SIGURANŢA ROMÂNĂ ÎN BASARABIA INTERBELICĂ.

„Poliţia de Siguranţă, dacă veţi urmări-o în timp şi în spaţiu, veţi vedea că a fost
întotdeauna oglinda fidelă a stării sociale, a moravurilor. Proteică şi vicleană,
această poliţie s-a pitulat sub mantia dogală şi chiar sub anumite sutane, a purtat
costumul tuturor epocilor, s-a deghizat în toate chipurile, instigatoare, urzitoare de
comploturi, sfredelitoare de conştiinţe, veritabil instrument de prigonire şi
intimidare în mâinile atotputernicilor zilei”.

I. Gr. Perieţeanu, licenţiat în drept, autor (împreună cu I. A. Dumitrescu, licenţiat în

drept, ambii comisari pe lângă Prefectura Poliţiei Capitalei) al lucrării Manual practic de
poliţie judiciară, Stabilimentul de Arte Grafice „Universala”, Bucureşti, 1904.

1. Înfiinţarea Poliţiei de Siguranţă Generală a Statului.

Poliţia de Siguranţă Generală a Statului a luat fiinţă în România după

izbucnirea răscoalei ţărăneşti din anul 1907. Atunci, amploarea răscoalei a

determinat o încordare a tuturor organelor de reprimare – poliţia,

jandarmeria, a armatei –, pentru reprimarea răsculaţilor, dar care s-au

dovedit uneori insuficiente şi de aceea în unele localităţi s-a recurs şi la

formarea de gărzi civice. Aceasta s-a produs şi din cauza că, potrivit Legii

poliţiei generale a statului din 1 aprilie 1903,i[1] organele de poliţie erau

organizate şi funcţionau numai la oraşe. Adevărat e că, în timpul răscoalei

ele au acţionat în oraşe împotriva muncitorilor care sprijineau pe răsculaţi,

ca şi împotriva coloanelor de ţărani care încercau sau reuşeau să intre în

oraşe, spre a determina autorităţile administrative să se ocupe de

revendicările lor. Dar în localităţile rurale, situaţia era mult mai grea; în

timpul evenimentelor anului 1907, unii prefecţi raportau: „Poliţie rurală nu

există. Autorităţile au fost şi sunt de o nepăsare uimitoare. Oricine se poate

plimba prin comune şi prin sate fără a fi supărat pe nimeni. De câte ori am

vizitat un sat, fără a mă anunţa, nici n-a ştiut primarul că am fost prin satul

din comuna ce administrează”.ii[2]

Dar mai grav şi ceea ce neliniştea autorităţile centrale şi locale, era

lipsa de informaţii cu privire la mişcările locale, la iniţiatorii lor, spre a putea

lua din timp măsurile necesare de reprimare.iii[3] În timpul răscoalei,

autorităţile au pus neputinţa de a preveni astfel de evenimente pe seama

„lipsei unui organ central de informaţii cu antene specializate răspândite pe

tot teritoriul ţării şi care să îndeplinească atât misiunea contrainformativă,

cât şi cea informativă, peste hotare”.iv[4]

Din proprie iniţiativă şi cu cheltuieli proprii, prefecţii au organizat

servicii locale de informaţii, angajând agenţi secreţi care să informeze despre

mişcările ţăranilor. În acest scop, ei au recurs la diverse persoane care puteau

să se strecoare în mediul sătesc, fără a trezi bănuiala ţăranilor, ca: agronomi,

vânzători, jandarmi îmbrăcaţi civil şi care se dădeau drept studenţi, agenţi

secreţi etc. Unele judeţe raportau că au organizat servicii de informaţii

locale: Suceava, Râmnicu Sărat, Romanaţi.v[5]

Ministrul de interne, I. I. C. Brătianu, a apreciat ca utilă iniţiativa

prefecţilor şi le-a acordat credite pentru plata agenţilor informatori. Printr-o

circulară adresată tuturor prefecţilor, el le cerea să organizeze în fiecare

judeţ „un serviciu de informaţii cu persoane cunoscute, sigure şi devotate,

travestite... şi pe cât se poate se vor înfăţişa ca negustori, meseriaşi sau chiar

ca studenţi”. Totodată, s-au luat măsuri ca informaţiile culese să fie

centralizate la Ministerul de Interne. Acolo funcţiona Direcţiunea

administraţiei generale, a personalului, contenciosului, poliţiei generale şi

statisticii dar, în fapt, în cadrul administraţiei generale se organizează

serviciile Siguranţei generale pentru a coordona activitatea de informare pe

întregul teritoriul al ţării. În anul următor situaţia se va legaliza (Legea din

25 martie 1908, pentru înfiinţarea Direcţiei Poliţiei şi Siguranţei Generale),

dar încă din 1907 organizarea Ministerului de Interne s-a adaptat

necesităţilor ivite. Legea ulterioară va permanentiza reorganizarea care a

început în martie 1907.vi[6]

Aşadar, odată cu reprimarea răscoalei de la 1907, a început să

funcţioneze Siguranţa Generală a Statului, deşi legea de reorganizare a

Ministerului de Interne s-a dat mai târziu. Organele de informaţii înfiinţate

din iniţiativa prefecţilor, au fost ulterior generalizate şi oficializate de către

guvern, punându-le sub autoritatea Direcţiei Generale a Siguranţei Statului.

Tot în timpul răscoalei s-au luat măsuri în vederea reorganizării jandarmeriei

– mărirea efectivului şi sporirea numărului unităţilor de jandarmi – ca şi a

circumscripţiilor administrative locale, spre a se permite o intervenţie mai

promptă a jandarmeriei într-un eventual caz de răscoală.vii[7]

Cu aprobarea ministrului de interne I. C. Brătianu, Iancu Panaitescu,

directorul Direcţiunii Generale a Poliţiei, a organizat, cu caracter

experimental, „o mică organizaţie de informaţiuni pe lângă Direcţiunea

Administraţiei din Ministerul de Interne, care de la simpli informatori cu

care a plecat la drum, ajunge în 1908 să-i creeze ramificaţii în întreaga ţară,

în centrele importante, precum şi în străinătate”.

Crearea acestei poliţii a fost un mare succes, astfel încât Iancu

Panaitescu, care a deţinut funcţia de director al Direcţiunii Generale a

Poliţiei şi Siguranţei până în anii de după Primul Război Mondial, a fost

invitat în Turcia pentru reorganizarea poliţiei turce.

Aşadar, s-au pus bazele în România, pentru prima oară, a unei „poliţii

de siguranţă de stat”, ca ramură evoluată a poliţiei politice generale şi a unui

serviciu de informaţii „ce activează numai în scopul apărării ordinii publice

şi siguranţei statului”.
 Autorităţile statului concepeau Poliţia de Siguranţă, drept „nervul

poliţiei ce se impresionează la timp de mediul înconjurător, avizând la

măsurile generale în materie de ordine publică şi siguranţa statului,

înregistrând în acelaşi timp toate mişcările seismice ce se produc în

populaţiunea internă şi în ţările înconjurătoare, pentru ca la timpul oportun

să poată preveni acele mişcări cu caracter subversiv contra Siguranţei

Statului” român.

Pentru îndeplinirea acestor misiuni, organele de siguranţă urmau să

execute în cursul activităţii lor patru operaţiuni principale: observarea şi

supravegherea; acţiunea informativă; acţiunea preventivă şi acţiunea

represivă.viii[8]

Prin Legea din 17 martie 1908, s-a desfiinţat vechea Direcţiune a

Administraţiei, Personalului, Poliţiei Generale şi Statisticii şi s-au creat două

direcţiuni distincte: una cu caracter pur administrativ, denumită Direcţiunea

Administraţiei Generale, a Personalului şi Contenciosului şi alta cu atribuţii

de poliţie generală şi de poliţie politică de siguranţă de stat – Direcţiunea

Poliţiei şi Siguranţei Generale, condusă de un director general şi aflată în

subordinele directe ale ministrului de Interne. Au fost create servicii speciale

de siguranţă de stat, unele centrale în Direcţiunea Poliţiei şi Siguranţei

Generale, iar altele exterioare. Aşa au luat fiinţă Brigăzile centrale şi

Brigăzile şi serviciile exterioare de poliţie de siguranţă de stat, denumite

Brigăzi de siguranţă şi Servicii speciale de siguranţă, care s-au extins, în

măsura cerinţelor ordinii publice şi siguranţei Statului român, în toate

oraşele şi centrele importante din ţară, în special în cele industriale, unde

masa nemulţumirilor şi a muncitorilor era mai compactă. Misiunea acestor

noi organe era de a urmări curentele subversive şi de a supraveghea starea de

spirit a populaţiei. Totodată, ele s-au creat şi pentru asigurarea securităţii

unor obiective strategice.

Conform Legii din 1908, Direcţiunea Poliţiei şi Siguranţei Generale

cuprindea în organizarea ei interioară (centrală) două secţiuni:

• Secţiunea Siguranţei Generale;

• Secţiunea Poliţiei.

Activitatea Secţiunii de Siguranţă se desfăşura în patru birouri: Biroul

Controlului Străinilor; Biroul de Siguranţă şi Informaţii; Biroul Poliţiei de

Frontieră; Biroul Presei şi Interpreţilor.

Prefectura Poliţiei Capitalei, pentru a face faţă nevoilor de ordine şi

siguranţă, cuprindea în organizarea ei un Serviciu de siguranţă şi mai multe

Brigăzi speciale de siguranţă, înglobate în Inspectoratul Brigăzilor de

Siguranţă.ix[9]
 Referindu-se la importanţa organelor teritoriale ale Siguranţei

Statului, Eugen Cristescu relata: „Caracteristicile speciale ale acestor oficii

informative erau că ele nu mai depindeau de prefecţii de judeţe..., deveneau

astfel instrumente stabile informative, subordonate ierarhic şi direct

Siguranţei Generale a statului care le punea la dispoziţie şi fondurile

necesare pentru îndeplinirea misiunilor”.

În activitatea Siguranţei de stat, organizată separat de restul poliţiei

generale şi cu atribuţii bine definite – asigurarea liniştii şi siguranţei interne

a statului –, au fost introduse o serie de principii, metode şi procedee noi de

activitate, între acestea fiind pe prim plan introducerea muncii informative

cu agentură şi întrebuinţarea personalului acoperit, secret.x[10]

2. Unirea Basarabiei cu România.

Aşa precum Primul Război Mondial, pe lângă multiplele consecinţe

negative, a contribuit la prăbuşirea imperiilor din Europa şi crearea statelor

naţionale, aşa şi revoluţia rusă din februarie şi cea din octombrie 1917, pe

lângă efectele negative, au constituit punctele de pornire pentru emanciparea

naţională a popoarelor din Imperiul Ţarist. La 2/15 noiembrie 1917,

guvernul sovietic publică declaraţia drepturilor popoarelor Rusiei, semnată

de Lenin şi Stalin, care recunoştea egalitatea şi suveranitatea popoarelor

Rusiei, dreptul lor la autodeterminare liberă, până la separare şi formare de

state independente.xi[11]

Deşi respectată un timp foarte scurt de către guvernul sovietic, această

declaraţie a facilitat autodeterminarea Basarabiei. La 25 octombrie 1917,

Congresul ostaşilor moldoveni a proclamat autonomia teritorială şi politică a

Basarabiei, iar la 2 noiembrie 1917, a avut loc şedinţa biroului organizatoric

pentru constituirea Sfatului Ţării – organul legislativ al provinciei.xii[12]

La organizarea Sfatului Ţării, a fost luată ca bază următoarea schemă

de reprezentare a organizaţiilor social-politice: Congresul ostaşilor

moldoveni – 44 de deputaţi; Sovietul ţăranilor moldoveni – 30; administraţia

oraşelor şi zemstvelor – 21; partidele – 10; cooperativele, sindicatele şi

societăţile – 16; minorităţile naţionale – 29. În total 150 de deputaţi.xiii[13]

Structura naţională a legislativului, stabilită de Biroul organizatoric,

numit de Congres, arăta astfel: 105 (70%) deputaţi moldoveni, 15 (10%)

ucraineni, 13 (9%) evrei, 6 (4%) ruşi, 3 (2%) bulgari, 2 (1,4%) germani, 2

(1,4%) găgăuzi, 1 (0,7%) polonez, 1 (0,7%) armean, 1 (0,7%) grec.xiv[14]

Aşadar, reprezentativitatea şi legitimitatea Sfatului Ţării nu poate fi

pusă la îndoială. În acelaşi mod s-au constituit toate organele legislative din
teritoriile naţionale dezlipite de Rusia. După aceste principii s-a organizat

Rada ucraineană şi chiar Sovietele din Rusia.

Prima şedinţă a legislativului basarabean, aflat sub preşedinţia lui Ion

Inculeţ, a avut loc la 21 noiembrie 1917. Deschiderea lucrărilor Sfatului

Ţării a consemnat instalarea populaţiei române şi a etniilor conlocuitoare

dintre Prut şi Nistru în drepturile lor – imprescriptibile – naţionale şi sociale.

Evenimentele interne şi internaţionale însă, nu erau tocmai favorabile

conducerii de la Chişinău. Armata rusă de pe frontul românesc era total

dezorganizată. Ostaşul rus, obosit de război, dar şi sub influenţa propagandei

bolşevice, care promitea pacea imediată şi împroprietărirea cu pământ, nu

mai vroia să lupte şi se retrăgea de pe front. În teritoriul Basarabiei domnea

anarhia bolşevică, susţinută de dezertorii ruşi. Armata regulată rusă se

transformase într-o armată de agenţi bolşevici.

Situaţia din România, de asemenea, era complicată. Intrată în război

de partea Antantei, Armata română a suferit o serie de înfrângeri (din cauza

distrugerii frontului de către revoluţia rusă), astfel că aproape toată ţara s-a

pomenit ocupată de inamic. Autorităţile centrale de la Bucureşti, precum şi o

bună parte a populaţiei civile, s-au evacuat în Moldova – unica provincie

românească neocupată, iar autorităţile s-au stabilit la Iaşi. Mulţi români s-au

evacuat tocmai la Odessa.

 În acelaşi timp, Ucraina considera că, Basarabia – fostă provincie de

periferie a Imperiului Rus – trebuia să-i fie încorporată.

Pentru a restabili ordinea internă, Sfatul Ţării a încercat, prin

intensificarea activităţii cohortelor sale, să apere populaţia de anarhia şi

jafurile soldaţilor ruşi, a numit comisarii săi în fiecare judeţ, a încercat să

adune dezertorii din Armata rusă, pentru a-i expedia în Rusia.xv[15] A fost

creată şi o comisie a Sfatului Ţării în chestiunile cu privire la combaterea

anarhiei. A mai fost înfiinţată şi o astfel de comisie ad-hoc – Comisia

specială pentru lupta cu anarhia.xvi[16]

Pentru a scăpa de pericolul dezordinii şi a pretenţiilor anexioniste

ucrainene sau bolşevice, la 2 decembrie 1917, Sfatul Ţării a declarat

Basarabia, Republică Democratică Moldovenească.xvii[17] În Declaraţia

adoptată cu această ocazie, erau trasate acţiunile de mai departe de ordin

politic, economic şi social.

Dar nu toate forţele politice au susţinut Declaraţia. Reprezentantul

evreilor, Ştern, a cerut să fie creată o „Republică Federativă

Moldovenească”, iar deputatul bulgar, Misirkov, a declarat că, bulgarii nu

doresc să trăiască în „Republica Poporană Moldovenească”, ci în „Republica

Basarabeană”, căci „ei nu se vor face moldoveni”. Ucrainenii i-au susţinut

pe bulgari.xviii[18]
 La 8 decembrie 1917, s-a constituit Consiliul Directorilor Generali ai

Basarabiei – guvernul Republicii Democratice Moldoveneşti, condus de P.

Erhan şi apoi de D. Ciugureanu, alcătuit din 8 directorate, în care director

general de Interne a fost numit provizoriu, fostul comisar gubernial V. S.

Cristi. Director general de Război şi Marină a fost numit T. P. Cojocaru, iar

de la 15 decembrie 1917, funcţia a fost ocupată de Gh. Pântea.xix[19]

Scopul noului guvern al Basarabiei era de a readuce ordinea în toate

domeniile vieţii. În acest sens, directorul general de Război şi Marină, Gh.

Pântea, la 15 decembrie 1917, a emis primul ordin adresat armatei republicii,

numindu-l pe locotenentul Prahniţki adjunctul său pentru Marină, iar pe

Săcară şi Osoianu – adjuncţi pentru Infanterie. Şef al garnizoanei oraşului

Chişinău a fost numit Ilie Cătărău, care s-a ocupat de formarea unităţilor

militare moldoveneşti. Căpitanul Kaşkariov a avut misiunea să organizeze la

Bender divizionul moldovenesc de artilerie. Grupul de ostaşi moldoveni

veniţi din Herson, a fost reorganizat în 8 companii. Unitatea nr. 479 din Bălţi

a format alte 8 companii moldoveneşti. De aceste reorganizări se ocupa

căpitanul Popa. La Chişinău se concentrau husarii basarabeni din Bolgrad,

Novo-Gheorghievsk. Creştea numărul cohortelor subordonate Sfatului Ţării.

La 25 decembrie 1917, la Chişinău, a avut loc parada miliară a

Forţelor Armate moldoveneşti pentru „sfinţirea drapelelor”. Tot atunci au

plecat la Kiev, Vlad Cazacliu şi Vlad Bogos, pentru a urgenta trimiterea

voluntarilor ardeleni pe Frontul român.xx[20]

„Situaţia însă era foarte grea. Organizarea puterii se făcea încet, cu

dibuiri şi cu piedici de tot felul, datorită pe de o parte armatei ruseşti în

descompunere, pe de altă parte bolşevicilor, care deveneau tot mai

ameninţători în urma succeselor partidului lor în centrul Rusiei”.xxi[21]

Armata română, căreia Basarabia îi constituia spatele, avea un interes

absolut de a garanta aici o ordine stabilă, iar paza depozitelor şi a liniilor de

comunicaţii basarabene, nu puteau fi ţinute sub control de către autorităţile

locale. Tulburarea ordinii nu putea să fie tolerată de autorităţile militare

române câtuşi de puţin, căci aceasta ar fi însemnat o ameninţare a existenţei

sale proprii. Iar bolşevicii, din contra, încercau să tulbure situaţia. Sistematic

făceau tentative pentru acapararea puterii, executivul Basarabiei nereuşind să

instituie ordinea.xxii[22] Iată ce relata în această privinţă un ţăran din Criuleni,

în discuţia avută cu căpitanul Aurel I. Gheorghiu, care a călătorit prin

Basarabia imediat după Unire: „Hei, parcă «bunt» (revoltă) a fost, ia o

tulburare nebună de capete. La noi gospodarii o fost mai «tihii» (liniştiţi);

Dacă n-ar ci venit «moscalii» (soldaţii ruşi) şi «şpigonii» (spionii) ruşi ca să

ne tulbure şi să ne înteţească, nu s-ar ci fărâmat şi nu s-ar ci clintit nimic.

Dar aşa, oamenii mai «toromaci» (proşti), s-o potrigit lor, ba că «zacoanele»
(legile) nu-s drepte pentru tăţi, ba că boierii ni-o luat tăte pământurile; ba

încă unii scosăsă vorba că vin «românii» (cei veniţi de peste Prut – n.a.) ca

să ne roghiască şi atunci o pornit după «sovietul» (sfatul) lor, o pus jar la

«scladuri» (depozite), o bătut pe «pamestnici» (arendaşi, proprietari), o

«hrăbuit» (devastat) curţile, o dişărtat «saraiurile» (coşarele, magaziile) şi o

făcut tăt felul de blăstămăţii. Nu ştiţi cât îi di mare furia norodului? E hei,

când se porneşte, îneacă ca o apă tăt ce întâlneşte în cale! Ei, rău o stricat

războiul minţile! Înainte vreme, Moldovenii erau blajini şi liniştiţi, da, s-o

dus la «japanţi» (japonezi), prin «crâm» (Crimeea), prin «Sibir» (Siberia), şi

o deprins o grămăzime de răutăţi. Cât priveşte de «răzmeriţă» (revoluţie),

aceasta de pe urmă nici nu mai grăiesc, că prea de tăt le-o stricat capul!”. xxiii
[23]

Directorii generali de Externe şi Interne, I. Pelivan şi V. Cristi, au

plecat peste Prut pentru a aduce la cunoştinţa guvernului român, aflat la Iaşi,

că situaţia din Basarabia devine ameninţătoare: se distrug depozite cu

cereale, paza rusească a căilor ferate a fost ridicată, în continuă ascensiune

erau activităţile anarhiste ale bolşevicilor. În Chişinău a fost introdusă starea

de asediu. Soluţia era chemarea unităţilor Armatei române în ajutor.

Şi în cadrul Sfatului Ţării se derula o luptă acerbă între cele trei

fracţiuni (1. Blocul Moldovenesc; 2. Fracţiunea ţărănească şi socialiştii

revoluţionari moldoveni; 3. Reprezentanţii minorităţilor naţionale –

ucraineni, polonezi, bulgari, evrei, germani, ruşi, găgăuzi), pentru stabilirea

controlului asupra Basarabiei.xxiv[24] Principalul obstacol în calea realizării

dezideratelor fundamentale ale forţelor politice moldovene, a fost poziţia

duplicitară şi tactica de tergiversare şi subminare a acestor obiective, urmată

de comitetele revoluţionare ruse şi de organizaţiile reprezentante ale

grupurilor etnice minoritare din Basarabia, care riscau pierderea poziţiilor şi

avantajelor deţinute în diverse sfere ale vieţii publice.xxv[25]

În Basarabia existau şi alte forţe politice, economice şi militare, care

luptau contra Republicii Democratice Moldoveneşti, a Consiliului

Directorilor Generali, a mişcării de eliberare naţională. Baza socială a

acestor forţe o alcătuiau ruşii, ucrainenii, bulgarii, găgăuzii, polonezii şi

evreii. Din punct de vedere organizatoric, aceste forţe se concentrau în jurul

Comisariatului gubernial al Guvernului Provizoriu de la Sankt-Peterburg, a

partidelor cadeţilor, eserilor (de la abrevierea s.r. – socialiştii-revoluţionari),

bolşevicilor, menşevicilor, bundiştilor, sovietelor de deputaţi ai muncitorilor

şi soldaţilor, comitetelor militare ruseşti de pe Frontul român.xxvi[26]

La 26 decembrie 1917, sub semnătura tuturor directorilor generali, a

fost expediată o a doua telegramă pe numele generalului rus Şcerbaciov,

comandantul armatelor ruseşti de pe frontul românesc, cu solicitarea de a

trimite trupe militare care să asigure securitatea Basarabiei, fără a se preciza,

spre deosebire de prima telegramă, naţionalitatea acestora. Deja la 27-28

decembrie, Cartierul General de pe Frontul Român „şi-a luat sarcina apărării

ţinutului” basarabean. În urma demersului Consiliului Directorilor de la

Chişinău, Şcerbaciov a cerut Guvernului român să asigure ordinea în

Basarabia, dispunând trimiterea unor trupe în spaţiul dintre Prut şi Nistru.

Consiliul de Miniştri al României, având acordul Aliaţilor, după îndelungate

consultări, a decis la 30 decembrie 1917/12 ianuarie 1918, trimiterea armatei

în Basarabia.xxvii[27]

La 13 ianuarie 1918, armatele române de sub conducerea generalului

Broşteanu, au intrat în Basarabia. Generalul atunci declara: „Nici un guvern

fără forţa organizată nu poate realiza problemele ce cad asupra lui. Numai

forţa poate crea viaţă liniştită de stat. Creaţi-vă viaţa dvs. cum credeţi, şi

nimeni nu se va amesteca în ea. În organizarea ei, noi nu vă vom

împiedica”.xxviii[28]

Campania trupelor române de la est de Prut a durat circa 1,5 luni de

zile, desfăşurându-se între 10/23 ianuarie şi 27 februarie/12 martie 1918. În

confruntările armate cu forţele ruse bolşevizate, Armata română a pierdut 3

ofiţeri şi 122 de soldaţi, iar 12 ofiţeri şi 309 ostaşi au fost răniţi. Ostaşul

român a îndeplinit cu cinste misiunea de instaurare a ordinii în teritoriul

dintre Prut şi Nistru, infirmând prin atitudinea sa temerile şi neîncrederea

unei părţi a populaţiei amplificată de propaganda antiromânească.xxix[29]

Aşadar, „armata şi-a îndeplinit îndatorirea de întronarea ordinii”,

creând condiţiile organizării liniştite a Basarabiei. Organele de stat, având în

spate Armata română, au obţinute ceea ce era necesar reanimării vieţii

politice şi social-economice.

Bolşevicii erau înfrânţi. Dar a apărut, pe deoparte, frica că, Armata

română „va aduce un spirit antirevoluţionar, adică o împotrivire speranţelor

ţărănimii de a căpăta pământ şi libertate”, iar pe de altă parte, frica că,

Armata română ar putea pleca cândva înapoi peste Prut şi iarăşi se va

dezlănţui anarhia. În aceste condiţii trebuia creată armata naţională, măsură

care totuşi nu era imperioasă, căci în Basarabia erau deja forţe armate –

Armata română – care au început a fi treptat identificate de către basarabeni

ca naţionale. Acesta era primul pas şi cel mai important spre realizarea

Unirii.xxx[30]

După proclamarea independenţei de stat a Ucrainei (13/26 ianuarie

1918), autorităţile de la Chişinău au examinat situaţia creată, ajungând la

concluzia că, decretarea independenţei Republicii Moldoveneşti a devenit o

necesitate vitală, „pentru a nu deveni obiectul unor pretenţii anexioniste”. În

consecinţă, la 24 ianuarie 1918, „în virtutea situaţiei care s-a creat şi în

corespundere cu voinţa poporului”, Sfatul Ţării a adoptat cu unanimitate de

voturi Declaraţia care proclama Republica Democratică Moldovenească

independentă.xxxi[31]

Însă, această independenţă nu a adus acea siguranţă necesară

basarabenilor. Astfel, la 26 februarie, deputatul Cijevschi, liderul Blocului

Moldovenesc, declara în plenul Sfatului Ţării că, „Basarabia nu poate exista

de sine stătător şi ea trebuie să formeze o confederaţie cu vreun stat şi dacă

este aşa, atunci armata noastră trebuie să se includă în una din cele mai

puternice armate”. Mulţi erau conştienţi de incapacitatea Republicii

Moldoveneşti de a se afirma ca ţară independentă.xxxii[32] Începea să fie

vehiculată ideea unirii cu România, care, după cum scria istoricul Al.

Boldur, „s-a săvârşit în împrejurări de fapt şi psihologice foarte

complicate”.xxxiii[33]

Deoarece hotarul pus în 1812, pe linia Prutului, a reuşit să înstrăineze

populaţia românească de pe cele două maluri ale râului (sovieticii au reuşit

să repete aceiaşi performanţă după reinstalarea hotarului pe Prut în 1944),

după proclamarea independenţei Basarabiei încă o bună parte a

basarabenilor rămânea rusofilă. Dar, graţie unui grup de intelectuali,

basarabenii au fost readuşi în albia românească. Rolul conducătorilor, unui

popor deznaţionalizat şi dezorientat, în decizia politică de unire a Basarabiei

cu România, a fost enorm.

Primii au fost reprezentanţii zemstvelor judeţelor Bălţi, Orhei, Soroca,

care s-au adresat regelui Ferdinand, refugiat cu toate autorităţile centrale la

Iaşi, exprimându-şi dorinţa pentru „sfânta, mântuitoarea, mult dorita şi

veşnica unire cu ţara-mamă România”.xxxiv[34] Concomitent autorităţile de la

Chişinău făceau tentative de recunoaştere internaţională a independenţei

tinerei republici, dar fără succes. Iar pretenţiile anexioniste ucrainene nu

încetau.xxxv[35]

La 20 martie/2 aprilie 1918, Ion Inculeţ, Daniel Ciugureanu şi Pan

Halippa, au sosit la Iaşi cu intenţia de a se deplasa la Bucureşti „pentru a

trata pacea în numele republicii independente cu puterile centrale”. La Iaşi,

liderilor basarabeni li s-a spus că, la Bucureşti nu vor avea acces la

negocieri, că România are de gând să semneze pacea cu Puterile Centrale şi

că, în aceste condiţii „anexarea la România era singura cale de a salva

Basarabia de la dezmembrare” (erau evidente „intenţiile Puterilor centrale

de-a fărâmiţa Basarabia, împărţind-o Austriei, Ucrainei şi Bulgariei”xxxvi[36])

sau ocupare. Guvernul român le-a sugerat liderilor basarabeni să plece la

Chişinău şi să pregătească actul unirii.

 La 24 martie, I. Inculeţ, D. Ciugureanu şi P. Halippa au adus la

cunoştinţa deputaţilor Sfatului Ţării poziţia Guvernului român în privinţa

unirii, care s-a bucurat de susţinere.xxxvii[37] După dezbaterea chestiunii unirii,

la 27 martie/9 aprilie 1918, în şedinţa Sfatului Ţării s-a votat unirea

Basarabiei cu România.xxxviii[38]

Voturile „contra” sau „abţinerile” faţă de actul unirii au venit, în

special, din partea reprezentanţilor grupurilor etnice minoritare. Liderul

Fracţiunii Ţărăneşti, V. Ţîganko, susţinea că chestiunea unirii trebuie supusă

aprobării unui referendum sau înaintată pentru soluţionare Adunării

Constituante basarabene. Fiind favorabil menţinerii independenţei

Republicii Moldoveneşti, Ţîganko sublinia lipsa prerogativelor necesare

pronunţării în chestiunea unirii, considerând ca „unică formă posibilă de

unire între popoarele frăţeşti moldovenesc şi român, o strânsă uniune

federativă”. Deputatul von Lesch, a declara că, deoarece nu avea

împuternicirile de rigoare ale tuturor etnicilor germani din Basarabia, se va

abţine de la vot. Acelaşi lucru l-au susţinut şi reprezentanţii populaţiei

bulgare şi găgăuze, care au specificat că, doar Constituanta era în drept să

soluţioneze chestiunea unirii. Asupra necesităţii convocării Adunării

Constituante basarabene au insistat A. Osmolovski, ucrainean, şi A. F.

Grekulov, rus. Reprezentantul muncitorilor, Krivorukov, a refuzat, în semn

de protest, să participe la procedura votării. Deputatul polonez Dudkevici, a

salutat decizi populaţiei basarabene de a se uni cu fraţii lor de peste Prut. Nu

şi-au făcut public punctul de vedere asupra chestiunii unirii, reprezentanţii

comunităţii evreieşti.xxxix[39]

Aşadar, în favoarea Unirii au votat 83 de deputaţi moldoveni şi 3

reprezentanţi ai grupurilor etnice conlocuitoare: un ucrainean, un rus şi un

polonez. Împotrivă au votat – 2 deputaţi ucraineni şi un deputat bulgar. S-au

abţinut – 11 deputaţi moldoveni, 8 ucraineni, 6 ruşi, 5 bulgari, 4 evrei şi 2

germani.xl[40]

În condiţiile în care Unirea Basarabiei cu România a fost decisă, unii

minoritari au încercat să evite, pe cât posibil, integrarea Basarabiei în cadrul

Statului român, prin promovarea ideei autonomiei politice a teritoriului

dintre Prut şi Nistru: „Mirajul autonomiei a contribuit în mare măsură la

întreţinerea agitaţiei în spirite. Elementele străine pentru a reveni la

conducerea provinciei şi a dobândi, cel puţin în parte, situaţiile ce le

avuseseră dinainte de unire, făceau propagandă intensă pe tema autonomiei

politice a Basarabiei. Pentru dânşii, autonomia însemna înlăturarea

controlului Statului asupra instituţiilor locale, îndepărtarea elementului din

Vechiul Regat din funcţiile publice, menţinerea vechilor instituţii, cu un

cuvânt revenirea la ceea ce fusese înainte de unire.

 Propaganda pentru autonomie a prins la început, pe alocuri şi în pătura

rurală. Ţăranii înţelegeau prin aceasta o stare binefăcătoare pentru ei şi, în

necunoştinţă de cauză, doreau autonomia, fiindcă li se spunea de cei

interesaţi, că vor fi scutiţi de orice obligaţii cetăţeneşti. În revoluţia de la

1917, fruntaşii naţionalişti moldoveni, dorind să rupă legătura cu Rusia şi să

facă unirea cu România, începură o vie propagandă pentru autonomie, care,

pe atunci era forma necesară de tranziţie şi însemna primul pas spre unire. Ei

căutau să determine şi masele ţărăneşti în această direcţie.

După actul uniri din 27 martie 1918, ţărănimea nefiind suficient

lămurită că autonomia, oportună în timpul revoluţiei, ar fi constituit după

unire o stare primejdioasă şi în contradicţie cu interesele superioare ale ţării,

îndeosebi cu ale populaţiei moldoveneşti din Basarabia, elementele negative

s-au folosit de aceasta, agitând încă mirajul autonomiei”.xli[41]

Desigur că, unii minoritari au luptat din răsputeri, prin propagandă şi

subversiune ca „să zădărnicească actul unirii, prin sabotarea instituţiilor

publice, părăsind funcţiile şi refuzând să depună jurământ de credinţă

Statului român”, pentru a readuce timpulrile dominaţiei ruseşti, căci au avut

ce pierde: „Aceste elemente având o stare economică înfloritoare şi fiindu-le

deschise toate instituţiile de cultură, cum şi cele care duceau la administrarea

provinciei, s-au bucurat de mari privilegii sub vechiul regim ţarist. Ele
formau pătura conducătoare, deţineau toate funcţiunile de încredere în Stat şi

erau cele mai docile unelte de deznaţionalizare a populaţiei româneşti pe

care ruşii aveau tot interesul s-o îndepărteze de la viaţa publică. Funcţiile

administrative, învăţământul, presa, cu un cuvânt toate instituţiile, erau în

mâna minoritarilor, când ruşilor (autorităţilor ruse – n.a.) le lipsea

posibilitatea să plaseze propriile lor elemente”.xlii[42]

După Marea Unire din 1918, teritoriul Basarabiei avea o suprafaţă de

44.442 km2, care a constituit 15,1% din totalul teritoriului ţării. Populaţia era

de peste 2.725.000 de locuitori, dintre care 75% erau români-moldoveni. Din

o mie de oameni, 721 erau ţărani şi 279 orăşeni.

