care pune mâna pe plug şi se uită îndărăt nu este potrivit pentru Împărăţia lui Dumnezeu
(Lc., 9, 26). Căci cel care începe calea pocăinţei, dar iarăşi va cădea în poftele lumii şi nu va
merge nesmintit pe drumul mântuirii sale, acela nu poate intra în Împărăţia cerurilor. De aceea şi
tu, fiule, după ce te-ai făcut monah, să nu te mai întorci la lucrurile lumeşti, căci nu puţină
primejdie este ca, făgăduind tu să păzeşti toate cele pe care le-am zis, să defaimi în urmă totul şi,
plecând dinaintea lui Hristos, să te duci iarăşi la viaţa ta cea lumească, să te desparţi de părintele
tău cel după Dumnezeu şi de ceilalţi fraţi cu care pustniceşti împreună, şi să defaimi rânduiala ta.
Şi de vei face aceasta, când vei merge înaintea Judecăţii lui Hristos, vei lua mai multă osândă,
căci ai batjocorit pe Domnul, ca şi cum ai fi făgăduit altceva înaintea sfintelor icoane, iar nu pe
cele pe care le-ai spus. Şi mai bine îţi era să nu făgăduieşti nicidecum, decât să făgăduieşti şi să

116
Două cuvinte ale Sfântului Vasile cel Mare, cuvântul întâi, în colecția Comorile pustiei, vol. 21, pp. 62-69

45
nu împlineşti. Să nu socoteşti cumva că faptele pe care le-ai făcut înainte, când erai mirean, îţi
ajung, iar acum să nu mai faci nici una.”117
Candidatul, la marea chemare a Domnului de a-I fi supus urmaş, va trebui să aibă în
vedere că drumul nevoinței este extrem de greu și că diavolul îl va ispiti foarte tare pe acesta din
cauza invidiei. Diavolul care întru început a fost înger îl invidiază pe tânărul care dorește să
îmbrace chipul îngeresc. Însă, Sfântul Vasile îl încurajează spunând că el nu este singur ci este
protejat de către Hristos: „Ci să ştii bine că acum, după ce te-ai făcut monah, diavolul te ispiteşte
mai mult, ca unul ce este mare vrăjmaş al monahilor, pentru că-i zavistuieşte să nu se ducă în
ceata în care era el mai înainte de a cădea din pricina mândriei lui. Însă, deşi te va lupta, nu va
putea să-ţi facă nici un rău, fiindcă eşti păzit şi acoperit de mâna şi ajutorul lui Hristos, Căruia Îi
urmezi şi-I împlineşti poruncile, precum ai făgăduit.”118
Sfântul Vasile subliniază foarte mult ca cel care dorește să intre în monahism să lupte
mereu cu patimile și să se despătimească. Să iubire și smerenie față de toți frații în egală măsură,
să nu adune bunuri materiale și mai ales să aibă răbdare neclintită până la moarte: „Deci acum,
după ce ai fost rânduit în această ceată a chipului îngeresc, să lipsească de la tine orice fel de
împotrivire, toată neascultarea, mândria, iubirea de ceartă, întărâtarea, zavistia, mânia, iuţimea,
strigarea, hula, mâncarea pe ascuns, iar, mai presus de orice, să nu ai dragoste împărţită, adică pe
unul să-l iubeşti, iar pe altul să-l urăşti, ci pe toţi fraţii să-i iubeşti şi să-i asculţi la fel. Să nu
voieşti îmbrăcăminte scumpă, să nu iubeşti mâncărurile grase şi gătite cu multă cheltuială, să nu
cârteşti nicidecum, orice scârbe îţi vor veni. Să nu te codeşti când îţi vor porunci să faci vreo
slujbă. Să nu ai în obşte lucrul deosebit al tău, sau averi care sunt blestemate. Fugi de toate cele
rele, şi mai ales să nu iscodeşti frumuseţea nici unui om, nici să-l apuci de mână cu patimă,
pentru care vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării. Câştigă-ţi ţie cele care se cuvin
sfinţilor. Să ai cuviinţă şi smerenie. Păzeşte-ţi inima de cugetele cele necurate. Slujeşte după
puterea ta. Ai răbdare până la moarte şi păzeşte-te să nu greşeşti întru nimic.”119
Monahul şi de altfel orice creştin este dator să se îndeletnicească şi cu studiul. El va
trebui să aibă în atenţie mai ales citirea Sfintei Scripturi pentru „a bine plăcea lui Dumnezeu”
întru toate. În drumul său spre desăvârşire, monahul va trebui să aibă sprijinul unui frate mai
mare sau, mai exact, al unui duhovnic. Înălţimea chemării monahale este aşa de frumos conturată

