Diluanți

Diluanții sunt substanțe auxiliare solide care se adaugă în forme farmaceutice solide pentru a crește
masa unității terapeutice la o valoare convenabilă. În cazul comprimatelor se folosesc îndeosebi în cazul
substanțelor cu doză terapeutică mică. Scenariile tipice de utilizare a diluanților sunt fie substanță activă
cu doză foarte mică (de ordinul miligramelor) care necesită un diluant pentru a aduce masa tabletei în
jur de 50 mg sau substanță activă cu doză mică sau foarte mică, care este combinată cu un diluant direct
compresibil pentru a putea obține comprimatele prin metoda comprimării directe.

Proprietățile ideale ale unui diluant includ:

- Inert fizic și chimic

- Netoxic, biocompatibil
- Nehigroscopic
- Hidrofil sau hidrosolubil
- Corespunzător aplicației farmaco-tehnologice
o Curgere bună
o Compresibil
o Compactabil
- Să nu influențeze nedorit biodisponibilitatea substanțelor active
- Să poată îndeplini mai multe roluri
- Să fie ieftin.

Atunci când proporția de substanță activă este mică, proprietățile amestecului sunt în mare parte
determinate de diluant. În cazul substanțelor greu compresibile este important ca diluantul să prezinte
un potențial de diluare corespunzător. Potențialul de diluare este definit a fi procentul de substanță
activă care poate fi comprimată împreună cu diluantul pentru a forma o tabletă corespunzătoare
compendial, mai ales din punct de vedere al friabilității (maxim 1%).

Lactoza

Lactoza, împreună cu celuloza și amidonul este unul dintre diluanții cei mai des folosiți în prezent. Este
compatibilă chimic cu majoritatea substanțelor active, este solubilă în apă, cu o dizolvare lentă.

În cantități mari imprimă un grad mare de duritate și crește timpul de dezagregare. Pentru a combate
această tendință poate fi asociată cu amidonul. În granularea umedă se folosește de preferință lactoza
hidratată. Pentru granularea uscată, prima alegere de lactoză este cea uscată prin spray, având
proprietăți bune (curgere, lubrifiere, dezintegrare). Alt amestec des folosit este amestecul lactoză-
celuloză microcristalină (3:1), pus pe piață sub numele de celactoză.

Celuloza microcristalină

Celuloza microcristalină este excipientul care a lansat comprimarea directă și este în continuare unul
dintre cei mai folosiți diluanți. Conferă tabletelor o duritate corespunzătoare, este compatibilă cu
majoritatea substanțelor medicamentoase. Proprietățile de curgere nu sunt cele mai bune. Pentru
comprimarea directă se folosesc îndeosebi sorturile Avicel PH.

Amidonul
Amidonul este un diluant frecvent folosit, atât în comprimarea directă cât și în comprimarea după
granulare umedă. Are și acțiune de liant și dezagregant. În mod obișnuit se folosește în proporții de până
la 30% din masa comprimatelor, peste acest procentaj putând conduce la comprimate moi sau friabile.

În funcție de tehnologia utilizată și scopul urmărit se folosesc diferite sorturi de amidon. Pentru
granulare umedă se preferă un amidon cu un conținut în umiditate 6-8%. În comprimarea directă se
folosesc sorturi cu umiditatea ceva mai mare, circa 8-10%, de amidon pregelatinizat.

Întrucât amidonul nu poate fi folosit ca atare în procente mari, se asociază frecvent cu lactoza, cei doi
excipienți având proprietăți diferite. Lactoza conferă duritate comprimatului, iar după administrare
permite pătrunderea apei în comprimat. Amidonul scade duritatea potențial excesivă determinată de
lactoză, și, după administrare și umectare, se umflă, favorizând dezagregarea comprimatului.

