Facultatea de Teologie Ortodoxa “Dumitru Stăniloae”-Iași

Specializarea: Asistență socială

An: III

LUCRARE DE SEMINAR
Persoanele vârstnice
în centrele rezidențiale

Student:

Chirilă Iulia
1.Introducere

Bătrânețea din perspectiva creștină nu este altceva decât timpul maturității meditative și
analitice. La bătrânețe omul devine reflexiv, analizându-și momentele vieții. Ca atare, viața
omului este creionată și concluzionată prin perioada senectuții. Când sfântul apostol Pavel le
dădea sfaturi bătrânilor în epistolele sale, urmărea să realizeze în conștiința ucenicilor și a
credincioșilor din Bisericile locale ideea că bătrânii sunt preaplinul înțelepciunii, a stării de
rugăciune care își asumă ultima etapă în procesul mântuirii.

De când ne naștem traversăm inevitabil etape prestabilite, strict și fără posibilitatea de a ne

opri la alegere la un anumit stadiu convenit. Aceste etape sunt: copilăria, tinerețea, maturitatea,
bătrânețea.

Dintre toate, bătrânețea pare cea mai împovărătoare deoarece aduce modificări cum sunt
declinul fizic și intelectual, precum și schimbări majore ale rolurilor avute până la acest moment.

Declinul fizic se resimte puternic, particularizat fiecărei persoane, în funcție de sensibilitatea

individuală. Îmbătrânirea simțurilor: văz, auz, gust, miros, simț tactil, toate sunt afectate prin
diminuarea calității lor. De asemenea, celelalte organe și funcții ca: inima și vasele de sânge,
oasele și mușchii, plămânii, creierul nu mai funcționează la un nivel bun, favorizând astfel
apariția diverselor boli. În general, sistemul imunitar tinde să slăbească, persoanele vârstnice
devenind foarte vulnerabile în fața bolilor.

Persoanele de vîrsta a treia ar trebui să se bucure de o viață liniștită alături de familia pe care
și-au construit-o de-a lungul vieții.

Din păcate, anumite aspecte, cum ar fi starea de sănătate deficitară, pierderea partenerului de
viață sau imposibilitatea de a-și purta singuri de grijă aduc multe neajunsuri vieții unei persoane
vârstnice. În aceste condiții, o soluție ar fi instituționalizarea persoanelor vârstnice într-un centru
specializat de îngrijire.
 Astfel Legea nr. 17 din 6 martie 2000, lege republicată în 2007, este actul normativ care
reglementează asistenţa socială a persoanelor vârstnice din România.

Pe lângă delimitarea clară a conceptului de „persoană vârstnică”, legea stabileşte măsurile de

protecţie care pot fi luate,precum:

-îngrijire temporară sau permanentă la domiciliu,

- îngrijirea in centre rezidenţiale,

- în centre de zi,

- cluburi pentru vârstnici,

-apartamente şi locuinţe sociale, etc;

Principalele tipuri de instituţii specializate de asistenţă socială pentru vârstnici care s-au
dezvoltat în România sunt:

-centre rezidenţiale,

-centre rezidenţiale de tip „respite”,

-centre de primire în regim de urgenţă,

-centre de zi (de îngrijire şi recuperare, de socializare),

-servicii de asistenţă la domiciliu,

-servicii de consiliere şi asistenţă hot-line,

- centre de îngrijire medico-socială

- centre de îngrijire tip „Hospice” pentru vârstnicii aflaţi în fază terminală, locuinţe protejate,
cantină socială.

Instituția rezidențială reprezinta așezămantul pentru persoanele vârstnice,care

asigură în regim instituționalizat,condiții corespunzatoare de găzduire și
hrană,îngrijire personală și medicală,activități de ergoterapie și de petrecere a
timpului liber,asistență socială și psihologică.
 Schimbarea mediului de viață a vârstnicului prin institutionalizare se referă la încadrarea
persoanei respective într-un centru de ocrotire (cămin de batrâni,cămine-spital etc.) .

