Universitatea Ecologica Bucuresti

Master-PCCP

Disciplina:“Psihopatologia si managementul traumei"

Tema: Consecintele traumelor din copilarie asupra dezvoltarii

emotionale si sociale a adultului

Profesor coordinator:

Lect.univ.dr. Edmond Cracsner

Masterande:

Mihalcea Valentina

Nita (Kaya) Liliana

-2015-
 Consecintele traumelor din copilarie asupra dezvoltarii

emotionale si sociale a adultului

1. Definirea traumei.

Trauma psihologică este un tip de deteriorare a psihicului care se produce ca urmare a

producerii unui atac asupra psihicului uman. Psihologii au definit trauma ca un eveniment de o
intensitate foarte mare, eveniment care apare în viața individului și care depășește posibilitățile
sale de adaptare. În general acest eveniment neplăcut generează o sensibilizare excesivă a
individului la emoțiile ulterioare. Atunci când trauma duce la stress post-traumatic, daunele pot
implica schimbări fizice la nivelul creierului uman, schimbări de natură chimică, care afectează
capacitatea persoanei de a face față în mod adecvat stresului și care, pe termen lung, generează
efecte patogene durabile.

În patologie, trauma este definită ca fiind o rană a organismului uman sau un șoc pe care
îl produc asupra organismului uman unele leziuni fizice bruște, ca provenind de la acte de
violență sau diferite accidente. Pe scurt, în patologie, trauma este orice vătămare sau rană
corporală. Totodată, traumatismul este definit ca fiind starea produsă de trauma.

În psihiatrie, trauma este înţeleasă ca o experiență care produce un prejudiciu psihologic

sau o durere psihică, iar traumatismul este explicat ca fiind prejudiciul cauzat astfel psihologic.
Trauma, în psihologie, este descrisă ca un şoc puternic, care poate avea efecte pe termen lung
(Collins English Dictionary - Complete & Unabridged, 10th Edition, 2009, William Collins
Sons & Co. Ltd. 1979, 1986, Harper Collins Publishers 1998, 2000, 2003, 2005, 2006, 2007,
2009).
2.Cauzele traumei

Trauma poate fi cauzată de o mare varietate de evenimente, dar există câteva aspecte
comune. Există frecvent o violare ideilor familiare pe care persoanele le au despre lumea lor și a
drepturilor omului , punând persoana într-o stare de extremă confuzie și nesiguranță. Acest lucru
apare, de asemenea, atunci când persoane sau instituții de care persoana depinde sau în care
persoana își pune speranțele, încalcă sau trădează așteptările individului într-un mod neprevăzut.
[2]

Traumele psihologice pot însoți traume fizice sau pot exista independent. Cauzele tipice
și pericolele de traume psihologice sunt:

 Abuzurile grave din partea altor indivizi: abuzul sexual, hărțuirea, violența domestică sau
amenințările verbale. Abuzurile din copilărie sunt o sursă foarte amplă de traume la
nivelul psihicului minorilor, care sunt mai puțin echipați în a face față factorilor stresori.

 Evenimentele catastrofice, cum ar fi cutremurele și erupțiile vulcanice, războiul sau alte

violențe în masă , de asemenea, pot provoca traume psihologice.

 Expunerea pe termen lung la situații extreme, cum ar fi sărăcia sau formele mai ușoare de
abuz, cum ar fi abuzul verbal, abuzul de tip alienator, poate fi traumatizantă. În cazul
abuzului verbal, pentru un copil mai ales, acesta poate avea potențial traumatic deosebit,
doar într-un singur eveniment. De asemenea chiar și violențele relativ ușoare, acceptate
încă de societatea românească ca parte a mecanismului de disciplinare a copilului, pot
avea repercusiuni foarte ample asupra psihicului copilului, mai ales că ele vin din partea
unor persoane din interiorul familiei.
3.Abuzurile asupra copiilor
Abuzurile asupra copiilor se refera la orice forma de maltratare fizica, sexuala sau
emotionala la care este supusa o persoana in copilarie, acasa, la scoala, in comunitate sau in
grupuri sociale. Exista mai multe tipuri de rele tratamente care isi pun amprenta definitiv asupra
psihicului unei victime

- Abuzurile fizice. Implica agresiunile fizice exercitate de un adult asupra unui copil, soldate cu
vatamarea corporala a victimei. Pedepsele care implica palmuiri si alte actiunicare lezeaza
integritatea si demnitatea unui copil sunt integrate de psihologi in aceeasi categorie.

