Funcţiile criminologiei

Opiniile teoretice cu privire la obiectul şi scopul criminologiei se regăsesc şi în concepţiile

despre funcţiile acestei discipline.

Astfel, cea mai mare parte a reprezentanţilor criminologiei tradiţionale consideră că aceasta are o
funcţie descriptivă şi una explicativă.

Promotorii tendinţelor moderne care militează pentru o implicare mai mare în sfera politicii
penale adaugă funcţia predictivă (anticipativă) şi funcţia profilactică (preventivă)

1. Funcţia descriptivă

Fenomenologia criminalităţii a constituit o condiţie absolut necesară cunoaşterii obiectului de

studiu al criminologiei. H. Mannheim include în noţiunea de fenomenologie sau
simptomatologie a crimei observarea şi colectarea datelor referitoare la criminalitate şi criminali,
tipologiile infractorilor şi ale comportamentelor infracţionale, caracteristicile fizico-psihice ale
acestora şi evoluţia carierei lor criminale, starea şi dinamica faptelor antisociale comise.

Conceptele operaţionale de ordin descriptiv sunt: mediul, terenul, personalitatea şi actul.

Mediul este un concept operaţional care are mai multe accepţiuni:

- mediul fizic sau geografic.

- mediul social .

- mediul social global;

- mediul personal sau psihosocial.

Cu privire la mediul personal sau psihosocial, criminologul belgian E. de Greeff distinge:

- mediul ineluctabil (mediul familial);

- mediul ocazional (şcolar, profesional etc.);

- mediul ales sau acceptat (anturaj);

- mediul impus (militar, penitenciar).

Terenul este un concept folosit pentru a desemna trăsăturile de ordin bioconstituţional ale
individului. Pentru a-i determina sfera, J. Pinatel face următoarele precizări:
- la bază este ereditatea, moştenirea informaţională genetică;

- dacă la ereditate se adaugă mutaţiile genetice, se obţine nativul;

- dacă la nativ se adaugă modificările intervenite asupra fătului, în uter, se obţine congenitalul;

- dacă la congenital se adaugă modificările somatice care intervin o dată cu creşterea, se obţine
constituţionalul;

- dacă la constituţional se adaugă modificările determinate de influenţele fizice şi psihice de-a

lungul existenţei umane, se obţine terenul.

Personalitatea este un concept pe care îl vom trata pe larg într-un capitol ulterior. Diversitatea
de opinii cu privire la acest concept este determinată de apartenenţa autorilor la orientări
teoretice diferite. În ce ne priveşte, preferăm definiţia formulată în psihologie: personalitatea
semnifică subiectul uman considerat ca unitate biopsihosocială, purtător al funcţiilor epistemice,
pragmatice şi axiologice .

Situaţia reprezintă, în sens larg, ansamblul de împrejurări obiective şi subiective ce precede

actul criminal în care este implicată personalitatea.

Criminologul suedez Olof Kinberg a acordat o importanţă aparte situaţiilor precriminale,

distingând în această perspectivă:

- situaţii specifice sau periculoase în care ocazia nu trebuie căutată de infractor;

- situaţii nespecifice sau amorfe în care ocazia trebuie căutată de infractor;

- situaţii mixte sau intermediare în care, pe de o parte, situaţia este căutată, iar pe de altă parte
există un stimul specific rezultat din presiunea exercitată asupra individului pentru a comite
fapta.

Caracterul obiectiv al complexului personalitate - situaţie a fost pus în evidenţă de criminologul

austriac Exner, care a demonstrat că modalităţile de execuţie a unor infracţiuni pot fi facilitate de
anumite împrejurări, circumstanţe favorabile.

Actul infracţional este răspunsul pe care personalitatea îl dă unei anumite situaţii.

În criminologia clinică, complexul personalitate - situaţie constituie schema fundamentală a

explicaţiei “trecerii la act” .

De asemenea, analiza ştiinţifică a stării şi dinamicii criminalităţii nu poate evita analiza

corelativă a unui complex de factori, între care menţionăm: indicatorii dezvoltării social-
economice, tipul cultural predominant, modelul de politică penală, cadrul legislativ etc.
2. Funcţia explicativă

Explicarea naturii, a esenţei, a cauzelor care determină şi a condiţiilor care favorizează

fenomenul infracţional reprezintă scopul imediat al cercetării criminologice. De aici decurge
importanţa funcţiei explicative a criminologiei.

Principalele concepte operaţionale de ordin explicativ utilizate în criminologie sunt: cauza,

condiţia, efectul, factorul, mobilul, indicele.

Pentru clarificarea conceptelor operaţionale utilizate pentru explicarea fenomenului infracţional,

adăugăm că în timp ce factorul criminogen este orice element obiectiv care intervine în
producerea infracţiunii, indicele este un simptom care permite un diagnostic criminologic pus
societăţii sau grupului studiat.

3. Funcţia predictivă (anticipativă)

Pentru alcătuirea modelelor predictive, criminologia apelează la modele ştiinţifice din alte
domenii ale cunoaşterii, de la modelele matematice, până la cele informatice şi euristice.

Conceptele operaţionale de ordin predictiv utilizate cu o frecvenţă mai mare sunt: prezent, viitor,
probabilitate, similitudine, extrapolare, hazard, risc, prognoză.

4. Funcţia profilactică (preventivă)

Funcţia profilactică a criminologiei se materializează în sintetizarea rezultatelor privind etiologia

criminalităţii, în înlănţuirea lor logică şi transpunerea acestora într-un sistem coerent de măsuri
de prevenire şi combatere a fenomenului infracţional.

Conceptele operaţionale pe care criminologia le utilizează în domeniul preventiv sunt: reacţie

socială, control social, modelul clasic de prevenire (prevenire generală, prevenire specială),
modelul social de prevenire (prevenire primară, secundară şi terţiară), modelul situaţional de
prevenire, răspuns social, tratament, resocializare, reintegrare socială.

Concluzionând, vom defini criminologia ca fiind ştiinţa care studiază fenomenul social al
criminalităţii, în scopul prevenirii şi combaterii acestuia.
BIBLIOGRAFIE

1. Amza Tudor, Criminologie teoretică, Bucureşti, 2000.

2. Cioclei Valerian, Manual de criminologie, Bucureşti, 1998.