În esență,este vorba de o modificare a reședinței sale,modificare ce survine pe fondul

devitalizării lui generale,la care se adaugă și celelalte evenimente dureroase (pensionarea,o
maladie invalidantă,decesul partenerului de cuplu,proximitatea morții etc.),toate acestea
provocând,de cele mai multe ori,o veritabilă criză de adaptare,cu multiple consecințe somato-
psihologice.

Deşi se considerǎ cǎ instituţionalizarea este mǎsurǎ de ultimǎ instanţǎ, existǎ persoane care
sunt în imposibilitatea de a alege, pentru care instituţionalizarea este singura soluţie: pentru cei
care nu au un nivel economic suficient pentru menţinerea autonomiei; pentru cei care nu au rude;
pentru cei care au o stare mentalǎ nesatisfǎcǎtoare, prezentând riscuri pentru anturaj; pentru cei
care au o stare fizicǎ precarǎ; pentru cei care trǎiesc singuri, izolaţi. Alǎturi de aceste categorii,
mai sunt şi alte motive care pot fi menţionate pentru luarea deciziei de instituţionalizare a
vârstnicului: pierderea locuinţei; lipsa adaptǎrii în cazul serviciilor la domiciliu; probleme şi
tensiuni în interiorul familiei de origine; violenţa domesticǎ sau a celor care ar trebui sǎ îl
îngrijeascǎ şi chiar dorinţa manifestǎ a vârstnicului.

În aceste condiţii, este evident faptul cǎ internarea vârstnicului într-o instituţie de profil este
cea mai bunǎ soluţie, aici fiindu-i satisfǎcute nevoile primare de tipul adǎpost, alimentaţie şi
îmbrǎcǎminte şi asistenţǎ medicalǎ.

2.Factori care influențează instituționalizarea

Familia, ajunge din motive independente de vointa ei, sa acorde din ce in ce mai
putin timp si suport persoanelor vârstnice (bunici,parinti).Consider ca sprijinul
familiei reprezintă cel mai important aspect ,chiar pot spune “forma de asistență” cea
mai indicată.

Din lipsa de timp,dezinteres sau slabe surse financiare , bătrânii ajung în număr
destul de ridicat beneficiari ai serviciilor sociale.

Problemele sociale precum pensionarea, izolarea, cele economice ,scăderea

veniturilor,sărăcia, cele morale nerespectarea drepturilor sale legitime, agravează
problemele de sănătate ale vârstnicului, fapt care impune sarcini deosebite atât serviciilor
de sănătate, cât şi celor de asistenţă social.
 Astfel principalii factori sunt:

-singurătatea şi lipsa reţelei de suport;

-dorinţa manifestă a vârstnicului;
-diferite afecţiuni cronice;
-crize în sânul familiei de origine;
-imobilizarea la pat;
-violenţa domestică sau a celor ce s-au angajat să-l îngrijească.
-handicapul fizic sau mental;
-lipsa adaptării în cadrul serviciilor la domiciliu;
- nu au locuinţă şi nici posibilitatea de a-şi asigura condiţiile de locuit pe baza resurselor proprii;

- nu realizează venituri proprii sau acestea nu sunt suficiente pentru asigurarea îngrijirii
necesare;

- nu se pot gospodări singure sau necesită îngrijire specializată;

-se află în imposibilitatea de a-şi asigura nevoile socio-medicale din cauza bolii ori stării fizice
sau psihice.

Efecte ale institutionalizarii

Dificultatea de a răspunde pozitiv la eforturile de adaptare în căminul de bătrâni este

răspunsul a două influenţe: socială şi psihică. Condiţia de „asistat” (factorul social), trăind din
ajutorul oferit de stat sau diverse ONG-uri, trezeşte în vârstnic o serie de fenomene de respingere
(factorul psihic). Inadaparea este rezultatul acestei controverse.