- Abuzurile sexuale. Reprezinta abuzul fizic al unui copil in vederea obtinerii stimularii sexuale
sau a profitului material. In aceasta categorie intra si expunerea organelor genitale in fata unui
minor, dezbracarea unui copil sau folosirea acestuia pentru producerea materialelor de
pornografie infantila.

- Abuzurile emotionale. Se refera la producerea de defecte psihologice si sociale in dezvoltarea

unui copil, in urma unor comportamente precum rastitul, atitudinea dura si ostila, privarea de
atentie, criticile exagerate sau denigrarea personalitatii unui copil. Alte exemple includ poreclitul,
ironizarea, distrugerea bunurilor personale, privarea de comunicare, solicitarile exagerate si
umilirea.

- Neglijarea. Acest tip de abuz se refera la esecul unui parinte sau tutore in a asigura unui copil
hrana, imbracaminte, adapost, ingrijiri medicale sau supraveghere, pana in punctul in care
sanatatea, siguranta si bunastarea minorului sunt amenintate. Aici se clasifica si privarea de
atentie, afectiune si grija.

Toate tipurile de abuz asupra copiilor prezinta consecinte emotionale, intelectuale, cognitive si
comportamentale, care stau la baza instalarii tulburarilor de personalitate observate in conduita
viitorului adult.
4. Efectele traumelor din copilarie la varsta adulta
Din nefericire, traumele din copilarie au puterea de a influenta negativ viata unei
persoane pe tot parcursul vietii adulte. Victimele relelelor tratamente la varste fragede sunt mai
predispuse depresiei, gandurilor suicidale, consumului de droguri si alcool, dezvoltarii bolilor
mentale, incapacitatii de a intretine relatii normale cu cei din jur sau chiar manifestarii abuzurilor
asupra altor minori.

Statisticile medicale arata ca pana la o treime din copiii neglijati sau maltratati ajung sa
manifeste acelasi comportament abuziv atunci cand devin la randul lor parinti, profesori sau
tutori legali. Acest ciclu vicios al violentei nu poate fi eliminat, daca victimele nu beneficiaza de
ajutor psihiatric pentru a-si controla traumele trecutului.

Printre posibilele consecinte ale abuzurilor din copilarie, indiferent de natura lor, se numara

- autoblamarea;
- cosmarurile recurente;
- insomnia;
- teama fata de lucrurile asociate cu abuzul (obiecte, mirosuri, locuri etc.);
- stima de sine scazuta;
- disfunctiile sexuale;
- durerile cronice;
- dependenta de substante;
- autovatamarea;
- tulburarile somatice;
- sindromul de stres post-traumatic;
- anxietatea;
- tulburarile de personalitate;
- tulburarile alimentare;
- comportament pasiv-agresiv;
- victimizarea;
- deficientele functiilor neuropsihologice (atentie, gandire, limbaj, memorie si socializare).
 Traumele netratate din copilarie afecteaza atat viata victimelor, cat si pe cea a apropiatilor.
Acest lucru este foarte vizibil in relatiile romantice, intrucat acestea implica un grad inalt de
incredere si intimitate. Efectele observabile sunt urmatoarele

- Lipsa de incredere. Victimele abuzurilor in copilarie pot sa nu se simta confortabil intr-o

legatura intima. Experientele trecutului le-au indus o stare de neincredere profunda, care se poate
manifesta fie prin posesivitate si gelozie, fie prin nevoia de reconfirmare permanenta a
afectivitatii partenerului. Alti adulti maltratati in primii ani de viata isi pot tine la distanta
partenerii, preferand o viata traita in izolare si singuratate, din teama de a nu fi vulnerabili.

- Tendinta spre abuz. Nu este deloc neobisnuit ca victimele abuzurilor din copilarie sa ramana
blocate in ciclul abuziv. Acest fenomen poarta numele de compulsie repetitiva, in care persoana
traumatizata isi retraieste constant abuzul la care a fost supusa. De pilda, femeile care au fost
violate de un parinte isi pot cauta, in mod inconstient, parteneri care sa le produca suferinta.