Zahărul

Zaharoza îmbină o serie de avantaje și dezavantaje care o fac un excipient pentru situații speciale.
Zaharoza este higroscopică și tinde să adere la matriță și poansoane. Fin pulverizată, prezintă o curgere
necorespunzătoare. În plus, formează comprimate dure, cu dezagregare lentă. Ca atare, tinde să fie
folosită ca excipient pentru comprimate de supt, de mestecat sau sublinguale. Are încărcătura calorică
mare, de circa 4 calorii pe gram. Este contraindicat pacientilor diabetici sau cu probleme de greutate. În
cazul comprimatelor care se mențin în gură favorizează apariția cariilor dentare.

Există sorturi de zahăr direct compresibil care corectează unele din problemele zaharozei, cele
referitoare la higroscopicitate, curgere și aderență.

Glucoza

Glucoza prezintă o serie de avantaje față de zahăr. Are gust plăcut, se dizolvă lent, fiind de asemenea
indicată pentru comprimatele de supt. În plus, influențează favorabil pH-ul vaginal, fiind recomandată și
la obținerea comprimatelor vaginale.

Manitolul

Manitolul este de asemnea indicat pentru obținerea comprimatelor de supt și mestecat. Are jumătate
din puterea de îndulcire a zahărului, însă la dizolvare lasă o senzație plăcută, răcoritoare. Nu este
higroscopic, este inert chimic, stabil la umiditate și căldură. S-au obținut și sorturi direct comprimabile
de manitol.

Sorbitolul

Sorbitolul are o utilizare destul de limitată, fiind o substanță higroscopică. Are 65% din conținutul caloric
al zaharozei și poate fi utilizat la pacienții diabetici. Are gust dulce, răcoritor. S-au realizat sorturi de
sorbitol direct compresibil cu caracteristici tehnice foarte bune. Este folosit de asemenea la comprimate
de mestecat și pastile.

Dextroza (D-glucoza)

La fabricarea comprimatelor de mestecat se folosește de obicei ca excipient diluant un sort monohidrat

de dextroză. Aceasta se prezintă sub formă de pulbere cristalină albă, dulce la gust. Se pretează la
comprimarea directă. Are 75% din puterea de îndulcire a zaharozei dar aproximativ 95% din conținutul
caloric.

Maltodextrina

Maltodextrina este un polimer zaharidic alcătuit din unități de D-glucoză. Are capacitatea de îndulcire
mai scăzută decât zaharoza, undeva între ¼ și 1/10, în funcție de sort. Se poate folosi pentru micșorarea
gradului de îndulcire. Are conținut caloric similar cu zaharoza.

Maltoza

Maltoza este tot un hidrat de carbon, de natură dizaharidică. Diluantul farmaceutic este de obicei
obținut prin uscare prin spray. Are circa o treime din capacitatea de îndulcire a zahărului, la același
conținut caloric. Diluantul direct compresibil este uscat prin spray, curge foarte bine, se dezagregă rapid
și nu este higroscopic. Se folosește la obținerea comprimatelor de mestecat.

Fructoza

Fructoza este deseori numită „zahăr din fructe”. Este mai solubilă și circa 20% mai dulce decât zahărul, la
aproximativ același conținut caloric. S-au creat sorturi de diluanți direct compresibili, alcătuiți din
fructoză și amidon pregelatinizat sau fructoză și celuloză microcristalină, cu bune proprietăți
tehnologice.

Carbonatul de calciu

Carbonatul de calciu se poate prezenta sub formă pulverulentă sau de granule. Forma pulverulentă este
recomandată la granularea umedă. Granulele sunt obținute prin asocierea carbonatului de calciu cu alți
diluanți direct compresibili (maltodextrină, amidon pregelatinizat) și sunt utilizate la comprimarea
directă.

Fosfatul dicalcic dihidrat

Fosfatul dicalcic dihidrat este insolubil în apă, cu bune proprietăți de curgere, însă cu compresibilitate
slabă. Se utilizează în combinație cu alți excipienți, cum sunt amidonul sau celuloza microcristalină.

