Tranzitia Postcomunista

Leonard ZAMFIR
Master Cercetare Sociologică Avansată
I. PROBLEMA. DESCRIEREA CONTEXTULUI POLITIC ŞI IDEOLOGIC.

PARADIGMELE TRANZIŢIEI.
1. INTRODUCERE.SCOPURI ŞI OBIECTIVE
Anul 1989 a marcat începutul unei noi ere. Europa şi întreaga planeta, au renunţat în
mod spectaculos la una dintre cele două ideologii care divizaseră planeta în mod decisiv timp
de aproape 50 de ani. Comunismul, ca mod de organizare statală îşi dădea obştescul sfârşit,
dispărând complet în câţiva ani cu excepţia unor enclave mai degrabă izolate precum Cuba
lui Fidel Castro. Oamenii însă, aveau să reproducă în plan individual modelele învăţate în
comunism încă mulţi ani, iar societăţile urmau să resimtă acest lucru în modul lor de a se
structura.1
Sistemul comunist s-a destrămat, iar capitalismul victorios rămânea să domine lumea
şi să o modeleze după chipul şi asemănarea sa. Estul comunist, asemenea fiului rătăcitor din
perceptele biblice se întorsese acasă.
Istoria a cunoscut de-a lungul timpului mai multe tipuri de revoluţii, care au marcat
trecerea de la un mod de producţie la altul, înlocuirea relaţiilor de producţie perimate, cu
altele noi, crearea unor instituţii suprastructurale, corespunzătoare noilor condiţii politice,
economice, sociale şi de altă natură existente în societate. La începutul anilor ’90 ai secolului
trecut venise timpul pentru o nouă provocare istorică-reconstrucţia capitalismului în fostele
ţări comuniste din Europa de Est.
Lucrarea de faţă îşi propune să evoce factorii care au contribuit efectiv la căderea
comunismului şi modul în care societăţile (din punct de vedere politic, economic, social şi
cultural) au reuşit să avanseze spre capitalism. Pune accentul, în prima parte pe efectele şi
1
Bogdan Voicu (2003). Postcomunismul: surse, instituţii şi strategii individuale: capitol în lucru
-www.iccv.ro, p. 1
-1-
Leonard ZAMFIR
cauzele ideologice ale schimbării de sistem şi în partea a doua, pe latura economică

analizând condiţiile şi efectele catehistului neoliberal fundamental simbolizat în paradigma
Consensului de la Washinghton. Este o analiză a primilor ani postdecembrişti (1989-1993),
măsurile luate imediat după căderea comunismului şi efectele sale pe termen scurt şi mediu.
Lucrarea are 3 părţi principale distincte, pornind de la cauzele prăbuşirii comunismului ca
sistem politic cu accentul pus pe paradigma postmodernităţii, evocând apoi principiile,
metodele şi discursul ideologiei terapiei de şoc şi oferind în final un scurt tablou de date
empirice ale realităţilor primilor ani postdecembrişti din fostele ţări comuniste.
Concluziile reprezintă un punct de vedere personal şi o încercare de sintetizare a
acestor părţi distincte.
2. EVOLUŢIONISMUL SISTEMULUI COMUNIST
Procesul care descrie astăzi situaţia lumii post-comuniste a fost în mod convenţional
denumit tranziţie. Definită în termeni comuni, tranziţia reprezintă trecerea de la societatea
comunistă şi economia planificată la societatea democratică bazată pe piaţa liberă.
Se ştie de unde s-a plecat însă este greu să se precizeze unde şi mai ales, când anume
se ajunge la destinaţie.
Rapiditatea cu care sistemul comunist s-a prăbuşit i-a făcut pe mulţi analişti politici să
considere că „sfârşitul comunismului a fost surpriza fantastică a istoriei moderne.”2
De la răspândirea islamismului încoace, nu a existat din punct de vedere istoric, o
cucerire semi-spirituală semi-politică atât de rapidă şi impresionantă. Toate acestea s-au
petrecut într-un interval de 40 de ani.3 40 % din omenire au inclus comunismul ca profesiune
de credinţă în viaţa lor.
O simplă defecţiune în dominoul comunist a antrenat tăvălugul întregului sistem.
Întreg blocul comunist stătea, din punct de vedere social şi economic, pe un “butoi cu
pulbere.” A fost de ajuns o simpla scânteie şi întregul eşafod al structurii comuniste s-a
ruinat.
Sistemele economice şi politice socialiste au fost adesea caracterizate ca forme de
„capitalism de stat.”4 Făcând parte din sistemul socialist, aceste ţări nu au putut evita logica
2
Jeane J. Kirkpatrik. After Communism. În: Problems of Comunism, January-April 1992. Apud: Ionel Nicu
Sava. (2000). Zece ani de tranziţie în Europa de Est. Bucureşti: Editura Fundaţiei Culturale Române, p.24
3
Raymond Aron. (2001). Democraţie şi totalitarism. Bucureşti: Editura All, p.227
4
Ionel Nicu Sava.(2000). Op. cit., p.18
-2-
Leonard ZAMFIR
specifică sistemului: producţia lor era o bazată pe industria grea (siderurgie, petrochimie-
mari întreprinderi energofage, consumatoare de importante resurse energetice), dezvoltând
relaţii de comerţ şi schimburi financiare cu ţări din interiorul blocului socialist (Tratatul de la
Varşovia – Piaţa CAER).
În societăţile socialiste, mecanismul de coordonare economică este planul, iar acesta
corespunde unei structuri sociale în care statul deţine monopolul asupra mijloacelor de
producţie, schimburile economice fiind directe şi birocratice.
Întreprinderea socialistă are ca principal regulator al activităţii sale planul. Planul este
întotdeauna supraestimat, încercând să subevalueze capacităţile de producţie aflate la
dispoziţie şi să supraestimeze realizările obţinute cu aceste capacităţi. De aceea,
întreprinderea va solicita în permanenţă lărgirea capacităţilor sale productive pentru a
îndeplini şi depăşi prevederile de plan. Producţia întreprinderii nu este reglată de cerere, ci de
plan şi nu este limitată de un serios impediment financiar. În caz de insolvabilitate, statul va
prelua sarcinile financiare ale întreprinderii. În schimb, la nivelul consumatorului, acesta este
drastic limitat de restrângerile financiare: nu poate cheltui mai mult decât veniturile.5
Însă în permanenţă, se va înregistra un exces de producţie la nivelul producătorului şi
un deficit de consum la nivelul consumatorului. Acesta este principalul blocaj al economiei
socialiste. Esenţa întreprinderii socialiste este aceea de produce pentru plan, nu pentru
consum. Conceptual, planul nu este decât o directivă politică.
Altfel spus, în socialism se produce în funcţie de o directivă politică şi se consumă în
funcţie de o cerere reală.
Sistemul economic socialist nu permitea utilizarea aşa cum se cuvine a unor factori
externi, cum ar fi tehnologia, tehnicile manageriale şi capitalul străin.
Dreptul exclusiv al statului de a poseda mijloacele de producţie a redus întreaga
populaţie, în socialism, la statutul de forţă de muncă salariată, aflată la dispoziţia statului.
Schimbarea sistemică în societăţile postcomuniste este o schimbare în mecanismul de
coordonare economică, de la plan la piaţă. Mecanismele prin care această transformare se
realizează reprezintă un proces complex de schimbare de sistem - de la economia de
comandă, socialistă la economia de piaţă, liberă.
Către sfârşitul anilor ’80, premisa că modelul „comunist” este în mod evident
artificial din punct de vedere politic şi neperformant din punct de vedere economic şi că
5
Janos Kornai (1980). Economics of shortage. Princeton: Princeton University Press. Apud: Ionel Nicu Sava.
Op. cit., p.21
-3-
Leonard ZAMFIR
procesul de trecere la modelul „capitalist,” considerat ca natural şi performant, reprezintă o