- Problemele sexuale. Tulburarile de dorinta, excitatie si orgasm pot rezulta din asocierea actului
sexual cu durerea, abuzul si violenta. Studiile de specialitate arata ca supravietuitorii unor
abuzuri la varste fragede pot avea peste 50 de parteneri sexuali in timpul vietii si o predispozitie
crescuta la boli cu transmitere sexuala (inclusiv HIV). Problemele ginecologice (dureri cronice
pelvine, dispareunie, vaginism si vaginite nespecifice) sunt diagnostice frecvente in randul
victimelor abuzurilor sexuale in copilarie.

- Consecinte interpersonale. Adultii care au fost abuzati sexual in trecut pot fi mai putin
capabili sa se protejeze. Psihologii spun ca au o tendinta mai accentuata sa accepte postura de
victima in relatiile interpersonale, ceea ce poate fi rezultatul unei vulnerabilitati mai mari in
situatii periculoase, in care sunt exploatati de persoane rau intentionate.

- Comportamentul violent. Acesta poate sa apara in relatiile personale ale unui adult care a avut
un parinte abuziv, cu care se identifica. Violenta a fost perceputa, in anii copilariei, drept forma
de manifestare a interesului din partea parintelui. Prin urmare, adultul manifesta o agresivitate
exagerata, copiind inconstient modelul agresorului sau.
5. Stresul post traumatic

Sindromul de Stres Posttraumatic cunoscut sub numele Posttraumatic Stress Disorder

(PTSD), prezentat ca o tulburare de anxietate în DSM-IV-TR (Asociația Americană de Psihiatrie,
2000), este inclus într-un nou capitol în DSM-5. Sindromul de Stres Posttraumatic (PTSD)

Sindromul de Stres Posttraumatic sau PTSD este caracterizat în principal prin expunerea
unui individ la un eveniment catastrofic, traumatic, care depăsește capacitatea acestuia de a face
față situației traumatice. Se precizează în fiecare dintre criteriile de diagnostic, că un eveniment
advers, catastrofic, precede PTSD.

DSM-5 include Sindromul de Stres Posttraumatic (PTSD) în categoria Tulburări legate de

traumă și alți agenți de stres (Trauma-and Stressor Related Disorders). Din această categorie fac
parte tulburări în care un eveniment advers, de natură traumatică sau nu, precede tulburarea
psihică.

Sindromul de Stres Posttraumatic (PTSD) se declanșează prin expunerea la stimuli ca

moartea cuiva, amenințarea cu moartea, injurii serioase la adresa propriei persoane sau agresiune
sexuală. Este vorba fie despre experiența directă a evenimentului traumatic, fie martor la un
eveniment traumatic sau aducerea la cunoștință a faptului ca un eveniment traumatic i s-a produs
unui membru apropiat al familiei sau prieten apropiat (cum ar fi amenințarea cu moartea,
moartea violentă sau accident). De asemenea PTSD este întreținut de trăirea repetată sau
expunerea la stimuli aversivi ai evenimentului traumatic prin intermediul mijloacelor media,
imagini, poze, video, reportaje tv, filme.

Perturbarea cauzează stres considerabil din punct de vedere clinic cu consecință

modificarea semnificativă a interacțiunilor sociale ale individului, capacitatea de muncă și alte
funcții.
Simptomele legate de comportament sun împărțite în DSM-5 în patru grupe :

1. Retrăirea evenimentelor: apariția spontană a memoriilor legate de evenimentul traumatic,

vise care se repetă, așa numitele flashbacks sau alte manifestări psihice stresante, repetate,
prelungite;
2. Evitarea: se referă la evitarea memorilor stresante legate de evenimentul traumatic, a
gândurilor , stărilor emoționale sau a stimulilor externi care reamintesc de traumă;
3. Gânduri sau stare de dispoziție negative: se referă la emoții de la sentimentul stabil,
durabil, distorsionat de culpabilizare proprie sau a celorlați până la înstrăinarea de ceilalți,
diminuarea marcantă a interesului pentru activități zilnice, care altădată produceau plăcere până
la incapacitatea de a-și aminti aspecte cheie ale evenimentului traumatic;
4. Stare de hipervigilență, de hiperexcitare, persoana suferindă se simte ușor jignită și
reacționează prin agresiune, reacționează rapid la stimuli externi, de unde tulburări de somn.