Clorura de sodiu

Clorura de sodiu a fost utilizată mai ales la obținerea comprimatelor pentru uz parenteral sau
comprimatelor din care se obțin soluții de uz extern. Prezintă cristale cubice, ce se pot comprima direct.
Materialul este însă dur și uzează agresiv mașina de comprimat.

Lianți

Lianții se mai numesc aglutinanți, adezivi, agenți de legare sau granulare. Au rolul de a îmbunătăți
capacitatea de legare a amestecului pulverulent, adică de a crește compactabilitatea materialului.
De obicei, lianții sunt macromolecule utilizate în tehnologii umede. Dispersiile sau soluțiile coloidale ale
macromoleculelor se adaugă peste amestecul uniform alcătuit din substanțele active și unele substanțe
auxiliare

Condițiile pe care ar trebui să le îndeplinească un liant ideal sunt:

- Să fie inert;
- Să fie compatibil cu substanțele active și cu celelalte substanțe auxiliare;
- Să posede proprietăți de legare corespunzătoare în concentrații mici;
- Să nu fie prea adeziv, pentru a nu influența nedorit cedarea substanțelor active din tabletă după
administrare
- Să fie netoxic, neiritant
- Să fie larg disponibil la un preț convenabil

Majoritatea lianților larg folosiți sunt macromolecule: gelatina, amidonurile, zaharurile, gumele naturale,
produși de sinteză și semisinteză: metilceluloză, carboximetilceluloza sodică, polividona, etc. Deși nu
sunt lianți propriu-ziși, unele lichide (ex: apa, alcoolul) pot avea acțiune liantă atunci când dizolvă undele
componente ale amestecului.

Se preferă utilizarea liantului în formă umedă (după dispersarea sau dizolvarea în lichidul folosit la
umectare) în defavoarea umectării amestecului de pulberi și liant cu același lichid.

În cazul comprimării directe, prima alegere este a unui diluant-liant direct compresibil. Există și situații
(rare) în care proprietățile de compactare ale mixului de pulbere pot fi îmbunătățite suficient prin
adăugarea unui liant solid.

Lianți pentru granularea umedă

Amidonul

Amidonul se folosește la granularea umedă sub formă de pastă, în concentrații între 5 si 25%.
Proprietățile de legare sunt moderate, însă nu mărește semnificativ timpul de dezagregare al
comprimatelor. Poate avea diverse surse (grâu, orez, porumb, cartof), fiecare sort având proprietăți
diferite.

Pasta de amidon se prepară prin dispersarea amidonului în apă rece, urmată de încălzirea dispersiei
până la gelificare. După răcire, gelul se transformă într-o masă consistentă. Poate fi folosit cald sau rece.

Este larg folosit, recomandat mai ales în cazul substanțelor active greu solubile, asociat cu alt aglutinant,
cum este gelatina.

Zahărul

Zaharoza se folosește ca liant sub formă de sirop de diferite concentrații, de obicei în jurul valorii de
50%. Granulatele rezultate tind să fie higroscopice, au tendința de întărire, pot adera la poansoane și
matriță. Se recomandă în cazul comprimatelor care se mențin în gură, obținute în urma granulării
umede.

Gelatina
Gelatina se folosește ca liant în soluții coloidale apoase 5-20%. Soluția de gelatină trebuie să fie proaspăt
preparată și ușor caldă, fluidă. La rece formează un gel vâscos; are bune proprietăți adezive. Se poate
folosi și în soluție hidroalcoolică. Soluțiile pot prezenta diferite valori de pH, de la acid la alcalin, existând
posibilitatea ca pH-ul să influențeze negativ stabilitatea substanțelor active.

Glucoza

Glucoza se folosește ca liant în soluții apoase sau hidroalcoolice, în concentrații de până la 50%. Este un
bun adeziv, însă este higroscopică, putând conduce la umectarea comprimatelor în condiții de umiditate
crescută. Se recomandă la obținerea comprimatelor vaginale.