Împărţirea teritorial-administrativă a teritoriului dintre Prut şi Nistru

includea: 9 judeţe (Hotin, Bălţi, Soroca, Orhei, Tighina, Lăpuşna (Chişinău),

Cetatea Albă, Ismail, Cahul), 37 de plăşi, 17 oraşe şi 1.847 de sate. În medie,

fiecare judeţ avea 318.157 de locuitori, plasa – 67.386, oraşul – 21.771 şi

satul 1.382 de locuitori.xliii[43]

După dizolvarea, la 27 noiembrie 1918, a Sfatului Ţării, Basarabia ca

parte componentă a României, este administrată de organele centrale de la

Bucureşti. Legislaţia românească este extinsă asupra teritoriului Basarabiei.

Fiecare judeţ era condus de un consiliu judeţean, alcătuit din 30 de membri –

aleşi şi de drept. În fruntea judeţului se afla prefectul – reprezentantul

guvernului şi şef al administraţiei judeţene.xliv[44]

Urma o perioadă dificilă, însoţită de multe reforme, de integrare în

structurile româneşti.

Economia şi situaţia socială de după război, treceau prin criză. Unirea

Basarabiei cu România a avut loc anume în acele condiţii dificile, ţăranul

basarabean considerând că viaţa grea era cauzată de Unirea cu România

(„relele inerente războiului coincizând cu venirea românilor în Basarabia şi

cu actul unirii, au fost puse pe seama noului regim”xlv[45]). În unele localităţi

basarabenii şi-au manifestat nemulţumirea, opunând chiar rezistenţă, în

special atunci când era vorba de rechiziţiile la pâine. „Această realitate –

consideră istoricul Anton Moraru – nu însemna, însă, că ţăranii basarabeni

doreau să revină în componenţa Imperiului Rus. Era un greu moment social-

economic, cu manifestări de opoziţie contra unor jandarmi hrăpăreţi,

funcţionari nepricepuţi. Ba mai mult, aceste tulburări, greve, conflicte

erupeau şi pe motiv de mentalitate, explicată prin faptul că Basarabia a fost

rusificată intens pe parcursul a mai bine de un secol”.xlvi[46]

Basarabia a fost prima (după care a urmat Bucovina şi Transilvania),

care în acele condiţii dificile, s-a unit cu România. Au urmat apoi câţiva ani,

tot atât de dificili, încât, pe bună dreptate, Zinovie Husărescu afirma la

începutul anilor `20 că, „se poate spune că întreaga generaţie de astăzi este o

generaţie de sacrificiu”.xlvii[47]

Însă, nu situaţia social-economică a Basarabiei de după Unire, ci

politica expansionistă a bolşevismului rus, a fost cauza principală a

suferinţelor Basarabiei pe parcursul anilor 1918-1940. „Întreaga istorie a

Basarabiei între anii 1918-1940 – scria istoricul M. Bruhis – este plină de

fapte care confirmă că iniţiatorii şi inspiratorii luptei împotriva autorităţilor

române, pentru ieşirea Basarabiei din componenţa României, erau, în

principal, fie cei originari din mediul jumătăţii nemoldoveneşti a populaţiei,

fie oameni pregătiţi special şi strecuraţi din Rusia în Basarabia”.xlviii[48]

După venirea la putere în Rusia a bolşevicilor în frunte cu Vladimir I.

Lenin, s-a declanşat anarhia comunistă, însoţită de un război civil între

bolşevici şi forţele ţariste. În Ucraina, în afara acestor două forţe care se

confruntau, mai acţionau şi naţionaliştii ucraineni, care urmăreau crearea

unei Ucraine necomuniste şi independente.xlix[49] Toate aceste forţe au luat o

poziţie ostilă faţă de Statul român, fiind nemulţumite de unirea Basarabiei cu

România şi au depus eforturi pentru a o recupera.

Dintre bolşevici, ţarişti şi ucrainenii naţionalişti, primii s-au dovedit a

fi cei mai periculoşi şi mai puternici, obţinând victoria în Războiul Civil din

Rusia şi ameninţând serios integritatea teritorială a României. Astfel, pe

parcursul perioadei interbelice (1917-1940) aceştia au desfăşurat activităţi

subversive antiromâneşti pe o scară largă, prin propagandă, spionaj,

terorism, etc. Pe linia Nistrului (hotarul româno-sovietic) se afla frontul

invizibil al confruntării serviciilor secrete române şi sovietice. Scopul

urmărit de Rusia Sovietică (apoi de Uniunea Sovietică), era de a destabiliza

situaţia din Basarabia, a produce o revoluţie, în vederea ocupării şi

bolşevizării acestui teritoriu, care ar putea duce mai apoi, la comunizarea

României şi a întregii Europe. Deci, Basarabia era unul din primele teritorii

vizate de grandiosul plan comunist de cucerire a lumii, subjugarea ei prin

comunizare şi formarea Republicii Universale Sovietice.

3. Activitatea Siguranţei din Basarabia în primii ani de după

Marea Unire.

În urma unirii Basarabiei cu România de la 27 martie 1918, organele

Ministrului de Interne de la Bucureşti şi-au extins activitatea în teritoriul

dintre Prut şi Nistru, constituindu-se pentru Basarabia două regimente de

jandarmi, chesturi de poliţie şi un Subinspectorat General al Siguranţei

Statului cu sediul la Chişinău (transformat la ulterioara reorganizare a

Ministerului de Interne în Inspectorat),l[50] cu misiunea de a asigura ordinea

internă, a preveni şi descoperi actele teroriste împotriva militarilor români,

fruntaşilor mişcării naţionale şi a reprezentanţilor administraţiei româneşti;

de a contracara acţiunile spionajului inamic şi mai ales, a anihila propaganda

iredentistă şi de subminare a siguranţei Statului român.li[51] Subinspectoratul

General al Siguranţei Statului din Basarabia se subordona Direcţiunii Poliţiei

şi Siguranţei Generale de la Bucureşti (din punct de vedere al sarcinilor şi

îndeplinirii atribuţiilor), precum şi Directoratului de Interne al Basarabiei

(din punct de vedere administrativ), care în scurt timp a fost desfiinţat.lii[52]

Prima reorganizare a Ministerului de Interne de după Marea Unire, a

avut loc la 22 iunie 1919, prin ajustarea la noile condiţii de după Unire

(structura ministerului s-a extins la nivelul României Mari).liii[53] Atunci,

printr-un decret-lege, a fost constituită Direcţia Poliţiei şi Siguranţei

Generale, având în componenţă Serviciul Siguranţei şi Controlul

Străinilor.liv[54] Prin alt decret-lege din 18 septembrie 1919, inspectorii,

subinspectorii, şefii şi subşefii serviciilor de siguranţă şi poliţie, erau

investiţi cu calitatea de ofiţeri ai poliţiei judiciare în toată ţara.lv[55]

Ministerul de Interne din acea perioadă era împărţit în organe centrale

(Serviciul Poliţiei Tehnice, Serviciul Control şi Inspecţii, Direcţiunea

Administraţiei şi Personalului, Direcţiunea Poliţiei de Siguranţă) şi organe

exterioare (teritoriale) (Prefectura Poliţiei Capitalei, Inspectoratele regionale

de poliţie şi siguranţă, Chesturile de poliţie din oraşele reşedinţă de judeţ,

Brigăzile sau Serviciile de siguranţă şi Poliţiile din oraşele nereşedinţă de

judeţ, din porturi, gări şi puncte de frontieră).lvi[56]

Siguranţă a fost una din cele trei ramuri ale Poliţiei Române, care şi-a

adus o semnificativă contribuţie la făurirea şi consolidarea României Mari.

Cel ce a organizat şi condus Siguranţa din Basarabia în primii ani de după

Unire, a fost Romulus P. Voinescu – om de o înaltă cultură, cu doctoratul în

drept susţinut la Paris, fiind până în 1908 şef al Siguranţei din Bucureşti.lvii[57]

El a fost cel care s-a ocupat de studierea organizării şi modului de

funcţionare a serviciilor de poliţie din Franţa, Germania şi Belgia, în vederea

reorganizării poliţiei române pe principiile moderne.lviii[58] Din 1919, şef al

Siguranţei basarabene a devenit Dumitru Zahiu, care prin acţiunile sale a

consolidat instituţia Siguranţei basarabene. Apoi, din 1920 postul a fost

ocupat de Zaharia (Zinovie) Husărescu şi din 1930, până la cedarea

Basarabiei din iunie 1940, de Constantin Maimuca.

Sediul Siguranţei de la Chişinău era amplasat într-un edificiu din

imediata apropiere a intersecţiei străzilor actuale Şciusev şi Tighina, imobil,

care printr-o decizie a Primăriei municipiului Chişinău din 2003, urma să fie
demolat „în legătură cu planurile de reconstrucţie a acestui raion a

oraşului”.lix[59]

Subdiviziuni ale Siguranţei (brigăzi şi servicii) au fost instalate în

toate cele nouă judeţe ale Basarabiei. De rând cu acestea, securitatea

teritoriului era asigurată de unităţile militare ale Grupului de Divizii General

Popovici, de Jandarmerie şi trupele de grăniceri.

Sarcina informativă a Grupului de Divizii General Popovici cădea pe

umerii şefului Biroului de Informaţii, maior Tăranu,lx[60] iar activitatea

contrainformativă era coordonată de şeful Biroului Contrainformaţii,

locotenent Dumitrescu.lxi[61]

Printre agenţii-informatori ai Grupului de Divizii, era şi Ion Calestru

din Chişinău (str. Petropavlovskaia nr. 81), aflat în subordinele Biroului de

Informaţii al Corpului 6 Armată. El a activat între 1 aprilie şi 15 august

1918, şi dovedindu-se un agent bun, a fost încadrat în Poliţia de Siguranţă a

Basarabiei.lxii[62] De asemenea, Grupul de Divizii dispunea de agenţii-

informatori Rudovici, Karagancev, Vasiliev, Varaganciev, Trandaf, Pavel

Madj, Grigore Râuleţ, care, de rând cu alţii, erau retribuiţi cu leafă lunară.lxiii
[63]
Erau şi multe agente, printre care Elena Jurieri, care a activat în perioada

19 ianuarie 1919-29 februarie 1920.lxiv[64]

 La retragerea unor unităţi ale Grupului de Divizii General Popovici de

pe teritoriul Basarabiei, agenţii-informatori erau trecuţi în serviciul unităţilor

care continuau să staţioneze în spaţiul dintre Prut şi Nistru. Spre exemplu, la

retragerea Diviziei a IX-a, agenţii ei informatori Alecu Tudose şi Gheorghe

Comşa, au fost trecuţi la dispoziţia Diviziei a II-a.lxv[65]

Mulţi basarabeni au intervenit la autorităţile militare cu solicitarea de

a fi încadraţi în serviciul informativ al unităţilor Armatei române din

Basarabia, pentru a servi intereselor ţării din înaltele sentimente patriotice pe

care le nutreau. Unul dintre aceştia era Dumitru Ciocan, român basarabean,

născut în anul 1891 şi domiciliat în Chişinău (str. Alexandru cel Bun nr. 71).

A făcut armata în Regimentul 11 Roşiori, fiind curier. Cunoştea „bine şi

limba Română”. În toamna anului 1919, s-a adresat generalului Popovici cu

rugămintea de a fi angajat ca agent-informator în Armata română. Vorbind

despre motivele care l-au făcut să înainteze această cerere, Dumitru Ciocan

menţiona: „Trăind sub regimul Rusesc, mi-am dat complect seama cât eram

de dispreţuiţi noi Românii Basarabeni şi cât erau de profanate datinile

noastre strămoşeşti. A venit timpul fericit ca să ne reunim cu patria mamă.

Caut prin toate mijloacele de a aduce servicii patriei mele şi având şi

aptitudinile necesare pentru a fi un destoinic Agent”. Solicita un post de

agent şi promitea că îşi va îndeplini misiunea „cu cel mai desăvârşit

devotament”.lxvi[66] Fiind examinată cererea, precum şi personalitatea lui

Dumitru Ciocan în vederea angajării lui „ca agent interior sau exterior”,

şeful Biroului Contrainformaţii al Grupului de Divizii General Popovici,

locotenent Dumitrescu, a constatat că, „Face impresie bună, pare a fi

inteligent şi cunoaşte bine limba română, ştiind să şi scrie”. Lui Ciocan i s-a

propus să fie angajat ca agent extern pentru Ucraina, deoarece toate locurile

din reţeaua informativă interioară erau deja completate. A acceptat

propunerea, urmând ca o perioadă „să se prezinte regulat la şcoala de

spionaj”, iar după finalizarea cursului de instruire, să fie trimis în misiune

dincolo de Nistru.lxvii[67]

Un alt agent-informator, care de asemenea, din considerente patriotice

s-a implicat în activităţile informative şi de propagandă româneşti la est de

Nistru, irosindu-şi banii proprii şi rămânând muritor de foame, a fost N.

Neamţu. Acesta, la 19 martie 1920, revenit din misiune, s-a adresat

generalului Popovici pentru ajutor. În cerere sublinia că, şi-a luat „concediu

din Zemstva judeţului Tighina” şi a plecat în Ucraina, ca agent secret al

Corpului 5 Armată român. A mers la est de Nistru (ca agent-informator şi

propagandist), deoarece „atunci în Ucraina înfloriseră tare bolşevismul şi se

organiza în contra României”. S-a aflat în misiune trei luni de zile şi, ca un

adevărat patriot, s-a ocupat acolo „cu organizarea populaţiei Ucrainene în

contra bolşevicilor”. A avut „atât spor la lucru”, încât „populaţia s-a ridicat

contra bolşevicilor şi chiar i-a şi alungat, dându-i totodată ajutor armatei lui

Petliura (conducătorul ucrainenilor naţionalişti – P.M.), care după aceia şi-a

luat ofensiva în Ucraina, în mâinile sale”. Pentru aceste merite,

comandamentul Corpului 5 Armată l-a propus pentru decorare cu distincţia

Bărbăţie şi Credinţă, clasa I-a. Activând în Ucraina împreună cu

naţionaliştii ucraineni, a cheltuit din fondurile proprii circa 15.000 de ruble,

iar la reîntoarcere, Zemstva judeţului Tighina i-a oprit salariul pentru două

luni, timp în care nu a fost la serviciu. Ajungând astfel „la o stare foarte grea

cu familia”, N. Neamţu ruga pe generalul Popovici, doar de „a mă sprijini

contra Zemstvei Tighina ca să-mi elibereze salariul pe acele două luni”.lxviii

[68]

Activitatea agenţilor externi viza spaţiul de la est de Nistru, în special

interesa situaţia din Odessa – un mare centru politic şi economic. De acolo

se coordonau toate activităţile subversive sovietice, ţariste şi ucrainene, de

propagandă şi spionaj în Basarabia, care subminau integritatea teritorială a

Statului român. Atunci când Odessa era ocupată de forţele ţariste (în frunte

cu Denikin), aceste activităţi erau desfăşurate de către denikişti, când Odessa

era preluată de forţele sovietice, activităţile antiromâneşti erau duse de către

bolşevici. Acelaşi lucru este valabil şi pentru ucrainenii naţionalişti. Şi unii

şi alţii urmăreau acelaşi scop – reanexarea Basarabiei. Istoricul Ion Oprea

nota că, deşi „bolşevicii de la Petrograd se aflau într-o luptă pe viaţă şi pe

moarte cu Republica Ucraineană Naţionalistă, ruşii întindeau mâna

prieteneşte când era vorba să asigure menţinerea unor teritorii cât mai întinse

şi a unei populaţii cât mai numeroase în spaţiul panslavismului

tradiţional”.lxix[69]

În aceste condiţii, misiunile externe ale agenţilor români la est de

Nistru, erau extrem de periculoase şi complexe. Unii nu mai reveneau din

misiune, iar alţii se reîntorceau după un timp îndelungat.

La 19 iunie 1919, agentul Grupului de Divizii General Popovici,

Pavel Buţ, a primit la Cetatea Albă misiunea să se deplaseze la Odessa, unde

să desfăşoare o scurtă activitate de informare asupra situaţiei din acest oraş.

Pentru a ajunge acolo fără mari dificultăţi, a fost aleasă calea maritimă.lxx[70]

În calitate de barcagiu a mers Maxim Kracicovski.lxxi[71] Au ajuns la

destinaţie la 20 iunie, unde au stat două zile, iar la 22 iunie au luat cale

întoarsă spre Cetatea Albă. Însă, pe mare fiind luaţi de valuri, au fost duşi în

larg. Acolo au fost salvaţi de echipajul vaporului Austria, cu pavilion

francez, care ieşise din portul Odessa cu destinaţia Constantinopol. Deoarece

vaporul nu se mai putea reîntoarce la mal pentru a-i debarca pe cei salvaţi, li

s-a propus să meargă în Turcia. Fără a avea o altă soluţie, cei doi agenţi au
acceptat, ajungând la Constantinopol la 24 iunie 1919. Acolo au stat 6 zile,

de unde, cu ajutorul Consulatului Român din Turcia, la 30 iunie au fost

transportaţi la Constanţa. La 2 iulie au fost duşi la Bucureşti, la 8 iulie au

ajuns la Chişinău, iar la 12 iulie – la Cetatea Albă. Aşadar, o misiune de 3-4

zile, din motive imprevizibile, a durat 23 de zile.

La 7 septembrie 1919, barcagiul Maxim Kracicovski, s-a adresat

comandantului garnizoanei Cetatea Albă, care l-a trimis în misiune, cu

rugămintea de a i se plăti zilele ce au ieşit din limitele misiunii şi pe care le-a

irosit fără rost.lxxii[72] Faţă de această solicitare, şeful Biroului Informaţii al

Grupului de Divizii General Popovici, a propus prin rezoluţie şefilor săi:

„13.IX.1919. Biroul de Informaţii este de părere a se plăti barcagiului

despăgubirea solicitată, socotindu-i-se 10 lei pe zi şi aceasta pentru a se arăta

acelora ce aduc servicii riscante statului şi ţării că statul are grijă de soarta

lor”.lxxiii[73]

În luna septembrie 1919, Regimentul Râmnicu Sărat Nr. 9 de pe

Nistru, l-a reţinut pe Leonid Lucaşevski, care încerca să treacă fraudulos

frontiera în România. Din interogarea acestuia a reieşit că, încă din luna iulie

1919, a fost trimis de serviciile secrete româneşti dincolo de Nistru, într-o

misiune informativă. Acolo, a fost deconspirat şi prins de bolşevici la trei

zile de la trecerea Nistrului, în timp ce încerca să se reîntoarcă în Basarabia.

A fost întemniţat la Tiraspol şi ţinut până la plecarea forţată a bolşevicilor

din această localitate. Lăsat apoi în voia sorţii, a reuşit să treacă Nistrul.

La 11 septembrie 1919, batalionul III al Regimentului Râmnicu Sărat

Nr. 9 s-a adresat Brigăzii de Siguranţă Tighina cu rugămintea, de a-i

comunica dacă Leonid Lucaşevski într-adevăr este agent-informator,

deoarece asupra sa nu avea nici un act care ar fi dovedit acest lucru. În ziua

următoare, Brigada de Siguranţă Tighina a confirmat că Leonid Lucaşevski

este agent al Grupului de Divizii General Popovici şi „când a fost trimis

peste Nistru, a fost vizitat de un agent [de-]al nostru”. În continuare,

Siguranţa de la Tighina aducea la cunoştinţă că, Lucaşevski „Este recunoscut

de noi şi din informaţiunile ce le avem de la informatorul nostru, sus numitul

a fost arestat şi Judecat de Trib.[unalul] Militar revoluţionar (bolşevic –

P.M.), astfel că nu poate fi bănuit”.lxxiv[74]

Asupra lui Lucaşevski nu s-a găsit nici un act care ar fi dovedit că este

agent-informator, deoarece a fost trimis în misiune de agentul V. Truşevschi,

care a fost împuternicit de Biroul 2 Informaţii al Grupului de Divizii

General Popovici să execute această misiune, dar nereuşind să treacă

Nistrul, i-a predat expres executarea misiunii lui Lucaşevski.lxxv[75] Ordinul

de serviciu nr. 58, emis la 1 iulie 1919 de Grupul de Divizii General

Popovici, pentru executarea acestei misiuni, era doar pe numele agentului

Truşevschi, în care se spunea: „D-l Victor Truşevschi (Trujinski) este în

serviciul acestui Comandament şi are voie a circula în întreaga Basarabie

numai în baza prezentului ordin. Autorităţile militare şi civile sunt rugate a-i

da tot concursul ce va cere ca, transport, hrană, locuinţă, etc. D-sa are voie a

trece Nistrul prin orice punct, numai în urma arătării prezentului ordin de

serviciu. Nu va fi împiedicat sub nici un motiv de la îndeplinirea însărcinării

speciale ce are. Cei ce-l vor împiedica, rămân răspunzători. Prezentul ordin

de serviciu este valabil pentru una lună”.lxxvi[76] Un astfel de ordin agentul

Lucaşevski nu avea, dar până la urmă situaţia s-a clarificat.

Alteori, misiunile agenţilor români de peste Nistru au avut un sfârşit

tragic. La 12 septembrie 1919, Divizia a IX-a a Corpului 5 Armată, i-a

raportat Biroului 2 Informaţii al Grupului de Divizii General Popovici

informaţiile primite de la subsectorul Brigăzii 18 Infanterie. Potrivit

raportului, în luna aprilie 1919, agentul special de siguranţă Ştefan Popescu

din Serviciul de Siguranţă Soroca, a fost trimis în Ucraina pentru a culege

informaţii despre situaţia bolşevicilor. Anterior, el a mai fost de câteva ori

peste Nistrul pentru a executa astfel de misiuni, însă de această dată a fost

prins de bolşevici şi „supus la îngrozitoare torturi, de pe urma cărora s-a ales

cu ambele picioare tăiate mai jos de genunchi”. Deoarece „acest agent a adus

servicii reale (Statului român – P.M.), precum şi pentru spiritul de abnegaţie

şi sacrificiu ce a făcut dovadă”, comandantul Diviziei a IX-a, generalul

Mironescu, s-a adresat comandamentului Grupului de Divizii General

Popovici pentru a interveni „în mod stăruitor” la Societatea Invalizilor de

Război, în vederea procurării „unei perechi de picioare artificiale spre a se

putea servi în viaţă”, precum şi a interveni la Ministerul de Război pentru ca

Ştefan Popescu să fie considerat invalid de război, „având drept la pensiune

de grade inferioare, deoarece serviciul l-a făcut în timpul operaţiunilor

Armatei şi pentru serviciul Armatei Române”.lxxvii[77]

Din serviciile de informaţii era eliminat orice colaborator, indiferent

de postul ocupat, dacă comitea acte de abuz în serviciu şi prin

comportamentul său compromitea imaginea instituţiei pe care o reprezenta.

Ca dovadă în acest sens, este raportul Nr. 2.301 din 6 septembrie 1919, al

Subinspectoratului General de Siguranţă din Cernăuţi, adresat Ministerului

de Interne şi ajuns în copie la generalul Popovici. În raport se spunea că, în

seara zilei de 30 iulie 1919, în unul din hotelurile de consumaţie din

Cernăuţi, un oarecare „şef de Siguranţă” în stare completă de ebrietate a

provocat scandaluri, care au atras atenţia publicului, în care blama Siguranţa

Statului. Apoi, după toate cele petrecute, „arătând carnetul (legitimaţia de

serviciu – P.M.) celor prezenţi i-a ameninţat că-i va aresta”. Luând măsurile

necesare, Siguranţa din Cernăuţi a stabilit că, acest „şef de Siguranţă” locuia
la hotelul Bristol şi a doua zi, invitat la sediul Subinspectoratului pentru

cercetări, s-a prezentat, iar la întrebările puse, a arătat „un carnet de

recunoaştere”, eliberat pe numele lui Simion Iagăr (după cum susţinea că se

numeşte interogatul) de Divizia a IX-a şi semnat de generalul Atanasiu. A

declarat că, este şeful Serviciului de Siguranţă al Diviziei a IX-a din

Chişinău. De cele petrecute la Cernăuţi a luat cunoştinţă şi colonelul

Castano, comisarul regal al Diviziei a VIII-a din Cernăuţi.

Siguranţa de la Cernăuţi, după prezentarea acestui caz Ministerului de

Interne, încheia prin a spune: „Cum acest fel de funcţionari dezonorează

Serviciul Siguranţei Statului, mai ales în noile teritorii, rugăm cu insistenţă

să binevoiţi a lua măsurile ce veţi binevoi a găsi de cuviinţă”. După

înaintarea materialelor la Chişinău, pentru a se decide în cazul lui Simion

Iagăr, generalul Popovici a dispus următoarele: „9.IX.1919. Divizia 9 rugaţi

a licenţia pe acel agent că a făcut de ruşine Comandamentul”.lxxviii[78]

De asemenea, cu concursul Subinspectoratului General al Siguranţei

din Cernăuţi, la începutul anului 1920, a fost concediat un alt colaborator al

Siguranţei, care desfăşura diverse activităţi antiromâneşti. Încă de la mijlocul

anului 1919, Serviciul Special de Siguranţă Cernăuţi a cules informaţii

despre Ivan Mihailovici Hitrof din comuna Larga Veche, judeţul Hotin

(Basarabia), care activa în calitate de agent-informator al Diviziei a VIII-a.

Din investigaţiile întreprinse a rezultat că, acest individ, sub tutela de agent,

„ar fi omul de încredere al fraţilor Krupenski din Basarabia, în care calitate

ducea şi diferite corespondenţe particulare de la evreii din Bucovina şi

Basarabia la Odessa”.lxxix[79] S-a mai putut constata că, Hitrof ar fi fost şi

agent-informator al „biroului de informaţii din Chişinău”. Divizia a VIII-a,

fiind informată despre cele constatate de Serviciul Special de Siguranţă de la

Cernăuţi, i-a retras lui Hitrof legitimaţia de agent şi l-a licenţiat din serviciul

Biroului 2 Informaţii al diviziei.

În privinţa „cazului Hitrof” comandamentul Grupului de Divizii

General Popovici, relata: „20.III.1920. Agentul Hitrof a fost la acest

Comandament în 1918. Biroul îl întrebuinţa pentru a stabili legătura ce o are

Comitetul pentru eliberarea Basarabiei din Odessa cu Basarabia. Se ştia de

noi că face legătura între Crupenschi de la Odessa şi cei din Basarabia. A

fost o singură dată trimis în misiune şi întrucât rezultatele date nu au fost

bune, a fost concediat. Divizia a 8 să îl urmărească şi să[-l] aresteze”.lxxx[80]

În februarie 1920, s-a adresat Comandamentului Grupului de Divizii

General Popovici Afanasie Ciobotaru, concediat din Siguranţa oraşului

Chişinău, cu solicitarea de a fi angajat ca agent-informator la Grupul de

Divizii General Popovici. Însă, solicitantul în cerere nu a menţionat cauza

concedierii din structurile Siguranţei. În urma scurtelor investigaţii

întreprinse, s-a stabilit că, „a fost dat afară pentru abuz de putere şi luare de

mită”, fiind şi cu actele dresate pentru judecă. În urma examinării cererii lui

Ciobotaru, s-a decis: „Faţă de cele arătate mai sus, credem că nu putem

angaja un astfel de dement”. Angajarea acestuia putea fi admisă numai dacă

vinovăţia lui nu s-ar dovedi de instanţele de judecată.lxxxi[81]

Unii indivizi depuneau la Biroul de Informaţii al Grupului de Divizii

General Popovici cerere de angajare ca agenţi şi fără să afle rezultatul, dacă

au fost sau nu acceptaţi în serviciu, se credeau deja agenţi-informatori. Aşa

s-a întâmplat în cazul lui Alexandru Chiriac din Chişinău, care „n-a fost

angajat şi nici n-a adus vreun serviciu acestui Birou”, dar pretindea plata

salariului.lxxxii[82]

Agenţii-informatori ai Grupului de Divizii General Popovici erau

remuneraţi în bani ori prin acordarea de favoruri în viaţa cotidiană. Erau

trataţi gratuit de medicul garnizoanei Chişinău şi la necesitate, erau internaţi

în Spitalul Militar.lxxxiii[83] Agenţii, în special cei ce activau în exterior, aveau

neoficial statutul de militar.

Fluxul informativ necesar Comandamentului Grupului de Divizii

General Popovici era asigurat, în cea mai mare parte, de reţelele de agenţi-

informatori şi pentru a vedea care a fost contribuţia acestora la cunoaşterea

situaţiei din Basarabia şi din stânga Nistrului de către autorităţile militare

române, în continuare vom prezenta doar câteva rezultate ale activităţii

agenturii în culegerea informaţiilor.

La 5 octombrie 1919, agentul nr. 1 din Chişinău, raporta serviciului

informativ al Armatei (care l-a rândul său comunica informaţiile organelor

poliţieneşti şi trupelor de grăniceri pentru a lua măsurile necesare de

prevenire şi combatere) că, la Tiraspol s-ar afla studenţii Fanşelboim,

Fischer, Orlovski, Seomorovski (fost ziarist la Viaţa Basarabiei),

Ghiterman, Alexei Vomorovski şi Suhoi, care „au făcut serviciul la bolşevici

în Odessa şi care voiesc a se înapoia în Basarabia din cauza mobilizării şi a

căror părinţi se găsesc la Tighina”.lxxxiv[84] Aceştia, în cazul trecerii frontierei

în România, urmau să fie identificaţi, supravegheaţi şi arestaţi.

Populaţia minoritară, în mare parte ostilă autorităţilor româneşti, era la

curent cu mersul evenimentelor de dincolo de Nistru, încuraja şi aştepta

reanexarea Basarabiei, indiferent, la Rusia Sovietică sau la cea ţaristă. La 17

octombrie 1919, agentul nr. 1 raporta că, în strada Harlambie, colţ cu strada

Nemţească din Chişinău, locuia căpitanul Bogoslavschi, fost militar în

Armata rusă (Regimentul 54 Chişinău) şi fost proprietar al Clubului Unirea

din capitala Basarabiei. Din cauză că, autorităţile române i-au închis clubul,

acesta se ducea prin toate cafenelele şi cârciumile din oraş, „şi înjură

Românii”. El răspândea zvonul că, „peste câteva zile vor veni Denichiştii
(monarhiştii ruşi – P.M.) şi vor goni pe Români din Basarabia, îndemnând în

acel timp populaţia ca într-un atare caz să pună mâna pe arme şi să gonească

Românii”. Această informaţie era destul de alarmantă pentru autorităţile

române, deoarece ştirea că, „peste câteva zile vor veni Denichiştii”, putea

corespunde realităţii, căci intenţia generalului Denikin de a trece Nistrul cu

armatele sale, pentru reanexarea Basarabiei, era cunoscută. Pe de altă parte,

manifestările lui Bogoslavschi de a instiga la răscoală erau tot atât de

periculoase. Aşa că, imediat ce s-a primit această ştire, „Biroul Informaţii al

armatei de la Chişinău”, a cerut relaţii asupra acestui individ la Prefectura

Poliţiei, spre a vedea dacă ar fi cazul să fie izolat de societate prin

arestare.lxxxv[85]

La 3 noiembrie 1919, agentul nr. 1 informa despre un alt fost ofiţer

ţarist, care prezenta interes pentru organele poliţieneşti. Era vorba de David

Spaner, care venise de patru zile din Ucraina. Acesta, înainte de intrarea

trupelor române în Basarabia, a făcut parte din Comitetul bolşevic din

Chişinău şi s-a refugiat la Odessa. Ulterior, în urma ocupării Odessei de

către armatele lui Denikin, fiind urmărit pentru activităţi bolşevice, el s-a

văzut nevoit să se refugieze în dreapta Nistrului. După ce autorităţile militare

au cerut relaţii asupra lui Spaner la Prefectura Poliţiei şi au primit o

confirmare că, într-adevăr a activat în mişcarea comunistă şi era periculos

pentru securitatea statului, Biroul Informaţii al Grupului de Divizii General

Popovici a dispus: „9.XI.1919. Se va urmări de un agent al Grupului”.lxxxvi[86]

La 5 noiembrie 1919, un alt agent, nr. 40, informa despre unele ştiri

alarmiste, discutate în cercurile intelectualităţii ruse din Basarabia. Mai

exact, era vorba despre avocatul Globa, Iablocov şi Trifon de la Tribunalul

Chişinău, care spuneau că, au primit de la Luzghin, fost preşedinte al

Tribunalului Chişinău, unele comunicate venite de la Denikin. Unul dintre

acestea era adresat tuturor funcţionarilor ruşi din Basarabia aflaţi în

disponibilitate. În textul comunicatului se spunea că, „în curând vor veni

Denikiştii şi le vor restitui toate pierderile din trecut”.lxxxvii[87] Şi această

informaţie prezenta un interes deosebit pentru autorităţi, fiind chiar adusă la

cunoştinţa lui Ion Inculeţ, delegatul Guvernului român în Basarabia.lxxxviii[88]

Evenimentele din Ucraina erau urmărite atent de către organele de

Siguranţă. Astfel, printr-o adresă a Serviciului de Siguranţă din Ismail se

aducea la cunoştinţă Poliţiei din acelaşi oraş că, la Odessa se formau

societăţi care protestau împotriva unirii Basarabiei cu România şi se dădeau

informaţii despre armatele din Ucraina, conduse de Petliura. Agenţii locali

mai raportau că, în Ismail circulau diverse zvonuri despre retragerea Armatei

române din Basarabia, iar în locul ei ar fi urmat să vină trupele lui

Petliura.lxxxix[89] Informaţii mai veridice sunt prezentate într-un Buletin

informativ al evenimentelor din perioada 1-8 decembrie 1918, întocmit de

Direcţia Generală a Poliţiei şi Siguranţei Generale, în care se prezenta

situaţia trupelor lui Petliura. „Trupele lui Petliura – se spune în acest

document – au ocupat Odessa cu 20.000 de soldaţi infanterie, artilerie şi

cavalerie, declarând starea de asediu şi numind guvernator pe Liscun, apoi

trupele lui Petliura au ocupat Kievul, Chersonul, Ecaterinoslavul, satele

Taşlâk şi Butor (de pe malul stâng al Nistrului), au ajuns la Dubăsari unde s-

au luat măsuri pentru a nu li se permite trecerea Nistrului”.xc[90]

Informaţii despre starea de spirit a populaţiei din Basarabia, după

ocuparea Odessei de către Denikin, continuau să sosească la Bucureşti. Au

fost înregistrate unele acţiuni ale celor ce mai sperau într-o decizie

favorabilă Rusiei la Conferinţa de Pace de la Paris. Serviciul de Siguranţă de

la Chişinău deţinea informaţii despre ştirile ce se răspândiseră în rândul

populaţiei evreieşti din Leova, în sensul că în curând Basarabia va fi cedată

Rusiei. De la Tighina veneau ştiri despre un aşa-zis serviciu de siguranţă,

înfiinţat la Tiraspol de armata lui Denikin, despre unii militari din oraşul

Tiraspol, suspectaţi de sentimente filo-române, lucru pentru care ar fi fost şi

arestaţi, fiind evocate cazurile colonelului Munteanu, colonelului Ostrasabin

– comandantul garnizoanei din Tiraspol. Autorităţile române erau deosebit

de atente la acţiunile generalului Denikin la Odessa după intrarea lui în oraş

la 8-11 noiembrie 1919, când a creat Serviciul de propagandă privitor la

România, în care au fost recrutaţi agenţi originari din Basarabia. Denikin s-a

ocupat şi de crearea armatei de voluntari basarabeni la Odessa, formată din

ruşi basarabeni şi pregătită pentru un eventual atac împotriva României. De

la Tulcea, se confirma, la 22 noiembrie 1919, că armata voluntarilor, formată

la Odessa din ruşii basarabeni, era pregătită pentru un atac, dar se aşteaptă

îngheţarea Nistrului pentru a începe ocuparea Basarabiei.