Tulburarea de stres posttraumatic este o tulburare de anxietate ce se caracterizează prin trei

mari categorii de probleme: retrăirea persistentă a evenimentului traumatic (simptome intruzive),
evitarea persistentă a stimulilor asociaţi cu trauma şi simptome persistente de hiperactivare
neurofiziologică.

Simptome intruzive:

 amintiri ale evenimentului (imagini, mirosuri, sunete, sentimente şi emoţii);

 coşmaruri legate de eveniment;

 flashback-uri;

 reacţii emoţionale intense (teamă, nervozitate, tristeţe sau vinovăţie) la evocarea

evenimentului;

 simptome fizice (transpiraţii, tensiune musculară) determinate de evocarea

evenimentului.
Simptome de evitare şi de paralizie emoţională:

 încercarea de a evita orice lucru legat de traumă;

 goluri de memorie;

 pierderea interesului pentru activităţile normale;

 senzaţia de izolare şi detaşare faţă de ceilalţi;

 senzaţia de amorţeală sau tocire emoţională;

 limitarea perspectivelor de viitor.

Simptome de hiperactivare neurofiziologică:

 somn agitat;

 mânie şi iritabilitate;

 dificultăţi de concentrare;

 căutare permanentă a semnelor pericolului;

 nervozitate, izbucniri nervoase.

Cauzele Stresului post traumatic

Tulburarea de stres posttraumatic este una dintre cele mai complexe tulburări, la apariţia şi
menţinerea ei contribuind o serie de factori psihologici, sociali şi biologici.

Tulburarea de stres posttraumatic este clasificată ca fiind o tulburare de anxietate, iar în mod
tipic când e voba de anxietate persoana se teme de ceva, simte o ameninţare. Spre deosebire de
alte tulburări anxioase, în cazul TSPT-ului evenimentul ameninţător a avut deja loc. Întrebarea
care apare este de ce oamenii continuă să se comporte ca şi cum un eveniment trecut ar fi un
eveniment iminent?

Probabilitatea apariţiei acestei tulburări poate creşte pe măsură ce intensitatea şi apropierea fizică
de stresor cresc. Existã, de asemenea, un set distinct de markeri neurobiologici (de ex.,
modificări la nivelul axului hipotalamo-hipofizar, activitãtii noradrenergice si serotoninergice)
care diferentiazã TSPT de alte tulburãri afective si anxioase (Bremner, 1999; Charney et al.,
1993; Yehuda et al., 1995; cit în Frueh, 2002).

Modelul cognitiv propus de către Ehlers şi Clark în 2000 presupune că TSPT-ul cronic, persistent
apare atunci când oamenii procesează în aşa fel evenimentul traumatic astfel încât ei au
sentimentul unei ameninţări puternice curente. Acest sentiment de ameninţare reiese ca şi o
consecinţă a:

a. evaluărilor excesiv de negative ale traumei şi/sau consecinţelor ei; şi

b. perturbării memoriei autobiografice; aceasta fiind caracterizată printr-o slabă elaborare

şi contextualizare, memorie asociativă puternică şi de asemenea un fenomen de amorsaj
perceptiv puternic.

În cifre:

- 70% dintre oameni au o experienţă traumatică de-a lungul vieţii lor (dr. Barbara Rothbaum,
Emory University School of Medicine, Atlanta, SUA)

- 8% din populaţia mondială va dezvolta tulburarea de stres posttraumatic la un moment-dat

- Oficial, cel puţin 50% dintre oamenii expuşi la traumă în toată lumea încearcă să se sinucidă;
27% dintre ei vor încerca şi a doua oară; 15-20% se vor sinucide

- 1 din 4 supravieţuitori ai unui infarct dezvoltă TSPT, 1 din 9 vor suferi de TSPT cronic

- 50% din oamenii cu TSPT, civili şi militari, suferă şi de depresie

- În medie, la nivel mondial, 18 soldaţi sau veterani se sinucid zilnic

- În 2012, armata Statelor Unite a pierdut, pentru prima oară, mai mulţi ofiţeri activi din cauza
sinuciderilor decât în misiunea din Afganistan: 349 de soldaţi s-au sinucis, 229 au fost ucişi în
Afganistan