117
Ibidem.
118
Ibidem.
119
Ibidem.

46
de Sfântul Vasile cel Mare în epistolarul său. Bunăoară, într-o scrisoare120 în care mustră pe un
călugăr căzut în grave păcate, Sfântul Părinte îi arată dulceaţa vieţuirii evanghelice de care s-a
îndepărtat. Astfel, viaţa monahală reprezintă o cale înţeleaptă de vieţuire a unui om, o rânduială
cât se poate de precisă pentru a ajunge la bunătăţile nesfârşite promise de Dumnezeu.
Simpla retragere fizică nu este însă suficientă, pentru că monahul trebuie să cureţe
partea dinăuntru a blidului. “Despărţirea de lume nu înseamnă pur şi simplu plecarea trupească
din mijlocul ei, ci rupere sufletească de poftele ei, încât să nu simţi dorul de a trăi în oraş, de a
avea casa, avere, prieteni, proprietate personală, mijloace proprii de trai, pofta de a face comert,
de a aparea la întruniri publice (Epistola 2, 2).”121. Retragerea le dă posibilitatea monahilor să
observe patimile ce viermuiesc înăuntrul lor şi să lupte sistematic şi constant împotriva lor prin
sădirea virtuţilor contrare. De aceea liniştea şi isihia sunt considerate de Sfântul Vasile doar
“începutul curăţirii” şi o condiţie permanentă “pentru atingerea scopului, deoarece, pentru
păzirea sufletelor monahilor de alunecări, este de folos şi necesară izolarea de lume şi trăirea în
singurătate, fiind păgubitor a trăi în comuniune cu cei care se arată fără frică şi cu dispreţ faţă de
păzirea strictă a poruncilor”122.
Şi celelalte elemente care caracterizează viețuirea monahală își găsesc bune temeiuri în
antropologia ascetică a Sfântului Vasile. Astfel, retragerea călugarilor departe de zarva orașelor
este întemeiată de Sfântul Vasile pe predispoziția pentru rugăciune pe care o lucrează în suflet
singuratatea “și totala îndepartare de lume si uitarea vechilor ei obiceiuri” (Reguli Mari 5, 2).
Această retragere și izolare a monahului se sprijină pe constiinţa omului care,
interacţionând cu mediul înconjurător, suferă influențe din partea acestuia. Patimile prezente în
“toți cei născuți din femeie” își găsesc nenumărate pricini de stârnire și punere în lucrare în orașe,
chiar dacă cei ce viețuiesc aici, de cele mai multe ori, nici nu îşi dau seama de asta.123

120
Epistola 22 în Sfântul Vasile cel Mare, Epistola 2, Scrieri, partea a treia, Despre Sfântul Duh. Epistole, în
Colecţia: „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, vol. 12, Editura .Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1988, p. 154.
121
Sfântul Vasile cel Mare, Epistola 2, Scrieri, partea a treia, Despre Sfântul Duh. Epistole, în Colecţia: „Părinţi şi
Scriitori Bisericeşti, vol. 12, Editura .Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
1988, p. 118
122 Sfântul Vasile cel Mare, Regulile mari, cap. II, întrebarea 15, r. IV, în Colecţia „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”,

vol. 18, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române; Bucureşti, 1989, p. 225-226.
123
Ieromonah Prof. Agapie Corbu, Sfânul Vasile cel Mare, dascăl al monahilor, în „Studii Teologice”, seria a II-a,
anul XV, nr. 5-6, mai-iunie, București, 2004.

47
 Mănăstirea este, așadar, în primul și în primul rând un loc de retragere, temeiul izolării
monahilor de viața mirenească este atât antropologic, cât si teologic. Tocmai pentru a-și putea
păstra condițiile necesare contemplației, Sfântul Vasile le cere monahilor sa evite legaturile cu
mirenii.124 Mai mult, Sfântul Vasile interzice în mod expres intrarea femeilor în mănăstirile de
bărbați, precum și a celor care nu au aprobarea starețului.