De la Chişinău, subinspectorul general al Siguranţei, D. Zahiu,

informa despre organizarea unor companii de grăniceri pentru paza frontierei

cu România, linia Nistrului fiind împărţită în mai multe sectoare: Ovidiopol,

Tiraspol, Dubăsari, Iampol, Moghilev, Ustia, Kameneţ-Podolsk, pentru a

împiedica pătrunderea agenţilor români din Basarabia. Denikin a mai

înfiinţat un batalion, alcătuit numai din foşti ofiţeri, originari din Basarabia.

În 26 octombrie 1919, se confirma activitatea organizaţiei iredentiste ruse de

la Galaţi. La Chişinău se ştia că membrii ei făceau spionaj pentru armata lui

Denikin şi difuzau manifeste aduse de la Odessa şi redactate de Comitetul

Salvarea Basarabiei.xci[91]

La începutul anului 1920, agentul Nr. 1 a prezentat comandamentului

Grupului de Divizii General Popovici o „notă” cu persoanele care

desfăşurau activităţi subversive în Bucovina şi Galiţia. Era vorba de o listă

de 9 agenţi din serviciul de informaţii francez şi austriac, care erau extrem

de suspecţi prin acţiunile lor, unii fiind agenţi dubli sau chiar tripli. Deoarece

„nota” prezenta o valoare majoră pentru autorităţile române din Bucovina, la

17 ianuarie 1920 ea a fost trimisă Diviziei a VIII-a din Cernăuţi, ca organele

informative de acolo să efectueze cercetările de rigoare.xcii[92]

În ianuarie 1920, agentul nr. 1 l-a identificat pe unul din cei mai activi

participanţi bolşevici la „răscoala” de la Tighina. Era vorba despre evreul

Nuhim Vaişein, zis Vinogradov, care locuia la acel moment într-un hotel din

Cernăuţi şi se legitima cu un paşaport românesc fals procurat la Bălţi. Acesta

era membru activ al Comitetului bolşevic din Tiraspol şi cu ocazia atacului

armat bolşevic asupra Tighinei, l-a împuşcat pe secretarul Siguranţei din

Tighina, Popescu. Pentru a fi recunoscut şi arestat de organele poliţieneşti,

agentul nr. 1 a specificat că, Vaişein avea asupra sa o sumă mare de bani şi

purta barbă pentru a se camufla cât mai bine.xciii[93]

La Tighina activa agentul nr. 2, care la 5 octombrie 1919, informa

despre unele acte de corupţie din cadrul administraţiei judeţene. El menţiona

despre directorul prefecturii Tighina, Popescu, care fiind în Comisia de

repatriere a Basarabenilor din Tiraspol, incasa sume de bani de la diferiţi

indivizi cărora le înlesnea trecerea în Basarabia. Această informaţie viza atât

abuzurile funcţionarilor publici, cât şi periclitarea siguranţei de stat a

României la hotarul de pe Nistru (printre cei ce corupeau funcţionarii din

Tighina, puteau fi şi agenţii propagandişti şi spioni sovietici). Agentul

raporta că s-ar fi încasat câte 1.000 de lei de fiecare persoană. Astfel, prin

această filieră au reuşit să treacă în Basarabia indivizii Seiberg, originar din

Chişinău, Idel Ghinsberg din Orhei, Rader şi alţii. Prin Tighina circula

zvonul, potrivit căruia, nimeni nu putea trece Nistrul în Basarabia, fără

consimţământul directorului de prefectură, care pretindea de la solicitanţi

diverse sume de bani pentru aceasta.xciv[94]

În vizorul agentului nr. 2 a nimerit şi un sergent al Armatei franceze,

despre care semnala într-un raport din 10 octombrie 1919. Acesta locuia pe

strada Puşchin din Tighina, unde a rămas „încă de pe timpul când francezii

erau încă în acel oraş”. A fost detaşat pe lângă Biroul de Informaţii francez,

în calitate de interpret de limbă rusă. Era suspectat că ar fi în serviciul

ruşilor. După plecarea autorităţilor militare franceze din localitate, acesta a

rămas la Tighina, „sub pretext că e lăsat pentru culegeri de informaţiuni” în

interesul autorităţilor militare franceze. Cunoştea limba rusă mult mai bine

decât franceza, fiindcă a trăit mai mulţi ani în Rusia. Concluzia agentului nr.

2 despre acest sergent francez era următoarea: „E o persoană foarte suspectă,

încât puţin timp cât l-am urmărit, m-am putut convinge că am de a face cu

un emisar de a lui Denikin şi în contra intereselor Româneşti. Sub mască de

haină şi reprezentantul Francezilor, e în legătură în Tighina cu toate

persoanele suspecte, de care însă autorităţile nu îndrăznesc a lua măsuri

contra lui”. Faţă de această „notă informativă”, şeful Biroului Informaţii al

corpului de armată din Tighina a precizat: „11.X.1919. Este desigur

Sergentul Jaffe, ce este detaşat la Tighina de Bir.[oul] Inf.[ormaţii] francez

din Chişinău şi de care Lt. Glekes, şeful Bir.[oului], mi-a vorbit personal, că

îl are la Tighina”.xcv[95]

La 13 octombrie 1919, agentul nr. 2 a revenit cu noi informaţii care

interesau securitatea statului. El informa că, de curând au plecat de la

Moscova în direcţia României, Poloniei, Bulgariei şi Germaniei, mai mulţi

emisari, care aveau asupra lor sume mari de bani (coroane, mărci şi aur).

Frontiera României ar fi trecut-o deja pe la Galaţi. Aveau asupra lor

paşapoarte româneşti, confiscate de la cetăţenii români aflaţi în Rusia

Sovietică, precum şi alte acte falsificate, originalele cărora au fost confiscate

de la consulatele polon, elveţian, olandez, danez şi spaniol din Rusia.

Călătoreau ca agenţi consulari. Fiecare din ei vorbea limbile rusă, franceză,

germană, polonă şi mai puţin română. Misiunea lor consta în a stabili

legătura cu comitetele secrete bolşevice din ţările în care mergeau.

Pentru identificarea lor, agentul nr. 2 relata că, aceştia în majoritate

sunt evrei şi vor căuta să schimbe în casele de schimb valutar bani. De

asemenea, vor descinde în cele mai mari hoteluri (pentru a nu putea fi

identificaţi) şi vor căuta să obţină în tren compartimente separate.

Doi indivizi din acest grup de emisari, aveau mandat pentru România.

Era vorba de Şmil Faerştein din Fălticeni şi A. Goldenberg din Galaţi. Ambii

aveau acte false, pe nume fictive.xcvi[96] Organele poliţieneşti urmau să-i

identifice şi să-i aresteze.

La 8 septembrie 1919, agentul nr. 47 a înaintat o „notă”, în care

raporta că, „astăzi, la ora 11 a.m., am fost la Ministrul Plenipotenţiar Sârb

din str. Dorobanţi Nr. 18, Bucureşti; am stat cu el de vorbă şi D-sa mi-a spus

că, Basarabia niciodată nu a fost a românilor şi nici nu va fi, a fost a turcilor

şi să mulţumească Rusia că ne-a scăpat din mâna Turcilor”. În continuare,

agentul relata că, ministrul sârb s-ar fi exprimat şi în privinţa Banatului,

despre care spunea că, „nu are să fie al românilor şi că popoarele slave tind a

se alia cu Rusia, care va deveni o împărăţie constituţională”. Aceasta era

poziţia statelor slave din vecinătatea României. După preluarea puterii în

Rusia de către bolşevici în octombrie 1917, mulţi ruşi antibolşevici au

emigrat în Bulgaria şi Serbia, unde au organizat importante centre

antibolşevice. Atitudinea acestor state faţă de România era dictată, pe de o

parte, de solidaritatea slavă, iar pe de cealaltă, de propaganda rusă

antibolşevică, care în problema frontierelor României (problema Basarabiei),

coincidea cu cea a bolşevicilor.

În finalul, „notei”, agentul nr. 47 explica de ce ministrul sârb de la

Bucureşti, în relaţiile româno-ruse, se situa pe poziţia Rusiei: „Ministrul este

prieten cu generalul Rus Ghervacov, care lucrează contra României”.xcvii[97]

Cu începere de la 20 octombrie 1920, comandamentul Corpului 2

Armată din Chişinău a fost mutat la Bucureşti. Toate trupele şi serviciile din

Basarabia, care aparţineau Corpului 2 Armată, au fost trecute sub ordinele

Corpului 3 Armată, condus de generalul de divizie Nicolae Rujinski şi a

cărui reşedinţă era la Galaţi, dar cu postul de comandă la Chişinău. Astfel,

teritoriile judeţelor Chişinău, Tighina, Cahul, Cetatea Albă şi Ismail, au

trecut în subordinele Corpului 3 Armată din punct de vedere al disciplinei şi

al justiţiei militare, rămânând din punct de vedere teritorial militar, sub

ordinele Comandamentului Teritorial al Basarabiei.xcviii[98]

Situaţia din Rusia, de după Primul Război Mondial şi venirea la putere

a bolşevicilor, era destul de complicată, cu efecte negative asupra Basarabiei

(şi a României, în general). Deosebit de greu a fost în primii ani de după

Unire, organele poliţieneşti având foarte mult de lucru. După cum relata

geograful francez E. de Martonne, în urma călătoriei efectuate în România în

anul 1919, „Ţara este încă sub regimul ocupaţiei militare; Nistrul este un
front de război în spatele căruia batalioanele se eşalonează în adâncime

cantonate în sate şi de-a lungul căruia circulă tot timpul patrule. În fiecare

sâmbătă trec Nistrul bolşevici, sunt arestaţi mereu purtători de manifeste sau

chiar bombe; s-au comis numeroase atentate pe calea ferată, în timpul vizitei

mele pe străzile Chişinăului au fost omorâţi agenţi de poliţie”.xcix[99] Doar

după eforturi sporite, s-a ajuns la o oarecare ameliorare a acestei situaţiei,

care, cu o intensitate mai mare sau mai mică, a dominat întreaga perioadă

interbelică.

În perioada 1924-1929, Direcţia Poliţiei şi Siguranţei Generale, era

condusă de un director general, ajutat de un subdirector. Direcţia continua să

aibă organele împărţite, în organe centrale (Serviciul Poliţiei Tehnice,

Serviciul Control şi Inspecţii, Direcţia Administraţiei şi Personalului,

Direcţia Poliţiei de Siguranţă) şi teritoriale. În cadrul Direcţiei Poliţiei de

Siguranţă intrau Serviciul Siguranţei, Serviciul Controlului Străinilor şi

patru Brigăzi Centrale conduse de un inspector general: Brigada I-a

urmărirea din punct de vedere informativ partidele politice de centru şi de

dreapta, studenţii şi ziariştii; Brigada a II-a se ocupa cu cercetările de drept

comun; Brigada a III-a urmărirea partidele politice de stânga şi organizaţiile

legale şi ilegale; Brigada a IV-a culegea informaţii despre străinii care se

aflau în Bucureşti. Mai exista: poliţia sanitară, vamală, poliţia monopolului

vânzării băuturilor spirtoase, poliţia măsurilor şi greutăţilor, poliţia vânzării,

posedării şi portului armelor, poliţia servitorilor, poliţia teatrelor, poliţia

presei, poliţia vieţii religioase, poliţia circulaţiei.

În provinciile istorice, Siguranţa Statului era reprezentată de

Subinspectoratele Generale de Siguranţă de la Chişinău, Cernăuţi, Cluj şi

Constanţa. Prefecturi de Poliţie erau la Bucureşti, Brăila, Chişinău, Cetatea

Albă, Constanţa, Craiova, Galaţi, Iaşi, Ismail şi Ploieşti. Per total, pe ţară,

existau 81 de Poliţii de oraşe, 21 de Servicii Speciale de Siguranţă, 47 de

Brigăzi Speciale de Siguranţă, 6 Sub-brigăzi Speciale de Siguranţă, 26 de

Poliţii de porturi şi 22 de Poliţii de gări.c[100]

În ianuarie 1921, şef al Brigăzii de Siguranţă Vâlcov era Vl. Palada,

având în subordine 8 funcţionari;ci[101] la Bălţi Siguranţa era condusă de V.

Ştefănescu, cu 16 funcţionari în subordine;cii[102] şef al Brigăzii de Siguranţă

Tighina era D. C. Popescu, având la dispoziţie 23 de funcţionari;ciii[103] la

Bolgrad şefia Siguranţei o deţinea N. C. Tănăsescu, având în subordine 16

funcţionari;civ[104] şef al Brigăzii de Siguranţă Cahul era Eugen Vaighel, cu 10

subordonaţi;cv[105] şef al Brigăzii de Siguranţă Chilia Nouă era Romulus

Stănescu, în subordine cu 15 funcţionari;cvi[106] şef al Brigăzii de Siguranţă

Chişinău era Gh. C. Theodor, cu 52 de subordonaţi;cvii[107] la Hotin

conducerea Brigăzii de Siguranţă era deţinută de Em. Catană, cu 14

funcţionari în subordine.cviii[108]

Pentru a vedea ce reprezenta o brigadă sau un serviciu de siguranţă,

dăm mai jos componenţa Serviciului Special de Siguranţă Soroca din

februarie 1926: erau 21 de funcţionari – subşefi de serviciu, comisari ajutori,

subcomisari, impiegaţi, agenţi speciali (din care 2-3 lucrau sub acoperire;

numele lor, decât iniţialele, nu figurau în nici un borderou, tabel sau situaţie

prezentată de conducerea brigăzii), sergent de oraş, cameristă, etc. O brigadă

de siguranţă era numeric mai mică decât un serviciu special de siguranţă.cix

[109]

Atât brigăzile, cât şi serviciile de siguranţă, dispuneau de o vastă reţea

de agenţi secreţi şi informatori, atât de necesari realizării misiunilor. Aceştia,

după ce obţineau informaţiile dorite, le treceau într-o „notă informativă”

scrisă de obicei, cu creionul, pe o jumătate de coală de hârtie, în limba

română sau rusă (tradusă apoi de un traducător special, care exista la fiecare

brigadă de siguranţă), textul fiind însoţit de multiple greşeli ortografice şi de

exprimare. Unele „note” erau semnate de informatori cu numele conspirativ

sau chiar şi cu cel adevărat.

În februarie-martie 1920, Subinspectoratul Siguranţei Generale

Chişinău, îi avea printre informatorii săi pe: Maerinici, A. Iremenco,

Pogrebnoi, Anton Davidovici, Gheorghe Ioanid, Gheorghe P. Moisset, Z.

Tenenbaum, Ivanciu Ştefănescu, Vladimir Ungureanu, etc.cx[110]

La sfârşitul anului 1928, Inspectoratul Siguranţei Generale Chişinău

dispunea de 27 de agenţi sub acoperire.cxi[111] Dar periodic, ei erau înlocuiţi

cu alţii: cei nou numiţi erau distribuiţi pe la brigăzile de siguranţă, iar cei

vechi erau disponibilizaţi.cxii[112] La 12 ianuarie 1929, prin decizia

ministerială nr. 2.175-S, la Inspectoratul Siguranţei Generale Chişinău au

fost numiţi în funcţie mai mulţi agenţi secreţi diurnişti: Constantin Ionescu,

Gheorghe Moraru, Nicolae Grossu, Alexandru Vlăhuţă, Ştefan Petrov,

Grigore Stepanov, Leon Savitzki, Ioan Ghiţescu şi Teodor Galiurov,

remuneraţi cu un salariu lunar cuprins între 2.000-5.000 de lei (fără impozit,

salariu ce era impozitat).cxiii[113] După numire, agenţii au fost detaşaţi pe la

brigăzile de siguranţă din judeţele Basarabiei. Spre exemplu, Alexandru

Vlăhiţă a fost detaşat la Brigada de Siguranţă din Ismail.cxiv[114]

Agentura în bună parte era formată din femei. La 29 august 1924, prin

decizia ministerială nr. 55.354-S, „Doamna P. O.” a fost numită pe ziua de 1

septembrie 1924, în funcţia de agent special de clasa a II-a acoperit, la

Serviciul Special de Siguranţă Chişinău, în locul vacant apărut în urma

destituirii lui Vladimir Rolea.cxv[115]

 În baza informaţiilor procurate de reţeaua de agenţi secreţi, erau

întocmite „note informative” asupra diverselor probleme legate de siguranţa

Statului, erau semnalaţi şi luaţi în supraveghere indivizii suspecţi, se făceau

descinderi şi arestări, etc. „Notele informative” reprezentau rezultatul

activităţii agenturii şi a subdiviziunilor Siguranţei, şi erau înaintate pe scară

ierarhică pentru informarea factorilor de decizie.cxvi[116]

Trecerile clandestine ale agenţilor externi peste frontieră (râul Nistru),

pentru procurarea informaţiilor despre inamic, se făceau numai în acord cu

grănicerii şi unităţile militare din sector. Spre exemplu, la 22 martie 1920,

Subinspectoratul Siguranţei Generale a intervenit la Grupul de Divizii

General Popovici cu rugămintea, de „a dispune să se admită trecerea peste

frontieră în Ucraina, prin punctul Ataki (Otaci)-Soroca în ziua de 23 Martie

curent, a informatorului nostru U. M. Botezatu, dându-se cuvenitele ordine

în acest scop garnizoanei respective”.cxvii[117] Uneori, dacă nu erau înştiinţate

organele de pază şi ordine publică din regiune, agenţii erau reţinuţi de

grăniceri sau jandarmi în timpul misiunilor, pe motiv că păreau suspecţi.

Brigăzile de siguranţă în dese cazuri erau avertizate să nu-şi trimită agenţii

pe linia hotarului până nu erau anunţaţi grănicerii.cxviii[118]

Periodic, agenţilor-informatori li se atrăgea atenţia asupra tactului şi

discreţiei în timpul culegerii informaţiilor referitoare la persoanele suspecte

şi să nu lucreze după metoda care „nu corespunde câtuşi de puţin unui

serviciu de informaţiuni acoperit”.cxix[119] Aceste avertizări veneau de obicei

atunci când vreunul din agenţii Siguranţei, fără să respecte tehnicile

conspirativităţii, deschis culegea informaţiile necesare, în acest fel

autodemascându-se.

Acţiunile subversive de un maxim pericol pentru Basarabia, după cum

am arătat mai sus, veneau din partea bolşevicilor, dar şi din partea

ucrainenilor naţionalişti (care intenţionau făurirea Ucrainei independente, cu

includerea în componenţa ei a Basarabiei şi Bucovinei) şi a ruşilor albi

(monarhişti, care doreau restabilirea Imperiului Rus). Toţi urmăreau un

singur scop – ruperea teritoriului Basarabiei din componenţa României. În

mare parte, activitatea Siguranţei din Basarabia s-a axat pe confruntarea cu

propaganda, terorismul şi spionajul executat de agenţii bolşevici de peste

Nistru. În Basarabia, unele grupări de bolşevici, care au format în oraşul

Chişinău un aşa-zis Comitet, sub preşedinţia lui Ivan Krivorukov din

Tighina, fost deputat în Sfatul Ţării, şi-au asumat misiunea să adune

informaţii despre administraţia română, pe care apoi să le trimită în Rusia.cxx

[120]

La Moscova, în aprilie 1918, la Congresul Partidului Comunist

bolşevic din Rusia au fost luate unele hotărâri privind propaganda bolşevică
peste hotare. Ca urmare, în mai 1918, G. Poniatovski, N. Osipov, A.

Poplavski, V. Voronţov, O. Gorbaciov, B. Gumpert, M. Kostoveţki, precum

şi alţi agenţi sovietici, au fost trimişi din Rusia în Basarabia pentru

organizarea unei mişcării bolşevice. Aceştia au constituit în mai 1918 la

Chişinău, primul Comitet provizoriu, fiind apoi create Comitete la Tighina,

Orhei, Reni, Cetatea Alba.

De menţionat că, în teritoriul dintre Nistru şi Prut nu a existat un

partid comunist propriu-zis, iar aşa-zisa organizaţie bolşevică era alcătuită

din membrii P.C. (b) din Rusia, fiind o secţie regională a acestui partid. Ea

îşi recruta cadrele locale în mare parte din rândul tineretului minorităţilor

naţionale, în special ale acelora care anterior anului 1918, avuseră un regim

privilegiat (ruşi, ucraineni, evrei etc.). Aceştia activau ilegal/clandestin sau

înlesneau răspândirea manifestelor. De asemenea, ei erau prezenţi în

organizaţiile de spionaj şi ofereau adăpost curierilor sovietici, care făceau

spionaj în favoarea Rusiei sovietice. Conform unor date ale poliţiei din

Cetatea Albă, minoritatea etnică bulgară a avut mereu „o atitudine

duşmănoasă faţă de populaţia românească şi statul român deşi ei aveau o

situaţie materială mai bună decât românii, ruşii şi ucrainenii”. Din rândul

populaţiei de origine bulgară au fost recrutate numeroase elemente care s-au

angajat în serviciul Rusiei Sovietice începând cu anul 1919.cxxi[121] În anul

1923, a fost descoperită o organizaţie comunistă revoluţionară, condusă de

Nicolae Sisman, zis Afanasiev. Aceasta a constituit nuclee comuniste în

localităţile cu populaţie bulgară, pentru a colabora cu organizaţia

revoluţionară din Tatar-Bunar.cxxii[122]

Prin intermediul Ucrainei Sovietice, autorităţile centrale de la

Moscova îşi desfăşurau acţiunile subversive în Basarabia. Pentru aceasta se

cheltuiau sume imense. Spre exemplu, în bugetul Comitetelor judeţene de

partid şi ale Comitetelor revoluţionar-militare din Ucraina Sovietică, aprobat

de Comitetul Central al P.C.(b) din Rusia, s-au prevăzut pentru acţiuni

subversive în Basarabia, în aprilie 1919, următoarele sume de bani: „-

Întreţinerea comitetelor judeţene de partid – 27.000 ruble; - Agitaţie (câte

5.000 ruble pentru fiecare judeţ) – 45.000 ruble; - Achiziţie de literatură şi

editarea ei în mai multe limbi – 24.000 ruble; - Întreţinerea localurilor pentru

întruniri şi conferinţe – 12.000 ruble; - Pentru comitetele militar-

revoluţionare judeţene – 29.000 ruble; - Pentru serviciul de contraspionaj –

12.000 ruble; - Aprovizionarea a 8 grupe subversive (a câte 6 persoane în

fiecare... 30.000 ruble; - Pentru specialiştii militari şi crearea detaşamentelor

armate – 50.000 ruble; - Cumpărarea materialului exploziv – 12.000 ruble; -

Dislocarea de urgenţă în diferite locuri a forţelor armate existente – 90.000

ruble; - Cheltuieli diverse – 15.000 ruble; Total 358.000 ruble”.cxxiii[123]

 În martie 1919, Lenin a organizat Komintern-ul (Internaţionala

Comunistă) – un supra-partid care a ţinut în tensiune statele „burghezo-

moşiereşti” mult timp. Era partidul partidelor comuniste din lume,

subordonat Kremlinului. Kominterniştii erau agenţii devotaţi total Moscovei,

care orbeşte, întru realizarea visului bolşevic de dominare a lumii, îi

executau toate ordinele de propagandă, terorism, spionaj, provocare,

subminare, etc. în patriile lor. Erau elementele de execuţie al „exportului

revoluţiei proletare”, dogmatizaţi, dar şi alimentaţi cu fonduri consistente de

către Kremlin. Şeful kominterniştilor români şi tutela lor era Christian

Racovski, născut în România în anul 1877 şi sub imboldul simpatiilor faţă

de ideologia de stânga, pleacă în Rusia înainte de 1917 şi se pune în slujba

regimului bolşevic, devenind un fervent duşman al României, inclusiv în

problema Basarabiei. În 1917-1918, activează împotriva României de la

Odessa. Apoi, ajuns la Petrograd, este numit în fruntea Colegiului Suprem

Autonom pentru afacerile ruso-române (ianuarie-februarie 1918). Din

ianuarie 1919, a fost numit în funcţia de Preşedinte al Consiliului

Comisarilor Poporului din Ucraina, considerat a fi persoana cea mai indicată

pentru realizarea directivelor Moscovei,cxxiv[124] dar şi a luptei de acolo cu

România „burghezo-moşierească”. Este un apropiat al lui Lev Troţki şi face

parte din elita politică „proletară” de la Kremlin.

 Agenţii bolşevici, pregătiţi şi finanţaţi de Moscova, sunt încontinuu

trimişi în toată România pentru a crea instabilitate în societate şi în armată,

Basarabia fiind cea mai afectată de propaganda subversivă comunistă.

Instruiţi în centrele din Rusia şi Ucraina, treceau în mod fraudulos Nistrul şi

executau indicaţiile conducerii de la Moscova. Arestarea agenţilor comunişti

de către organele Siguranţei în vara anului 1919, a redus substanţial reţeaua

ilegală comunistă din Basarabia. Însă, peste Nistru conveierul fabricării de

agenţi lucra încontinuu şi în Basarabia erau trimise noi şi noi elemente

subversive.

După arestările din vara anului 1919, acţiunile agenţilor bolşevici din

Basarabia au stagnat o perioadă. Unii bolşevici, reuşind să treacă Nistrul, s-

au stabilit în Rusia, alţii, pentru a nu fi descoperiţi de către organele

Siguranţei, şi-au schimbat domiciliul, numele.

Din rândul basarabenilor refugiaţi la Harkov şi Odessa, erau pregătiţi

agenţi pentru propagandă bolşevică în Basarabia. De altfel, în centrele din

Rusia şi Ucraina, pentru ţările din Balcani, agenţii erau cooptaţi din rândul

nativilor din această regiune şi instruiţi de instructorii Komintern-ului.

Printre primii agenţi bolşevici – originari din Basarabia – trimişi cu

misiuni în dreapta Nistrului, au fost Pavel Tcacenco şi Şmil Bubnovski, în

noiembrie 1919. Ei aveau misiunea de a organiza activitatea subversivă

ilegală a celor ce scăpaseră de arestări, să coopteze noi aderenţi şi să creeze

un nucleu comunist la Chişinău, urmând ca el să se transforme într-un centru

pentru alte aşa-zisele comitete revoluţionare. Conform instrucţiunilor

Centrului de la Odessa, ei trebuiau să impună celor din Basarabia noi

metode de activitate, inclusiv ieşirea din izolare şi integrarea mişcării ilegale

în mişcarea comunistă din România. Agenţii care acţionau în Chişinău, până

în octombrie 1919 s-au aflat în subordinele directe ale organelor centrale din

Ucraina, sub controlul lui Ch. Racovski.

„Una din formele acţiunii comuniste – se menţiona în Ordonanţa

definitivă a procesului comuniştilor din Dealul Spirii din 1921 – şi care a

luat în ultimul timp o extindere considerabilă este şi spionajul divizat în

două: spionaj politic şi spionaj militar”. Se preciza că aceşti agenţi

proveneau din „înalta şcoală de spionaj din Harkov”.

Mijloacele violente practicate de agenţii comunişti nu erau de

inspiraţie locală, dar erau indicate de către conducerea de la Moscova. Într-o

scrisoare adresată comuniştilor germani, se spunea de pildă: „Guvernul

sovietic a hotărât să aplice toate mijloacele de care dispune în lupta contra

burgheziei şi a elaborat în toate detaliile, planul teroarei mondiale a cărui

reuşită în execuţie este în legătură cu rezultatul alegerilor parlamentare din

Franţa şi Anglia. Noi vom organiza o serie de acte teroriste pe scena

internaţională şi vom nimici pe acei membri ai guvernelor Antantei şi

Germaniei, care pun piedici revoluţiei universale”.

Siguranţa Statului considera că actele teroriste ale Rusiei sovietice în

România se exercitau, în anii `20, pe două direcţii: economică şi politică. În

direcţia economică se făceau presiuni asupra României prin diverse

mijloace, acuzaţia principală fiind refuzul de a încheia convenţii comerciale

cu statul sovietic în condiţiile impuse de ea. Teroarea politică se exercita

prin diverse atentate îndreptate contra autorităţilor statului, drept protest

împotriva urmăririi comuniştilor. Intenţiile guvernului sovietic erau de a

abate atenţia opiniei publice mondiale de la situaţia catastrofală din Rusia

sovietică în acel moment şi de a pregăti terenul, în ţările vizate de planurile

agresive, pentru o viitoare ofensivă a Armatei roşii.

Indicaţiile Centrelor din stânga Nistrului erau îndeplinite cu stricteţe

de agenţii comunişti, după cum se vede din informaţiile agenţilor de

Siguranţă referitoare la atentatele comise în Basarabia asupra trenurilor şi

podurilor de cale ferată, şi în privinţa unor bande ce acţionau pe teritoriul

Basarabiei. Despre acţiunile acestor bande Z. Husărescu, inspector general al

Siguranţei Statului din Basarabia, scria: „bandele se dedau la jafuri şi acte de

tâlhărie. Astfel, în cursul anului 1920-1922, şi în special la începutul anului

1923, locuitorii din jud. Cetatea Albă, Tighina, Orhei şi Hotin suferiră
incursiunile bandelor bolşevice care, fiind prinse în majoritate, au mărturisit

că fac parte din organizaţii de dincolo de Nistru în care intrau şi refugiaţi

basarabeni”. Agenţii comunişti au adus în Basarabia în mod fraudulos arme,

material exploziv, creau depozite clandestine în unele case conspirative,

descoperite de către Siguranţă. În noiembrie 1920, un atentat fusese pus la

cale de agenţii comunişti în localul Teatrului Naţional din Chişinău.

Tentative de comitere a unor atentate asupra căilor ferate au fost descoperite

în mai multe localităţi. Un astfel de atentat a fost descoperit pe tronsonul de

cale ferată Tighina – Căuşeni la 4 octombrie 1921, unde ar fi trebuit să

explodeze o bombă la trecerea unui tren personal, tentativă eşuată. O

organizaţie teroristă a fost descoperită şi la Cetatea Albă, la 14 decembrie

1921, condusă de inginerul Alexandru Tomov. Din cercetările organelor de

Poliţie şi Siguranţă s-a stabilit că, membrii acestei organizaţii au fost autorii

atentatului din 14 noiembrie 1921, comis asupra Brigăzii de Siguranţă din

Cetatea Albă, unde au existat şi victime: doi soldaţi şi doi agenţi de

Siguranţă. În timpul arestării membrilor acestei organizaţii au fost

descoperite documente, care denotă existenţa unei legături directe cu

organizaţiile de la Odessa, de unde primeau indicaţii şi bani pentru

producerea actelor teroriste. În urma depoziţiilor celor arestaţi, agenţii

Siguranţei au descoperit şi alte instalaţii explozibile în diverse zone din oraş,

precum şi material exploziv nefolosit încă de agenţii comunişti. De altfel,

agenţii Siguranţei au descoperit depozite de arme şi material exploziv, trimis

de peste Nistru, în mai multe localităţi din sudul Basarabiei.