- Până la 20% dintre soldaţii americani care au fost în Irak şi Afganistan au simptomele stresului
posttraumatic şi doar jumătate dintre ei se tratează (studiu RAND Corporation)
Factorii de risc ce vor fi analizati in evaluarea situatiei de SPT sunt urmatorii:
- Istoricul anterior de expunere la o trauma si severitatea traumei;
- Trairea directa a traumei sau a unui eveniment periculos, ranirea sau asistarea la ranirea grava
sau moartea cuiva;
- Sentimente de oroare, groaza, neajutorare;
- Antecedente de boala psihica;
- Retea de suport slaba sau inexistenta dupa evenimentul traumatic;
- Adaugarea unui stres suplimentar dupa psihotrauma, ex.: pierderea cuiva drag, imbolnavire,
pierderea locului de munca sau a locuintei, nasterea unui copil, un castig material neasteptat sau
neprevazut etc.

Factorii de rezilienta (factori de protectie de ordin psihologic sau social) sunt reprezentati
de suportul celor din jur, familie, prieteni, colegi, strategii de coping pentru depasirea
momentului traumatic, sentimente de impacare si acord cu sine in privinta actiunilor si modului
de reactie in desfasurarea evenimentului psihotraumatic si in perioada urmatoare, gasirea unui
grup de suport sau intrarea intr-un program care sa ofere suport si consiliere psihologica
persoanei si familiei sale.

Abordarile si interventia vor fi diferentiate in functie de momentul/stadiul in care este solicitata

aceasta (interventia):
1) interventiile suportive - o evaluare atenta, clara cu identificare exacta a balantei intre factorii
de risc si cei de rezilienta premergatori, concomitenti si ulteriori evenimentului psihotraumatic;
acordarea primului ajutor psihologic, descoperirea resurselor adaptative si evitarea escaladarii
tulburarii sau simptomatologiei de SPT;
2) interventiile legate direct de trauma la persoanele cu stres acut, in asociere cu o medicatie de
urgenta adaptata versiunii persoanei respective si acordarea primului ajutor psihologic (daca e
nevoie chiar izolarea temporara a persoanei); membrii familiei, colegii si prietenii vor fi invatati
cum sa ofere propriul suport, sa dovedeasca intelegere si rabdare, sa asculte si sa incurajeze
persoana pe parcursul procesului de vindecare, sa o sustina si sa o atraga in activitati fizice si
recreative, sa colaboreze pentru a-i distrage atentia de la suferinta avuta. Daca se impune, se va
obtine colaborarea unui specialist pentru un tratament adecvat, in special daca apar semne de
automutilare sau risc suicidar;
3) daca simptomele sau tulburarile de SPT cu deteriorare functionala persista mai mult de o
luna, se va recomanda extinderea terapiei uzuale peste 6-12 saptamani, suplimentandu-se cu
centrarea pe expunerea prin imagerie dirijata sau alte forme de exprimare a traumei, pentru
recapatarea autocontrolului asupra emotiilor si sentimentelor proprii.
Restructurarea cognitiva sustine pacientul in incercarea abordarii propriei traume in mod realist
si integrarii acesteia in experianta sa de viata. Activitatile fizice si de relationare in care se
implica treptat si gradual, il ajuta sa-si redobandeasca potentialul energetic si functional integral.

Modalitatile de interventie in stresul acut sau SPT:

1. se procedeaza la o sedinta de evaluare in care se stabileste contactul terapeutic si se
identifica strategia, obiectivele si se estimeaza durata interventiei in mod individual pentru
fiecare persoana in parte.
2. posibil ca intalnirile sa se desfasoare la un interval de 2-3 zile pentru inceput, iar apoi sa se
reduca la o intalnire pe saptamana;
3. in medie, se estimeaza o durata de 6-12 saptamani, dupa care se reevaluaza si se stabileste
continuarea sau intreruperea procesului;
4. o sedinta dureaza in medie 40-50 minute, dar se poate ajunge spre 60 minute in situatia de
stabilizare a persoanei si in functie de disponibilitatea sa, de modalitatile de abordare si implicare
in procesul terapeutic;
5. pentru situatia in care persoana nu este deplasabila, interventia sau asistenta psihologica se
face la patul din sectia unde este internat, sau la domiciliu, iar acolo unde se preteaza, la
persoanele apartinatoare sau refacute, cu familia, asistenta se face in cabinet;
6. daca in cadrul sedintelor se discuta si evenimentul traumatic, sedintele pot fi mai lungi, de
pana la 120-150 de minute.