124
Ibidem.

48
Concluzii

Tinerețea a fost și va fi mereu o vârstă tumultoasă în care creștinul trebuie să-și pună
bazele temeliei adevăratei vieți creștinești pentru a fi în societate și mai ales în Biserică un creștin
autentic. Chiar dacă va urma calea căsătoriei și a preoției de mir sau a monahismului, tânărul
trebuie să lupte mereu cu păcatul și să îndeplinească cuvintele Mântuitorului care spune că doar
„cei curați cu inima vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8)
Privind retrospectiv asupra învăţăturilor morale care se desprind din opera Sfântului
Vasile cel Mare, putem spune că Marele Dascăl şi Ierarh s-a preocupat de toate problemele
morale principale care se referă nu numai la viaţa monahilor, ci şi a celorlalţi credincioşi care
doreau să păşească pe urmele Mântuitorului şi ale sfinţilor, aici fiind inclusă și riscanta vârstă a
tinereții. Iar dacă o mare parte din preocupările sale a acordat-o combaterii a numeroase păcate
care subminau viaţa morală individuală şi socială a creştinilor din vremea sa, în aceeaşi măsură el
s-a preocupat de numeroase virtuţi individuale şi sociale pe care le-a recomandat creştinilor,
precum şi de o serie de probleme sociale ale timpului său, a căror rezolvare o vedea în cuvintele
Evangheliei. Prin credinţa lucrătoare în iubire (Galateni 5,6), precum şi prin manifestarea iubirii
faţă de aproapele în fapte de milostenie trupească şi sufletească, sfântul vedea singura posibilitate
de micşorare şi atenuare a inegalităţilor şi nedreptăţilor sociale ale timpului său, având
convingerea că astfel se poate realiza o egalitate între oameni.
Din primul capitol al lucrării putem observa că Sfântul Vasile cel Mare a avut o viața în
care și-a manifestat geniul și a apărat Ortodoxia împotriva ereziilor vremii. De asemenea a lăsat
în urmă și o veritabilă operă teologică. În al doilea capitol putem vedea că Sfântul Vasile acordă
foarte mare importanță tinereții, a unei tinereți trăite în acord cu Evanghelia, după cum și el a
avut. Atât viața de familie cât și monahismul, ambele reprezintă căi egale de mântuire. În al
treilea capitol am scris despre chemarea spre preoție și spre monahism a tânărului creștin, și mai
ales despre importanța predicii în cult.
Tânărul care trăiește mai ales în mari orașe, de asemenea trebuie să dea dovadă de
trezvie deoarece poftele tinereții trebuie supravegheate cu atenție pentru a nu da curs unor mari
păcate. La vârstă pubertății și a tinereții, tânărul trebuie să fie îndrumat de un duhovnic care să-l
călăuzească pe calea cea dreaptă pentru a trece cu bine peste această perioadă tumultoasă.

49
 În concluzie putem spune că tânărul creștin este un cetăţean al viitoarei împărăţii cereşti
spre care trebuie să tindă din toate puterile, dar în acelaşi timp locuitor şi cetăţean vremelnic al
pământului. Tânărul creștin trebuie să evite păcatul şi să lupte împotriva a tot ceea ce îl poate
duce la el, străduindu-se să dobândească virtutea, prin aceasta putând câştiga propria sa
desăvârşire morală, dar în acelaşi timp contribuind la desăvârşirea şi mântuirea aproapelui său.
Dintre toate virtuţile pe care tânărul creştin trebuie să le cultive fără încetare, în locul întâi se află
iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, în acestea două rezumându-se toată Legea și
Proorocii după cum spunea Mântuitorul.

50
 Bibliografie

IZVOARE
1. ***Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române (EIBMBOR), București, 2008.
2. ***Vieţile Sfinţilor, Ianuarie, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1993.
3. ***Liturghier, Tipărit cu aprobarea Sfântului Sinod și cu binecuvântarea Preafericitului
Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2000.
4. *** Studia Basiliana 2, Sfântul Vasile cel Mare - închinare la 1630 de ani, Editura
Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2009
5. ***Pelerinul Rus sau Mărturisirile sincere către duhovnicul său ale unui pelerin rus cu
privire la rugăciunea lui Iisus, traducere din limba rusă de Arhimandrit Paulin Lecca,
Editura Sofia, București, 1998.
6. VASILE CEL MARE, Sfântul, Scrieri, Partea a III-a, Despre Sfântul Duh. Corespondențe
(Epistole), Colecţia „Părinţi şi Scriitori bisericeşti”, vol.12, Editura Institutului Biblic și
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1986.
7. IDEM, Cuvânt către tineri, Editura Arhiepisopiei Sucevei și Rădăuților, Suceava, 2009.
8. IDEM, Scrieri, Partea a II-a, Asceticele, în Colecţia „Părinţi şi Scriitori bisericeşti”,
traducere de Prof. Iorgu Ivan, vol.18, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti 1986.
9. IDEM, Comentar de Psalmi, ediția a II-a, traducere de Pr. Olimp Căciulă, Bucureşti,
1943.
10. IDEM, Despre Sfântul Duh. Corespondență (Epistole), Colecţia: „Părinţi şi scrisori
bisericeşti”– vol.12, Editura: Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti 1988, p.62.
11. IDEM, Scrieri – Partea intâii, Omilii la Hexaemeron, Omilii la Psalmi, Omilii și
cuvântări în „Colecţia: Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, vol.17, Editura Institutului Biblic
şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1986.
12. IDEM, Omilii inedite. Două cuvinte despre botez, traducere din limba greacă veche,
studiu introductiv și note de Ieromonah Lavrentie Carp, Editura Doxologia, Iași, 2012.