Centrele de peste Nistru, Moghilev, Tiraspol şi Odessa, acordau o

atenţie deosebită activităţii teroriste, ale cărei rezultate se vedeau imediat.

Prin aceste acte teroriste, se urmărea producerea unor pagube materiale şi

umane cât mai mari, crearea unei stări de tensiune în rândul populaţiei, care

să-şi piardă încrederea în autorităţi, destabilizarea întregii vieţi politice şi

sociale din România. După aceasta, intra în acţiune propaganda, care

prezenta atentatele şi incursiunile bandelor înarmate de peste Nistru, drept

revoltă a populaţiei locale faţă de asuprirea românească „burghezo-

moşierească”, iar măsurile de siguranţă luate de autorităţi – drept represalii

faţă de populaţia oprimată.

În afara celor mai însemnate incursiuni armate de peste frontieră,

cunoscute în istoriografia sovietică drept „răscoale” (de la Hotin, Tighina,

Tatar-Bunar),cxxv[125] au fost şi foarte multe de proporţii mai mici. În

septembrie 1921, Brigada de Siguranţă Hotin informa că, în decursul lunii

august 1921, în judeţul Hotin au avut loc „patru atacuri banditeşti în stil

mare”, împotriva a „tot ce este autoritate românească”. Până în ziua de 3

septembrie 1921, Brigada de Siguranţă de la Hotin a prins 48 de bandiţi şi

găzduitori, iar o parte au fost împuşcaţi în timpul atacurilor.cxxvi[126]

O bună parte din componenţii bandelor criminale din Basarabia

(agenţi comunişti, tâlhari, spărgători) erau formate din etnici evrei, care în

multe cazuri au atacat şi omorât pe reprezentanţii autorităţilor române, au

provocat panică în sânul populaţiei.cxxvii[127]

Pentru stârpirea acestor bande comuniste şi de tâlhari, care operau în

Bucovina, nordul Moldovei şi Basarabia, în august 1921 guvernul hotărâse

declanşarea unei acţiuni energice, care să fie executată de autorităţile

militare, cu concursul autorităţilor administrative, a jandarmeriei rurale,

poliţiilor şi serviciilor speciale de siguranţă. Despre această acţiune li s-a

comunicat şi Brigăzilor de Siguranţă Bălţi şi Soroca, pentru a se implica în

această activitate. Comandantul Corpului IV Armată, generalul Zadic, a fost

împuternicit cu conducerea acestei acţiuni. Pentru coordonarea şi

centralizarea lucrărilor autorităţilor administrative, de poliţie şi siguranţă,

Ministerul de Interne a delegat pe inspectorul general din Iaşi, Bogdan, să

activeze pe lângă Comandamentul Corpului IV Armată din Iaşi. Inspectorul

Bogdan avea conducerea, în această problemă, a brigăzilor de siguranţă,

precum şi a poliţiilor din punctule de frontieră, care erau la dispoziţia

implicită a armatei. Tudor Sfetcovici, şef de serviciu în cadrul Siguranţei

basarabene, a fost delegat cu conducerea şi controlul Brigăzilor de Siguranţă

Soroca şi Bălţi, şi a poliţiilor punctelor de frontieră din judeţul Soroca. Toate

informaţiile obţinute în această direcţie de activitate, trebuiau centralizate la

Bălţi, de unde T. Sfetcovici urma să le comunice zilnic inspectorului Bogdan

la Iaşi, dar şi şefilor săi de la Chişinău, „zilnic şi la timp”. Trebuia depus tot

zelul „pentru ducerea la bun sfârşit a acţiunii ordonate de guvern, pentru

restabilirea liniştii publice”.cxxviii[128]

Aşadar, urmau activităţi prompte împotriva acţiuni intense „depusă de

comunism în ţara noastră şi în special în Basarabia, pentru convertirea

tineretului la noua credinţă anarhică a bolşevismului”.cxxix[129]

Organele însărcinate cu menţinerea ordinii în regiune, poliţia,

Siguranţa, armata, au depus un efort considerabil în această direcţie, pentru

crearea unui climat stabil în perioada de integrare a Basarabiei în structurile

administrative şi politice ale României. Dar aceste acţiuni, soldate cu arestări

şi condamnări ale agenţilor bolşevici, nu au modificat planurile Centrelor din

stânga Nistrului. Acolo aveau loc pregătiri intense ale altor agenţi comunişti,

care urmau să fie infiltraţi în mod fraudulos în România. Ei erau instruiţi

după un anumit plan şi trebuiau să execute ordinele primite. Odată ajunşi în

Basarabia, urmau să acţioneze după o anumită schemă, pregătind terenul

pentru o eventuală ofensivă a Armatei roşii, prin a provoca „izbucnirea

revoluţiei în această provincie”. Erau nişte planuri utopice, irealizabile

pentru moment. După cum mărturisea şefilor săi din Ucraina un agent

bolşevic trimis în Basarabia, „însărcinările ce li s-au dat comuniştilor, nu pot

fi executate din insuficienţa personalului, a arestărilor efectuate de Siguranţă

şi a situaţiei politice nefavorabile din această provincie”. Planurile bolşevice

eşuau. Zaharia Husărescu spunea că, „cei de peste Nistru îşi imaginau o

ocupare lesnicioasă a provinciei cu ajutorul populaţiei indigene; contau pe o

rezistenţă minimă a trupelor române şi puneau mare temei pe armatele

regulate sovietice, ce ar fi înaintat din Ucraina. [...]. După exercitarea

teroarei prin acte violente, vine ultima etapă, înainte de acţiunea generală,

etapa bandelor, care au ca scop extinderea terorii, distrugerea mijloacelor de

comunicaţie, întreruperea legăturilor între unităţile de trupă, jefuirea

populaţiei etc. Acţiunea generală constă în invazia Armatei roşii cu ajutorul

detaşamentelor de revoluţionari din interiorul provinciei”.

O altă incursiune bolşevică, care a pus pe jar comunele judeţului

Cetatea Albă, a avut loc în octombrie 1921. În noaptea de 5 spre 6

octombrie, la orele 03.30, o bandă teroristă compusă din 36 de indivizi

înarmaţi (cu 2 mitraliere, 4 puşti-mitralieră, diverse arme şi muniţii) şi-au

făcut apariţia în comuna Alexandrovca, jud. Cetatea Albă. Acolo au

deposedat sătenii de nouă căruţe, în care s-au îmbarcat şi au luat drumul spre
Moldovca, unde au ajuns pe la 07.30. Intrând în comună au împuşcat pe

evreul Coremazchi din Crocmaz, „pentru motivul că e spionul Românilor”,

de la care au luat suma de 4.000 de lei. Au plecat apoi la şcoala primară,

unde s-au interesat în ce limbă se predau lecţiile. În drum, întâlnind pe

învăţătorul Ananie Cula din Căplani, care a venit la percepţie, au intenţionat

să-l omoare. Numai graţie intervenţiei populaţiei, acesta a rămas în viaţă,

însă deposedat de actul de identitate.

Postul de jandarmi din Bebei (Volintiri) şi Secţia de jandarmi din

Staro-Cazaci, fiind sesizate de cele întâmplate, au purces la urmărirea

bandiţilor, care sub presiunea urmăritorilor au luat direcţia Căplan. În drum

spre această comună a avut loc prima ciocnire între jandarmi şi terorişti, care

i-a făcut să se îndrepte spre Olăneşti. În deplasarea lor spre Olăneşti, l-au

omorât pe notarul comunei Crocmaz, Dincovschi, de la care au luat şi suma

de 2.000 de lei.

În marginea Olăneştiului bandiţii au fost întâmpinaţi de jandarmi şi

populaţia adunată în apărarea comunei. Crezând că au în faţă unităţi ale

armatei, teroriştii au mers spre Crocmaz, iar de acolo spre Staro-Cazaci.

Acolo forţele de ordine şi populaţia înarmată cu furci şi topoare, i-a făcut să

se retragă înapoi. Văzându-se urmăriţi îndeaproape de jandarmii din Bebei,

Staro-Cazaci, Ivanovca, Han Câşla, Căplan, Gura Roşie, Olăneşti, Crocmaz,

Seimeni şi de grăniceri, s-au retras în valea localităţii Baicazia, unde

fixându-se pe poziţii de tragere, au primit lupta cu formaţiunile de ordine

româneşti. Deschizând focul, au utilizat mitralierele şi grenadele pe care le

aveau.

Ca întărire pentru forţele române, a sosit de la Cetatea Albă un

detaşament compus din 20 de jandarmi (sub comanda căpitanului Sandu) din

Regimentul 5 Jandarmi. Luptele au durat câteva ore. Profitând de un sector

al încercuirii, format din ţărani înarmaţi cu furci şi ciomege, bandiţii s-au

retras spre Căplan – Gura Roşie, lăsând pe teren şase morţi. Din partea

jandarmilor a căzut sergentul instructor Mihai Matei, şef al Postului de

jandarmi Han Câşla, precum şi străjerii Arion Morolenco din Han Câşla şi

Evdochim Vuhaţev din comuna Staro-Cazaci. Jandarmii au mai înregistrat şi

9 răniţi.

Asupra unui terorist omorât, a fost găsită o hartă militară a sudului

Basarabiei, un carnet cu notiţe şi o listă cu 41 de indivizi.

În timpul retragerii bandiţilor spre Han Câşla şi Gura Roşie,

detaşamentul Palanca din compania a 6-a a Regimentului 7 Infanterie, a

angajat o scurtă luptă cu ei, în urma căreia un soldat a fost rănit. Banda,

profitând de întunericul care s-a lăsat, a reuşit să dispară din vizorul

urmăritorilor, îndreptându-se spre Pichetul de grăniceri Liman din faţa

localităţii Maiaki (din stânga Nistrului). Acolo se presupunea că aveau

bărcile cu care intenţionau să se retragă peste Nistru.

Fiind anunţaţi de apropierea unei bande de terorişti, grănicerii de la

Liman au luat poziţii de luptă, somându-i cu focuri de armă pe bandiţi. Unul

din terorişti, îmbrăcat în echipamentul jandarmului Mihai Matei, omorât la

Baicazia, a încercat să se infiltreze în dispozitivul grănicerilor, dar părând

suspect, a fost omorât. Lupta dintre terorişti şi grăniceri a durat de la 3

noaptea până la 6 dimineaţa, când rămăşiţele bandei a reuşit să treacă înot

Nistrul.

În insula Turunciuc, prin care au trecut bandiţii în retragere, au fost

găsite grenade şi 20 de cutii cu dinamită, iar pe terenul de luptă de la

Baicazia, au fost capturate de la terorişti două puşti-mitralieră şi 18 grenade

de diferite sisteme şi mărimi. În trecere prin comuna Căplan, bolşevicii

reuşise să difuzeze mai multe numerele ale ziarului Bolşevicul basarabean,

scris în limba română, cu caractere ruseşti.

Posibil că, printre atacatori erau şi multe elemente basarabene, căci

după felul cum au operat reieşea că, cunoşteau bine locurile şi oamenii.

Din cercetările întreprinse s-a tras concluzia că, banda „a fost trimisă

în Basarabia de organizaţia Bolşevică din Tiraspol, în scopul de a răspândi

teroarea şi ideile Bolşevice”.cxxx[130] Cu toate acestea, unii autori şi în prezent

consideră că, aceste acţiuni, din octombrie 1921, ca şi multe altele, au fost

executate exclusiv de comuniştii basarabeni. Aceiaşi opinie o au şi în cazul

„răscoalei” de la Tatar-Bunar, care ar fi executată de basarabeni, coordonaţi

şi finanţaţi de serviciile speciale sovietice.cxxxi[131]

Numai din 1919 şi până în 1925, serviciile de spionaj sovietice au

organizat mai mult de 120 de acte teroriste în Basarabia, treceri clandestine

ale Nistrului de către curierii comunişti, spionii şi teroriştii sovietici. În

această perioadă, au fost arestaţi 3.002 ilegalişti, dintre care fiecare al treilea

a fost învinuit de spionaj, terorism, rebeliune armată, iar ceilalţi, de

propagandă antiromânească, răspândire de manifeste, etc.cxxxii[132]

La 3 februarie 1923, a fost descoperită în oraşul Cetatea Albă o

organizaţie de spionaj (12 persoane), care culegea informaţii despre

dispozitivul militar românesc din Basarabia. La 28 aprilie 1923, în com.

Troiţa, jud. Tighina, a fost descoperită o organizaţie teroristă care avea

misiunea să dinamiteze căile ferate şi care avea pentru aceasta, material

explozibil, armament, grenade. Au fost arestaţi 7 indivizi terorişti.

În com. Cubei, în acelaşi an, au fost arestaţi 26 de ruşi şi evrei dotaţi

cu armament, muniţii, literatură comunistă, instrucţiuni teroriste elaborate la

Odessa, etc. În următorul an, 1924, au fost descoperite 8 organizaţii de

spionaj militar şi terorism sovietice, inclusiv la Chişinău (39 ruşi şi evrei),

Puhăceni (jud. Tighina, 3 indivizi), Ţipova, Horodişte (jud. Orhei, 10 ruşi şi

2 români basarabeni), Cetatea Albă (8 ruşi şi 3 evrei), etc.

În ziua de 17 aprilie 1923, o bandă de terorişti sovietici, compusă din

12 indivizi, înarmaţi cu puşti, grenade şi mitraliere, au atacat şi au jefuit 50

de persoane pe şoseaua Hotin – Noua Suliţă. În noaptea de 12 august 1924,

un grup format din 28 de indivizi înarmaţi, au atacat conacul moşiei

Korsakov, 8 km. de Vadul-lui-Vodă, omorând proprietara şi încă două

persoane. Apoi, aceştia au furat obiecte de valoare, bijuterii, cai şi trăsuri,

trecând Nistrul în U.R.S.S. În 1924, au fost atacate de bandiţii veniţi de peste

Nistru posturi de jandarmi, pichete de grăniceri, conace, case, în special din

localităţile de pe linia Nistrului – Leuntea, Gamez, Ciuciuleia, Cimişeni,

Ţipala, Vadul-lui-Vodă, Corjova, Tohatin, Pârliţa, Zelma, Vasile Lupu,

Mămăliga, etc.cxxxiii[133]

Acţiunile teroriste erau secondate de acţiunile de spionaj în favoarea

Rusiei Sovietice, ce se realizau prin diverse mijloace. În documentele

Siguranţei se arată că, „unul dintre cele mai mari pericole ale răspândirii pe

întreg teritoriul basarabean a organizaţiunilor comuniste stă în faptul că

aceste organizaţiuni – după cum se constată din arhiva Comitetului Central

comunist basarabean – erau în acelaşi timp organizaţiuni de spionaj militar”.

La dispoziţia agenţilor comunişti erau puse mijloacele financiare necesare

pentru achiziţionarea informaţiilor cerute de Centru. Pentru realizarea acestei

misiuni au fost mituite unele persoane oficiale, care au divulgat informaţii

preţioase. Agenţii de Siguranţă depuneau un efort considerabil pentru a

descoperi pe spionii infiltraţi în administraţie, poliţie, armată şi chiar în

organele de Siguranţă. În timpul arestărilor din vara anului 1920, la agenţii

comunişti a fost găsit un aparat de cifrat utilizat în armată, documente în alb

şi ştampile care serveau la întocmirea actelor false.cxxxiv[134] Chiar şi Mihail

Moruzov, în Raportul său din 9 martie 1930, asupra situaţiei din Basarabia,

relata: „Oricine a avut nevoie să procure acte, aranjări de refugiaţi, de

traficat refugiaţii sau să îndeplinească vreo misiune în interesul altor state, s-

a adresat Siguranţei din Basarabia, de care a fost servit cu prisosinţă.

Ca să evidenţiez modul cum a funcţionat centrala acestui serviciu din

Chişinău – continua M. Moruzov –, adică Inspectoratului General de

Siguranţă de sub conducerea dlui Husărescu, redau şi următoarele date, de

extremă importanţă:

Cu ocazia prinderii spionului Tibacu, de către grăniceri, acesta a

declarat: «Inspectoratul de Siguranţă din Basarabia, de fapt, a fost condus de

G.P.U. (Direcţia Politică de Stat – Государственное Политическое

Управление – serviciu de informaţii sovietic – n.a.) din Odessa, iar

activitatea acestui serviciu se expunea în scris şi de regulă în trei exemplare:

unul se trimitea la Bucureşti, altul pentru arhivă şi al treilea se trimitea la

G.P.U. din Odessa»”.cxxxv[135] Poate fi apreciată ca exagerată această

declaraţie, însă un lucru este cert că, unii funcţionari ai Siguranţei

basarabene i-au subminat activitatea.

Din cercetările Siguranţei din Basarabia reieşea că, agenţii sovietici

care practicau spionajul, aveau misiunea de a aduna informaţii despre

situaţia din România, despre atmosfera ce domnea în Basarabia în timpul

alegerilor, despre partidele politice şi programele acestora. Ei se ocupau cu

achiziţia presei care apărea în România şi peste hotare. În vederea unor

eventuale tratative de pace între Rusia Sovietică şi România în anul 1920,

guvernele sovietice rus şi ucrainean au hotărât crearea în diferite oraşe din

România a unor centre care să adune diverse informaţii politice, militare,

sociale, economice, etc. Astfel de centre trebuiau înfiinţate la Chişinău,

Tighina, Cernăuţi, Galaţi, Constanţa, Iaşi şi Bucureşti, iar de crearea lor să se

ocupe Comitetul bolşevic din Chişinău. Acestuia i s-a comunicat că va avea

la dispoziţie sume mari, dar iniţial s-a trimis doar suma de 100.000 de lei.

Din declaraţiile unor bolşevici arestaţi a rezultat că, din această sumă, au

ajuns la Chişinău numai 25.000 de lei, iar alţi arestaţi au declarat că, astfel

de centre n-au fost create din cauza lipsei de timp şi a insuficienţei banilor.

Planurile de constituire a centrelor au fost elaborate la începutul anului 1920,

iar în luna mai a aceluiaşi an, au avut loc noi arestări a agenţilor bolşevici.

Activitatea lor s-a redus doar la unele legături cu cei din Iaşi şi procurarea

unor ziare ce urmau să fie trimise prin curieri în stânga Nistrului, unde a fost

delegat un oarecare Anski pentru adunarea acestor informaţii. Pentru

transmiterea lor a fost creat un sistem întreg: agenţii le trimiteau la un

centru, care se găsea într-o casă conspirativă; acolo erau selectate, scrise

într-un limbaj special prin diverse coduri şi semne convenţionale, şi trimise

prin alţi curieri la destinaţie (în stânga Nistrului, la Tiraspol). Drept exemplu

pot servi scrisorile descoperite în arhiva Comitetului bolşevic din Chişinău

în anul 1920, scrise pe pânză şi cusute sub căptuşelile hainelor.cxxxvi[136]

La 31 ianuarie 1920, Direcţia Poliţiei şi Siguranţei Generale se adresa

Subinspectoratului Siguranţei Generale Chişinău, pentru a verifica

informaţia potrivit cărei, „populaţia Basarabiei ar aştepta momentul oportun

ca să se întroneze stăpânirea bolşevistă” în Basarabia; de asemenea, că

„mulţi dintre soldaţi (români – n.a.) ar fi atacaţi în timpul nopţii de către

populaţie”. Peste o săptămână Chişinăul raporta la Bucureşti că, „într-

adevăr, o mare parte din populaţiunea basarabeană simpatizează cu

bolşevicii şi ar fi dispusă să ajute întronarea regimului bolşevist dacă ar avea

putinţă de a face acest lucru”. Siguranţa basarabeană informa că a luat „din

vreme măsuri pentru a preveni orice mişcare periculoasă siguranţei statului

sau armatei”. Iar referitor la atacarea soldaţilor de către civili, nu s-a

semnalat nici un caz de aşa natură.cxxxvii[137] Desigur că, sloganele populiste şi

demagogice ale bolşevicilor atrăgeau simpatiile populaţiei, spre o viaţă nouă

şi mai bună din „viitorul luminos”. Virusul bolşevic nu cuprinsese doar

Basarabia, dar şi o bună parte a Europei ieşită din Primul Război Mondial.

Minoritarii etnici, refractari noii autorităţi româneşti, dar şi o parte a

românilor basarabeni, doreau să revină în sfera de ocupaţie a vecinului de la

est, în care s-au născut şi au trăit. În special, tineretul era animat de tentanta

ideologie utopică comunistă, de aventurile vieţii clandestine, de impresia că

clandestinitatea îţi oferă un statut special de supremaţie în societate, a

câştigurilor bune din profesia de revoluţionar şi din exproprierea burghezilor

şi moşierilor. Puternica şi frumoasa propagandă bolşevică îşi făcea efectul.

Însă, marea majoritate a basarabenilor a rămas indiferentă şi imună

promisiunilor venite de peste Nistru, fiind pe deplin mulţumită de orânduirea

naţională românească.

După arestările din vara anului 1919, urmate de cele de la începutul

anului 1920, organele Siguranţei din Basarabia au reuşit să anihileze o

întreagă echipă sosită fraudulos din stânga Nistrului, compusă din: „Eduard

Steinlein, zis Baron von Schnee, şeful organizaţiei centrale, ajutorul său,

Simion Sobelman, zis Kazbec, pe delegatul pentru regiunea Tighina, David

Ricsainic, zis Silistraru, pe o curieră a organizaţiei, anume Drofiscaia,

precum şi pe Dumitru Crijanovski, Vladimir Ţimbalov, Panaghia Raicicova

şi Efim Zucan, unele persoane care ajutau curierii să treacă clandestin peste

Nistru, precum şi cei care îi găzduiau, intermediari care ajutau la procurarea

actelor false”. Cei arestaţi au depus mărturii şi au divulgat alte nume ale

persoanelor ce se aflau de mai mult timp în atenţia Siguranţei. Puşi sub

urmărire, activitatea lor subversivă a fost descoperită, ceea ce a dus la un alt

val de arestări. Poliţia oraşului Tighina l-a arestat pe Grigore Svetkov, care

contra-cost elibera documente agenţilor veniţi din stânga Nistrului, pe Donca

Dicenko, gazda agenţilor bolşevici, pe Haim Klig, agent de propagandă şi

spionaj, pe Clement Moşneagu, complice al lui Haim Klig, pe Moscu

Sapoşnic, curier între Tiraspol şi Tighina, pe Boris Şerman, agent de

legătură şi curier, pe Saia Kauşanski, agent de legătură şi distribuitor de

manifeste revoluţionare, pe Sender Kogan, Solomon Suhman, Nicolae

Metzner, Imaş Solomon, Pavel Udut şi Sică Lunevskii, agitatori şi

distribuitori de manifeste şi broşuri cu caracter revoluţionar.

În mai-iunie 1920, au mai fost arestaţi agenţi comunişti care se aflau

în fruntea mişcării bolşevice din Basarabia: Haim Bogopolski, Şmil Rivlin,

Moise Dubinski, Berta Asnes, Iankel Moldavar. De asemenea, au mai fost

arestaţi Mortko Gogman, alias Mihailov, preşedintele Biroului sindical

bolşevic din Chişinău, Israil Paskal, secretar, Zalman Goldstein, Ruvin

Pupko, membri în organizaţia din Chişinău, Iosif Zilberman, Fiodor Pohilă,

membru al Comitetului bolşevic din Tighina, David Pserman, conspirativ

Tihii, membru în Comitetul bolşevic din Tighina şi un curier între Comitetul

Central bolşevic din Chişinău şi Odessa, Feiga Lenkovici, curier al

Comitetului Central, ce deţinea şi parola Comitetului, Moise Luţenko, alias

Saşa, alias Galsev, organizatorul Comitetului bolşevic din Hotin, Volf

Gainburg, preşedintele Comitetului bolşevic din Hotin, Vasile Holknov, Isac

Vrenkhel – gazde, Eleitman Leib, organizatorul Comitetului din Cetatea

Alba şi preşedinte al Comitetului din acest oraş, Sima Factorovici, alias Zef,

curieră între Tighina şi Cetatea Albă, Ghers Gurevici, Ştefan Arbuz, Ştefan

Turnovski, Ana Turnovski, Strul Viskautsu – membri în Comitetul din

Orhei, Pavel Nicolae, alias Mortko Zilberman, alias Platanov, venit din

Rusia ca propagandist, Falvici Salvici, gazda curierilor şi persoanelor venite

de peste Nistru.

Cercetările organelor de Siguranţă în această direcţie au continuat. A

fost descoperită tipografia ilegală, arhiva Comitetului Central, un număr

mare de manifeste, broşuri cu caracter revoluţionar, scrisori, ordine primite

de la organizaţiile din Rusia, de la alte organizaţii, note, informaţii despre

întreaga activitate a organizaţiilor basarabene din mai 1919 şi până în iunie

1920. În arhiva descoperită s-au mai găsit manifeste bolşevice în limba rusă

şi română adresate soldaţilor şi populaţiei civile, un număr mare de broşuri

comuniste în limba română şi rusă, mai multe sute de numere a ziarului

Besarabskii Kommunist, ştampile ale organizaţiilor bolşevice din Chişinău şi

o ştampilă a Prefecturii Poliţiei Chişinău cu care se falsificau documentele

de identitate ale celor veniţi din Rusia, câteva şapirografe (şapirograf –

aparat de multiplicat texte sau desene, format dintr-un cilindru acoperit cu o

pastă specială, pe care se imprimă prin apăsare textul sau figura care trebuie

să fie reproduse). La sediul tipografiei descoperite, au mai fost găsite

revolvere sistem Nagan şi cinci bucăţi de piroxilină, necesare comiterii

actelor teroriste.

Activitatea desfăşurată de Siguranţa Basarabiei în mai 1920, a avut

drept rezultat arestarea a 40 de membri ai comitetelor bolşevice şi a

organizaţiilor de spionaj din întreaga Basarabie. Printre cei arestaţi, se afla

preşedintele Comitetului Central basarabean – Şmil Bubnovski, preşedintele

Comitetului Central sindical bolşevic, preşedinţii comitetelor din Cetatea

Albă, Orhei, Tighina şi Hotin, precum şi un număr mare din membrii acestor

comitete. Cu ocazia cercetărilor întreprinse pentru descoperirea organizaţiei

din Hotin, s-a constatat implicarea Comitetului Central basarabean, prin

intermediul Comitetului din Hotin, în crearea unei organizaţii comuniste în

Bucovina, unde a fost trimis un reprezentant al organizaţiei de la Hotin, Isac

Rosad, care s-a stabilit la Cernăuţi, pe strada Vogos nr. 7. Subinspectoratul

de Siguranţă din Cernăuţi a fost informat despre acest caz pentru a lua

măsurile necesare şi arestarea acestuia.

În locuinţa conspirativă a tipografiei secrete, unde s-au tipărit

manifestele răspândite în oraşele şi satele Basarabiei, se afla şi arhiva

Comitetului Central basarabean şi a Biroului Central sindical. Cele

descoperite au permis deconspirarea întregii activităţi de spionaj a agenţilor

din Basarabia, a legăturilor acestora cu organizaţiile comuniste din Rusia şi

Vechiul Regat. Organele de la Odessa au acordat o importanţă deosebită

acestei arhive şi în instrucţiunile găsite se arată că ea trebuia să fie nimicită

în caz că va fi descoperită, chiar şi cu preţul unor vieţi omeneşti. Dar, din

cauză că în momentul descoperirii nu se afla nimeni în tipografie, această

instrucţiune nu a fost îndeplinită.

Toate aceste descoperiri şi arestări „au dat o grea lovitură

semănătorilor de dezordine în Basarabia, scoţând din luptă cei mai autorizaţi

şi mai îndrăzneţi luptători pentru anarhia bolşevică”. Unul dintre agenţii

bolşevici, într-o scrisoare trimisă Comitetului bolşevic din Odessa, găsită la

curierul David Faierman, se plângea de această nenorocire, pe care o

considera drept cel mai mare dezastru.

 După arestările din anul 1919, precum şi cele din prima jumătate a

anului 1920, a trebuit să treacă o anumită perioadă de timp pentru ca

mişcarea comunistă ilegală din Basarabia să se refacă şi să-şi reia

activitatea.cxxxviii[138]

În data de 19 decembrie 1924, în urma intensificării activităţilor

comuniste (şi în special după incursiunea bolşevică de la Tatar-Bunar), a fost

adoptată Legea Mârzescu (pentru reprimarea unor infracţiuni contra liniştii

publice), prin care mişcarea comunistă a fost scoasă în afara legii. Această

lege era considerată de către literatura comunistă ca făcând parte din aşa-zisa

„legislaţie de clasă deosebit de dură”, iar pentru istoricii perioadei

comuniste, legea era expresia „intensificării presiunilor samavolnice ale

aparatului represiv împotriva mişcării muncitoreşti revoluţionare”.

„Arestările masive de militanţi comunişti” reprezentau ,,elemente

simptomatice pentru intenţia deliberată a claselor dominante de a împiedica

prin orice mijloace activitatea revoluţionară a partidului comunist”. Actul

normativ purta denumirea Legea pentru reprimarea unor infracţiuni contra

liniştii publice şi, de remarcat că, nu se adresa doar comuniştilor. Articolul 1

preciza: „…simplul fapt al asocierii în scopul de a prepara sau de a executa

crime în contra persoanelor sau proprietăţilor, oricare ar fi durata

asociaţiei sau numărul membrilor ei, precum şi orice înţelegere stabilită în

acest scop constituie un delict în contra liniştei publice”. Pedepsele erau:

închisoarea între 5-10 ani, amendă de la 10.000 la 100.000 de lei şi

interdicţie corecţională. Doar trei ani mai târziu legea a fost abrogată. Iar

agenţii Kremlinului se reorganizau pentru noi activităţi subversive.cxxxix[139]

Eugen Cristescu, în referatul Mişcarea revoluţionară comunistă din

România în cursul anilor 1918-1926 şi legăturile ei cu Internaţionala a II-

a,cxl[140] întocmit la 9 noiembrie 1926, conchidea că, în Basarabia

„organizaţiile (comuniste – P.M.) din acea provincie au un caracter

revoluţionar şi un colorit sovietic mai pronunţat”, decât în restul României.

Aici sovieticii depuneau toate sforţările „pentru revoluţionarea acestei

regiuni” şi aveau tendinţa „ca de aici să arunce flacăra revoluţiei asupra

întregii ţări”. „În concluzie – spunea Eugen Cristescu – am expus rezultatele

negative la care au ajuns Sovietele după 8 ani de sacrificii făcute pentru

revoluţionarea Ţării Româneşti. Nu am neglijat a evidenţia acţiunea de

contrabalansare a ideii sovietice, susţinută de factori aflaţi în serviciul ordinii

şi siguranţei statului, arătând sacrificiile făcute pentru păstrarea

aşezămintelor moştenite prin jertfa veacurilor. În fine, am schiţat rolul pe

care ţara noastră îl are în Europa, formând linia de demarcaţie între cele

două lumi, cu două concepţii sociale deosebite, cum şi necesitatea apărării şi

întăririi ei în faţa tendinţelor de penetraţie a ideii de sovietizare către statele

din Occident”.cxli[141]

Deci, Siguranţa de la Chişinău a reuşit să dejoace majoritatea

acţiunilor subversive comuniste, stopând „exportul revoluţiei proletare” în

teritoriul Basarabiei. Agentura bolşevică, în ciuda masivelor investiţii făcute

de Kremlin, nu şi-a realizat misiunea de bază, teritoriul dintre Prut şi Nistru

fiind cucerit numai în urma ultimatumului sovietic din vara anului 1940.

După anexarea Basarabiei, agenţii mişcării clandestine comuniste

basarabene au avut mult de suferit, nu din cauza misiunii nerealizate, ci din

cauza că erau dintr-un teritoriul fost sub „ocupaţia inamică” a României

regale, deci puteau fi potenţiali agenţi recrutaţi de Siguranţă.

Din aceiaşi cauză, aproape toţi ilegaliştii basarabeni, fugiţi în anii `20-

`30, peste Nistru în R.A.S.S.M., au fost lichidaţi în timpul represiunilor

staliniste din anii `30.

După anexarea Basarabiei din 1940, bucuria agenţilor sovietici

basarabeni, nu a fost de durată, căci la scurt timp au fost trecuţi în tabăra

suspecţilor. Tot ce au făcut ei în perioada interbelică, toată munca depusă şi

toată jertfa adusă intereselor Moscovei, nu s-a bucurat de recunoştinţă, ba

din contra.
 Regimul sovietic, de la începuturile sale, a dat dovadă de multă

suspiciune. Bănuiala că, desfăşoară activităţi antirevoluţionare –

antisovietice, putea plana asupra oricui. Nu era iertat absolut nimeni care

nimerea în încercuire – în timpul operaţiunilor militare, – în prizonierat sau

în teritoriile ocupate de inamic, căci erau văzuţi ca spioni sau potenţiali

agenţi inamici. Aceiaşi suspiciune s-a abătut şi asupra agenţilor comunişti

din Basarabia, care ar fi fost recrutaţi să distrugă mişcarea comunistă din

interior. Aici un rol deosebit l-a avut Siguranţa, care şi-a făcut o faimă a unei

eficiente instituţii de luptă anticomunistă, care a recrutat şi arestat un şir de

agenţi bolşevici. Aşa că, după instaurarea regimului sovietic din Basarabia,

aceşti agenţi, văzuţi ca potenţiali spioni, nu au fost admişi în funcţiile

importante din stat şi din partid.

