Caracterizarea lui Ion (Liviu Rebreanu)

Ion Pop al Glanotasului este un personaj principal si rotund deoarece apare in toate momentele
suboectului, fiind complex prin comportamentul sau, static, deoarece nu isi schimba statutul, eponim, prin
accentuarea numelui in titlu si exponential pentru categoria sociala din care face parte.

Naratorul il infatiseaza in mod direct in timpul discursului, obiectiv, aducand informatii depsre personaj si
gesturile semnificative ale acestuiaL „Din clipa in care a pus jalba in posta, Ion s-a simtit linistit, parca ar fi
scapat de toate grijile.”, „Ce ar fi trebuit sa fie Glanetasu, a fost feciorul, era iute si harnic, ca ma-sa, iar
pamantul ii era drag ca ochii din cap”.

In timpul istoriei, in mod direct, celelalte personaje ii infatiseaza trasaturile, astfel, doamna Herdelea
afirma: „In orice caz, Ion e baiat cum se cade, e muncitor, e harnic, e silitor si istet. Omul mai greseste, ca doar
de aceea e om, nu trebuie sa osandem asa usor”. In finalul romanului, doctorul ce constata moartea
protagonistului afirma: „ A fost un om ca otelul, putea sa traiasca 100 de ani”. Insusi personajul se prezinta
lectorului in cele 2 capitole antitetice: „Zvarcolirea” si „Sarutarea”. In primul capitol apare in ipostaza omului
ce se opune dorintei de a avea pamant: „Se simtea mic si slab cat un vierme pe care il calciin picioaresau ca o
frunza pe care vantul o valtoreste cum ii place. Suspina prelung, umilit si infricosat in fata uriasului: „Cat
pamant, Doamne”. In capitolul „Sarutarea”, raportul stapan-sluga se schimba, aducand in atentie primirea
zestrei de la Vasile Baciu: „Se vedea acum mare si puternic ca un urias din basma care a biruit in lupte grele o
ceata de balauri ingrozitori.”

Indirect, prin fapte, gesturi si comportament, personajul este caracterizat in raaport cu emblema textuala
a pamantului ce ofera putere in lumea satului traditional. Inca de la inceput, naratorul observa statutul de taran
sarac prin infatisarea casei in antiteza cu cea a invatatorului Herdelea, dar si dorinta acestuia de a accede pe
scara sociala. La hora de duminica, naratorul descrie organizarea dupa statut si varsta, astfel, intelectualii si
taranii imbogatiti se afla pe margine, calculand fiecare greseala a celor saraci, dar impiedicati in actul ludic.

In relatia cu celelalte personaje, Ion Pop al Glanetasului se evidentiaza prin dorinta sa de a invata, invatatorul
Herdelea considerandu-l cel mai bun elev al sau atat cat a studiat in sat, primind o bursa de liceu in Armadia pe
care o refuza : „Dupa 2 luni de invatatura, insa Ion n-a mai vrut sa se duca la scoala cea mare [...] si apoi ii e
mai drag sa pazeasca vacile pe campul plesug, sa tie coarnele plugului, sa coseasca, sa fie vesnic insotit cu
pamantul. In relatia cu Vasile Baciu, inca de la scena de inceput de la hora de duminica, se remarca un conflict
exterior si explicit, tatal Anei adresandu-se cu apelativele: „sarantocule”, „talharule”. In relatia cu Ana, secventa
semnificativa este cea de la nunta cand, dupa oficierea sllujbei religioase, Ion danseaza cu Florica, iar Ana
repeta in mod constant, accentuand dominanta destinului in existenta sa: „Norocul meu, norocul meu” .

In concluzie, personajul este unul realist, incadrandu-se in tipologia avarului, caracterizat atat prin
vestimentatie, intrand in tipologia taranului, cat si prin gesturile semnificative ce denota relatiile cu celelalte
personaje.
 Autorul romanului „ION” este Liviu Rebreanu acesta reprezentand instanta extradiegetica ce scrie
opera, subordonand toate celelalte instante, surprinzand elemente veridice, descrierile detaliate ale
spatiilor aducand in atentie trasaturi ale personajelor.
 Naratorul este instanta intradiegetica ce enunta in timpul discursului la persoana a treia , intr-o
perspectiva obiectiva , acutoriala, adresandu-se unui lector abstract. Naratorul este omniscient,
caracterizand....
 Personajele sunt instante intradiegetice ce enunta in timpul istoriei ca emitator si recepto de mesaj , un
actor pe o scena imaginara.
 Plumb – George Bacovia
Simbolismul este un curent literar apartut in Franta la sfarsitul secolului al 19-lea – inceputul secolului
20 prin articolul program „Le Symbolisme” al teoreticianului Jean Moreas, iar in literatura romana aparre
datorita lui Alexandru Macedonski care defineste conceptul si trasaturile lui in revista „Literatorul”.Temele
operelor simboliste sunt in antiteza cu cele romantice, relevand solitudinea, nevroza, angoasa, dezintegrarea
naturii, erosul, moartea si spleen-ul, carora li se subordoneaza simboluri literare precum clavirul, sicriul, cavoul,
talazurile, parcul, cimitirul, lacustra, ploaia. Discursul liric este evidentiat prin intermediul paralelismului
sintactic, astfel, simbolurile sunt utilizate in momente cheie, remarcandu-se recurenta acestora sau versurile de
tip refren. Conceptul introdus de simbolisti este cel de sinestezie ce desemneaza corespondentadintre simboluri,
trairile eului liric, muzicalitate si cromatica. Se poate observa din punct de vedere cromatic sursa de inspiratie
din pictura impresionista in care culorile au rolul de a surprinde neprevazutul existentei.