6. Studiu de caz
 Maria (26ani)solicita suport psihologic datorita traumelor care i-au afectat viata si pentru
ajutor de specialitate in „ detasarea de trecut”.

Este studenta in ultimul an la o facultate cu profil umanist. Vorbeste puţin, are o agresivitate
ascunsa, îi e frica de singuratate, se considera nici frumoasa, nici urâta.

ISTORIA TRAUMELOR SALE:

Părinţii Mariei au avut o relatie vulcanica, tatal era pseudoprezent, iar mama agresiva.
Pentru că era preferata tatalui, mama o considera „ calul ei de bataie” pentru zilele ei proaste.

La 5 ani mama a pus-o cu mainile pe fierul de calcat incins deoarece a crezut ca a furat niste
bani din casa; batai numeroase si alte maltratări fizice ulterioare.

La 8 ani parintii au divortat, iar tatal a rupt relatia parentala cu ea.

Maria este a doua din cele doua fiice, iar sora ei, mai mare decat ea cu şapte ani, a
contribuit la cresterea ei, dupa divortul părinţilor. Sora mai mare a fost tot timpul preferata si
protejata mamei. “ Orice făcea sora mea, ei i se dadea dreptate, daca gresea ea, eram amandoua
pedepsite, daca eu faceam o boacana, imi primeam singura pedeapsa. Imi amintesc ca o data,
sora mea mi-a furat singura pereche de ciorapi de nylon pe care o aveam si m-am trezit ca nu pot
sa plec in oras. Aveam vreo 18 ani. N-am mai răbdat si mi-am aratat furia, i-am spus mamei mele
ca sora mea e o proasta, iar mama mi-a trasnit o palma de m-a umplut de sange.”

Cele două surori erau adesea lasate singure, responsabilizate în pastrarea ordinei in casa si
in a-si pregati singure de mancare sau a-si face lectiile.

Modelul de reacţie post trauma din viaţa de zi cu zi a Mariei e urmatorul: nu-si exprima
furia iniţială conform scenariului “ ceva este în neregulă cu mine”. In acest caz, copilul se poate
simţi constrâns să ia decizia defensivă confluentă de a accepta ca identitate proprie etichetarea
celor de care este dependent. Când se confruntă cu sarcini imposibile, copiii concluzionează
adesea că “Ceva e în neregulă cu mine”. Prin această concluzie, ei se pot apăra împotriva
disconfortului neîmplinirii nevoilor de contact şi menţine astfel o pseudo-aparenţă de relaţie.
Credinţa de scenariu “Ceva e în neregulă cu mine” poate lua naştere şi ca o reacţie defensivă
menită să asigure control şi speranţă – speranţa la o relaţie interpersonală continuă, în contact
deplin. Când relaţiile de familie sunt disfunctionale, “un copil tânjind după contact-în-relaţie îşi
poate imagina că problemele adultului care îl îngrijeşte sunt din vina sa”.

La 18 ani si-a inceput viata sexuala cu un „derbedeu”. S-au despartit amiabil, apoi a fost
violata de acesta. Dupa acest eveniment, Maria a inceput sa consume alcool si tutun

Timp de 6 ani nu a putut avea o relatie cu un barbat. Dupa aceea a avut un prieten 3 luni si altul
11 luni. Amandoi erau agresivi. Acum se simte deprimată si nonasertiva.

Rezultatul agresiunii şi umilintei a fost ca Maria s-a convins ca era proasta, ca spunea
doar lucruri nepotrivite, în timp ce altii erau mult mai deştepti decât ea. Decizia ei a fost să nu
vorbeasca, sa nu-şi exprime opinia, ceea ce concorda cu “recomandarile” surorii ei : “ tu sa taci
si sa faci ce zic eu”. Sentimentul de ruşine prindea forma ca urmare a acordarii cu parerile pe
care mama ei le avea despre ea:” tu eşti de vină pentru tot”.