La începutul lunii iulie 1940, Gh. Dimitrov, a prezentat C.C. al P.C.

(b) al U.R.S.S. din numele Internaţionalei a III-a, o listă cu 78 de basarabeni

ilegalişti, care au desfăşurat activităţi importante pentru promovarea

intereselor Kremlinului în Basarabia. Dar nu s-a reacţionat în nici un fel.

Mai mult, toţi cei 78 au fost înlăturaţi din funcţiile importante ocupate. Când

au fost aprobate, în 3-4 iulie 1940, listele comitetelor executive locale, nici

unuia din comuniştii basarabeni, nu i s-a încredinţat vreun post important,

nemaivorbind de posturi în conducerea P.C.(b) al Moldovei (înfiinţat la 14

august 1940). Mulţi dintre ilegalişti nu au primit nici carnet de partid. Iar în

timpul Războiului germano-sovietic (1941-1945), în genere, primirea lor în

partid, a fost interzis. Aceasta se motiva prin faptul că, aceştia, aflându-se în

teritoriul unui stat inamic, puteau fi influenţaţi de „viziunile capitaliste” şi să

devină „promotori ai modului de viaţă occidental”.

Până în preajma perestroikăi gorbacioviste, problema marginalizării

ilegaliştilor basarabeni, a fost una tabu. Mulţi dintre ei continuau să fie

bănuiţi de trădare a intereselor partidului. Reabilitarea lor a avut loc doar în

1989, în urma hotărârii Biroului C.C. al P.C. din Moldova din data de 21

iunie şi a constat în recunoaşterea lor ca fiind membri de partid. Însă, pe

atunci mulţi nu mai erau în viaţă, iar ceilalţi aveau o vârstă înaintată şi au

privit cu indiferenţă această decizie.

Aşadar, comuniştii basarabeni veniţi în R.A.S.S.M., unde au ocupat

funcţii importante, în anii `30 au fost epuraţi, fiind înlocuiţi de persoane

venite de la Moscova, mult mai „sigure”: Piotr Borodin, Nikita Salogor,

Nikolai Kovali, Feodor Brovko, Ivan Kodiţa, Stepan Ţaranov, Stepan

Zelenciuk, etc. În perioada postbelică a apărut a doua generaţie a acestei

elite: Ivan Bodiul, Artiom Lazarev, Lukeria Repida. Aceştia încercau să-i

elimine din funcţiile importante pe basarabeni, sub pretextul că aceştia „ar fi

putut colabora” cu autorităţile române din Basarabia în perioada războiului

sau că, în aceiaşi perioada, „au fost pasivi în acţiunile lor”.

Doar pe timpul reabilitărilor hruşcioviste, originarii din dreapta

Nistrului au fost admişi în funcţii mai importante de stat şi de partid.cxlii[142]

Pe lângă lupta de bază cu subversiunea bolşevică, Siguranţa

Basarabiei a fost preocupată de un vast areal de probleme:

- descoperirea cazurilor de spionaj (în special, sovietic)cxliii[143] şi a

celor de sabotaj;cxliv[144]

- cercetarea persoanelor care au trecut fraudulos frontiera în

România;cxlv[145]

- investigări pentru acordarea de vize în vederea desfăşurării

diverselor manifestaţii festive;cxlvi[146]

- monitorizarea activităţii societăţilor de caritate, a hotelurilor,

evidenţa automobilelor, etc.;cxlvii[147]

- supravegherea activităţii diverselor societăţi, asociaţii, etc.,cxlviii[148]

(Spitalul de copii,cxlix[149] Uniunea creştinilor ortodocşi,cl[150] Sfatul

Negustoresc,cli[151] Uniunea clerului ortodox din Basarabia,clii[152] Astra,cliii[153]

Liga creştinilor basarabeni,cliv[154] Societatea intelectualităţii evreieşti din

Bălţi,clv[155] Uniunea jurnaliştilor din Basarabia,clvi[156] Societatea

intelectualilor români „Prietenii Uniunii Sovietice”clvii[157]);

 - supravegherea supuşilor străini;clviii[158]

- supravegherea persoanelor bănuite de activitate antiromânească;clix

[159]

- identificarea persoanelor care păstrau şi răspândeau literatură şi

manifeste antiromâneşti;clx[160]

- supravegherea foştilor militari din Armata ţaristă,clxi[161] (a fostului

general ţarist von Berg Nicolea Ivanovici),clxii[162] precum şi a albgardiştilor

veniţi din Istanbul şi stabiliţi în Basarabia,clxiii[163] a organizaţiei albgardiste

Vozvraşcenţîclxiv[164] şi a simpatizanţilor Uniunii centrale a naţionaliştilor

ruşi cu sediul la Berlin;clxv[165]

- supravegherea diverselor localuri publice,clxvi[166] a redacţiilor de

ziare,clxvii[167] a presei,clxviii[168] a cinematografelor,clxix[169] a magazinelor de

cărţi,clxx[170] a corespondenţei;clxxi[171]

- supravegherea şi asigurarea securităţii unor înalţi oaspeţi veniţi în

vizită în Basarabia (a Ceciliei Hamburt – soţia unui deputat englez,clxxii[172] a

generalul Henri Philippe Pétain,clxxiii[173] a mareşalul Josef Pilsudski,clxxiv[174] a

dr. Weisman – preşedintele organizaţiei internaţionale sioniste,clxxv[175] a lui

Haim Feighin (S. Vanştein),clxxvi[176] a lui Max Nardu – sionist venit în

Basarabia la invitaţia organizaţiei sioniste Merkas);

 - supravegherea diverselor curente politice,clxxvii[177] a coloniştilor

germani din sudul provinciei şi a activităţii organizaţiei lor Deutsche

Gemeinde (Comunitatea germană) din Tarutino,clxxviii[178] a Partidului

poporului,clxxix[179] a Partidului Frontul Românesc,clxxx[180] a Partidului Naţional

Ţărănesc,clxxxi[181] a Partidului Ţărănesc Radical,clxxxii[182] a Blocului Ţărănesc

pentru mântuirea Ţării,clxxxiii[183] a Uniunii Agrare,clxxxiv[184] a Partidului

Naţional Agrar,clxxxv[185] a Frontului Constituţional,clxxxvi[186] a Legiunii

Arhanghel Mihail,clxxxvii[187] a Gărzii de Fier,clxxxviii[188] a Partidului Totul pentru

Ţară,clxxxix[189] a Ligii Apărării Naţional Creştine,cxc[190] a Partidului Naţional

Creştin,cxci[191] a Partidului Naţional Democrat,cxcii[192] a Comitetului Naţional

Român Antifascist,cxciii[193] a Asociaţiei Studenţilor Revoluţionari,cxciv[194] a

mişcării subversive comunistecxcv[195] („răscoala” de la Tatar-Bunarcxcvi[196]), a

foştilor membri ai Sfatului Ţării;cxcvii[197]

- supravegherea minoritarilor (bulgari şi găgăuzicxcviii[198]), a activităţii

organizaţiilor evreieşti (Bund,cxcix[199] ORT,cc[200] Uniunea culturii evreieşti,cci

[201]
Keren Kaiemet, Merkas,ccii[202] Liga culturală evreiască,cciii[203] Brith

Trumpeldor,cciv[204] Poalei Sion, Gordonia, Zeire Sion,ccv[205] Gakoah,ccvi[206]

Societatea de cultură şi muncă (denumită anterior Talmud Tora),ccvii[207]

Tarbut), a mişcării sioniste în general,ccviii[208] a lojii masonice evreieşti Bene-

Brut (cu legături în S.U.A.);ccix[209]

 - procurarea documentelor organizaţiilor social-politice şi culturale

(statutul societăţilor Tarbut,ccx[210] Makkabi,ccxi[211] ORTccxii[212]);

- supravegherea curentului antisemit,ccxiii[213] cercetarea proiectului

legionar din 1927, privind soluţionarea problemei evreieşti prin emigrarea

evreilor din România în Palestina;ccxiv[214]

- supravegherea sectelor religioaseccxv[215] şi a celor ce propagau stilul

vechi creştin ortodox;ccxvi[216]

- documentarea asupra situaţiei populaţiei civile din Chişinău şi din

întreaga Basarabie;ccxvii[217]

- procurarea informaţiilor despre situaţia social-economică şi politică

din Rusia Sovieticăccxviii[218] şi despre Armata roşie.ccxix[219]

La începutul lunii ianuarie 1925, generalul francez Petain a vizitat

Basarabia. Scopul vizitei, din câte declara generalul, era călătoria de

cunoaştere a acestei provincii româneşti, precum şi întâlnirea cu consângenii

de aici. Presa slab a reflectat acest eveniment din Basarabia. Ziarul

basarabean Sfatul Ţării, nr. 529 din 25 ianuarie 1920 a publicat un articol

apărut în ziarul Opinia, în care un „prieten al ziarului” reflecta asupra vizitei

lui Petain în Basarabia: „Am fost surprins că presa n-a relevat cele petrecute

cu ocazia vizitei de la Chişinău a generalului francez Petain. Nici vorbă că

această vizită a avut o semnificaţie militară, în directă legătură cu cele ce se

proiectează pentru izolarea Rusiei bolşeviste. Şi iarăşi nici vorbă că măsurile

luate sunt menite a servi interesele României, servind şi planul general al

Aliaţilor. De remarcat însă este latura politică a chestiunii. Atât d.[omnul]

general Petain, cât şi consulul francez din Basarabia, au făcut vizite nu

numai diverselor personalităţi marcante româneşti, ci şi elementelor ruseşti

în legătură cu nuanţa denikistă. Pe de altă parte, cu ocazia banchetului,

generalul Petain a ţinut un toast, în care relevând raporturile de rudenie între

Basarabia şi România, a toastat pentru românii dintre Prut şi Nistru şi pentru

populaţia rusă din Basarabia”.ccxx[220]

În schimb Siguranţa, prin câţiva agenţi de-ai săi, a urmărit fiecare pas

al generalului francez.

Spionajul sovietic în România avea o prezenţă masivă, atât prin

serviciile sale specializate, cât şi prin organizaţiile comuniste, căci o

delimitare clară între activităţile de spionaj/diversiune şi cele comuniste nu

se putea face. Serviciile de informaţii şi siguranţă româneşti au descoperit pe

tot parcursul perioadei interbelice nenumărate reţele de spionaj sovietic şi au

elaborat multiple studii privind activitatea de informaţii a U.R.S.S. în

România. Unul dintre acestea se întitula Spionajul sovietic în România

(despre acest studiu, vezi: http://www.morarup.narod.ru/Spionaj_1940.htm),

cu o atenţie deosebită asupra situaţiei de la hotarul româno-sovietic de pe

Nistru. Lucrarea prezenta în mod succint organizarea, activitatea, tactica şi

metodele de lucru ale spionajului sovietic din anii ´20-30. Serviciile

româneşti de profil au putut să constate că, organele secrete sovietice

dispuneau „de o vastă organizaţie şi de fonduri băneşti considerabile”.

Centrala serviciului se afla la Moscova, de unde porneau „firele invizibile

ale reţelei de spionaj, care acoperă ca o pânză deasă de păianjen întreaga

Europă şi o parte din Asia, întinzându-şi antenele şi în centrele mai

importante de pe celelalte continente”. După cum s-a putut stabili, acţiunea

de spionaj sovietic se efectua prin Direcţia politică de Stat (G.P.U.),

Serviciul de informaţii militare ale Marelui Stat Major al Armatei roşii

(Razvedupr), Serviciul de informaţii diplomatice şi Internaţionala a III-a

Comunistă (Komintern).

Cu toate succesele obţinute de serviciile speciale româneşti în lupta cu

agenţii sovietici, totuşi s-au înregistrat şi eşecuri.

Spre exemplu, în 1926 (cazul a fost clarificat abia în 1928) serviciul

de spionaj sovietic a reuşit să infiltreze o agentă pe lângă generalul Ludovic

Mircescu şi să sustragă planul de mobilizare al Armatei române.

Documentul de 100 de file, cu multe anexe, conţinea datele cele mai secrete

şi mai complete despre Armata română. Generalul Mircescu s-a sinucis, ceea

ce evident nu a rezolvat problema.ccxxi[221]

 Un alt eşec a fost descoperit în anul 1935, pe Frontul de Est, „cu care

ocazie s-a aflat că toate legăturile informative ale Centrelor «А» (de la

Cernăuţi – n.a.), «В» (de la Chişinău – n.a.) şi Serv.[iciul] Secret, erau în

mâina G.P.U. (serviciul de spionaj sovietic – P.M.)”.ccxxii[222]

După cum raporta şeful S.S.I.A.R., Mihail Moruzov, „aproape în total,

personalul de siguranţă din Basarabia, deşi salarizat de statul nostru, nu era

în realitate decât o secţie de G.P.U. organizată solid pe teritoriul nostru”.ccxxiii

[223]
Desigur că, această informaţie trebuie privită cu multe rezerve, având în

vedere rivalitatea dintre Siguranţă şi Serviciul Secret.

4. Reorganizarea Siguranţei Statului din 1929.

La sfârşitul anului 1928, s-a pus problema reorganizării organelor

poliţieneşti. Intenţiile guvernului ţărănist condus de Iuliu Maniu, erau de a

reduce cheltuielile pentru poliţie. Urmărind acest scop, încă până la reformă,

s-a dispus reducerea numărului de funcţionari, în Siguranţă el ajungând la

minimum. Un corespondent al ziarului Cuvântul, transmitea la 20 decembrie

1928 din Transilvania că, „La Deva siguranţa nu mai are decât 2 funcţionari,

iar la Cluj [de] asemenea au fost concediaţi toţi agenţii acoperiţi şi

informatori”. În scopul economisirii banilor, guvernul mai preconiza

comasarea Siguranţei cu Poliţia Administrativă. În acest sens, acelaşi

corespondent sublinia că, „În caz de dizolvare a serviciilor de siguranţă

cercul de activitate a acestora va fi îndeplinit de către organele

poliţieneşti”.ccxxiv[224]

La 22 decembrie 1928, ziarul Curentul îşi anunţa cititorii că,

Ministerul de Interne, în vederea reformei, a supus examinării legile în

vigoare de organizare a Corpului jandarmeriei rurale, Poliţiei şi Siguranţei

Statului, şi Prefecturii Poliţiei Capitalei, formând pentru reorganizarea celor

trei organe poliţieneşti câte o comisie specială.ccxxv[225]

Pe când se desfăşurau lucrările acestor comisii, ministrul de Interne,

Alexandru Vaida-Voievod, a luat şi el măsuri pentru modernizarea organelor

poliţieneşti, dând ordin „pentru desfiinţarea bătăii” practicate de poliţie,

precum şi „civilizarea purtării poliţiştilor faţă de cetăţeni”, adică să fie

politicoşi cu toţii, indiferent că-i vorba de reclamant sau de bănuit.ccxxvi[226]

Deci, se încerca aducerea poliţiei la noile standarde ale timpului,

reclamate de opinia publică. Siguranţa era considerată o instituţie învechită,

care urma să sufere transformări radicale. Ziarul Dreptatea din 12 ianuarie

1929, scria că, Siguranţa nu mai poate fi un serviciu de spionaj politic,

abătându-se mult de la sarcinile iniţiale şi devenind o unealtă în mâna

politicii. Oficiosul Partidului de guvernământ – P.N.Ţ, – Dreptatea, publica

o declaraţie a lui D. R. Ioaniţescu, subsecretar de stat la Ministerul de

Interne, care acuza fostele guvernări că i-a schimbat menirea Siguranţei

Statului, punând-o în serviciul politicului şi propunea o reorganizare prin

transformarea ei într-un corp al detectivilor: „Practica abuzivă a guvernelor

trecute a deturnat serviciul siguranţei, care ar fi trebuit să rămână prin esenţa

lui un serviciu preventiv, într-un serviciu de spionaj politic.

Să căutaţi să reorganizaţi acest serviciu după modelul corpurilor de

detectivi din occident.

Complexitatea vieţii de stat impun ca o necesitate existenţa corpului

de detectivi, organ de prevenire şi descoperire a crimelor şi delictelor contra

particularilor şi contra Statului”.ccxxvii[227]

Ziarul Adevărul era şi el de părere că, Siguranţa Statului este instituţia

care trebuie neîntârziat reorganizată. La 14 ianuarie 1929, publica un articol,

în care printre altele spunea: „[...] Dacă în adevăr instituţiunile noastre

publice se resimt de nevoia unor reorganizări generale – siguranţa statului

este fără îndoială cea dintâi care trebuie supusă operaţiunii modificatoare.

Căci, datorită desfăşurării bolnăvicioase a vieţii noastre publice, în special

de la război încoace, siguranţa a fost împinsă la un rol cu torul deplasat de

scopul iniţial.
 Guvernele reacţionare, structurate din ce în ce mai violent de uriaşul

freamăt al voinţei colective, n-au avut ce opune în pripă impetuoaselor

asalturi ale acestei voinţe.

[...] Inspiraţia fatală, de totdeauna, a marilor uzurpatori – a dictat

acestor guverne să-şi caute sprijin în forţă şi în puteri oculte. Din acest

motiv, au hipertrofiat instituţiunea siguranţei, făcând-o unealtă odioasă de

spionaj, de provocaţiune şi de înscenări. Ani de zile, misterioasa instituţie

înghiţea sute de milioane pentru a împânzi ţara de la un capăt la altul cu o

reţea de agenţi. Graţie acestora, orice mişcare politică ori particulară a

adversarilor, îşi avea rezonanţa imediată în «cabinetul negru» de la siguranţa

generală.

Inutil să spunem, de câte ori nefericiţii agenţi, analfabeţi şi nărăvaşi,

speriau până şi pe patronii lor cu invenţiile şi comploturile lor cotidiene [...].

Siguranţa a ajuns astfel o oroare pentru orice om de bun simţ. Pe lângă

rolul pe care i l-au dat reacţionarii, mai cădea în cumpănă şi exerciţiul

frenetic al bacşişului, practicat la siguranţă, cu o furie înzecită, decât în alte

slujbe. Misiunea ei iniţială se pierduse cu totul în apele spionajului intern şi

în băltoacele corupţiei fără margini.

Trebuia să se pună capăt acestei stări de lucruri.

 Dacă instituţia e necesară statului, să fie menţinută. Nu însă pentru a

consuma sute de milioane (de lei – n.a.) în misterioase operaţiuni de cabinet

negru. Spiritul întregului serviciu să fie reintegrat în drepturile lui iniţiale,

spre a-şi exercita atribuţiunile fireşti şi legale. Iar metodele să fie ridicate la

nivelul pe care-l impune însuşi rolul de poliţie superioară pe care trebuie să-l

aibă Siguranţa în Stat”.ccxxviii[228]

Ziarul Ordinea era împotriva acestei reorganizări radicale şi considera

că are loc desfiinţarea Siguranţei Statului, ceea ce „a umplut de bucurie

sufletele bolşevicilor”. Intenţia de a comasa Siguranţa cu Poliţia

Administrativă, era catalogată drept „intenţia criminală a guvernului de a

desfiinţa Siguranţa generală a Statului”, care a început de la reducerea

numărului de funcţionari, pe motivul economiilor bugetare. Ministerul de

Interne era acuzat că a dat ordine Serviciilor de Siguranţă din toată ţara „să

desfiinţeze posturile lor cele mai de seamă, ocupate mai ales de funcţionari

destoinici şi cunoscuţi prin cinstea şi prin zelul lor”.

Declaraţia subsecretarului de stat D. R. Ioaniţescu, precum că, în mica

localitate urbană va exista decât un singur oficiu de poliţie, condus de un şef

care va avea sub ordinele lui un personal cu atribuţii administrative,

informative şi judiciare, era aspru criticată de către Ordinea. Se considera

că, „Siguranţa generală a Statului, redusă la câţiva agenţi cu o atribuţiune

informativă, este supusă ordinelor şefilor poliţiilor naţional-ţărăniste, ceea ce

înseamnă complecta ei desfiinţare”.

„O asemenea «reformă» – conchidea ziarul Ordinea – e menită să facă

bucuria bolşevicilor şi a tuturor duşmanilor ţării”.ccxxix[229]

La 10 aprilie 1929, în paginile ziarului Dreptatea era înserat un alt

material referitor la necesitatea reorganizării Siguranţei Statului, considerată

grav afectată de aservirea politică. În acest articol se menţiona că, „Siguranţa

generală aşa cum funcţiona, era mai mult o vastă pepinieră de sinecurişti şi

paraziţi pe socoteala Statului. Elementele care-şi făceau datoria, cele mai

adesea nu erau apreciate după meritele ce [le] aveau, oamenii de casă ai

partidului liberal, fiind totdeauna în primele rânduri.

[...] Bani se cheltuiau foarte mulţi pentru că, în Siguranţă dădeau

buzna toţi partizanii politici care nu puteau fi cazaţi în alte servicii. Primind

denumirea de agent sau agentă acoperită, cel numit venea odată pe lună la

salar, atât şi nimic alta. Mai cu seamă numărul agentelor era înspăimântător

de mare [...]”. Redacţia ziarului îşi exprima acordul faţă de intenţia

guvernului de a face economii prin această reformă şi revenea asupra

problemei abaterii Siguranţei de la misiunile sale de bază: „[...] Siguranţa de

azi, aşa cum a funcţionat, era mai mult un serviciu de urmărire a oamenilor

politici adverşi regimului sau a oamenilor paşnici. Escrocii şi borfaşii erau

liberi; crimele nu se descopereau decât întâmplător. În schimb, fostul

director general al Siguranţei, alimenta săptămânal presa cu un nou şi vast

complot. Ţara întreagă era alarmată şi ţinută sub groaza comploturilor, care

în cele din urmă n-au dus la nimic. De cinci luni de zile, nu se mai descopăr

comploturi, nu mai sunt complotişti, e linişte”.

Ziarul declara cu fermitate că, reforma are menirea de a „o rupe cu

trecutul” şi aproba intenţia de a contopi Poliţia Administrativă cu Siguranţa,

obţinându-se astfel nu numai „o mare economie de bani”, dar şi „vom avea

unitatea de conducere, ceia ce constituie cu adevărat un pas înainte”. În

special, un mare câştig pentru Poliţie îl reprezenta înăsprirea condiţiilor în

selectarea candidaţilor, căci până acum, atât în Siguranţă, cât şi în Poliţie,

„intrau tot felul de elemente, unele cu totul nepregătite”.

Împotrivirea liberalilor faţă de această reformă, era explicată de către

ziarele ţărăniste prin faptul că, aceştia „văd că le scapă din mână un

organism de Stat, pentru a-l reda Statului”.ccxxx[230]

După publicarea acestui articol, ziarul Ordinea, la 18 aprilie 1929, a

venit cu un nou material anti-reformă, cu titlul, În Basarabia siguranţa este

ca şi desfiinţată, în care se spunea: „Graţie trădătorului Stere şi [a]

deşteptului Halippa, Serviciul de Siguranţă din Basarabia este aproape

desfiinţat. A fost dat afară tot ce s-a putut da; funcţionari vechi în serviciu au
fost aruncaţi pe drumuri. Agenţii care au adus mari servicii ţării prin

informaţiunile aduse au fost suprimaţi”. Aceste lucruri, după părerea

redacţiei ziarului, s-au întâmplat cu funcţionarii care au luptat contra

agenţilor sovietici şi a propagandei bolşevice, ceea ce vorbea despre o

alianţă tacită a guvernării ţărăniste cu comuniştii.ccxxxi[231]

La 18 iunie 1929, în ziarul Dimineaţa, D. R. Ioaniţescu încerca să

combată învinuirile aduse, precum că reforma poliţiei urmăreşte desfiinţarea

Siguranţei: „Ni s-a adus învinuirea că desfiinţăm poliţia de Siguranţă.

Este adevărat că Siguranţa nu va mai lucra ca organ separat, dar

aceasta am făcut-o pentru că nu se mai poate concepe poliţie de Stat, fără o

unificare absolută a tuturor serviciilor sale.

Proiectul nostru n-a înlăturat nici unul din organele bine stabilite ale

Siguranţei; dimpotrivă, dăm pe viitor un grup special de detectivi, care vor

înlocui actualii agenţi, nepregătiţi.

Menirea ei va fi să pună la contribuţie toate organele, fie

administrative, fie judiciare. Toţi ofiţerii de poliţie vor informa serviciul de

siguranţă, care împreună cu poliţia administrativă şi judiciară, se vor mişca

sub o singură mână”. ccxxxii[232]

Opoziţia însă era de o altă părere, prezentând în această chestiune

raţiunile lui Richard Franasovici, fost subsecretar de Stat la Ministerul de

Interne: „Socot o mare greşeală a proiectului este contopirea poliţiei de

siguranţă cu poliţia administrativă. [...] Poliţia de siguranţă – o recunoaşte şi

autorul legii în expunerea de motive, contrar celor afirmate în opoziţie, are o

importanţă covârşitoare. Ea e o poliţie de specialitate şi trebuie deci, să fie în

afară de amestecul poliţiei administrative.

[...] Tendinţa actuală era de-a scoate poliţia şi în special siguranţa – de

sub orice influenţă politică.

Prin faptul acestei unificări, poliţia fiind trecută sub ordinele directe

ale prefectului de judeţ – acesta prin excelenţă om politic – şi poliţia de

siguranţă va intra fatal sub influenţa politicii de partid”. La cele declarate de

Richard Franasovici, ziarul Dreptatea adăuga: „Tendinţa de a introduce

politica în poliţie şi siguranţă, şi prin urmare şi a clientelei naţional-ţărăniste

– reiese destul de clar din dispoziţiunea, potrivit căreia ministrul de interne

are dreptul de a numi în interval de şase luni de la promulgarea legii – titraţi

şi netitraţi (ofiţeri de rezervă) în orice funcţiune poliţienească, până la gradul

de director general inclusiv”.ccxxxiii[233]

În expunerea de motive din Adunarea Deputaţilor, D. R. Ioaniţescu

spunea: „Poliţistul să ştie că nu are şi nu trebuie să aibă alt judecător decât

legea şi conştiinţa lui… Prefectul va ordona, dar execuţia aparţine numai

organelor poliţieneşti, cari vor lucra pe a lor răspundere. Repet – zice

legiuitorul – prefectul nu va avea nici un alt drept şi nici o atribuţiune

poliţienească… Vreau ca să înceteze abuzul ordinelor verbale şi telefonice şi

să se dea ordine scrise şi chiar atunci încă, poliţistul să nu fie obligat să

execute un ordin scris, când el ar constitui un atentat la libertăţile

cetăţeneşti”.ccxxxiv[234]

Cu toate confruntările dintre opoziţie şi guvernarea naţional-ţărănistă

pe marginea acestei reforme, proiectul guvernamental al Legii pentru

organizarea poliţiei generale a Statului a fost aprobat, iar legea publicată în

Monitorul Oficial, nr. 159 din 21 iulie 1929. Aşadar, Siguranţa, poliţia

administrativă şi poliţia judiciară, au fost unite „sub o singură mână”.ccxxxv[235]

După veritabilul punct de hotar – reprezentat de legea ministrului de

Interne Vasile Lascăr din 1903 – legea din 1929, a fost cea mai bună lege

organică a Poliţiei Române de până atunci. Potrivit juristului Iuliu Pascu,

legea „înscrie pe răbojul Poliţiei Române o nouă istorică etapă, ridicând

Poliţia de la starea de fapt a unei instituţii desconsiderate, la starea de drept a

unui serviciu public primordial, funcţionând nu după bunul plac al

politicienilor, ci pe baza unor principii de drept de cea mai bună valoare

morală. Noua lege a Poliţiei pune în mod definitiv bazele unui drept

poliţienesc, a unei proceduri poliţieneşti române”.

 Potrivit legii pentru organizarea Poliţiei Generale a Statului din 21

iulie 1929, act normativ care, de-a lungul vremii, a suferit mai multe

modificări, „Poliţia Generală a Statului se exercită pe întreg teritoriul ţării,

sub autoritatea şi controlul ministrului de Interne”, organul tutelar fiind

Direcţiunea Generală a Poliţiei.

În art. 2 al suscitatei legi, atribuţiile Poliţiei erau precizate după cum

era vorba de cele trei ramuri:

- Poliţia administrativă: apăra libertatea, proprietatea şi siguranţa

persoanei, drepturile constituţionale; prevenea infracţiunile; executa

măsurile de poliţie impuse de legi, regulamente, ordonanţe; executa măsurile

de asistenţă socială; menţinea ordinea publică;

- Poliţia judiciară: constata şi urmărea orice infracţiune şi orice

contravenţie; executa măsurile dispuse de justiţie;

- Poliţia de siguranţă sau informativă: culegea, instrumenta şi aducea

la cunoştinţă autorităţii superioare informaţiile referitoare la ordinea publică

şi siguranţa statului.

Dispoziţiile legii privitoare la poliţişti se completau cu cele ale

statutului funcţionarilor publici, D.G.P. fiind condusă de un director general,

ajutat de un subdirector general. În structura sa de la nivel central intrau:

 - Direcţiunea Poliţiei Administrative, care avea la rândul său în

subordine: a) Serviciul Poliţiei Administrative şi Poliţiei de Frontieră, cu

următoarea structură: Biroul Poliţiei Administrative şi Asistenţei Sociale;

Biroul Populaţiei; Biroul Fruntariilor şi Paşapoartelor; Biroul Poliţiei de

Moravuri; b) Serviciul Personalului şi Controlului: Biroul Personalului;

Biroul Controlului;

- Direcţiunea Poliţiei Judiciare: Serviciul Poliţiei Judiciare (Biroul

Poliţiei Judiciare şi al Cercetărilor, Biroul Cazierului Poliţiei, al Controlului

Recidiviştilor şi al Statisticii); Serviciul Poliţiei Tehnice (Biroul Central al

Urmăririlor Internaţionale, Biroul Poliţiei Tehnice şi al Şcoalelor,

Laboratorul Central de Poliţie Tehnică);

- Direcţiunea Poliţiei de Siguranţă: Serviciul de Informaţiuni (Biroul

Siguranţei Generale al Poliţiei Sociale şi al Informaţiilor; Biroul

Secretariatului şi Cifrului; Biroul Studii Presă şi al Buletinului Poliţiei;

Biroul Evidenţelor Statisticii Arhivei şi Registraturii);ccxxxvi[236] Serviciul

Controlului Străinilor: Biroul Controlului Străinilor; Biroul Extrădărilor şi

Expulzărilor.

Direcţiunea Poliţiei de Siguranţă era cel mai important serviciu

interior al Direcţiunii Generale a Poliţiei şi potrivit noii reorganizări a

Ministerului de Interne din 1929, se ocupa de coordonarea şi îndrumarea

muncii informative a organelor din subordine; centraliza, analiza şi sintetiza

informaţiile, realizând totodată acţiunea de informare a conducerii

Ministerului de Interne şi a factorilor de răspundere din fruntea ţării. Direcţia

Poliţiei de Siguranţă era un organ de directivă, munca informativă de teren

fiind realizată pe plan central de Corpul Detectivilor, iar în teritoriu de

serviciile şi birourile de siguranţă din Prefectura Poliţiei Capitalei şi

chesturile de poliţie.ccxxxvii[237]

Avea în structura sa două servicii: Serviciul de Informaţii şi Serviciul

Controlului Străinilor.

Serviciul de Informaţii avea în subordinele sale 4 birouri: Biroul

Siguranţei Sociale şi al Informaţiilor; Biroul Secretariatului şi al Cifrului;

Biroul de Studii, Presă şi al Buletinului Poliţiei; Biroul Evidenţei Statistice,

Arhivei şi Registraturii. Executa lucrările de birou conform rezoluţiilor

propuse pe ele de către şeful direcţiei; cifra şi descifra corespondenţa

telegrafică sau radiotelegrafică şi primirea corespondenţa de la biroul

registratură şi arhivă, pe care o prezenta spre rezolvare directorului sau

subdirectorului. Totodată, acest Serviciu realiza, prin Biroul de studii:

referate, dări de seamă, rezumate, situaţii statistice şi documentări; redacta şi

expedia zilnic „Buletinul informativ” asupra evenimentelor importante

privind ordinea publică şi siguranţa statului, extrase din rapoartele primite de

la serviciile exterioare.

Serviciul Controlului Străinilor avea în subordine două birouri: Biroul

Controlului Străinilor şi Biroul Extrădărilor şi Expulzărilor. Serviciul

executa dispoziţiile Legii controlului străinilor şi ale altor legi care

reglementau regimul diferitelor categorii de străini aflaţi în ţară; dădea, la

cererea Ministerului de Externe, avize în legătură cu intrarea şi şederea în

ţară a străinilor care solicitau acest lucru sau cereau prelungirea termenului

de şedere. De asemenea, întocmea lucrările pentru expulzarea sau extrădarea

străinilor, hotărâte de Ministerul de Interne, Ministerul de Externe şi

Ministerul Justiţiei. Semnala venirea în ţară a străinilor unităţilor de poliţie

din localităţile unde aceştia declarau că vor merge şi elibera paşapoarte

Nansenccxxxviii[238] refugiaţilor străini, conform convenţiilor internaţionale. În

structura acestui Serviciu a intrat şi un birou pentru arhivă, iar în anul 1941

s-a creat Biroul deplasărilor în ţară, care întocmea şi elibera documentele

necesare deplasării în ţară a străinilor.