Deasemenea, studiile arată că există o mare diferenţă individulă în ceea ce priveşte

adaptarea. Excluzând condiţiile patologice, observăm că cel mai uşor adaptabili sunt vârstnicii cu
o pregătire intelectuală modestă şi care nu provin din rândul unei familii mari. Dificultăţile de
adaptare sunt mai crescute în cazul celor cu pregătire superioară.
 Pericolul oferit de inadaptare constă în posibilitatea de a fi un punct de plecare pentru alte
dezechilibre mult mai grave. Anxietatea, nevrozele, psihozele de origine afectivă, sunt doar
câteva dintre repercursiunile în plan psihic al fenomenului de inadaptare.

Persoanele vârstnice manifestă adesea o anumită rigiditate a comportamentului, fapt

care poate genera crize de adaptare sau „stresul de mutare”, constând în reacţii paradoxale,
nefavorabile sănătăţii, în special anexietate.

Temerile şi neliniştile lui au ca motiv „moartea familială” şi ideea eronată că a fost

internat că să nu moară acasă, teama că sfârşitul este aproape, dar se manifestă şi temeri fără
obiect.

Uneori pot apărea depresii grave, stări confuzionale, izolare, alte manifestări în funcţie de
temperament: tăcere ostilă, irascibilitate crescută, resmenare sau apatie bolnăvicioasă.

Dintre reacţiile comportamentale ale familiei vârstnicului instituţionalizat menţionăm :

- Cooperare (aproximativ 60% din cazuri) – receptivitate faţă de asistenţa acordată bătrânului,
menţinerea legăturilor cu acesta, disponibilitate pentru reprimirea sa în familie;
- Hiperprotecţie: pretenţii exagerate faţă de personalul instituţiei şi asistenţa acordată, imputări
pentru agravarea condiţiei vârstnciului, conflicte şi stânjenirea echipei de îngrijire. Sunt
cunoscute binoamele mamă-fiu, tată-fiică, şi soţie-soţ. Uneori hiperprotecţia este simulată, stările
de iritare, plictiseală, demobilizare a echipei sunt nefavorabile bătrânului;
- Abandon (cam 10% din cazuri): familia consideră că şi-a încheiat datoria, odată ce vârstnicul
a fost intituţionalizat şi se invocă diferite motive pentru părăsirea vârstnicului;
- Culpabilitate: se întreabă dacă nu existau şi alte soluţii;
- Angoasa: apare la copiii care au avut legături strânse cu părinţii lor. Îmbătrânirea şi
îmbolnăvirea părinţilor îi nelinişteşte, ca şi reacţiile bătrânului instituţionalizat, precum şi gândul
unui viitor asemănător.
 Serviciile oferite persoanelor varstnice in centrele rezidentiale

- ajutor pentru menaj;

-consiliere juridică şi administrativă;

-modalitati de prevenire a marginalizării sociale şi de reintegrare socială în raport cu

capacitatea psihoafectivă;-

- ajutor pentru menţinerea sau readaptarea capacităţilor fizice ori intelectuale;

-asigurarea unor programe de ergoterapie;

-sprijin pentru realizarea igienei corporale;

Servicii medicale, care constau în:

- consultaţii şi tratamente la cabinetul medical, în instituţii medicale de profil sau la patul

persoanei,dacă aceasta este imobilizată;

-servicii de îngrijire-infirmerie;

-asigurarea medicamentelor;

-asigurarea cu dispozitive medicale;

- consultatii şi îngrijiri stomatologice.

Situaţia celui care optează pentru această ultimă soluţie – căminul – este extrem de
delicată, pentru că reprezintă un cumul de pierderi dureroase cu care vârstnicul se confruntă
înainte de a intra în cămin: decesul partenerului, plecarea copiilor din casa părintească, părăsirea
locuinţei, pierderea ocupaţiei prin pensionare şi, odată cu toate acestea, pierderea parţială a
sentimentului propriei identităţi. Intrarea în cămin aduce cu sine alte dificultăţi, existenţa
vârstnicului transformându-se astfel într-un lung şir de insatisfacţii şi dificultăţi.