Obiectivele terapiei:

Obiective
Obiectiv principal: schimbarea perspectivei de viata si a opiniilor gresite Obiective secundare:
a. Ajutarea pacientei sa identifice problemele care ii creeaza stari afective negative
b. Ajutarea acesteia sa constientizeze resursele adaptative pe care le are la dispozitie pentru a
face fata dificultatilor
c. Invatarea unor metode simple de depasire a momentelor dificile

d.Formarea unor deprinderi de autoajutorare.

e. Intarirea eului si a imaginii de sine; acceptarea trecutului traumatic .

Strategii
1. Identificarea starilor afective negative si cauzele acestora
2. Identificarea gandurilor negative
3. Deprinderea pacientei cu utilizarea unor metode de depasire a momentului
negativ
Trebuie mentionat faptul ca pacienta refuza testarea psihologica, argumentand aceasta prin faptul
ca nu crede in relevanta testelor si nici nu are rabdare pentru aceasta.
De asemenea, refuza terapia prin hipnoza pe motiv ca nu se poate concentra pentru un astfel de
demers terapeutic si ca nu este pe deplin convinsa de utilitatea acestuia, dupa propriile
cunostinte.

.Examen psihic
a. Examenul starii psihice prezente
Bolnava cu tinuta ingrijita, nelinistita
Neaga tulburari de perceptie.
Nu prezinta sentimente de devalorizare, autodepreciative , de inutilitate sau hiperemotivitate.
Prezinta un deficit moderat de concentrare si mobilitate a atentiei.
Memoria – fara modificari semnificative.
Afectivitate – prezinta ambivalenta afectiva fata de parinti.
Somn suficient din punct de vedere calitativ, uneori indus medicamentos.
Apetit alimentar normal, sanatos, respectand cerintele unui regim de viata adecvat.
Interese, preocupari la nivel maxim. Aspiratii consistente, orientata vocational.

c. Diagnostic multiaxial
Axa I – tulburare post-traumatica cu elemente de depresie
Axa II – depresie post-traumatica
Axa III - abuz de substante toxice;
Axa IV – probleme datorate traumelor fizice si psihice suferite pe care incercand sa le
ignore, le sedimenteaza

Demersul terapeutic:
Pacienta prezinta nerabdare, inversiune afectiva fata de parinti ( tatal fiind absent in
momentul prezent, considera ca ar fi preferat ca mama sa sa fie cea absenta si nu tatal sau).
Complexitatea cazului a facut necesara elaborarea unei stratageme de terapie adecvate.
S-a optat pentru terapia cognitiv-comportamentala si cea suportiva bazata pe deschidere,
expunere si comunicare, numeroase studii demonstrand ca pacientii care beneficiaza de aceasta
metoda de terapie nu prezinta tulburari depresive o perioada mai indelungata decat pacientii
tratati doar medicamentos, ceea ce inseamna ca acestia si-au elaborat anumite tehnici de
autoreglare psihica, tehnici care le vor permite sa faca fata stresului care ar putea sa apara
ulterior.

Plan terapeutic.

Etapa I: S-a inceput prin investigatii anamnestice amanuntite. Dupa anamneza s-a discutat
despre terapia cognitiv –comportamentala si despre modul in care, prin aceasta, s-ar putea
interveni in ajutorul pacientei. S-a incercat o relationare terapeutica adecvata cu pacienta care,
subliniaza faptul ca prefera suportul psihologic pe baza de comunicare, stiind ca acest lucru o
ajuta sa dezamorseze tensiunile acumulate si retinute si, accepta relaxarea, ca tehnica de detasare.
Pretinde ajutor cognitiv-comportamental numai in masura in care specialistul
considera ca poate gasi o metoda adecvata situatiei ei, evitand astfel orice fel de „taraganare” si
„pierdere de vreme” cu aplicatii inutile.
Interactiunea cu aceasta pacienta a fost, o investigaţie atentă şi sensibilă, caracterizată printr-o
continuă încurajare, afectiune şi empatie, stimularea exprimarii, autovalorizarea a tot ceea ce tine
de ea, susţinerea în găsirea unui ritm propriu si a timpului de care are nevoie pentru a
constientiza ceea ce se intampla in interiorul ei. Ancorarea psihologului “in oglinda”, cu rabdare
si respect, a ajutat-o ,,sa se simta”, ,,să gândeasca despre ea” şi sa-si exprime experienta,
acordandu-i acestei experiente o mare valoare.
Contactul, în timpul sedintei, a fost precedat de un precontact în timpul caruia se comentau
evenimente curente sau sociale. Acest precontact ce dura de la 5 la 10 minute, avea scopul să
poată uşor redeschide contactul cu mine, sa se pregătească pentru întâlnire. Contactul este bun si
în prezent, există o disponibilitate buna pentru asta.