Funcţiona şi Serviciul de poliţie tehnico-ştiinţifică, în care erau

instruite cadrele, inclusiv şi cele ale S.S.I.A.R., care lucrau pe această

linie.ccxxxix[239]
 Şeful Direcţiei Poliţiei de Siguranţă era membru al Comisiei

Internaţionale de Poliţie, care se întrunea periodic la Haga.ccxl[240]

Printre principalele atribuţii ale Direcţiei Poliţiei de Siguranţă s-au

numărat: 1. centralizarea şi studierea informaţiilor transmise de organele în

subordine, privind problemele de siguranţă şi de ordine publică din ţară,

supunându-le pe cele mai importante soluţionării directorului general; 2.

elaborarea şi transmiterea de instrucţiuni organelor exterioare de siguranţă

privind orientarea activităţii lor informative în cadrul prevederilor legii şi a

ordinelor date de conducerea Ministerului de Interne şi a Direcţiunii

Generale a Poliţiei; 3. semnalarea către departamente şi alte autorităţi de stat

a faptelor de ordine publică şi de siguranţă, care interesau sau priveau

atribuţiile acestora; 4. primirea şi întreprinderea măsurilor de executare a

dispoziţiilor de ordine publică, cerute de alte autorităţi de stat competente –

Ministerul de Externe, Ministerul Propagandei, Ministerul de Război,

M.St.Major al Armatei române; 5. extragerea din presa română şi străină a

informaţiilor referitoare la ordinea publică şi siguranţa statului, luând măsuri

pentru exploatarea lor; 6. executarea de lucrări de evidenţă şi de control al

străinilor, precum şi de expulzarea şi extrădarea acestora; 7. emiterea de

avize către Ministerul de Justiţie pentru cererile de dobândire a cetăţeniei

române; 8. emiterea de avize pentru tribunale, asupra cererilor de dobândire

a personalităţii juridice; 9. semnalarea către poliţiile de frontieră a

persoanelor suspecte, în vederea controlului intrării şi ieşirii lor din ţară; 10.

centralizarea, clasarea şi conservarea în arhivă a lucrărilor rezultate din

activitatea informativă a Direcţiei Poliţiei de Siguranţă şi a Corpului

Detectivilor.ccxli[241]

La nivel teritorial, D.G.P. avea Inspectoratele Regionale de Poliţie (la

Bucureşti, Constanţa, Galaţi, Chişinău, Cernăuţi, Iaşi, Alba-Iulia, Timişoara

şi Craiova).ccxlii[242] Fiecare inspectorat avea în frunte un inspector, ajutat de

un subinspector. De asemenea, D.G.P. avea în subordine Prefectura de

Poliţie a Municipiului Bucureşti, chesturi de poliţie (în municipii), poliţiile

orăşeneşti (din oraşe reşedinţă de judeţ), comisariatele sau detaşamentele de

poliţie. Prefectul, ca şef al administraţiei judeţene, era reprezentantul

guvernului în judeţ şi era numit prin decret regal.ccxliii[243]

După reforma organelor de poliţie din 1929, autoritatea supremă

poliţienească din Basarabia era Inspectoratul Regional al Poliţiei (I.R.P.)

Chişinău, subordonat Direcţiunii Generale a Poliţiei (D.G.P.) din Bucureşti

şi era alcătuit din:

- Chesturile de Poliţie Chişinău, Tighina, Cetatea Albă, Ismail şi

Bălţi;

- Poliţiile oraşelor Hotin, Soroca, Orhei şi Cahul;

 - Detaşamentele de Poliţie Călăraşi Târg, Noua Suliţă, Lipnic,

Rezina, Iarova, Prigorodoc, Bugaz, Olăneşti, Palanca, Comrat,

Cioburciu, Ustia, Tuzla şi Vasile Lupu;

- Comisariatele de Poliţie Basarabeasca, Otaci, Bolgrad, Chilia

Nouă, Reni, Vâlcov şi Leova.ccxliv[244]

La 2 august 1929, a fost aprobata Legea ministerelor, care s-a ocupat

şi de Ministerul de Interne, iar peste o jumătate de an, la 25 ianuarie 1930,

prin Regulamentul de organizare a Ministerului de Interne, s-a revenit la

definirea Ministerului de Interne dată de Regulamentul Organic cu aproape

un secol în urmă, anume că, „Ministerul de Interne are în atribuţiile sale

conducerea administraţiei generale a Ţării, ordinea şi siguranţa statului”.ccxlv

[245]

După noua reorganizare director general al D.G.P. era N. Stan

Emanoil, ajutat de dr. Eugen Bianu, subdirector general, de Gheorghe

Olăraşu, Eugen Cristescu şi Nicolae Milozi, directori.ccxlvi[246] În fruntea

Direcţiei Poliţiei de Siguranţă a fost numit ca director general Eugen

Cristescu.ccxlvii[247] La Chişinău, în fruntea I.R.P. Chişinău se afla Constantin

Maimuca, inspector regional de poliţie, Cristea, inspector de Siguranţă, iar

chestor al Poliţiei municipiului Chişinău era Muscalu.ccxlviii[248]

 Chestiunile privind siguranţa statului intrau în preocupările birourilor

de siguranţă din cadrul chesturilor şi poliţiilor urbane (în afară de acest

birou, mai era biroul poliţiei administrative şi biroul judiciar). Un birou de

siguranţă era format din şeful biroului, ajutorul şefului biroului, Secţia

controlul străinilor, lucrări de birou (dactilografi), arhivă, mai mulţi agenţi-

informatori, translatori, etc., cu un total de circa 12-17 persoane.ccxlix[249]

Rapoartele asupra activităţii subdiviziunilor poliţieneşti erau înaintate

pe scară ierarhică, la fiecare etapă având loc centralizarea, completarea şi

sintetizarea datelor. Comisariatele şi Detaşamentele înaintau rapoartele lor

Poliţiilor oraşelor sau Chesturilor de Poliţie. Acestea le trimeteau la I.R.P.

Chişinău, care la rândul său, sub forma unei singure „note informative

lunare”, raporta situaţia la Bucureşti, la D.G.P.ccl[250]

Urmărindu-se economisirea cheltuielilor bugetare, noua lege a poliţiei

a adus după sine multe disponibilizări de funcţionari, prin reducerea

numărului de posturi. De asemenea, o nouă cerinţă pentru funcţionarii

poliţiei era de a fi licenţiat. Astfel, mulţi specialişti cu vechime în muncă,

prin reducerea numărului de posturi şi care nu erau licenţiaţi, s-au pomenit în

drum.ccli[251]

O comisie, creată în urma unei decizii publicate în Monitorul Oficial

din 22 iulie 1929, urma să se ocupe de verificarea tuturor funcţionarilor de

poliţie, pentru a-i elimina din serviciu pe cei ce nu se încadrau în noile

exigenţe impuse de Legea pentru organizarea poliţiei generale a Statului.

Comisia urma să-şi încheie activitatea la 30 decembrie 1929.cclii[252] Aceste

dispoziţii au provocat un val de nemulţumiri din partea vechilor cadre ale

poliţiei. Cu toate acestea, potrivit legii din 19 decembrie 1934, posturile de

inspector, subinspector, chestor de poliţie, şef de poliţie, secretar de chestură

şi secretar de poliţie, urmau să fie ocupate în afară de calea obişnuită a

avansărilor, de către licenţiaţii sau doctorii în drept, actualii sau foşti

magistraţi, funcţionarii poliţieneşti, ofiţeri din jandarmerie sau avocaţi. Acest

fel de recrutare de personal, s-a dovedit însă a nu fi dat rezultatul dorit,

cariera de poliţist cerând o pregătire care nu se putea dobândi decât trecând

prin toată ierarhia funcţionărească. Din această cauză, în 1938, legea din

decembrie 1934, a fost abrogată şi s-a instituit o comisie de examinare a

candidaţilor pentru ocuparea funcţiilor în poliţie, care în viitor urma să fie

compusă din funcţionari poliţieneşti superiori şi profesori universitari, toţi

desemnaţi de Ministerul de Interne.ccliii[253]

În urma reorganizării Ministerului de Interne din 26 ianuarie 1937,

Direcţia Poliţiei de Siguranţă, alături de Direcţia Poliţiei Administrative şi

Direcţia Poliţiei Judiciare, intrau în componenţa Direcţiunii Generale a

Poliţiei. Pe lângă cele trei direcţii, Direcţiunea Generală a Poliţiei avea în

aparatul central nouă servicii: Cabinetul directorului general; Corpul

Detectivilor; Inspectoratul Gardienilor Publici; Biroul de Studii şi

Documentare; Institutul de Poliţie şi şcolile de pregătire şi educaţie

profesională; Oficiul de radio-transmisiuni; Oficiul Poştă, Telegraf, Telefon;

Registratura generală; Intendenţa. Serviciile exterioare ale Direcţiunii

Generale a Poliţiei, erau: Inspectoratele Regionale de Poliţie; Chesturile de

poliţie; Poliţiile de oraşe; Comisariatele de poliţie; Detaşamentele de

poliţie.ccliv[254]

La 4 ianuarie 1936, a fost aprobată Legea de organizare a

Ministerului Internelor, care prevedea că instituţia, ca factor politic

răspunzător de ordinea internă a statului, are dublă misiune: administrarea

generală a Ţării şi apărarea ordinii publice şi siguranţei statului. Pe lângă

Ministerul de Interne funcţionau, ca instituţii ataşate: Oficiul Naţional de

turism, Oficiul Naţional pentru Apărarea populaţiei contra atacurilor aeriene,

Oficiul emisiunilor radiofonice şi al cinematografiei şi Institutul General de

Statistică. La 28 septembrie 1939, a fost înfiinţat Ministerul Ordinii Publice

care avea ca atribuţii conducerea Poliţiei Generale a Statului şi Jandarmeriei.

A fost desfiinţat la 3 octombrie acelaşi an, atributele sale fiind redate

Ministerului de Interne, care în 1941 a luat denumirea de Ministerul

Afacerilor Interne.cclv[255]
 Iar anterior, la 12 iulie 1940, prin decretul-lege nr. 2.370, Direcţiunea

Generală a Poliţiei (inclusiv Prefectura Poliţiei Capitalei) s-a contopit cu

Corpul de Jandarmi, acest hibrid fiind botezat Direcţiunea Generală a

Poliţiilor şi Siguranţei Statului, iar cunoscutul Niky Ştefănescu a fost numit

director al Poliţiei de Siguranţă din noua structură. Însă, acest organism nu a

avut viaţă lungă, căci la 13 septembrie 1941, generalul Ion Antonescu a

abrogat decretul-lege din 12 iulie 1940.cclvi[256]

În perioada 1 noiembrie 1943-23 august 1944, Direcţia Poliţiei de

Siguranţă, din cadrul Direcţiunii Generale a Poliţiei, a fost condusă de

colonelul Alexandru Băleanu, ajutat de un subdirector. Direcţia avea în

subordine mai multe servicii şi birouri: Serviciul de Informaţii, care în

august 1943, a luat denumirea de Serviciul de Siguranţă; Serviciul de Radio-

Transmisiuni, condus de un inginer; Serviciul Controlului Străinilor; Biroul

de Studii; Biroul Presei şi Translatorilor; Registratura şi Arhiva Siguranţei;

Inspectoratul Gardienilor Publici; Corpul Detectivilor.cclvii[257]

5. Activitatea Inspectoratului Regional de Poliţie Chişinău în

domeniul siguranţei Statului.

 Reorganizarea din 1929, şi-a propus perfecţionarea activităţii

poliţieneşti. Însă, trecerea de la o stare la alta nu a îmbunătăţit imediat

situaţia: în mare parte au rămas aceleaşi cadre, erau continuate aceleaşi

practici în activitate. Schimbarea care s-a dorit nu a adus prea multe lucruri

noi. La orice abuz sau neregulă constatată în activitatea de siguranţă, se

făcea trimitere la reorganizarea organelor poliţieneşti, considerată ineficientă

şi inutilă.

În august 1930, ziarul Cuvântul, nr. 1.902, a publicat un articol

întitulat: Siguranţa Generală nu funcţionează! cu următoarele subtitluri:

Noua lege a poliţiei nu a îndreptat situaţia. Sistemul încadrărilor pe

sprânceană, etc. Ziarul sublinia că, în ultimii ani, Siguranţa Generală a fost

sub orice aşteptare şi s-a văzut necesară o reorganizare, „şi încă în chip aşa

de acut, încât guvernul d-lui Maniu a fost silit să se ocupe de această

chestiune încă din primele zile ale instalării fostului nou regim”. Însă, noua

lege „nu a schimbat întru nimic situaţia. Ultimele turburări din Maramureş şi

din Bucovina sau atentatul împotriva ministrului Angelescu, dovedesc că nu

e deosebire nu numai între ziua de azi şi vremea Lupenilor, dar nici între

regimul d-lui Vaida şi cel al d-lui Duca”. Problema de bază, pe lângă toate,

era cea a personalului, a încadrărilor care „cuprind atâtea nedreptăţi şi atâtea

slăbiciuni”.cclviii[258]
 Peste 3 ani, acelaşi ziar Cuvântul, avea o cu totul altă impresie despre

activitatea de siguranţă: „Luptând cu greutăţile inerente vremurilor de astăzi,

cu un personal redus la minim, dar care ştie să-şi facă datoria cu preţul

sângelui – cazuri numeroase stau dovadă –, Siguranţa Statului îşi

îndeplineşte cu prisosinţă misiunea”. Una dintre cele mai importante secţii

ale Siguranţei era aceea care supraveghea activitatea mişcării comuniste. Ea

fusese înfiinţată prin măsurile luate de E. Cristescu (pe atunci director

general al Siguranţei Statului – n.a.). Articolul mai sus citat, comentează

eficienţa acestei secţii în felul următor: „Siguranţa Statului a creat o secţie

specială pentru urmărirea mişcării comuniste, reuşind să dea pe mâna

justiţiei numeroşi agenţi şi propagandişti. Este unul dintre cele mai bine

organizate servicii, şi centrala G.P.U. – de la Moscova – o consideră rivala

cea mai de temut din Europa Centrală”.cclix[259] Din studiul documentelor

vremii se desprinde concluzia că, nu era nimic exagerat în această informaţie

mediatizată de presă. Spre exemplu, la 16 martie 1933, E. Cristescu – deja

recunoscut pentru cunoştinţele şi acţiunile sale în materie de combatere a

mişcării comuniste –, a fost solicitat de ministerul de externe spaniol să

procedeze la un schimb de informaţii „cu privire la mişcarea comunistă şi la

acţiunea agenţilor sovietici în cele două ţări”.cclx[260]

 În 1934, în rezultatul rivalităţii dintre Siguranţa Generală şi

S.S.I.A.R., şeful celui din urmă – M. Moruzov – reuşeşte să-l debarce pe E.

Cristescu de la conducerea Siguranţei Generale (pe care o deţinea din

1927),cclxi[261] fiind urmat în funcţie de Eugen Bianu şi apoi de Dimitrie

Mântulescu.

Dar până atunci, la 21 aprilie 1932, prin Î.D.R. nr. 1.473, generalul

Ion Stângaciu, comandantul Corpului 1 Armată, a fost numit director general

al Siguranţei Statului, în locul lui Stan Emanoil, trecut în altă funcţie.cclxii[262]

Imediat după ce a intrat în funcţiune, generalul Stângaciu a dat o

dispoziţie, care chema poliţiştii la ordine şi disciplină în serviciu: să fie în

permanenţă prezenţi la posturile lor, „activând cât mai intens pentru

păstrarea ordinii şi liniştii publice”; să plece din localitatea de reşedinţă

numai cu avizul şefilor sau dacă necesităţile serviciului dictau acest lucru;

„Orice intervenţiune lăturalnică prin persoane politice sau de orice categorie,

pentru obţinere de favoruri sau diverse situaţiuni, va fi înlăturată, iar

funcţionarul ce recurge la acest sistem nedemn, va fi chemat la răspundere,

luându-se în acelaşi timp măsuri de excludere din funcţiune în caz de

repetare”; orice cerere să fie înaintată numai pe scară ierarhică.cclxiii[263]

Şi cu toate că, după legea din 1929 de reorganizare a poliţiei, s-a pus

accentul pe o selecţie minuţioasă a cadrelor, instituţia poliţiei, mai cu seamă

în Basarabia, a avut de suferit de pe urma unor funcţionari slab pregătiţi, dar

şi cu o moralitate joasă. La 8 februarie 1932, inspectorul regional al poliţiei

basarabene, Constantin Maimuca, a primit ordin de la D.G.P.: „luaţi

personal măsuri pentru punerea la punct a Serviciului de siguranţă de la

chestura Tighina”.cclxiv[264] Executând ordinul, la 19 februarie, Constantin

Maimuca raporta: „oraşul şi întreg judeţul Tighina, are o populaţie în

majoritate cu sentimente ostile Statului nostru, care trebuie îndeaproape

supravegheată, aşa că fără un personal bun, apt şi cu pregătire profesională,

nu putem pune la punct serviciul de siguranţă respectiv. Cum actualul

personal poliţienesc al Chesturii Poliţiei Tighina este lipsit de activitate şi

fără această pregătire, suntem de părere că el să fie schimbat cu ofiţeri şi

agenţi de poliţie din altă parte a ţării”.cclxv[265]

Atribuţii de poliţie de siguranţă aveau şi detaşamentele poliţiei de

frontieră. Metodele lor de lucru le putem vedea din raportul de activitate din

26 ianuarie 1932, al Detaşamentului Poliţiei de frontieră Olăneşti (jud.

Cetatea Albă), condus de detectivul Ion Bochii, înaintat Chesturii Poliţiei

Cetatea Albă: „[...] Serviciul de zi se face în sate prin populaţie,

supravegheri interioare şi exterioare de pe malul Nistrului. Serviciul de

noapte se execută prin patrulare din sat în sat, făcându-se control riguros

asupra persoanelor suspecte şi călătorilor ce se întâlnesc în drum, totodată se

fac şi diferite pânde”.cclxvi[266] Simultan, în timpul serviciilor de zi şi de

noapte, avea loc culegerea informaţiilor referitoare la siguranţa Statului, iar

patrulările se efectuau împreună cu unităţile jandarmeriei şi de grăniceri.cclxvii

[267]

Misiunea de bază era identificarea suspecţilor în zona de frontieră şi a

refugiaţilor din Ucraina, care, pe parcursul perioadei interbelice, veneau

masiv de peste Nistru „din raiul comunist”. Aceştia prezentau un oarecare

pericol pentru siguranţa Statului, în primul rând, pentru faptul că, printre ei

erau infiltraţi şi agenţii bolşevici şi în al doilea rând, pentru că, după ce se

refugiau de persecuţiile regimului sovietic din Ucraina şi erau primiţi de

autorităţile româneşti, o parte dintre aceştia, redresându-şi situaţia morală şi

materială, începeau să se manifeste împotriva autorităţii care i-a pus la

adăpost. Unii chiar, voluntar sau involuntar, se puneau în serviciul fostei lor

patrii. De aici şi tratamentul, în unele cazuri superficial sau brutal, al

autorităţilor române faţă de refugiaţii de peste Nistru.

Zinovie Husărescu scria în acest sens că, „Marele număr de refugiaţi

veniţi de peste Nistru, au fost primiţi de autorităţile noastre din motive

umanitare. Drept răsplată însă pentru ospitalitatea ce li s-a acordat,

majoritatea s-a dedat la o vie agitaţie şi propagandă pe orice cale, în favoarea

naţionalismului rus sau a bolşevismului. Cele mai numeroase elemente care

au invadat în ţară, de peste Nistru, sînt pseudo-refugiaţii, adică

contrabandişti, agenţi, spioni, curieri comunişti şi alţi indivizi periculoşi

ordinei de Stat, care alimentaţi fiind, cu mari sume de bani, s-au introdus în

centrele populate pentru a provoca curente anarhice. Aceste elemente au

trecut clandestin frontiera prin diferite puncte şi cu acte de legitimare false

şi-au asigurat libertatea de a străbate prin satele şi oraşele Basarabiei pentru

a sădi sămânţa anarhiei. Refugiaţii, în afară de prejudiciile pricinuite vieţei

politice a Basarabiei şi ordinii de Stat, au adus perturbări şi în viaţa

economică. Centrele în care s-au aşezat, devenind suprapopulate, traiul s-a

scumpit şi mai mult, specula a luat proporţii îngrijorătoare, iar contrabandele

s-au înmulţit considerabil, aducând mari pagube Statului şi populaţiei”.cclxviii

[268]

Trecerile frauduloase a frontierei aveau loc, în mare parte, pe timp de

iarnă, când Nistrul îngheţa. Dar şi în restul anotimpurilor trecerile nu

conteneau. La începutul anilor `30, când foametea organizată de bolşevici în

Ucraina a afectat greu populaţia, trecerile frauduloase a frontierei în

România au atins cote mari. Spre exemplu, potrivit datelor aceluiaşi

Detaşament al Poliţiei de frontieră Olăneşti, în luna februarie 1932, în

sectorul acestui Detaşament au trecut fraudulos frontiera 39 de persoane (în

grupuri de câte 15-20 persoane, în mare parte familii tinere, cu copii

mici),cclxix[269] iar în luna aprilie 1932 – 159 de persoane.cclxx[270] Aceste treceri

se încercau a fi oprite de focul armelor grănicerilor sovietici, care au produs

multe victime printre refugiaţi.

Evenimentele care aveau loc pe Nistru, au cutremurat opinia publică

românească şi internaţională. Pe graniţă, „în fiecare noapte au loc

împuşcături; zilnic se găsesc morţi şi răniţi, deoarece fuga din U.R.S.S.

continuă fără întrerupere din momentul când Sovietele au venit la cârmă”. Şi

dacă la început numărul refugiaţilor nu era chiar mare, fiind predominat de

intelectuali, începând cu vara anului 1931, când foametea devenise cumplită,

cotele refugiaţilor au crescut considerabil.

Mulţi care au reuşit să treacă Nistrul, „abia se mişcau din cauza

foamei”. În Basarabia „li se făcea o primire mai mult decât frăţească,

indiferent de naţionalitatea populaţiei nenorocite”. Cu toţii erau centralizaţi

la Chişinău, la Comitetul pentru Ajutorarea Refugiaţilor Moldoveni de peste

Nistru, condus de Pan Halippa, unde primeau mâncare, îmbrăcăminte şi

încălţăminte.cclxxi[271] Refugiaţii au mai primit asistenţă (socială şi financiară)

şi de la aste instituţii: Ministerul Muncii, Primăria municipiului Chişinău,

Liga Culturală, Crucea Roşie, Regia Autonomă a Căilor Ferate Române,

Banca Naţională a României, etc., etc.cclxxii[272]

 Pentru a opri valul de refugiaţi, grănicerii sovietici aveau ordine

categorice – de a trage în oricine va încerca să treacă ilegal frontiera. De

asemenea, pentru paza hotarului au fost aduse în R.A.S.S.M. echipe speciale

de agenţi ai G.P.U., plasate pe Nistru şi în satele cele mai refractare

regimului. În unele sectoare ale Nistrului (mai accesibile) a fost pusă sârmă

ghimpată, pentru a opri trecerea celor ce încercau să fugă în România. Sârma

era înfiptă chiar pe malul apei sau în apă, pentru a-i opri pe cei ce încercau

vara să treacă apa înot.

Spre sfârşitul anului 1931-începutul anului 1932, fuga în masă a

ţăranilor transnistreni a cunoscut proporţii foarte mari. Spre exemplu, în a

doua decadă a lunii ianuarie 1932, numai la Tighina se aflau 80 de familii

refugiate (bărbaţi, femei, unele însărcinate, copii, bătrâni – de 70-80 de

ani).cclxxiii[273] „Din toate părţile de pe malul Nistrului veneau ştiri despre

sosirea a noi grupuri de refugiaţi chinuiţi. Ei erau trimişi prin lagăre, unde li

să dădea hrană şi îngrijire. Iar acei dintre care aveau rude printre basarabeni,

se duceau la ei dacă aceştia consimţeau să-i ia pe răspunderea lor”. Unii nu

au reuşit să fugă, fiind opriţi de grănicerii sovietici prin aplicarea armelor de

foc. Ziarul Curentul din 7 martie 1932, scria că, „Cadavrele celor omorâţi de

către sovietici în diverse locuri şi la date diferite, rămăseseră încă neridicate

la 7 martie. Corespondentul de pe malul Nistrului comunică despre aceste

cadavre că sunt hrana câinilor şi a lupilor. (...) Din rapoartele autorităţilor de

la graniţă, spune corespondentul, – bate vântul a urgie – atât sânge nevinovat

se varsă pe Nistru şi atâţi oameni nenorociţi cad pradă mitralierelor sovietice

la graniţa dintre două lumi”.cclxxiv[274] Refugiaţii povesteau că, grănicerii şi

agenţii sovietici se ascund în copaci şi observând vreo mişcare, trag fără nici

o somaţie.

Mulţi dintre cei ce doreau să ajungă în România, chiar dacă evitau

gloanţele grănicerilor sovietici, nu întotdeauna ajungeau pe celălalt mal. În

unul din cazuri gheaţa de pe Nistru s-a spart la jumătatea răului, înecându-se

14 suflete. Alţii, sleiţi de puteri, nu mai puteau duce acţiunea la bun sfârşit.

Valul de refugiaţi nu s-a micşorat nici atunci când gheaţa s-a pornit pe

Nistru. Unii, sperând că sovieticii vor fi mai puţin vigilenţi la topirea gheţii

de pe Nistru, au trecut hotarul pe gheaţa plutitoare.cclxxv[275] Fugeau cum

putea, chiar şi cei care nu puteau înota. Spre exemplu, în august 1932, din

comuna Coşniţa a fugit o familie compusă din soţ, soţie şi patru copii:

„Copiii erau puşi în lădiţe, iar soţia pe un butuc. Lădiţele şi butucul au fost

legate cu o funie, al cărui capăt, legat în formă de ham, a fost trecut pe

umerii tatălui. Acesta târa după el familia, încât făcea impresia unui vapor în

miniatură”.cclxxvi[276]
 Transnistrenii fugeau în România ca înspre „pământul făgăduinţei”,

fugeau „încotro îi duc ochii”, numai pentru a scăpa de ororile regimului

sovietic, de teroare şi deportare în Siberia.cclxxvii[277] Încercau cu preţul vieţii

să treacă dincolo de Nistru: erau gata să moară, dar să nu mai rămână în

„raiul comunist”.

Ajunşi în Basarabia, povesteau despre cele suferite sub regimul

comunist. De la ei basarabenii de rând au aflat de modul sovietic de viaţă, de

disperarea populaţiei, de lagărele siberiene, pe care aveau să le înfunde în

anii `40.cclxxviii[278]

Au murit mulţi în încercarea de a se refugia, însă „punctul cel mai

dureros din istoria calvarului moldovenilor din Uniunea Sovietică”, a fost

masacrul din pădurea Olăneşti. „Faptele s-au petrecut astfel: La 23 februarie

(1932 – n.a.), orele 12 de noapte, pe malul sovietic din faţa comunei

Olăneşti (Basarabi) s-au auzit bubuituri foarte puternice, care au durat 20 de

minute. Între timp, pe malul românesc şi-au făcut apariţia un grup de

refugiaţi; privirea lor era îngrozitoare. Ochii, plini de frică şi groază, hainele

de pe ei erau rupte. Din aceşti 20 de refugiaţi, 8 erau grav răniţi de grănicerii

sovietici. Ei povestesc că 60 de moldoveni s-au hotărât să părăsească

Moldova Sovietică, spre a se aşeza în Basarabia românească. Situaţia, acolo,

este atât de grea, încât nu-i cu putinţă să trăiască cineva mai departe. În
continuare, mărturisesc că, îndată ce aceşti nenorociţi au pus piciorul pe

gheaţă, grănicerii roşii au deschis focul. Ţipetele de groază s-au amestecat cu

răgnetele celor răniţi şi muribunzi. În acest măcel nemaipomenit de crud şi-

au găsit moartea 40 de bărbaţi. Printre victime se aflau multe femei şi copii”.

Dintre aceşti puţini refugiaţi scăpaţi cu zile, mulţi povesteau că, „sate întregi

de moldoveni încearcă să treacă Nistrul, în Basarabia”. Avea loc „un

adevărat exod spre ţara liberă”.cclxxix[279]

Acest crud măcel a fost discutat, trei zile mai târziu (la 26 februarie

1932), în Parlamentul României. Unul dintre deputaţi a propus Guvernului

să iniţieze negocieri cu Guvernul sovietic, „pentru a-i aduce în ţară pe toţi

românii transnsitreni”. Un alt deputat îşi exprima nemulţumirea în sensul că,

„masele de moldoveni ar fi putut să fie arestate (de autorităţile sovietice de

la graniţă – n.a.), dar nicidecum omorâte”. În schimb, ministrul de Interne de

atunci, C. Argetoianu, a considerat că astfel de chestiuni nu trebuiesc

discutate în şedinţele legislativului român, deoarece „masacrele întrebuinţate

de Guvernul sovietic au fost îndreptate împotriva propriilor cetăţeni; prin

urmare, ele nu sunt de competenţa parlamentului român”. Liderul ţărănist dr.

N. Lupu a criticat vehement poziţia de indiferenţă a ministrului de Interne.

Deputatul basarabean P. Cazacu, a propus „să se dea în folosul refugiaţilor

câte o sută de lei de fiecare deputat din diurna zilnică”, ca până la urmă să se

aprobe suma de 200 lei de la fiecare deputat.

Problema refugiaţilor transnistreni a fost discutată şi în Senat în ziua

de 4 martie 1932. În cadrul şedinţei, unul din senatori a propus Guvernului

român, „ca prin mijlocirea Societăţii Naţiunilor, persoanele care vor să

treacă în Uniunea Sovietică, să fie schimbate cu acelea, care doresc să

părăsească «Raiul sovietic»”. Vladimir Cristi, ministru al Basarabiei, după

ce a relatat despre starea refugiaţilor veniţi pe malul românesc, a rugat

Guvernul să le vină în ajutor. Liberalul Gheorghe Brătianu a propus ca „prin

Societatea Naţiunilor, dacă nu se poate pe cale directă, să se intervină (la

Guvernul sovietic – n.a.) pentru a cruţa distrugerea populaţiei autohtone, de

acelaşi sânge de la graniţa Statului român”. Iar mitropolitul Moldovei şi al

Sucevei, Î.P.S. Pimen, a cerut senatorilor să dea câte 500 de lei pentru

ajutorarea refugiaţilor.cclxxx[280]

A doua zi, la 25 martie 1932, preşedintele Consiliului de Miniştri,

Nicolae Iorga, a calificat ceia ce se petrecea la graniţa de pe Nistru, „acte de

sălbăticie fără pereche (...) împotriva unei populaţii paşnice”. Relaţiile

româno-sovietice fiind suspendate, problema refugiaţilor era practic

imposibil de rezolvat.cclxxxi[281] În aceste condiţii, Guvernul român a găsit doar

două soluţii pentru a opri masacrele de pe Nistru: 1. de a înainta un memoriu

Societăţii Naţiunilor şi 2. de a face cunoscut în lume despre aceste acte

criminale şi în aşa fel, a exercita presiuni asupra Rusiei Sovietice.cclxxxii[282]

Presa românească (Adevărul, Universul, Neamul Românesc), cea

occidentală (Le Journale, L´ordre), precum şi cea comunistă (L´Humanite,

Izvestia), au abordat pe larg evenimentele de pe Nistru; evident că presa

comunistă a distorionat adevărul în privinţa exodului transnistrean. Ziarul

comunist francez, L´Humanite, a declanşat o furibundă campanie împotriva

„insinuărilor” împotriva Statului sovietic.cclxxxiii[283] Izvestia scria că,

incidentele de pe Nistru erau „o provocare românească”, în „Moldova

Sovietică” (R.A.S.S.M.) fiind trimişi agenţi speciali români, care „au

recrutat câţiva culaci separaţi, pentru a-i face să treacă Nistrul” în România.

Mai departe, cotidianul moscovit, pentru a se răzbuna, descrie „foametea din

România, teroarea, etc.”. Iar radio Tiraspol avea impertinenţa să anunţe

despre „starea înfloritoare” din Republica Moldovenească.

Ziarul Pravda, oficiosul Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, nu

a scris nimic despre masacrele de pe Nistru, menţionând doar că, presa

română „în ultima lună, publică o mulţime de iscodiri cu privire la Moldova

Sovietică”.cclxxxiv[284]

Refugiaţii transnistreni nu au fost lăsaţi în pace de bolşevici nici în

România: agenţii G.P.U.-ului, veniţi în mare parte sub acoperirea de

„refugiaţi”, i-au ţinut sub supravegherea. Din această cauză multor refugiaţi,

li era frică să povestească despre regimul criminal din stânga Nistrului.