Lactoza

Lactoza are proprietăți moderate de adeziune, se folosește sub formă de soluție, în asociere cu zahărul.

Sorbitolul, manitolul

Și sorbitolul și manitolul au proprietăți adezive relativ limitate și sunt higroscopice. Nișa de utilizare este
gama de comprimate destinate pacienților cu diabet.

Gumele naturale (arabică, tragacanta)

Gumele naturale se folosesc sub formă de mucilagii. Au proprietăți adezive bune, însă prezintă o serie
de dezavantaje: compoziție variabilă, ușor contaminabile microbian, prelungesc timpul de dezagregare
al comprimatelor. Se pot folosi în asociere cu alți lianți.

Derivații de celuloză

Hidroxipropilmetilceluloza (HPMC sau hipromeloza) este o pulbere albă, insolubilă în apă la cald, solubilă
la rece cu formare de soluții coloidale. Se folosește sub formă de soluții coloidale concentrate 2-5%, cu
bune proprietăți adezive

Metilceluloza (MC) se utilizează sub formă de mucilag 1-5%, de obicei 4%. Are proprietăți de legare mai
bune decât gelatina sau amidonul, nu prezintă gust neplăcut.

Hidroxietilceluloza (HEC) se utilizează în mediu apos în concentrații de 2-6%, sub formă de gel de joasă
viscozitate. Proprietățile adezive sunt similare cu amidonul, gelatina, dextrinele, alcoolul polivinilic. Este
higroscopică.

Hidroxipropilceluloza (HPC) se folosește sub formă de soluție apoasă sau alcoolică 2-6%, cu proprietăți
adezive bune

Etilceluloza (EC) se folosește sub formă de soluții alcoolice 2-5%. Imprimă o dezagregare lentă a
comprimatului, și, consecutiv, o cedare lentă a substanțelor active.

Carboximetilceluloza sodică (CMC-Na, carmeloza sodică) se folosește sub formă de soluții coloidale 5-
15%, cel mai adesea ca mucilag 6%. Are proprietăți adezive mai bune decât gelatina și nu crește timpul
de dezagregare ca amidonul sau MC.
Polivinilpirolidona (povidonă, polividonă, PVP) se poate folosi ca soluție apoasă, alcoolică sau
hidroalcoolică, de obicei 5%. Este higroscopică, are capacitate adezivă mare, conduce la comprimate
rezistente, fără a crește timpul de dezagregare.

Alcoolul polivinilic (APV, PVA) se folosește sub formă de soluție apoasă 5%. Formează granule cu
duritate mare, fără a influența dezagregarea.

Carbopolii – cel mai frecvent folosit ca liant este carbopolul 934. Este un polimer reticulat de poliacrilat.
Masa pentru granulare se prepară prin umectarea amestecului de substanțe active și auxiliare cu apă.

Alginații sunt săruri ai acidului alginic obținuți din alge marine. Pentru granulare, cel mai important este
alginatul de sdiu, folosit sub formă de soluție apoasă 15%. Are și acțiune de dezagregant lent.

Aerosilul (dioxidul de siliciu coloidal) este folosit doar în asociere cu alți lianți, în special amidonul.

Dezagreganți. Superdezagreganți.

Dezagreganții au un rol opus lianților, respectiv de a facilita desfacerea tabletelor după administrare.
Desfacerea este declanșată cu mediul lichid de la locul de administrare (de obicei sucul gastric, însă
desfacerea tabletei poate debuta și la alte nivele).

Rolul dezintegrantului este de a asigura desfacerea tabletei și a favoriza dizolvarea în mediul biologic și
absorbția substanțelor active câtă vreme produsul se află în fereastra de absorbție.