Poezia PLUMB a fost inadrata in primul volum al scriitorului George Bacovia omonim, aparut in anul
1916. Poezia este considerata o arta poetica prin care autorul isi exprima propria conceptie cu privire la menirea
poatului si conditia poeziei.

La nivelul structurii de suprafata, se remarca organizarea strofica: titlul, tema si enuntarea lirica. Poezia
este constituita din 2 catrene si 2 planuri lirice in care se infatiseaza ipostaza initiala la timpul imperfect pentru a
sugera rememorarea eului liric, insa se observa persoana a 3 a plural/singular ce denota antiteza dintre planul
exterior si cel interioral sentimentelor profunde relevate din perspectiva unui eu liric reflector. Simetria este data
si de prezenta simbolului „plumb” in momente cheie ale discursului la final de vers si la cezura(jumatatea
versului) in constructii metaforice: „Flori de plumb”, „Amorul meu de plumb”, „sicriile de plumb”, „coroanele
de plumb”, „aripile de plumb”.

Titlul, ca element paratextual, anticipeaza mesajul liric, acesta aduce in atentie prin caracterul sintetic
semnificatiile simbolului „plumb” pentru atmosfera apasatoare in care enunta instanta poetica. La nivelul
textului, exista un camp lexical dominantal mortii prin termenii: „vesmant funerar”, „sicrie”, ”cavou”.; se poate
remarca dominanta consoanelor in cadrul termenului ce anticipeaza apararea sufleteasca, iar din punct de vedere
cromatic, acetsa aduce in atentie solitudinea si angoasa.

Subiectivitatea este caracteristica esteticii simboliste, relevata prin marcile lexico-gramaticale, precum
verbele si pronumele la persoana intai ce accentueaza monologul liric si confesiunea: „stam”, „am inceput sa-l
strig”, „amorul meu”. Reflexivitatea eului liric este redata prin elementele paraverbale, utilizate in mod simetric,
precum punctele de suspensie si liniile de pauza.

La nivelul structurii de adancime, se observa semnificatiile textului, accentuate de elementele de

expresivitate si prozodie. Primul catren subliniaza elementele cadrului exterior, fapt relevat prin verbul la
persoana a treia „dormeau” ce reprezinta o stare intermediara intre realitate si vis. Sinestezia este conturata prin
utilizarea unor constructii ce au in centru thanatosul marcat prin imaginea auditiva:”scartaiau coroanele de
plumb”. Al doilea catren debuteaza cu verbul „a dormi” la persoana a 3 a singular pentru a sublinia prezenta
sentimentelor eului liric, accentuarea conflictului cu sine si cu lumea in care traieste. Epitetul metaforic „intors”
are dubla semnificatie, pe de o parte, intoarcerea eului liric catre sine, pe de o alta parte, intoarcerea simbolica a
celui mort catre apus: „dormea intors amorul meu de plumb”. Ultimul vers al poeziei prezinta printr-o imagine
vizuala imposibilitatea instantei poetice de a accede catre un eros absolut, idee poetica sustinuta de greutatea
plumbului care impiedica ascendenta aripilor: „Si atarnau aripile de plumb”.
 La nivel prozodic, muzicalitatea versurilor esye redata de ritmul trohaic, rima imbratisata si masura de
zece sibale, in care fluiditatea versurilor este data de ingambamen, repetitie si aliteratie: „Stam singur”,
„atarnau aripile”.

In concluzie, poezia PLUMB de G. Bacovia se incadreaza esteticii simboliste prin dominanta asintezei
relevata prin concordanta dintre sentimentul de solitudine al eului liric, intensitatea cromatica a plumbului si
greutatea sonora a frecventei consoanelor.