Agenţii G.P.U., trimişi în România pe problema refugiaţilor, s-au ocupat de

cercetarea malului românesc al Nistrului, au aflat care era primirea făcută de

autorităţile române refugiaţilor, care era situaţia lor în „noua Patrie”, unde

erau concentraţi, dacă prezintă, prin acţiunile lor, pericol pentru Statul

Sovietic, au procurat tabele cu numele refugiaţilor, etc.cclxxxv[285]

Masacrele de pe Nistru au fost prezentate, în martie 1932, sub forma

unui „memorandum”, Societăţii Naţiunilor, însă forul internaţional nu a fost

în stare să i-a măsuri în privinţa acestei probleme. Un rol important în

atenţionarea opiniei publice asupra acestei probleme, l-a avut Nichita

Smochină, român-transnistrean, care prin diverse căi a încercat să apere

românitatea transnistreană.cclxxxvi[286]

Componenta cea mai importantă din activitatea birourilor de siguranţă

rămânea a fi conspirativitatea şi reţeaua de agenţi-informatori, indispensabili

muncii informative. În februarie 1937, I.R.P. Chişinău, îi avea în calitate de

agenţi-informatori pe Nicolae Cucinschi, Alexandru Gheorghiev, Alexandru

Turbinev, Ilie Grecu şi Gheorghe Socmenco, plătiţi cu câte o diurnă cuprinsă

între 1.300-2.000 de lei (fondul informativ fiind de 8.000 de lei).cclxxxvii[287]

Către anul 1939, a scăzut numărul informatorilor, dar şi fondul informativ

alocat. Pentru luna ianuarie 1939, I.R.P. Chişinău a primit un fond

informativ de 4.000 de lei pentru plata informatorilor diurnişti.cclxxxviii[288]

Printre aceştia erau: Alexandru Turbinev, Leontina Raif, Sima Florescu,

remuneraţi cu o diurnă de 1.250-1.500 de lei pe lună.cclxxxix[289] Cei ce nu-şi

executau misiunea erau concediaţi şi înlocuiţi cu alţii mai muncitori. Spre

exemplu, în 1937, Alexandru Gheorghiev a fost revocat din serviciu „pentru

lipsă de activitate în serviciu”, în locul lui fiind propus Ioan Popescu. Însă,

din cauză că Ioan Popescu „nu s-a prezentat la post”, în locul lui a fost

numită Leontina Raif, care a mai lucrat în această calitate.ccxc[290] În martie

1939, se insista asupra revocării din funcţie a agentei Sima Florescu, „pentru

lipsă de activitate în serviciu” şi numirea în locul ei a lui Vladimir Tsentief

din Chişinău.ccxci[291]

Deşi Siguranţa, ca instituţie distinctă, nu mai exista, activităţile de

poliţie de informaţii şi contrainformaţii au continuat cu aceiaşi intensitate.

După cum reiese dintr-un raport de activitate a Biroului Poliţiei de Siguranţă

Cetatea Albă, pe parcursul lunii decembrie 1932, „S-au primit şi înregistrat

un număr de 444 corespondenţe şi s-a lucrat şi expediat la diferite

instituţiuni un număr de 368 lucrări. S-a făcut controlul suspecţilor din oraş

şi judeţ. Cu personalul s-a executat diferite razii şi supravegherea tuturor

suspecţilor din raza acestui oraş”.ccxcii[292] Tot la începutul anilor ´30,

comisarul Simion Ionescu, şeful Biroului de Siguranţă al Chesturii Poliţiei

Bălţi şi subordonaţii lui, au reuşit mai multe descoperiri importante, printre

care: nucleul Mordco, Pălărie şi alţii; casa conspirativă din str. Libertăţii din

Bălţi, cu prinderea curierului Haim Gherştein; nucleul Eva Cogan şi alţii;

organizaţia inginerului M. Osterfeld; nucleul Iţic Rabinovici şi alţii;

spărgătorii Simon Meriner şi Şmil Grabois. De asemenea, chestorul Poliţiei

Bălţi, Sisoe Moscalu, împreună cu Simion Ionescu şi echipa lui, au

descoperit: nucleul Meer Hincman şi alţii; întreaga organizaţie comunistă

judeţeană şi urbană; pe curierul Haim Grobman; afacerea Moisei Mosis,

etc.ccxciii[293]

Intensitatea cu care activa mişcarea comunistă în Basarabia, reiese din

unul din rapoartele de activitate al Siguranţei: „Se redă mai jos cazurile

petrecute în întreg cuprinsul regiunii (Basarabiei – n.a.) în cursul lunii

Ianuarie 1932 şi anume:

1. La Chişinău, în ziua de 4 Ianuarie, a fost arestat individul

Daicisneider Meer, elev [în] clasa 8-a, la Şcoala superioară de comerţ, la

domiciliul căruia s-a găsit un bogat material de propagandă comunistă.

Din cercetările făcute s-a stabilit că, numitul activa în mişcarea

comunistă, recrutat fiind de un necunoscut ce şi-a dat numele conspirativ

«Malec» şi «Sinca», cu care avea întâlnire o dată pe săptămână şi de la care

a primit materialul subversiv, ce a fost găsit la percheziţie.

Apoi, mai târziu, a primit însărcinarea să organizeze un nucleu

denumit «Şcolarul Roşu», printre elevii şcolii comerciale, reuşind astfel, în

acest scop, în scurt timp, să recruteze pe elevii: Vaisman Moise, Brochman

Avram şi Ghicu Gleb, toţi elevi din clasa 4-a, la aceiaşi şcoală.

Activitatea nucleului data de la Noiembrie 1930, prin şedinţe secrete

convocate la gazda lor.

Toţi cei de mai sus, împreună cu actele dresate şi corpurile delicte, au

fost înaintaţi Parchetului Trib.[unalului] Lăpuşna, care cu concluzii de

arestare, i-a deferit Cabinetului 1 Instrucţie.

2. [a.] Cu ocazia zilei de 24 Ianuarie, s-au arborat în Tg. Ungheni 4

steguleţe roşii, cu inscripţii comuniste şi emblema «Secera şi Ciocanul».

b. În satul Broştenii Vechi, jud. Bălţi, în noaptea de 23 Ianuarie, au

fost împrăştiate manifeste comuniste. Bănuielile căzând asupra sătenilor:

Danila Putină, Dumitru Zabolotnîi şi Maxim Bâcu din acel sat.

c. În noaptea de 23 Ianuarie, la Bălţi, au fost surprinşi indivizii

Mordco Sanacovschi şi Mucenic din Bălţi, răspândind manifete incendiare.

d. În noaptea de 23 Ianuarie, în satul Macarovca, jud. Soroca, au fost

găsite 47 manifeste incendiare. Tot în aceiaşi noapte, indivizii: Şlioma

Coifman, Haim, Vaserman, Buium Oclander şi alţi evrei din Zguriţa –

Soroca, au avut o consfătuire în casa individului Victor Coihman din

comuna Macarovca şi fiind arestaţi, sunt în curs de cercetări.

3. La Chişinău, în ziua de 15 Ianuarie, un grup de indivizi tineri

muncitori, au încercat să facă o manifestaţie, cerând pâine şi lucru.

Au fost arestaţi din ei 10 indivizi, ce erau capii conducători şi

instigatori ai grupului, îndemnându-i la manifestaţie pe străzi, cu strigăte de:

«Ura, Trăiască Rusia Sovietică. Vrem pâine şi lucru».

Toţi cei arestaţi, la cercetări au refuzat să dea orice relaţiuni,

declarând în acelaşi timp greva foamei.

Toţi sunt cunoscuţi ca membri ai organizaţiei comuniste locale şi

împreună cu actele dresate au fost înaintaţi Parchetului Tribunalului local.

4. La Ismail, în noaptea de 30/31 Ianuarie, au fost arestaţi indivizii:

Alexandru Muravlev şi Mihail Cinghin din satul Necrasovca Veche, dovediţi

ca autorii arborării unui drapel roşu în acel sat şi răspânditori de manifeste.

Sunt în curs de cercetare”.ccxciv[294]

În primăvara anului 1932, în garnizoana Chişinău, în strada N. Iorga

nr. 15, a fost descoperită o tipografie clandestină a Regionale Comuniste din

Basarabia. Era instalată într-un apartament compus din trei camere, unde

locuia tehnicianul tipografiei împreună cu concubina lui. Aici, în timpul

nopţii, se lucra la tipărirea ziarelor, manifestelor, broşurilor şi circularelor

comuniste. La descinderea organelor poliţieneşti în acest apartament, s-a

găsit un bogat depozit de materiale de propagandă, „din care se aprovizionau

toate organizaţiunile comuniste din Basarabia, prin diferiţi curieri tehnici”.

Comuniştii descoperiţi, s-au instalat în acel apartament de vreo trei luni,

unde, în afara tipăririi şi difuzării materialului de propagandă, desfăşurau şi

activităţi de spionaj. Aici puteau obţine diverse informaţii de calitate, căci în

aceiaşi curte locuia „D-l Halippa, fost ministru, Intendentul Căpitan Botez

de la C.[orpul] 3 A.[rmată], Căpitanul Varu de la Batalionul de Jandarmi şi

Locotenentul Dragoş de la C.[orpul] 3 A.[rmată]”. Nici unul dintre aceştia

nu a putut bănui cine locuia în acel apartament. Comuniştii intenţionat s-au

instalat în acel loc, pentru a nu fi suspectaţi.

În concluzia organelor poliţieneşti referitor la acest caz, în ce priveşte

activitatea de spionaj, se spunea că, „mai mult ca sigur că ei erau la curent cu

alarmele ce se dau, cu consemnarea trupelor în cazărmi pentru diferite zile

roşii sau cu diferite ordine ce se transmiteau ofiţerilor acasă prin curieri”.

Pentru a preveni în viitor producerea unor astfel de cazuri, şeful de

Stat Major al Corpului 3 Armată, colonelul T. Ionescu a dispus ca „fiecare

ofiţer să stabilească identitatea, situaţia, ocupaţia, etc., asupra tuturor

locatarilor din aceiaşi curte. În cazul că din observaţiunile făcute unul din
locatari ar da de bănuit, se va raporta imediat autorităţilor superioare, cari de

comun acord cu poliţia va căuta să stabilească adevărul. În cazul când vreun

ofiţer sau reangajat ar locui în casa vreunui comunist descoperit, atunci

ofiţerul va căuta, dacă se poate, a se muta chiar înainte de expirarea

contractului. Stabilirea celor de mai sus se va face cu cea mai desăvârşită

discreţie, pentru a nu da loc la nici un fel de suspiciune”.ccxcv[295]

În 1937, Direcţiunea Generală a Poliţiei a întocmit o interesantă

analiză a mişcării comuniste din România, din perioada 1 ianuarie – 1

august. Pe parcursul a 15 pagini, se spunea în esenţă că, mişcarea comunistă

a căutat să reducă la maxim activitatea ilegală de organizare şi de presă

clandestină, a extins la maxim activităţile legale „prin pătrunderea în toate

partidele politice, în special cele democrate, cum şi în organizaţiile

profesionale, publice şi particulare, sindicate şi în toate asociaţiile de

tineret”, ţinta finală fiind „concentrarea forţelor democratice într-un front

popular”. În eforturile lor erau ajutaţi „de acţiunea unor facţiuni de stânga

din sferele conducătoare ale partidelor şi organizaţiilor vizate”. Realizările

obţinute de comunişti prin „noua tactică de penetraţie în partidele

democrate”, erau considerate ca fiind „evidente” în P.N.Ţ., Partidul Radical

Ţărănesc, P.S.D., în mişcarea Frontul Păcii, în organizaţiile profesionale

(Federaţia C.F.R., Federaţia Funcţionarilor Particulari, sindicate, organizaţii

muncitoreşti), etc.ccxcvi[296]

Scoşi în afara legii, la alegerile comunale şi judeţene, comuniştii

reuşiseră să influenţeze masele din organizaţiile politice ale partidelor

menţionate, din sectoare şi circumscripţii, mai ales prin spiritul antifascist,

lozinca Înfrângerea fascismului prin concentrarea forţelor democratic

dovedindu-se extrem de eficace, mai ales în Bucureşti, Iaşi, Chişinău, Galaţi,

Constanţa şi Cluj. La Chişinău s-a înfiripat o organizaţie „camuflat

comunistă, care a încheiat cartel cu naţional ţărăniştii”, peste capul şefului

Partidului Radical Ţărănesc, care s-a opus. La Confederaţia Generală a

Muncii, comuniştii încearcă „acapararea conducerii şi bolşevizarea

muncitorimii ceferiste”, speculând nemulţumirile din rândul maselor,

cauzate de revendicările economico-profesionale.ccxcvii[297]

Deşi organizaţiile comuniste erau neînsemnate sub aspect numeric, în

1939 înregistrându-se numai 375 de comunişti, printre care 2-3 români

basarabeni, ele au fost intens utilizate de U.R.S.S. în acţiunile subversive din

România.ccxcviii[298]

Pe parcursul a 20 de ani de subversiune bolşevică în Basarabia, din

1919 şi până în 1939, au fost demascaţi peste 10.000 de agenţi, terorişti,

spioni sovietici, veniţi în Basarabia pentru a crea o stare generală de frică a

populaţiei, de neîncredere şi ură faţă de autorităţile româneşti.ccxcix[299]

Deşi subversiunea sovietică a depus mari eforturi în Basarabia, putem

spune că, graţie atitudinii pro-româneşti a românilor basarabeni şi a

excelentei activităţi desfăşurate de organele Siguranţei, presiunile continue

ale U.R.S.S., exercitate absolut pe toate căile, nu au reuşit să ducă la

bolşevizarea şi ocuparea sovietică a Basarabiei, României şi a Europei.

Basarabia şi România în general, au fost în permanenţă hărţuite de vecinul

din răsărit, dar au ştiut să reziste! Anume în teritoriul Basarabiei, serviciile

speciale sovietice (de spionaj, terorism şi propagandă) şi-au testat toate

armele pe care le-au aplicat ulterior în alte „bătălii” pe parcursul secolului

XX, dar în faţa cărora Siguranţa română s-a dovedit invincibilă, pentru asta

fiind atât de temută, dar şi respectată de adversar. Şi ce nu s-ar spune despre

Siguranţa Statului din Basarabia şi în general despre autoritatea românească

din Basarabia interbelică (că a fost slabă, coruptă, a maltratat populaţia

băştinaşă, etc., etc.), un lucru este cert: acestea au luptat şi rezistat cu succes

pe frontul de pe Nistru a luptei dintre Europa burgheză şi barbaria bolşevică,

au protejat Europa pe parcursul întregii perioade interbelice, cedând doar în

1940, sub presiunea cârdăşiei anglo-franco-germano-sovietice.

 Arma teroristă aplicată de sovietici nu a avut o ţintă bine stabilită,

fiind îndreptată asupra oricui apărea în cale – poliţist, jandarm, militar,

ceferist, primar, notar, ţăran. Mai cu seamă, pierderi materiale şi umane a

avut de suferit populaţia civilă. În aceste condiţii, autorităţile române au

depus întreaga stăruinţă pentru a apăra populaţia, a preveni acţiunile de

distrugere a avutului acesteia, a evita orice tulburare socială provocată de

agenţii bolşevici şi a „crea premise politice de prosperare a acestui ţinut,

situat în calea expansiunii sovietice”.

Civilii au avut de suferit şi de pe urma abuzurilor funcţionarilor

poliţieneşti, căci într-un teritoriu în care mişunau agenţii bolşevici,

suspiciunea de colaborare faţă de orice civil, nu putea lipsi. În special, au

avut de suferit locuitorii comunelor de pe Nistru, unde agenţii bolşevici

aveau mulţi indivizi care le acordau concurs (hrană, găzduire, informare). La

orice trecere frauduloasă a Nistrului spre malul românesc, populaţia se

alerta, căci organele poliţieneşti începeau căutarea infractorilor (bănuiţi că

au venit pentru activităţi subversive) şi în timpul acestei operaţiuni, din

cauza suspiciunii, putea suferi oricine.