Mecanisme de acțiune ale dezagreganților

Dezagreganții pot acționa prin unul sau mai multe din următoarele mecanisme:

1. Favorizarea mecanismelor capilare de pătrundere a apei în tabletă. Dezagreganții din această

grupă favorizează pătrunderea apei în tabletă prin scăderea tensiunii superficiale, prin
dizolvarea liantului și prin eliberarea structurii de pori prin dizolvare. Din această grupă face
parte amidonul, în special varietățile cu granule mari care imprimă o porozitate mare tabletei. Și
unele sorturi de celuloză microcristalină formează structuri foarte poroase, favorizând
pătrunderea apei.
2. Gonflarea în contact cu apa. Este unul din primele mecanisme explicate de acțiune a
dezagreganților, și considerat de multe ori cel principal. În urma contactului cu apa,
dezagregantul se umflă, dislocând materialul din jurul lui. Mecanismul este eficient și la
suprafața comprimatului, și în profunzime, în măsura în care lichidul poate pătrunde în tabletă.
Unii dezagreganți din această grupă formează cu apa un gel vâscos, care poate deveni o barieră
pentru cedarea substanței active.
3. Producerea de gaze. Efervescența. Dezagregații care dau efervescență sunt folosiți îndeosebi
atunci când se cere o dispersare sau cedare rapidă. Sunt mai pretențioși la utilizare, întrucât pot
da efervescența înainte de administrare, datorită umidității atmosferice. Din această cauză sunt
de obicei adăugați înainte de comprimare, sau separați în două porțiuni ale formulării care se
reunesc înainte de comprimare. Se utilizează amestecuri acide cu carbonați sau bicarbonați.
 4. Acțiunea enzimatică poate fi folosită pentru efectul dezagregant. Enzimele distrug agentul liant,
ducând la desfacerea compactului. Amilazele dezintegrează amidonul, proteazele gelatina,
celulazele celuloza și invertazele zaharoza.
5. Revenirea elastică. În timpul comprimării particulele se pot deforma elastic. La umectare are loc
revenirea elastică.
6. Datorită căldurii de umectare – dezagreganții care se umectează exoterm determină
expansiunea aerului prins în structura tabletei.

Excipienți dezagreganți

Amidonul

Amidonul este unul din excipienții dezagreganți clasici, des utilizat. Se folosește în proporții de circa 10%
din masa comprimatului. Schema clasică de adăugare a amidonului este 1:3 intragranular:intergranular.
Amidonul intergranular favorizează desfacerea tabletei în granulele componente, iar cel intragranular
favorizează desfacerea granulelor în particulele componente. Nu are o mare capacitate de gonflare,
aceasta variind cu sortul de amidon folosit.

Celuloza microcristalină

Celuloza microcristalină are și bune proprietăți de dezagregare, având o porozitate înaltă.

Alginatul de sodiu

Alginatul de sodiu și cel de calciu sunt substanțe insolubile care se umflă la îmbibarea cu apă, favorizând
desfacerea tabletelor. Se pot asocia cu substanțe care să favorizeze îmbibarea

Amestecurile efervescente

Amestecurile efervescente sunt indicate în primul rând la formularea tabletelor efervescente care se
dezagregă în apă cu eliberare de gaze înainte de administrare. Pot fi folosite amestecuri efervescente și
la formulare comprimatelor obișnuite care nu se dezagregă suficient de repede cu alți dezagreganți. În
mod obișnuit amestecurile efervescente eliberează dioxid de carbon din reacția între un acid și un
carbonat sau bicarbonat; mai rar se formulează comprimate în care gazul eliberat este oxigenul, obținut
dintr-un peroxid.

Asocierea clasică de dezagregat efervescent o reprezintă amestecul de acid citric sau tartric cu
bicarbonat de sodiu. Ambele substanțe trebuie bine uscate înainte de utilizare; umiditatea trebuie bine
controlată în formulare, tehnologie și spațiul de lucru. Sunt importante raporturile aciditate/masă și
carbonat/masă, acestea fiind optime în cazul acidului citric și bicarbonat de sodiu.