Etapa II: S-a inceput printr-o relaxare usoara si un exercitiu de respiratie. Pacienta prezinta
nervozitate, nerabdare si rade de reactiile sale. I s-a explicat faptul ca se afla in terapie la cererea
ei si ca nimic nu este obligatoriu. Intelege perfect ceea ce i se spune si aproba, insa nu se poate
concentra mai mult de cateva minute pe relaxare.
 Apoi a fost indrumata sa scrie pe bilete rosii calitaţile sau defectele care i-au fost sugerate de
mama sau alţii, iar pe bilete galbene- ceea ce vine din ea. Apoi I s-a descris imaginea unei case
cu pereţi mâncaţi de termite si cu pereţi normali si a fost întrebata ce ar face. A raspuns ca ar
demola PEREŢII AFECTAŢI si apoi ar construi ceva în loc. I s-a dat ca tema sa rupa biletele
rosii si sa le arda .S-a simţit ca si cum lucrurile s-ar aseza. A avut insight-ul unui pui de pasare
care se afla într-un ou în care a realizat doua- trei gauri, pregatindu-se sa iasa. Acest episod
traumatic poate fi considerat ca un indicator al sentimentului său de frică, sentiment, foarte
prezent în relaţiile ei cu alţii.

Concluziile scenariului în relaţiile cu ceilalţi

Dorinta de a se face puţin vizibila si de a fi ignorata intretineau convingerea ei ca nu este

OK. Mai mult decât atât, din punct de vedere fiziologic, vocea ei a fost ,, blocata” de trauma si a
ramas vocea unei fetiţe de 5 ani, de la care nu s- ar fi putut pretinde înţelepciune şi inteligenţă.
Vocea ei de copil era de fapt o somatizare a memoriei implicite. Terapia i-a permis să integreze
această traumă si fixatia fata de ea insasi, iar cuvintele psihologului de validare a experientei ei,
i-au permis sa-si restituie valoarea si intelegerea de sine.

Maria a inteles ca nu este invizibila si nici nu este atacata, si, ca de fapt, nevoia de impact il
solicita pe celalalt sa aiba grija de nevoile ei. A invatat ca este normal si acceptabil sa fie diferita
de ceilalti, sa aiba gânduri, sentimente şi comportamente diferite, fără a fi respinsa sau atacata.

Bibliografie:

1. Băban Adriana (1998), Stres şi personalitate, Editura Presa Universitară Clujeană

2. Chelcea, S. 1995 Cunoaşterea vieţii sociale, Ed.I.N.I., Bucureşti

3. Golu M.(2007) Fundamentele psihologiei, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.

4. Holdevici, I. (2002) Psihoterapia anxietăţii. Abordări cognitiv-comportamentale. Editura Dual

Tech, Bucureşti.

5. Holdevici, I. (2010) Psihologia succesului. Autosugestie şi relaxare. Editura Universitară,

Bucureşti.

6. Lăzărescu, M.(2002) Psihiatrie, Sociologie, Antropologie. Editura Brumar,Timişoara.

7. Maier (2011) Stres Stres Stres, Ed. Gutenberg Univers, Arad.

8. Tudose F. Tudose C. Dobranici, L. (2002) Psihopatologie şi psihiatrie pentru psihologi, Ed.

Infomedica, Bucureşti.

9. Daniel David,(2006) Tratat de Psihoterapii cognitive si comportamentale

10. American Psychiatric Association (2013) Diagnostic and Statistical Manual of Mental

Disorders, Fifth Edition (DSM-5)