După venirea la putere a naziştilor în Germania, în 1933, se activizase

din punct de vedere politic şi grupurile etnice germane din afara hotarelor

Germaniei. În România, deosebit de activi erau germanii din Banat şi

Transilvania.ccc[300] De asemenea, o activitate intensă a avut mişcarea

hitleristă a germanilor din Basarabia, cu centrul la Tarutino, jud. Cetatea

Albă, în fruntea căreia se afla Rudolf Neiman.ccci[301] În iunie 1934, în oraşul

şi judeţul Cetatea Albă, aceasta număra 117 membri importanţi şi 437 de

simpatizanţi.cccii[302]
i[1]
. Apărută la 1 aprilie 1903, Legea Poliţiei a fost un demers clar spre profesionalizare, chiar dacă
legea avea o serie de prevederi neconforme: amestecul administraţiei în chestiuni poliţieneşti, în judeţe
conducerea poliţiei exercitându-se de către prefecţi, subprefecţi, revizori comunali (la plăşi), primari (în
comunele rurale); ofiţerii de Siguranţă puteau constata infracţiunile, însă nu aveau dreptul de a
instrumenta cazul; nimeni nu putea fi numit în serviciul poliţiei „dacă nu este de o constituţie robustă”
(art.25). După adoptare şi promulgare de către regele Carol I, legea va suferi unele modificări doi ani
mai târziu, la 17 iunie 1905, pierzând unele din atributele originare (Fl. N. Şinca, Din istoria Poliţiei
Române, vol. I - Între onoare şi obedienţă. Cu o prefaţă a academicianului Florin Constantiniu.
Tipografia „RCR Print”, Bucureşti, 2006, capitolul I, www.c-cultural.ro/biblioteca
%20virtuala/proza/florin%20sinca/).
ii[2]
. E. Cernea, Criza dreptului în România la 1907, Ed. Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2003,
Capitolul III: Problemele juridice ale reprimării, Secţiunea I,
http://www.unibuc.ro/eBooks/istorie/cernea/part231.htm
iii[3]
. Ibidem.
iv[4]
. V. Bobocescu, Momente din istoria Ministerului de Interne. Volumul I. 1921-1944. (Colecţia Pro
Memoria). Ed. Ministerului de Interne, f.l., f.a., pp. 84-85.
v[5]
. Ibidem.
vi[6]
. Ibidem.
vii[7]
. E. Cernea, Criza dreptului în România la 1907,
http://www.unibuc.ro/eBooks/istorie/cernea/part232.htm
viii[8]
. V. Bobocescu, Momente din istoria Ministerului de Interne. Volumul I. 1921-1944, pp. 84-85.
ix[9]
. Ibidem, p. 86.
x[10]
. Ibidem, p. 87.
xi[11]
. Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei. Ed. „Victor Frunză”, Bucureşti, Mica întreprindere
editorial-poligrafică „Logos”, Chişinău, 1992, p. 498.
xii[12]
. A. Moraru, Istoria românilor. Basarabia şi Transnistria (1812-1993). Ed. „Aiva”, Chişinău, 1995,
p. 161.
xiii[13]
. Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, p. 503.
xiv[14]
. Gh. Cojocaru, Itinerarul Basarabiei spre realizarea unităţii româneşti (1917-1918), în Marea
Unire din 1918 în context european. Coordonator: Ioan Scurtu. Ed. Enciclopedică, Ed. Academiei
Române, Bucureşti, 2003, pp. 110-111.
xv[15]
. A. Moraru, Istoria românilor. Basarabia şi Transnistria (1812-1993), p. 163.
xvi[16]
. Gh. Cojocaru, Itinerarul Basarabiei spre realizarea unităţii româneşti (1917-1918), p. 112.
xvii[17]
. A. Moraru, Istoria românilor. Basarabia şi Transnistria (1812-1993), p. 163.
xviii[18]
. Ibidem, pp. 163-164.
xix[19]
. Ibidem, pp. 164-165.
xx[20]
. Ibidem, pp. 165-166.
xxi[21]
. Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, p. 504.
xxii[22]
. Ibidem.
xxiii[23]
. Aurel I. Gheorghiu, Pe drumuri basarabene. A doua zi după Unire. Cu 45 de ilustraţii în text.
Bucureşti, 1923, pp. 71-73.
xxiv[24]
. A. Moraru, Istoria românilor. Basarabia şi Transnistria (1812-1993), pp. 165-166.
xxv[25]
. Gh. Cojocaru, Itinerarul Basarabiei spre realizarea unităţii româneşti (1917-1918), p. 110.
xxvi[26]
. A. Moraru, Istoria românilor. Basarabia şi Transnistria (1812-1993), p. 167.
xxvii[27]
. Gh. Cojocaru, Itinerarul Basarabiei spre realizarea unităţii româneşti (1917-1918), p. 116.
xxviii[28]
. Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, p. 504.
xxix[29]
. Gh. Cojocaru, Itinerarul Basarabiei spre realizarea unităţii româneşti (1917-1918), pp. 116-118.
xxx[30]
. Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, p. 505.
xxxi[31]
. Gh. Cojocaru, Itinerarul Basarabiei spre realizarea unităţii româneşti (1917-1918), pp. 117-118.
xxxii[32]
. Ibidem, p. 119.
xxxiii[33]
. Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, p. 498.
xxxiv[34]
. Gh. Cojocaru, Itinerarul Basarabiei spre realizarea unităţii româneşti (1917-1918), pp. 119-
120.
xxxv[35]
. Ibidem, p. 121.
xxxvi[36]
. A. Moraru, Istoria românilor. Basarabia şi Transnistria (1812-1993), p. 174.
xxxvii[37]
. Gh. Cojocaru, Itinerarul Basarabiei spre realizarea unităţii româneşti (1917-1918), p. 123.
xxxviii[38]
. Ibidem, pp. 124-126.
xxxix[39]
. Ibidem, p. 129.
xl[40]
. Ibidem, p. 130.
xli[41]
. Zinovie Husărescu, Mişcarea subversivă în Basarabia, în Suferinţele Basarabiei şi răpirile
ruseşti. Antologie. Ediţie îngrijită, note şi comentarii de Fl. Rotaru. Ed. „Semne”, Bucureşti, 1996, p.
236.
xlii[42]
. Ibidem, p. 239.
xliii[43]
. A. Moraru, Istoria românilor. Basarabia şi Transnistria (1812-1993), p. 179.
xliv[44]
. Ibidem, pp. 180-181, 184.
xlv[45]
. Zinovie Husărescu, Mişcarea subversivă în Basarabia, în Suferinţele Basarabiei şi răpirile
ruseşti. Antologie, p. 236.
xlvi[46]
. A. Moraru, Istoria românilor. Basarabia şi Transnistria (1812-1993), p. 198.
xlvii[47]
. Zinovie Husărescu, Mişcarea subversivă în Basarabia, în Suferinţele Basarabiei şi răpirile
ruseşti. Antologie, p. 234.
xlviii[48]
. M. Bruhis, Rusia, România şi Basarabia, //Basarabia, nr. 5, 1991, p. 107.
xlix[49]
. L. Rotari, Mişcarea subversivă din Basarabia în anii 1918-1924, p. 59.
l[50]
. Ibidem, p. 133.
li[51]
. Ibidem, p. 151.
lii[52]
. Arhiva Naţională a Republicii Moldova, Chişinău (în continuare – A.N.R.M., Chşn.), Fond 680,
inv. 1, dosar 2055, fila 23.
liii[53]
. Ibidem, p. 149.
liv[54]
. Saitul oficial al Serviciului de Informaţii Externe al României. Istoric.
http://www.dci.ro/istoric.html
lv[55]
. C. Gheorghe, O istorie a internelor în date, Ed. Ministerului de Interne, Bucureşti, 2001, p. 90.
lvi[56]
. Radu Aurel, Din istoria Poliţiei Române (1919-1940). Lucrare de licenţă. Coordonator ştiinţific:
prof. univ. dr. Nicolae Isar, Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”, Facultatea de Arhivistică,
Bucureşti 2005, p. 14, http://www.scribd.com/doc/91269/Din-istoria-politiei-romane-19191940-
Licenta
lvii[57]
. M. Pelin, Un veac de spionaj, contraspionaj şi poliţie politică. Dicţionar alfabetic. Ed. „Elion”,
Bucureşti, 2003, pp. 301-302.
lviii[58]
. Gh. Constantin, Ministerul de Interne şi modelul european, //Pentru Patrie, nr. 3 (695), martie
2006, pp. 36-37, http://www.mai.gov.ro/Documente/Revista_Pentru_Patrie/nr%203.pdf#search=
%22Romulus%20Voinescu%22. Biografia lui Romulus P. Voinescu, vezi: P. Moraru, Basarabia,
basarabenii şi serviciile secrete (1918-2005). Dicţionar alfabetic. Firma editorial-poligrafică „ELENA-
V.I.” S.R.L., Chişinău, 2005, p. 174 sau http://www.morarup.narod.ru/Biog/R_Voinescu.htm
lix[59]
. Т. Глазова, Кто достроит бизнес-центр? în Логос-пресс, nr. 13 (509), 11 aprilie 2003,
http://logos.press.md/Weekly/Main.asp?
IssueNum=509&IssueDate=11.04.2003&YearNum=13&Theme=6&Topic=10603
lx[60]
. A.N.R.M., Chşn., Fond 706, inv. 2, dosar 2, filele 243, 245.
lxi[61]
. Ibidem, fila 234.
lxii[62]
. Ibidem, fila 220-220 verso.
lxiii[63]
. Ibidem, filele 227-228, 248.
lxiv[64]
. Ibidem, fila 241.
lxv[65]
. Ibidem, fila 236.
lxvi[66]
. Ibidem, fila 235.
lxvii[67]
. Ibidem, fila 234.
lxviii[68]
. Ibidem, fila 242-242 verso.
lxix[69]
. L. Rotari, Mişcarea subversivă din Basarabia în anii 1918-1924, p. 57.
lxx[70]
. A.N.R.M., Chşn., Fond 706, inv. 2, dosar 2, fila 213.
lxxi[71]
. Ibidem, fila 211.
lxxii[72]
. Ibidem, fila 210.
lxxiii[73]
. Ibidem, fila 211. Deoarece misiunea a durat 23 de zile, suma plătită a constituit 230 de lei
(ibidem, fila 215).
lxxiv[74]
. Ibidem, fila 202-202 verso.
lxxv[75]
. Ibidem, fila 204.
lxxvi[76]
. Ibidem, fila 206. Astfel de „ordine de serviciu” erau emise tuturor agenţilor care plecau în
misiune. Pe verso, „ordinul de serviciu” era vizat de toţi cei căruia agentul i-l prezenta, prin indicarea
datei, localităţii, funcţiei şi semnăturii celui ce viza.
lxxvii[77]
. Ibidem, filele 194-195.
lxxviii[78]
. Ibidem, fila 209.
lxxix[79]
. În decembrie 1919, unul din agenţii-informatori care l-a identificat pe Hitrof, a înaintat o „notă”,
bazată pe „informaţiuni precise şi foarte sigure”, referitoare la acest individ, precum şi la fraţii
Krupenski. Potrivit „notei”, cei din urmă erau trei fraţi: Alexandru Krupenski – fost deputat al Dumei
din Petrograd şi „un mare patriot al Curţii Regale Imperiale ruse”; Pavel Krupenski – consul rus în
Norvegia; Gheorghe Krupenski – fost consul al Rusiei. Toţi trei erau posesori de moşii în Basarabia, în
judeţul Hotin. Odată cu intrarea Armatei române în Basarabia, în anul 1918, Alexandru şi Gheorghe au
părăsit Basarabia, refugiindu-se la Odessa, iar Pavel a rămas la moşia sa Pavlovska de lângă Larga
Veche, judeţul Hotin. După ce autorităţile române au dispus ca toţi posesorii de moşii să se declare
cetăţeni români, Pavel Krupenski a plecat la fraţii săi din Odessa. Acolo le-a propus să accepte
cetăţenia română, explicând că în România le va fi pe plac, căci „există un rege care este conducătorul
ţării, la fel cum a fost în Rusia” şi nu va fi republică aşa cum e în Rusia. Cei doi au refuzat, deoarece nu
se puteau împăca cu gândul că Basarabia nu va fi a Rusiei. După aceasta, Pavel a plecat în Norvegia,
iar Gheorghe şi Alexandru au rămas la Odessa. Pentru legătură cu Basarabia şi-au găsit un informator,
în persoana lui Ivan Mihailovici Hitrof, care era şi în serviciul Diviziei a VIII-a române din Cernăuţi.
Alexandru Krupenski a plecat la Paris, „pentru a se ocupa de situaţia Basarabiei”, iar Hitrof trebuia să-l
ţină la curent cu toate evenimentele interne din Basarabia, Bucovina şi Ardeal (adică teritoriile noi
alipite la Vechiul Regat). Pentru a-şi îndeplini misiunile primite, Hitrof frecvent îi contacta pe moşierii
ruşi din Basarabia, făcea dese deplasări în Ucraina (la Kameneţ-Podolsk, Proskurov, Videnţe şi în alte
părţi ale Ucrainei). Deseori pleca la Odessa, unde se alfa cartierul armatei antibolşevice a lui Denikin,
„ducând corespondenţa la politicianii fostei Rusii vechi”. În Basarabia aducea ştiri de la Odessa şi
răspândea diverse zvonuri despre succese armatei lui Denikin, care în curând „va elibera Basarabia”
(ibidem, fila 244-244 verso).
lxxx[80]
. Ibidem, fila 243.
lxxxi[81]
. Ibidem, fila 240-240 verso.
lxxxii[82]
. Ibidem, fila 246.
lxxxiii[83]
. Ibidem, fila 248.
lxxxiv[84]
. Ibidem, fila 216.
lxxxv[85]
. Ibidem, fila 227.
lxxxvi[86]
. Ibidem, fila 230.
lxxxvii[87]
. Ibidem, fila 233.
lxxxviii[88]
. Ibidem, fila 232.
lxxxix[89]
. L. Rotari, Mişcarea subversivă din Basarabia în anii 1918-1924, p. 59.
xc[90]
. Ibidem,pp. 60-61.
xci[91]
. Ibidem, pp. 79-82.
xcii[92]
. A.N.R.M., Chşn., Fond 706, inv. 2, dosar 2, filele 237-238.
xciii[93]
. Ibidem, fila 239.
xciv[94]
. Ibidem, fila 218.
xcv[95]
. Ibidem, fila 222.
xcvi[96]
. Ibidem, fila 224.
xcvii[97]
. Ibidem, fila 201.
xcviii[98]
. Ibidem, Fond 70, inv. 6, dosar 5, fila 77. Comandant al Trupelor de Est era generalul de divizie
Lupescu.
xcix[99]
. Minorităţile naţionale din România. Vol. I: 1918-1925. Vol. II: 1925-1931. Vol. III: 1931-1938.
Documente. Coordonatori: I. Scurtu, L. Boar, I. Dordea. Bucureşti, 1995-1999, vol. I, p. 382.
c[100]
. Radu Aurel, Din istoria Poliţiei Române (1919-1940). Lucrare de licenţă, pp. 14-15,
http://www.scribd.com/doc/91269/Din-istoria-politiei-romane-19191940-Licenta.
ci[101]
. A.N.R.M., Chşn., Fond 680, inv. 1, dosar 18, fila 3.
cii[102]
. Ibidem, fila 7 verso.
ciii[103]
. Ibidem, fila 14.
civ[104]
. Ibidem, fila 17 verso.
cv[105]
. Ibidem, fila 21.
cvi[106]
. Ibidem, fila 27.
cvii[107]
. Ibidem, fila 31 verso.
cviii[108]
. Ibidem, fila 129 verso.
cix[109]
. Ibidem, dosar 42, fila 5.
cx[110]
. Ibidem, dosar 6, fila 11; dosar 8, filele 29-45.
cxi[111]
. Ibidem, dosar 35, fila 56.
cxii[112]
. Ibidem, filele 11, 16.
cxiii[113]
. Ibidem, filele 3-4, 6.
cxiv[114]
. Ibidem, fila 8.
cxv[115]
. Ibidem, fila 2.
cxvi[116]
. „Dări de seamă” ale Brigăzilor de Siguranţă din Basarabia asupra activităţii în anul 1921, vezi,
ibidem, dosar 18.
cxvii[117]
. Ibidem, dosar 6, fila 54.
cxviii[118]
. Ibidem, dosar 20, filele 67-68.
cxix[119]
. Ibidem, dosar 64, filele 742.
cxx[120]
. L. Rotari, Mişcarea subversivă din Basarabia în anii 1918-1924, pp. 114-117.
cxxi[121]
. Ibidem.
cxxii[122]
. M. Ţăranu, Politica statului român faţă de minorităţile naţionale din Basarabia în primii ani
după Marea Unire în Partide politice şi minorităţi naţionale din România în secolul XX. Vol. I.
Coordonatori: Vasile Ciobanu, Sorin Radu. Ed. Universităţii „Lucia Blaga”, Sibiu, 2006, p. 41.
cxxiii[123]
. L. Rotari, Mişcarea subversivă din Basarabia în anii 1918-1924, p. 133.
cxxiv[124]
. Ibidem, pp. 39-40.
cxxv[125]
. Despre aceste incursiuni armate, executate de bande înarmate de bolşevici, venite de peste
Nistru, vezi: P. Moraru, Basarabia, basarabenii şi serviciile secrete (1918-2005). Dicţionar alfabetic,
pp. 130-139; S. Tănase, Clienţii lu` tanti Varvara. Istorii clandestine. Ed. „Humanitas”, Bucureşti,
2005, pp. 79-97.
cxxvi[126]
. A.N.R.M., Chşn., Fond 680, inv. 1, dosar 20, fila 147.
cxxvii[127]
. Ibidem, dosar 64, filele 635-636.
cxxviii[128]
. Ibidem, dosar 20, fila 92.
cxxix[129]
. Ibidem, fila 113.
cxxx[130]
. Ibidem, Fond 742, inv. 6, dosar 55, filele 82-83 verso.
cxxxi[131]
. А. Яковлев, История одного предательства, http://www.baza.md/index.php?newsid=186
cxxxii[132]
. A. Moraru, Istoria românilor. Basarabia şi Transnistria (1812-1993), p. 203.
cxxxiii[133]
. Ibidem.
cxxxiv[134]
. L. Rotari, Mişcarea subversivă din Basarabia în anii 1918-1924, pp. 168-174.
cxxxv[135]
. Cr. Troncotă, Mihail Moruzov şi frontul secret. Ed. „Elion”, Bucureşti, 2004, p. 208.
cxxxvi[136]
. Ibidem, pp. 168-174.
cxxxvii[137]
. A.N.R.M., Chşn., Fond 680, inv. 1, dosar 6, filele 19-20 verso.
cxxxviii[138]
. L. Rotari, Mişcarea subversivă din Basarabia în anii 1918-1924, pp. 184-186.
cxxxix[139]
. Fl. N. Şinca, Din istoria Poliţiei Române, vol. I - Între onoare şi obedienţă, capitolul VI, pp.
388-389, www.c-cultural.ro/biblioteca%20virtuala/proza/florin%20sinca/
cxl[140]
. Acest raport era pe 62 de pagini dactilografiate şi era „de fapt, prima lucrare de sinteză
consacrată istoriei comunismului în România”. După prezentarea, pe lucrare a fost notată rezoluţia:
„Lucrare meritorie, pentru care vă adresez felicitări: O copie se va da la Legaţia americană. Originalul
se va păstra în arhiva secretă” (Cr. Troncotă, Eugen Cristescu. Asul serviciilor secrete româneşti.
Memorii (1916-1944), mărturii, documente. Cu o prefaţă de dr. Dan Zamfirescu. Ed. „R.A.I.
Bucureşti”, Ed. „Roza Vânturilor”, Bucureşti, f.a., pp. 29-30).
cxli[141]
. Troncotă Cr., Eugen Cristescu. Asul serviciilor secrete româneşti, p. 29-30.
cxlii[142]
. А. Яковлев, История одного предательства, http://www.baza.md/index.php?newsid=186
cxliii[143]
. A.N.R.M., Chşn., Fond 680, inv. 1, dosarele 3181, 3182, 3256, 3257, 3307, 3308, 3342, 3343,
3371, 3372, 3480, 3511, 3512, 3614, 3615, 3616, 3617, 3671, 3730 ş.a.
cxliv[144]
. Ibidem, dosarele 3175, 3494, 3609 ş.a.
cxlv[145]
. Ibidem, dosarele 3184-3190, 3210 ş.a.
cxlvi[146]
. Ibidem, dosarele 43, 44, 45, 46.
cxlvii[147]
. Ibidem, dosar 60.
cxlviii[148]
. Ibidem, dosarele 3194, 3655, 3660, 3694, 3695, 3720, 3721 ş.a.
cxlix[149]
. Ibidem, dosar 3349.
cl[150]
. Ibidem, dosar 3350.
cli[151]
. Ibidem, dosar 3351.
clii[152]
. Ibidem, dosar 3408.
cliii[153]
. Ibidem, dosar 3410.
cliv[154]
. Ibidem, dosar 3481.
clv[155]
. Ibidem, dosar 3592.
clvi[156]
. Ibidem, dosar 3401.
clvii[157]
. Ibidem, dosar 3681.
clviii[158]
. Ibidem, dosarele 3206, 3208 ş.a.
clix[159]
. Ibidem, dosarele 3161, 3167, 3177, 3234, 3235, 3237-3253 ş.a.
clx[160]
. Ibidem, dosarele 3176, 3205 ş.a.
clxi[161]
. Ibidem, dosarele 3162, 3165, 3166, 3385, 3515, 3678 ş.a.
clxii[162]
. Ibidem, dosar 3356.
clxiii[163]
. Ibidem, dosar 3294.
clxiv[164]
. Ibidem, dosar 3678.
clxv[165]
. Ibidem, dosar 3685.
clxvi[166]
. Ibidem, dosar 3180 ş.a.
clxvii[167]
. Ibidem, dosarele 3484, 3485, 3586, 3587, 3627, 3679, 3680, 3699, 3701, 3814 ş.a.
clxviii[168]
. Ibidem, dosarele 3428, 3526, 3527, 3585 ş.a.
clxix[169]
. Ibidem, dosarele 3631, 3803 ş.a.
clxx[170]
. Ibidem, dosar 3402 ş.a.
clxxi[171]
. Ibidem, dosarele 3429, 3430, 3431 ş.a.
clxxii[172]
. Ibidem, dosar 3452.
clxxiii[173]
. Ibidem, dosar 8.
clxxiv[174]
. Ibidem, dosar 3463.
clxxv[175]
. Ibidem, dosar 3440.
clxxvi[176]
. Ibidem, dosar 3554.
clxxvii[177]
. Ibidem, dosarele 3643, 3648, 3818 ş.a.
clxxviii[178]
. Ibidem, dosarele 3186, 3448.
clxxix[179]
. Ibidem, dosar 3382.
clxxx[180]
. Ibidem, dosar 3704.
clxxxi[181]
. Ibidem, dosarele 3405, 3456, 3637, 3705.
clxxxii[182]
. Ibidem, dosar 3591.
clxxxiii[183]
. Ibidem, dosar 3632.
clxxxiv[184]
. Ibidem, dosar 3634.
clxxxv[185]
. Ibidem, dosar 3636.
clxxxvi[186]
. Ibidem, dosar 3635.
clxxxvii[187]
. Ibidem, dosarele 3433, 3639, 3640.
clxxxviii[188]
. Ibidem, dosarele 3589, 3638, 3706 ş.a.
clxxxix[189]
. Ibidem, dosarele 3807, 3808, 3809.
cxc[190]
. Ibidem, dosarele 3457, 3590, 3683.
cxci[191]
. Ibidem, dosarele 3530, 3810 ş.a.
cxcii[192]
. Ibidem, dosar 3696.
cxciii[193]
. Ibidem, dosar 3641.
cxciv[194]
. Ibidem, dosar 3644.
cxcv[195]
. Ibidem, dosarele 84, 3171-3174, 3198-3204, 3206, 3207, 3209-3213, 3222, 3233, 3419, 3453,
3454, 3472, 3473, 3474, 3475, 3498, 3509, 3510, 3562, 3563, 3566, 3567, 3569, 3573, 3600, 3601 ş.a.
cxcvi[196]
. Ibidem, dosarele 3335, 3367, 3368.
cxcvii[197]
. Ibidem, dosar 3187 ş.a.
cxcviii[198]
. Ibidem, dosar 3192 ş.a.
cxcix[199]
. Ibidem, dosarele 3163, 3439 ş.a.
cc[200]
. Ibidem, dosarele 3296, 3436 ş.a.
cci[201]
. Ibidem, dosar 3354.
ccii[202]
. Ibidem, dosar 3811.
cciii[203]
. Ibidem, dosar 3168.
cciv[204]
. Ibidem, dosar 3709.
ccv[205]
. Ibidem, dosar 3436.
ccvi[206]
. Ibidem, dosar 3437.
ccvii[207]
. Ibidem, dosar 3438.
ccviii[208]
. Ibidem, dosarele 3406, 3531, 3646, 3686, 3688, 3708, 3812, 3813 ş.a.
ccix[209]
. Ibidem, dosar 3407.
ccx[210]
. Ibidem, dosar 3167.
ccxi[211]
. Ibidem, dosar 3189.
ccxii[212]
. Ibidem, dosar 3296.
ccxiii[213]
. Ibidem, dosar 3298.
ccxiv[214]
. Ibidem, dosar 3434.
ccxv[215]
. Ibidem, dosarele 3352, 3353, 3383.
ccxvi[216]
. Ibidem, dosar 3556 ş.a.
ccxvii[217]
. Ibidem, dosarele 61, 3283, 3299, 3310, 3311, 3651, 3817 ş.a.
ccxviii[218]
. Ibidem, dosarele 3195, 3196, 3302, 3341, 3529 ş.a.
ccxix[219]
. Ibidem, dosarele 3359-3363, 3391, 3392, 3398-3400, 3450 ş.a.
ccxx[220]
. Ibidem, dosar 8, fila 3.
ccxxi[221]
. Cr. Troncotă, Mihail Moruzov şi frontul secret, p. 42
ccxxii[222]
. P. Moraru, Informaţii militare pe frontul de est. Ed. Militară, Bucureşti, 2005, p. 107.
ccxxiii[223]
. Memoriu întocmit de Mihail Moruzov la 9 martie 1930, privind situaţia din Basarabia rezultată
în urma cercetărilor efectuate de Serviciul Secret al Armatei române, vezi: Documentul nr. 29 de la
anexe.
ccxxiv[224]
. A.N.R.M., Chşn., Fond 680, inv. 1, dosar 51, fila 3, //Cuvântul, nr. 338, 20 decembrie 1928.
ccxxv[225]
. A.N.R.M., Chşn., Fond 680, inv. 1, dosar 51, fila 4; //Curentul, nr. 340, 22 decembrie 1928.
Cele trei comisii au fost: 1) Comisiunea pentru reorganizarea poliţiei şi siguranţei statului (formată din
Paul Negulescu, Cezar Partenie, Romul Boilă – profesori universitari, general Racoviţă, V. Rădulescu,
Gr. Popescu, Vintilă Pantazopol, N. T. Popescu-Zorica, Cezar Spineanu, Ion Măgură – deputaţi, N.
Stan Emanoil, director general al Siguranţei Statului, dr. Eugen Bianu, subdirector general al Siguranţei
Statului, Z. Husărescu, inspector general de Siguranţă şi Romulus Voinescu, preşedintele Consiliului
permanent administrativ); 2) Comisiunea pentru modificarea legii de organizare a jandarmeriei; 3)
Comisiunea pentru reorganizarea prefecturii poliţiei Capitalei.
ccxxvi[226]
. A.N.R.M., Chşn., Fond 680, inv. 1, dosar 51, fila 6.
ccxxvii[227]
. A.N.R.M., Chşn., Fond 680, inv. 1, dosar 51, fila 9; //Dreptatea, nr. 376, 12 ianuarie 1929.
ccxxviii[228]
. A.N.R.M., Chşn., Fond 680, inv. 1, dosar 51, fila 12. //Adevărul, nr. 13.824, 14 ianuarie 1929.
ccxxix[229]
. A.N.R.M., Chşn., Fond 680, inv. 1, dosar 51, fila 42; //Ordinea, nr. 98, 10 aprilie 1929.
ccxxx[230]
. A.N.R.M., Chşn., Fond 680, inv. 1, dosar 51, fila 43. //Dreptatea, nr. 449, 11 aprilie 1929.
ccxxxi[231]
. A.N.R.M., Chşn., Fond 680, inv. 1, dosar 51, fila 49; //Ordinea, nr. 105, 18 aprilie 1929.
ccxxxii[232]
. A.N.R.M., Chşn., Fond 680, inv. 1, dosar 51, fila 75; //Dimineaţa, nr. 8.081, 18 iunie 1929.
ccxxxiii[233]
. A.N.R.M., Chşn., Fond 680, inv. 1, dosar 51, fila 78; //Ordinea, nr. 162, 28 iunie 1929.
ccxxxiv[234]
. Fl. N. Şinca, Din istoria Poliţiei Române, vol. I - Între onoare şi obedienţă, capitolul V,
www.c-cultural.ro/biblioteca%20virtuala/proza/florin%20sinca/
ccxxxv[235]
. A.N.R.M., Chşn., Fond 680, inv. 1, dosar 51, fila 86.
ccxxxvi[236]
. Din 1931, în locul acestor birouri a luat fiinţă faimosul Corp al Detectivilor, condus de Vintilă
Ionescu (1931-1939) şi Niky Ştefănescu (1939-1940). Era alcătuit din patru grupe, o Brigadă Mobilă şi
Secretariat:
Grupa I-a: a executat diverse acţiuni de culegere a informaţiilor şi de monitorizare a unor organizaţii
care interesau siguranţa statului, după cum urmează: 1) Mişcarea extremistă de dreapta: Partidul
Naţional Creştin, Tineretul Naţional Creştin (Lăncierii), Zvastica de Foc, Partidul Totul pentru Ţară,
Cruciada Românismului, Blocul Cetăţenesc (prof. Forţu), Gruparea Frontul Naţional Român, Gruparea
Muncitorească creştină (prof. Nichifor Crainic), Liga Naţională Corporatistă (Mihail Manoilescu); 2)
Mişcarea studenţească: Uniunea Naţională a Studenţilor Creştini Români, Centrul Studenţesc
Bucureşti, Centrul Studenţesc Legionar Bucureşti (Totul pentru Ţară), Gruparea Lăncierilor
Universitari (Partidul Naţional Creştin), Federaţia Studenţilor Democraţi, Tineretul Universitar din
Cruciada Românismului, cercurile studenţeşti legionare, asociaţii studenţeşti din facultăţi, cercuri,
cămine, adică un total de 89 de organizaţii având 19.000 de membrii; 3) Asociaţiuni cu caracter
patriotic: Cultul Patriei, Liga Culturală, Tinerimea Română, Straja Regelui, Liga Sacră Naţională,
Acţiunea Patriotică; 4) Organizaţii de combatanţi, foşti luptători şi invalizi, orfani şi văduve de război:
Uniunea Ofiţerilor în Rezervă, Cercul Subofiţerilor în Rezervă, Asociaţia Voluntarilor de Război,
Societatea Mărăşeşti a gradelor inferioare, Asociaţia Foştilor Cercetaşi (1916-1919), Uniunea Naţională
a Foştilor Luptători (Căştile de Oţel), Societatea Apărătorii Patriei, Legiunea Română a Foştilor
Luptători, Asociaţia Izbânda, Asociaţia Mucenicii Neamului ş.a.; 5) Organizaţii de salariaţi publici:
Federaţia Generală a Salariaţilor Publici, Societatea Salariaţilor P.T.T., Societatea Generală a
Funcţionarilor Publici, Corpul Didactic, Asociaţia Generală a Învăţătorilor din România; 6) Clerul:
Asociaţia Generală a Clerului Român, Asociaţia Ajutorul a Clerului Ortodox Român ş.a.; 7)
Intelectuali liber-profesionişti: Asociaţia Generală a Medicilor, Asociaţia Generală a Inginerilor;
similar pentru avocaţi, arhitecţi, licenţiaţi, ingineri, diplomaţi; 8) Organizaţii economice: industriaşi şi
mici industriaşi, Sfatul Negustoresc, Cercul Comercial, Uniunea Generală a Sindicatelor Agricole, Liga
Agrară, Frontul Economic ş.a.; 9) Organizaţii feministe: Gruparea femeilor române, Societatea
Ortodoxă a femeilor române, Societatea Dreptul mamei, Aşezămintele Spitaliceşti M. S. Elena; 10)
Diverse organizaţii profesionale: ziarişti, farmacişti etc.; 11) Asociaţii cu caracter politic: Reacţiunea,
Frontul Orăşenesc Naţional, Frăţia Română; 12) Loji masonice ş.a.
Grupa a II-a: 1) Iredenta maghiară: s-a urmărit activitatea coloniei maghiare din Bucureşti din punct
de vedere al siguranţei statului: presa, trupe de artişti, asociaţiile cultural-sportive, biserica, şcoala,
funcţionarii, legaţia, propaganda prin viu grai; 2) Iredenta bulgară: Braststovo, Oteţ Paisie, Uniunea
Naţională Studenţească Bulgară; 3) Organizaţii, asociaţii, instituţii ruse: Legaţia Sovietică, Consulatul,
Reprezentanţa Comercială, Inturist, Reprezentanţa filmelor sovietice (Rex Film), Reprezentanţa editurii
fotografice (Soiuz Photo), V.O.K.S., Reprezentanţa vânzare publicaţii, propaganda, Comitetul Dr.
Nansen, Partidul Monarhist Rus (col. Vasile Stroev), Mişcarea Monarhistă Marele Duce Kiril
(reprezentată în Bucureşti de Nicolai Sablin); Uniunea Moldo-Ruşilor (Nicolae Gorbacevski),
Organizaţia Rusia Ţărănistă (Vladimir Dvoicenko), Mişcarea Studenţească (Liubov Gluskova),
Uniunea Naţională a Generaţiei Noi (Donat Stroev), Liga Anticomunistă Aubert (col. Mihail Dox),
Mişcarea Naţional Socialistă (Efrem Pivnik), Mişcarea Naţional Fascistă (Al. Mihailov şi Al. Liven),
Fraternitatea Dreptăţii Ruse (Vladimir Cotreciko), Liga Militară (col. Alex. Heroys), Uniunea Navală
Militară (comandor Nicolai Sablin), Uniunea Invalizilor de Război (g-ral Alex. Heroys), Mişcarea
Ucrainiană Hatmanistă (N. Iarosch), Mişcarea Uniunea Petliuristă Republicană (V. Trepke),
Organizaţia Uniunea Minoritară (Mayer Mihalski), Organizaţia Naţională Bielorusă (Serghie Iatino),
Organizaţia Cazacii Liberi (Serghie Margusin), Uniunea Cazacilor (Alex. Sedov), Uniunea
Vosvascenţilor (repatriaţilor) – Filip Raminski, Uniunea Odesenilor (Vladimir Grodski), Societatea
evreilor refugiaţi din U.R.S.S. (Gutnik Serghie). Altele: refugiaţii ruşi, Agenţia Telegrafică Sovietică
T.A.S.S., asociaţiile evreieşti-ruse, Serviciul Informativ al Secţiei Ruse, secţia rusă a Intelligent
Service-ului britanic, localuri de întruniri, biblioteci, firme comerciale, presa, suspecţii, presa evreilor
ruşi, totalizând 44 de categorii; 4) Mişcarea evreiască din Capitală (85 de organizaţii): Uniunea
Evreilor Români (preşedinte dr. W. Filderman), U.E.R. – Organizaţia Capitalei (Leiba Mihail),
Tineretul U.E.R. (dr. Arthur Mayersohn), Tineretul U.E.R. – Organizaţia Capitalei (avocat Iacob
Bacalu), Consiliul Central al Evreilor din România (dr. I. Niemower, dr. W. Filderman, dr. Th. Fischer
ş.a.), Uniunea Femeilor Evreice (preşedinte Selma Margulies); 5) Partide: Partidul Naţional Evreiesc
(preşedinte avocat Th. Fischer-Cluj, Organizaţia Capitalei – preşedinte Philippe Rosenstein), Tineretul
Partidului Evreiesc (avocat Mişu Venvenisti), Cercul de Studii etc. 6) Organizaţii sioniste: Executiva
Organizaţiei Sioniste din România (preşedinte dr. I. Niemover; organizaţia Capitalei – Avram Osias),
Consiliul Central Sionist (Mişu Weisman), Organizaţia Sionistă Centristă, Tineretul Sionist Centrist
Poale Zion (preşedinte dr. I. Beider), Organizaţia Dror’, Ber-Borchov, Bariazi, Organizaţia sionistă
Zerei Zion, Organizaţia sionistă Inden, Organizaţia sionistă religioasă Mizrachi (rabin N. Gutman),
Organizaţia Tineretului Sionist Hamdinati şi Hokanaim (pionierii credincioşi şi uniunea fanaticilor),
Organizaţia Sionistă Radicală, Asociaţia Femeilor Sioniste Renascentiste (Mela Iancu), Noua
Organizaţie Sionistă Revizionistă (avocat Ed. Kanner), Organizaţia Feminină Veref, Organizaţia
Karen-Tel-Hai (director M. Schapire), Organizaţia Oficiului Palestinian (Iţic Sigler); 7) Asociaţii
studenţeşti: Asociaţia Studenţească Sionistă Hasmoneea’ (Pascal Blumfeld), Asociaţia Kadimah,
Asociaţia Generală a Studenţilor Evrei (B. Herscovici), Căminul Mina şi Aron Schuller, Federaţia
Societăţilor Studenţilor Sionişti (Beni Linderstein), cămine, Asociaţia Studenţilor Sionişti Revizionişti
(preşedinte Boris Fischman); 8) Comunitatea evreiască: C. E. Bucureşti (preşedinte Sigmund Birman),
Comitetul de doamne (Paulina Zentler), Institutul Cultural Templul Coral (preşedinte dr. A. Halevy), C.
C. pentru ajutorarea evreilor refugiaţi din Germania; 9) Organizaţii de cultură ebraică: Tarbuth
(preşedinte Nachum Zelevinschy), Biblioteca Tineretului Evreiesc, Tarbuth Leumit; 10) Grupări
sioniste de stânga: Hasomer Haţiar, Gordonia, Halaut Mercaz, Haoved, Oved Leumit, Hrista Druth
Haovdin Leumit, Arodah; 11) Lojile: Marea Lojă Zion B’nei B’rith (preşedinte dr. I. Niemover), Loja
I.O.B.B. (Noua Fraternitate, preşedinte avocat Aureliu Weiss); 12) Alte organizaţii: Orth, Libertatea
(Calman Blumfeld-Scrutator), Serdaf (evrei spanioli), Hias Emigdirect, Makkabi, Boicotul anti-german
(preşedinte Mişu Benvenisti), Asociaţia Evreilor Băştinaşi (preşedinte, fost senator Finklestein şi
ziaristul Isac Pettz), Jewish Colonisation; 13) Presa evreiască: Caurierul israelit, Renaşterea noastră,
Ştiri din lumea evreiască (sioniştii radicali), Cuvântul evreiesc, Egalitatea (preşedinte M.
Schwartzfeld), Drumuri noi, Hasmoneea, Dna Woche; 14) Corespondenţi ai ziarelor evreieşti străine:
M. Cotic (reprezintă Das Neua Worth – Varşovia), Iosif Bercovici (Zorile), Boris Wisman; 16)
Chestiunea germană: emisari naţional-ţărănişti, legaţia, propaganda; 17) Armeni: Organizaţia pro-
sovietică H.O.G., Societatea Social-Democrată Hanaciak. Erau ţinuţi în supraveghere şi străinii care
vizitau România.
Grupa a III-a: 1) Curente de stânga: P.C.R., P.S., P.S.D., P.S. Unitar, Tineretul Socialist,
Confederaţia Generală a Muncii, M.O.P.R., Colegiul presei comuniste, Comitetele de patronaj
populare, Comitetul Pro-Spania, Apărarea deţinuţilor politici, Cercul de Studii Marxiste Ştefan
Gheorghiu, Asociaţia Românească Culturală şi Artistică, Mişcarea Antifascistă, Frontul Plugarilor,
Frontul Feminin, Frontul Studenţilor Democraţi, Uniunea Universală pentru Pace, Institutul
Muncitoresc de Sport şi Educaţie, Uniunea Sovietică, Gruparea Trotzkistă, Blocul democrat pentru
alegeri, Mişcarea Evreiască din România, Comitetul Cetăţenesc pentru Pace – Dem. Dobrescu,
Mişcarea Muncitorească, activitate fabrici, sindicate din domeniul textile, tipografi, cizmari, Federaţia
Asociaţiilor Funcţionarilor Particulari, C.F.R., Sindicatul Griviţa C.F.R. – Secţia a II-a Vagoane,
sindicate C.F.R., Sindicatul Griviţa C.F.R. – Secţia Locomotive, Asociaţia C.F.R. Reacţiunea,
Asociaţia Femeilor Muncitoare Social Democrate; 2) Organizaţii comuniste ilegale: Partidul Comunist,
Biroul Juridic al Partidului Comunist, Organizaţia Ajutorul Roşu Internaţional pentru Revoluţionari
(M.O.P.R.), Consiliul General al Sindicatelor Unitare, Comitetul de Apărare a Deţinuţilor Politici,
Comitetul de Patronaje Populare, Comitetul Pro-Spania, Sindicatele Unitare, Organizaţia Tineretului
Comunist, Colegiul Presei Partidului Comunist; 3) Asociaţii camuflate: Frontul Feminin, Uniunea
Muncitorilor şi Ţăranilor Maghiari (M.A.D.O.S.Z.), Acţiunea Evreiască; sindicate: Uniunea Sindicală
C.F.R.-istă, publicaţii: Lumea Nouă, Fanul Ceferiştilor, Săptămâna Socială, Glasul Nostru, Reporter,
Valea Tighinei, Frontul Ţărănesc, Tribuna.
Grupa a IV-a: misiunile sale au constat în: paza şi siguranţa membrilor guvernului, a preşedintelui şi
vicepreşedintelui Consiliului de Miniştrii, a ministrului Cultelor şi Artelor, a ministrului Justiţiei,
ministrului Comunicaţiilor şi a subsecretarilor de stat de la Justiţie şi Educaţie. Măsurile de pază şi
siguranţă s-au executat la domicilii, sediul ministerelor şi cu prilejul deplasărilor în Capitală (festivităţi,
ceremonii, spectacole, banchete) şi în provincie, plecări-sosiri la/de la Gara de Nord, în colaborare cu
membrii familiei regale, cu autorităţile locale.
Brigada Mobilă: se ocupa de informaţii generale privind siguranţa statului culese în ţară şi pe C.F.R.:
acţiunea subversivă, spionaj, atentate, mişcări studenţeşti, diverse mişcări, secte religioase, chestia
evreiască, supravegheri, acţiunea preventivă a furturilor pe C.F.R., arestări preventive de pungaşi în
trenuri şi bâlciuri; descoperiri de crime şi delicte în ţară: asasinate, tâlhării, furturi, falsuri, escrocherii,
contrabande, executare mandate de arestare, alte fapte cu caracter judiciar, cercetări şi supravegheri,
indivizi cercetaţi; supravegherea caselor de joc, câmpuri de curse etc.; măsuri de pază şi siguranţă în
jurul membrilor familiei regale; măsuri de pază şi siguranţă în jurul şefilor de stat, înalţi demnitari
străini.
Secretariat (Fl. N. Şinca, Din istoria Poliţiei Române, vol. I - Între onoare şi obedienţă, capitolul V,
www.c-cultural.ro/biblioteca%20virtuala/proza/florin%20sinca/).
ccxxxvii[237]
. V. Bobocescu, Momente din istoria Ministerului de Interne. Volumul I. 1921-1944, p. 177.
ccxxxviii[238]
. Paşapoartele Nansen – poartă numele lui Fridtjof Nansen (n. 10 octombrie,1861 - d. 13 mai
1930), explorator norvegian, om de ştiinţă, politician remarcabil, care, în 1922, a fost laureat al
Premiului Nobel pentru Pace. După Primul Război Mondial, multe persoane rămaseră fără patrie şi
cetăţenie (refugiaţi, prizonieri de război, etc.), Liga Naţiunilor asumându-şi sarcina de a le repatria sau
a le asigura o nouă patrie (luându-le sub protecţia sa şi acordându-le un statut special). Pentru această
operaţiune a fost ales Fridtjof Nansen, delegatul Norvegiei în această organizaţie internaţională. În
paralel cu această acţiune, precum şi cu cea de contracarare a foametei în lume, Nansen a iniţiat şi un
alt proiect important privind soarta celor 2 mil. de ruşi goniţi din patria lor de revoluţia bolşevică sau de
contrarevoluţie şi pe care nici o ţară nu vroia să-i primească. Liga Naţiunilor l-a numit pe Nansen „Înalt
Împuternicit” al său în această problemă, încredinţându-i negocierile cu guvernele implicate. Una dintre
primele măsuri adoptate a urmărit asigurarea unor acte de identitate pentru refugiaţi, care nu le garantau
o nouă patrie, dar cel puţin posibilitatea obţinerii unui paşaport. Multe guverne au recunoscut
„paşapoartele Nansen” şi mii de oameni au reuşit să călătorească şi să se stabilească în diferite ţări
(http://ro.wikipedia.org/wiki/Fridtjof_Nansen).
ccxxxix[239]
. V. Bobocescu, Momente din istoria Ministerului de Interne. Volumul I. 1921-1944, p. 179.
ccxl[240]
. Ibidem, p. 180.
ccxli[241]
. Ibidem, pp. 177-178.
ccxlii[242]
. În 1944, Inspectoratele Regionale de Poliţie erau următoarele: I (Ploieşti), II (Constanţa), III
(Galaţi), IV (Chişinău), V (Iaşi), VI (Cernăuţi), VII (Alba Iulia), VIII (Timişoara) şi IX (Craiova).
ccxliii[243]
. Fl. N. Şinca, Din istoria Poliţiei Române, vol. I - Între onoare şi obedienţă, capitolul V,
www.c-cultural.ro/biblioteca%20virtuala/proza/florin%20sinca/
ccxliv[244]
. A.N.R.M., Chşn., Fond 680, inv. 1, dosar 69, filele 8-16.
ccxlv[245]
. http://www.mai.gov.ro/index01_1.htm
ccxlvi[246]
. A.N.R.M., Chşn., Fond 680, inv. 1, dosar 64, fila 265.
ccxlvii[247]
. V. Bobocescu, Momente din istoria Ministerului de Interne. Volumul I. 1921-1944, p. 180.
ccxlviii[248]
. A.N.R.M., Chşn., Fond 680, inv. 1, dosar 69, fila 69.
ccxlix[249]
. Ibidem, filele 859, 931.
ccl[250]
. Vezi în acest sens, Ibidem, dosar 69.
ccli[251]
. Ibidem, dosar 51, fila 99.
cclii[252]
. Ibidem, fila 84.
ccliii[253]
. Radu Aurel, Din istoria Poliţiei Române (1919-1940). Lucrare de licenţă, pp. 53-54,
http://www.scribd.com/doc/91269/Din-istoria-politiei-romane-19191940-Licenta
ccliv[254]
. V. Bobocescu, Momente din istoria Ministerului de Interne. Volumul I. 1921-1944, pp. 222,
226-227.
cclv[255]
. http://www.mai.gov.ro/index01_1.htm. Despre reorganizarea Ministerului de Interne din
perioada celui de-al Doilea Război Mondial, vezi: D. Paraschiv, Reforma în vreme de război la
Ministerul de Interne, //Historia. Revistă de istorie. Anul V, nr. 46, octombrie 2005.
cclvi[256]
. Fl. N. Şinca, Din istoria Poliţiei Române, vol. I - Între onoare şi obedienţă, capitolul I, www.c-
cultural.ro/biblioteca%20virtuala/proza/florin%20sinca/
cclvii[257]
. Ibidem, pp. 263-264.
cclviii[258]
. A.N.R.M., Chşn., Fond 680, inv. 1, dosar 2639, fila 72.
cclix[259]
. Cr. Troncotă, Eugen Cristescu. Asul serviciilor secrete româneşti, p. 30.
cclx[260]
. Ibidem, p. 27.
cclxi[261]
. V. Bobocescu, Momente din istoria Ministerului de Interne. Volumul I. 1921-1944, p. 181.
cclxii[262]
. A.N.R.M., Chşn., Fond 680, inv. 1, dosar 64, filele 677, 705.
cclxiii[263]
. Ibidem, fila 733.
cclxiv[264]
. Ibidem, fila 206.
cclxv[265]
. Ibidem, fila 207.
cclxvi[266]
. Ibidem, filele 177-177 verso, 179.
cclxvii[267]
. Ibidem, dosar 69, fila 25.
cclxviii[268]
. Zinovie Husărescu, Mişcarea subversivă în Basarabia, în Suferinţele Basarabiei şi răpirile
ruseşti. Antologie, p. 240.
cclxix[269]
. A.N.R.M., Chşn., Fond 680, inv. 1, dosar 64, fila 314-314 verso.
cclxx[270]
. Ibidem, fila 731-731 verso.
cclxxi[271]
. N. P. Smochină, Din amarul românilor de peste Nistru, în Suferinţele Basarabiei şi răpirile
ruseşti. Antologie. Ediţie îngrijită, note şi comentarii de Fl. Rotaru. Ed. „Semne”, Bucureşti, 1996, p.
351.
cclxxii[272]
. Ibidem, p. 371-372.
cclxxiii[273]
. Ibidem, p. 352.
cclxxiv[274]
. Ibidem, p. 354.
cclxxv[275]
. Ibidem, p. 355.
cclxxvi[276]
. Ibidem, p. 357.
cclxxvii[277]
. Ibidem, p. 356.
cclxxviii[278]
. Ibidem, pp. 375-380.
cclxxix[279]
. Ibidem, p. 357.
cclxxx[280]
. Ibidem, p. 358.
cclxxxi[281]
. Ibidem, p. 359.
cclxxxii[282]
. Ibidem, p. 360.
cclxxxiii[283]
. Ibidem, pp. 360-368.
cclxxxiv[284]
. Ibidem, p. 367.
cclxxxv[285]
. Ibidem, pp. 367-368, 373.
cclxxxvi[286]
. Ibidem, pp. 368-370.
cclxxxvii[287]
. A.N.R.M., Chşn., Fond 680, inv. 1, dosar 96, fila 13.
cclxxxviii[288]
. Ibidem, dosar 107, fila 4.
cclxxxix[289]
. Ibidem, fila 3.
ccxc[290]
. Ibidem, dosar 96, filele 35, 107-108; ibidem, dosar 81, fila 3. Iniţial, în locul agentului Ioan
Popescu s-a propus numirea lui Ioan Petrescu, alias Wolf Şleimovici din Leova, funcţionar la Banca
Naţională a României, care urma să fie retribuit cu 1.700 de lei pe lună (Ibidem, dosar, 81, fila 1).
ccxci[291]
. Ibidem, dosar 107, fila 21.
ccxcii[292]
. Ibidem, dosar 69, fila 18.
ccxciii[293]
. Ibidem, filele 811-812.
ccxciv[294]
. Ibidem, dosar 64, filele 156-157.
ccxcv[295]
. Ibidem, Fond 706, inv. 2, dosar 19, fila 344-344 verso.
ccxcvi[296]
. Fl. N. Şinca, Din istoria Poliţiei Române, vol. I - Între onoare şi obedienţă, capitolul VI, pp.
392-393, www.c-cultural.ro/biblioteca%20virtuala/proza/florin%20sinca/
ccxcvii[297]
. Ibidem.
ccxcviii[298]
. A. Moraru, Istoria românilor. Basarabia şi Transnistria (1812-1993), p. 200.
ccxcix[299]
. Ibidem, p. 204.
ccc[300]
. V. Ciobanu, Contribuţii la cunoaşterea istoriei saşilor transilvăneni. 1918-1944. Ed. „Hora”,
Sibiu, 2001, pp. 179-207.
ccci[301]
. A.N.R.M., Chşn., Fond 706, inv. 2, dosar 12, fila 369.
cccii[302]
. V. Nicolenco, Extrema dreaptă în Basarabia (1923-1940), p. 17.