51
13. IDEM, Împotriva lui Eunomie, traducerea de ierom. Lavrentie Carp, Editura Crigaux,
Piatra-Neamţ, 2007.
14. IDEM, Epistole, în colecția Părinți și Scriitori Bisericești, traducere din limba greacă,
introducere şi note de Pr.Teodor Bodogae, Editura Basilica a Patriarhiei Române,
București, 2010.
15. IOAN GURĂ DE AUR, Sfântul, Sfântul Grigorie de Nazianz, Sfântul Efrem Sirul, Despre
preoție, traducere, introducere și note de Pr. Dumitru Fecioru, Editura Sofia, București,
2004.
16. IDEM, Despre preoție, traducere din limba greacă veche de Dumitru Fecioru, introducere
de Ieromonah Policarp Pîrvuloiu, Editura Basilica, București, 2015.
17. GRIGORIE DE NAZIANZ, Sfântul, Elogiul Sfântului Vasile, Editura „Atelierele Zanet
Corlăţeanu”, Huşi, 1931.

CĂRȚI

18. BRANIȘTE, Pr. Prof. Ene, Prof. Ecaterina Braniște, Dicționar de cunoștințe religioase,
Editura Andreiana, Sibiu, 2010.
19. COMAN, Pr. Prof. Dr. Ioan G., Patrologie, Editura Sfânta Mânăstire Dervent, 2000
20. DUMITREASA, Pr.Dr. Calciu, Crearea lumii, expusă în Hexaemeronul Sfântului Vasile cel
Mare, în rev. ”Ortodoxia”, anul XXVII, nr. 4, octombrie-decembrie, Bucureşti, 1975.
21. GORDON, Pr. Vasile, Omiletică, EdituraBasilica, București, 2015.
22. MADA, Ieromonah Teofan, Omul și educația în opera Sfântului Vasile cel Mare, Editura
Vremi, Cluj-Napoca, 2009.
23. MICLE, Arhim., Trepte spre amvon – Studii Omiletice, Editura ”Sfânta Mânăstire
Bistrița”, Râmnic, 1993.
24. MIHOC, Pr. Dr. Constantin, Taina căsătoriei și familia creștină în învățătura marilor
Părinți ai Bisericii din secolul IV, Editura Teofania, Sibiu, 2002.
25. PAISIE AGHIORITUL, Cuviosul, Tănăr ajutând pe tineri, traducere din limba greacă de
Ieroschim. Ștefan Nuțescu, Schitul Lacu-Sfântul Munte Athos, Editura Paisios,
București..
26. POPA, Pr. Prof. Gheorghe, Introducere în teologia morală, Editura Trinitas, Iași, 2003.

52
27. SOFRONIE, Arhimandritul, Despre temeiurile nevoinței ortodoxe, traducerea Ieromonahul
Rafail Noica, Editura Reîntregirea, 2017.
28. TĂNASE, Pr. Nicolae, Soțul ideal, soția ideală, Editura Anastasis, Sibiu, 2011.
29. TEȘU, Pr. Prof. dr. Ioan C. Teșu, Frumusețea și sublimitatea preoției creștine, Editura
Doxologia, Iași, 2010.
30. VOICU, Arhid. Prof. Dr. Constantin, ,,Sfinţi Părinţi mai de seamă ai Bisericii”, Editura,
„Credinţa ortodoxă şi viaţa creştină”, Sibiu, 1992.
31. ZĂGREAN, Arhid. prof. dr. Ioan, Problemele morale în opera Sfântului Vasile cel Mare,
în vol. Sfântul Vasile cel Mare. Închinare la 1600 de ani de la săvârşirea sa , Editura
I.B.M.B.O.R., Bucureşti 1980.