Tensioactivii (surfactanții)

Surfactanții pot fi folosiți ca dezagreganți cu acțiune indirectă, favorizând pătrunderea apei în

comprimat prin micșorarea tensiunilor superficiale și interfaciale și creșterea vitezei de umectare. Sunt
utilizați în special atunci când formularea conține un procent însemnat de substanțe hidrofobe. Pot
influența drastic cedarea substanței active.

Superdezagreganți
Superdezagreganții sunt excipienți noi, cu efect similar cu al dezagreganților, însă la concentrații mult
mici și cu acțiune mai rapidă. De obicei sunt formulați pentru a fi utilizați uscați, în comprimarea directă.
De cele mai multe ori sunt polimeri reticulați sau substituiți. Acționează prin aceleași tipuri de
mecanisme ca și dezagreganții obișnuiți.

Amidonuri modificate

Se folosesc amidonglicolatul de sodiu, amidonul carboximetilat sau produse procesate cum este
amidonul 1500 (Starch 1500, Sta RX 1500). Amidonglicolatul de sodiu este sortul cu cea mai mare
gonflare în prezența apei, de circa 10 ori in 30 secunde, fiind folosit de obicei în concentrații de 1-4%.
Amidonul carboximetilat se gonflează de circa 2-3 ori.

Celuloza modificată

Cea mai utilizată este carboximetilceluloza sodică reticulată (croscarmeloza sodică), care se gonflează de
4-8 ori. Are acțiune bună capilară, este compatibilă cu majoritatea substanțelor și un cost relativ scăzut.
Poate fi folosită atât împreună cu substanțe solubile cât și insolubile, în raport de 0.5-5%, de obicei sub
2%.

Polivinilpirolidona reticulată

Polivinilpirolidona reticulată sau crospovidona are o structură spongioasă, cu aspect poros. Se umflă și
dispersează rapid în apă, fără a forma geluri. Se utilizează de obicei în concentrații de 1-3%, fie în
comprimarea directă, fie indirectă. Se poate asocia cu alți dezagreganți.

Agenți antifricționali

Agenții antifricționali se regăsesc în literatură și sub numele de agenți de curgere sau lubrifianți. Se
împart în trei mari categorii:

- Lubrifianți (numiți și lubrifianți adevărați, sau propriu-ziși), care scad frecarea între comprimatul
format și pereții matriței, ușurând ejecția comprimatului din matriță și scăzând uzura părților
active ale mașinii de comprimat;
- Antiaderenți, cu rolul de a împiedica aderarea materialului de fețele poansoanelor sau ale
sistemelor de dozare a pulberilor acolo unde este cazul;
- Glisanți, cu rolul de îmbunătăți curgerea produsului prin scăderea fricțiunii dintre particule;
îmbunătățesc atât curgerea produsului prin dispozitivele industriale și, mai ales, asigură o
umplere eficientă a matriței, ducând la comprimate uniforme din punct de vedere al masei.

Majoritatea agenților antifricționali pot fi înscriși în mai mult de o categorie; de cele mai multe ori
îndeplinesc toate cele trei roluri, însă doar unul dintre ele bine. În cazul celor hidrofobi, există limite
compendiale de utilizare, pentru a nu încetini eliberarea substanțelor active. Astfel, talcul poate fi folosit
până în concentrații de 3%, acidul stearic și stearații până la 1%, iar aerosilul până la 10% din masa
comprimatului. În formularea modernă aceste limite nu mai sunt văzute ca fiind absolut obligatorii,
contând mai mult performanța produsului finit.

Lubrifianții propriu-ziși
Această categorie de lubrifianți se împarte în două subcategorii: lubrifianți solubili, mai rar folosiți și
lubrifianți insolubili.