Viitorul acestor vârstnici este pentru prima dată în viaţa lor absolut sigur, fără riscuri şi
fără posibilităţi de eşec: moartea. Oricât de mult ar încerca să o ignore, ei ştiu că aceasta este
singura certitudine pe care le-o rezervă viitorul. Şi totuşi încearcă să o amâne cât mai mult,
pentru că viaţa merită trăită chiar şi numai ca spectacol: spectacolul lumii şi al propriului trecut.
De sentimentul insecurităţii – provocat de lipsa de repere – se apără prin întoarcerea la trecut,
prin rememorarea amintirilor plăcute ale vieţii. Identitatea lor este pulverizată într-un şir lung de
clipe pe care încearcă acum cu trudă, să le reunească într-o imagine unitară şi să le ofere un sens.
Faptele zilnice, banale ale vieţii lor trecute, capătă rezonanţe dureroase, preţioase, iar
rememorarea lor este binevenită pentru că le oferă o motivaţie, de multe ori singura.

Unii din ei au puterea de a găsi noi motivaţii, de a se dedica unor activităţi pe care şi-au
dorit dintotdeauna să le realizeze.

Rolul asistentului social la integrarea în cămin a vârstnicului

-rolul de intermediar pe care îl îndeplineşte asistentul social urmărind stimularea

exprimării nemulţumirilor subiecţilor. În acest sens, este folosită exprimarea verbală şi
nonverbală, ascultarea şi integrarea.. Asistentul social ajută subiecţii să se privească pe sine şi
atitudinile lor să se înţeleagă la nivel individual şi să perceapă părerea celorlalţi despre atitudinea
lor, să înţeleagă adevărata natură a problemelor, acţionând cu realism şi obiectivitate.

-sistentul social trebuie să se asigure de recunoaşterea de câtre subiecţi a necesitaţii de a

identifica relaţiile socio-afective şi comunicative, trebuie să se pregătească pentru acceptarea idei
de schimbări iniţiind şi favorizând procesele prin care sunt identificate şi evaluate adevăratele
probleme ale vârstnicului internat şi relaţiile acestuia cu medicul şi personalul cu care intră în
contact. Nu trebuie pierdut din vedere faptul ca bătrânii internaţi sunt marcaţi de apatie,
anxietate, lipsa de încredere, că prezintă rezistentă la schimbare şi teamă specifică internării şi
tratamentului.

-asistentul social va fi preocupat de stimularea relaţiilor dintre vârstnic şi cadrul medical,

între membrii familiei şi bătrânul internat şi cadrul medical, pentru ca aceştia să se cunoască, să
se accepte reciproc şi să coopereze.

-rolul de terapeut social- acest lucru implică din partea asistentului social, diagnosticarea
şi tratarea pacientului într-o manieră psiho-socială. El poate stimula subiecţii să recunoască
rădăcinile unor practici, comportamente şi atitudini, care au declanşat anumite stări conflictuale.
Pentru aceasta este nevoie de colaborare şi cooperare între asistentul social şi părţile implicate în
conflict şi este absolut necesar ca asistentul social să deţină informaţii despre istoricul
subiectului, pentru a înţelege semnificaţiile unor credinţe şi comportări, precum şi relevanţa
acestora
Bibliografie:

1. Neamţu, G., 2003 – Tratat de asistenţă socială, Ed. Polirom, Iaşi

2. Bocancea C., Neamţu G., 1999 – Elemente de asistenţă socială, Ed. Polirom, Iaşi
3.Bucur, V. şi Macivan, A. (2003). Probleme ale vârstei a treia. Tratat de Asistenţă Socială.
Iaşi: Editura Polirom.

Alte surse:
https://www.scribd.com/document/57649187/1-GERIATRIE
http://www.mmuncii.ro/j33/images/Documente/Legislatie/Assistenta-sociala-
2018/Legea_17_2000_la_18-01-2018.pdf