ARTICOLE

32. BELU, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Sfinții Părinți ca izvor omiletic, în „Mitropolia Ardealului”,
IV, 1959, nr. 7-8.
33. BRANIȘTE, Diac. Ene, Învățăminte din predica patristică pentru predica de azi, în
„Biserica Ortodoxă Română”, LXV, 1947, nr. 1-3.
34. IDEM, Învățăminte din predica patristică pentru predica de azi, în „Biserica Ortodoxă
Română”, LXV, 1947, nr. 1-3.
35. COMAN, Pr. prof. Ioan G., Atitudinea practică a Sfinţilor Trei Ierarhi; în rev. „Glasul
Bisericii”, nr. 10, 1956.
36. COMAN, Pr. Prof. Ioan G., Studiile universitare ale Părinţilor capadocieni, în: „Studii
Teologice”, nr. 9-10, seria a II-a, noiembrie-decembrie, Bucureşti, 1955.
37. CORBU, Ieromonah Prof. Agapie, Sfânul Vasile cel Mare, dascăl al monahilor, în „Studii
Teologice”, seria a II-a, anul XV, nr. 5-6, mai-iunie, București, 2004.
38. CRICOVEAN, Preot dr. Mircea Florin, Sfântul Vasile cel Mare, îndrumător al
monahismului, în „Studii Teologice”, nr. 1-2, 2004.

53
 39. CRICOVEAN, Preot dr. Mircea, Apărători ai dreptei credinţe; „Studii Teologice”, nr. 3-4,
martie-aprilie, Bucureşti 2006.
40. DALEA, Protos. Justinian, Predica Sfintilor Parinti din secolul de aur al Bisericii crestine,
în „Glasul Bisericii”, XVII, 1958, nr. 11.
41. GEORGESCU, Pr Mihai, Idei morale şi sociale în Comentarul la Psalmi al Sfântului Vasile
cel Mare, în Studii Teologice, II, an X, 1958, nr. 7-8..
42. GOMBOȘ , Dr. Stelian, Omilia a XXII-a către Tineri a Sfântului Vasile cel Mare -
Introducere și comentariu în: Altarul Banatului, nr. 10-12 octombrie-decembrie 2012.
43. NICOLAE, Pr. Gheorghe A., Aspecte din natură şi viaţă în ”Comentariul la Psalmi”, al
Sfântului Vasile cel Mare, în revista ”Studii Teologice”, nr. 5-6, seria a II-a, anul XVII,
mai-iunie, București, 1965.
44. PAPADOPULOS, Stelianos, Viața Sfântului Vasile cel Mare, traducere de diac. Cornel
Coman, Editura Bizantină, București, 2003.
45. POPA, Arhim. O. Ioan-Ioasaf, Despătimirea omului şi înveşmîntarea cu virtuţi, Editura
„Credinţa strămoşească”, 2008.
46. RĂMUREANU, Diac. Asist. Ioan, Cuvânt festiv în cinstea Sfinţilor Trei Ierarhi, în rev.
„Biserica Ortodoxă Română”, nr. 1-2, 1967.
47. VASILESCU, Diac. Prof. Emilian, Sfinţii Trei ierarhi şi cultura vremii lor, în revista
”Studii Teologice”, seria a II-a, anul XIII, nr. 1-2;, ianuarie –februarie, Bucureşti, 1961.

SURSE INTERNET
Pr. Lect. Dr. Liviu Petcu, Sfântul Vasile cel Mare - apărătorul Ortodoxiei în: Ziarul Lumina 21
noiembrie 2009: http://ziarullumina.ro/sfantul-vasile-cel-mare-aparatorul-ortodoxiei-36919.html

Cristina Constanța Chiriță, Fecioria, virtute uitată în modernitate în: Ziarul Lumina, 6 decembrie
2011: http://ziarullumina.ro/fecioria-virtute-uitata-in-modernitate-1436.html

Mihai Grobnicu, Sfântul Vasile cel Mare - dascăl al familiei creștine, în Ziarul Lumina, 06 iulie
2009, http://ziarullumina.ro/sfantul-vasile-cel-mare-dascal-al-familiei-crestine-42363.html

„Despre păcat”: https://www.crestinortodox.ro/morala/despre-pacat-70821.html

54
55