Lubrifianții solubili sunt folosiți mai rar. Dintre aceștia trebuie menționați laurilsulfații, mai ales de
magneziu, polietilenglicolii PEG 4000 și 6000.

Lubrifianții insolubili sunt cel mai des folosiți. Dintre aceștia, cei mai importanți sunt acidul stearic și
sărurile sale, în special de magneziu și calciu și talcul. Funcționează la interfața dintre comprimat și
matriță, interpunându-se între compact și pereții matriței și scăzând forța de frecare. Din acest motiv,
lubrifianții se adaugă întotdeauna ultimii în amestecul de pulberi, sau, în cazul granulării umede, la
granulele gata uscate. Dacă lubrifianții sunt prinși în structura granulei, nu își pot produce efectul. Tot
datorită mecanismului de acțiune este foarte important ca lubrifianții sa fie fin pulverizați și amestecați
corespunzător cu materialul de comprimat, pentru a se etala pe suprafața particulelor/granulelor.
Deseori, lubrifianții sunt trecuți prin site fine înainte de utilizare, deoarece au tendința de a se aglomera,
de obicei electrostatic.

Se mai folosesc rar lubrifianți lichizi, cum sunt uleiul de parafină sau uleiurile vegetale.

Au tendința de a scădea rezistența mecanică a comprimatului; majoritatea fiind hidrofobi pot modifica
cinetica de cedare a substanțelor active.

Glisanți

Glisanții se interpun între particulele de material sau între particule și metalul pâlniei mașinii de
comprimat. Scad tendința la adeziune și frecarea interparticulară. Scopul lor primar este de a îmbunătăți
curgerea prin pâlnia mașinii de comprimat, și astfel de a obține comprimate cu masa uniformă.
Îmbunătățesc și rearanjarea particulelor în matriță, în prima etapă a comprimării. Se folosește amidonul
în proporție de până la 10%, în special amidonul din cartof – acesta poate avea și alte scopuri, cum ar fi
dezagregant; talcul, până la 3%, aerosilul (dioxidul de aluminiu coloidal).

Antiaderenți

Antiaderenții au rolul de a împiedica aderarea materialului la poansoanele mașinii de comprimat.

Această aderență poate fi cauzată fie de natura materialului, fie de o presiune de comprimare
necorespunzătoare, fie de umiditate crescută. Rezultatul imediat la aderării este reprezentat de
comprimatele cu suprafețe necorespunzătoare: nu mai sunt netede, pot fi rugoase, sau chiar prezenta
bucăți lipsă. De obicei, problema se înrăutățește de la o tabletă la alta, la poanson aderând din ce în ce
mai mult material. Aderența are loc mai ales la poansonul care exercită presiune mai mare asupra
patului de pulbere. Aderenții cel mai des folosiți sunt amidonul și talcul.

Dintre agenții antifricționali numiți, mai importanți sunt următorii:

Stearatul de magneziu – este o pulbere albă, onctuoasă, microcristalină, insolubilă în apă și alcool. Este
un lubrifiant propriu-zis foarte folosit. Este hidrofob, poate influența dezagregarea comprimatului și
cedarea substanței active.

Acidul stearic – este un amestec de acizi grași, în special stearic și palmitic. Este solubil în alcool,
insolubil în apă. Este un bun lubrifiant, însă crește timpul de dezagregare. Se poate folosi ca atare sau ca
soluție alcoolică.
Talcul – este o pulbere fină, albă, onctuoasă, aderentă, fără gust și miros, insolubilă în apă. Este un bun
glisant și antiaderent.

Amidonul – are mai degrabă proprietăți glisante și antiaderente. Pentru o mai bună curgere se
recomandă uscarea de la 10% apă cât are în mod obișnuit până la 5%, la temperaturi sub 50°C.

Aerosilul – dioxidul de siliciu coloidal are în principal proprietăți glisante. Stocat în vrac, particulele aderă
electrostatic între ele, fiind necesară separarea prin cernere înainte de utilizare.

Coloranți

În mod obișnuit, comprimatele au culoarea albă sau aproape albă. În anumite situații, culoarea poate fi
diferită, fie datorită unor componente, cum sunt pulberile vegetale, fie datorită adăugării de coloranți.

Coloranții nu au acțiune terapeutică proprie. În comprimate nu au de obicei nici rol funcțional, fiind
adăugați pentru diferite scopuri:

- Considerente estetice
- Diferențierea produsului sau a concentrației substanței active
- Considerente comerciale, deseori legate de cele estetice

Decizia de a colora un produs nu se face ușor. Coloranții pot introduce probleme de stabilitate și masca
anumite interacțiuni nedorite. De asemenea colorarea masei comprimatului nu este ușor de făcut în
mod uniform, putând apărea aspecte marmorate, atât din cauza unei posibile neomogenizări a
amestecului cât și din cauza migrării colorantului în timpul uscării granulelor. Nici acoperirea cu un film
colorat nu este neapărat convenabilă, datorită etapelor suplimentare de producție. În plus, în prezent nu
există o standardizare globală a coloranților folosiți în industria farmaceutică. Același colorant poate fi
permis în concentrații diferite în zone geografice diferite.

Cerințele colorantului ideal sunt:

- Să fie bine definit chimic

- Netoxic, fără acțiune terapeutică proprie
- Fotostabil, termostabil
- Solubil în apă
- Să aibă capacitate de colorare bună (eficient la concentrații joase)
- Compatibil cu substanțele active și auxiliare
- Să nu influențeze controlul de calitate, mai ales identificările și dozările
- Să nu fie adsorbit la suprafața dispozitivelor industriale
- Să nu aibă gust sau miros neplăcut
- Să fie larg disponibil, la un preț acceptabil.

Adăugarea de coloranți poate impune sau recomanda și adăugarea altor excipienți specifici, cum sunt
inhibitorii migrării colorantului, absorbanții de ultraviolet, agenții de lustruire/luciu.

Aromatizanți
Aromatizanții sunt în general utilizați la comprimatele efervescente sau la cele care rămân o perioadă
mai lungă în cavitatea bucală: de supt, de mestecat, orodispersabile. Se folosesc mai ales uleiuri volatile,
adsorbite pe substanțe adsorbante, cum sunt talcul, bentonita, etc.

Edulcoranți

În industria farmaceutică se folosesc două tipuri de edulcoranți: fie cei de origine naturală (zahăr,
manitol, sorbitol, fructoză, lactoză), fie cei sintetici, cum sunt zaharina sau aspartamul. Cei naturali au
capacitate de îndulcire relativ scăzută și aport caloric mare, cei artificiali au capacitate de îndulcire mult
mai mare, însă prezintă alte dezavantaje – zaharina are potențial cancerigen, asparatmul nu este stabil
în prezența umidității.

Agenți de modificare a cedării

Rolul acestor agenți este de a modifica cinetica de cedare a substanței active din comprimat. Vor fi
descriși în capitolul Forme farmaceutice solide cu eliberare controlată.

Absorbanți

Rolul absorbanților este de a permite încorporarea în tablete a unor mici cantități de substanțe
semisolide sau lichide. Atunci când diluantul nu are capacitatea de a absorbi aceste materiale, este
necesară adăugarea unui excipient absorbant. Se folosesc oxidul sau carbonatul de magneziu pentru
uleiurile volatile, unele argile naturale, dioxidul de siliciu, șamd.

Umectanți

Umectanții sunt folosiți în cazul formulărilor cu substanțe greu solubile sau hidrofobe. Acționează ca
surfactanți în ambele situații, crescând umectarea, viteza de dizolvare și solubilitatea. Se folosesc
laurilsulfatul de sodiu, polisorbatul 80.

Stabilizanți. Conservanți

Se folosesc uneori substanțe antioxidante, substanțe tampon, agenți conservanți.