necesitate, a devenit din ce în ce mai clară.
Schimbările violente (cazul României) sau mai puţin violente (Polonia, Ungaria,
Cehoslovacia) de la sfârşitul anilor ’80 au desfiinţat un sistem care ajunsese la un grad
avansat de uzură morală, socială şi economică. Comunismul ca sistem social, a falimentat
oficial odată cu reunificarea Germaniei (1990) şi disoluţia Uniunii Sovietice (1991).
Visul de aur, biblic al comunismului de egalitate supremă şi suprimare a claselor
sociale se spulberase. Noua ordine socială va fi una bazată pe inegalitate si asimetrie
informaţională. Schimbările care au avut loc în societăţile din răsăritul Europei după 1989, au
pus populaţia în situaţia de a se confrunta cu o creştere a complexităţii realităţilor sociale,
politice şi economice şi implicit cu o creştere a incertitudinii: dacă în comunism „regulile
jocului” erau bine cunoscute fiecărui actor social, transformările postcomuniste au generat
dezinstituţionalizarea ordinii sociale din „vechiul regim” şi implicit nevoia de noi reguli.
Apariţia pieţelor economice a generat un grad ridicat de nesiguranţă şi nelinişte din partea
actorilor sociali (persoane fizice sau organizaţii), iar supravieţuirea în acest mediu este
posibilă numai prin reducerea gradului de incertitudine.
Joseph A. Schumpeter consideră că o economie modernă capitalistă este într-un
dezechilibru dinamic, şi în consecinţă trebuie acţionat asupra schimbărilor structurilor şi nu
asupra realizării echilibrului economic perfect.6 Visul utopic al comunismului al echilibrului
perfect este astfel irealizabil.
Poziţiile în afara echilibrului reprezintă regula, iar cele de echilibru excepţia şi în
consecinţă, scopul societăţii este căutarea nu a perfecţiunii, ci diminuarea la maximum a
imperfecţiunii.
La începutul anilor ’90, mecanismul care a definit transformarea socială în Europa de
Est s-a transformat într-un fapt de sincronizare sau de imitare a „modelelor” performante din
Vest, modele care şi-au demonstrat viabilitatea şi funcţionalitatea în timp. Este un proces
neoevoluţionist. După marea cucerire evoluţionistă din prima jumătate a secolului al XIX lea,
se părea că epoca evoluţionismului apusese. Pentru unii evoluţionişti, evoluţia este
echivalentă cu un proces de progresivă diferenţiere a societăţii, care este asimilată, astfel,unui
organism, care pe măsură ce creşte cunoaşte o „diferenţiere progresivă” şi o specializare a
funcţiilor.
6
Echilibrul dinamic general,calculabil la nivel macroeconomic la nivelul României,
www.biblioteca.ase.ro/donwres.php?tc=7208, p.15
-4-
Leonard ZAMFIR
În literatura românească de specialitate modelul epistemologic neoevoluţionist este

reprezentat prin trei prestigioase teorii:
1) teoria formelor fără fond, care practic a inaugurat neoevoluţionismul sociologic în
istoria sociologiei;
2) teoria selecţiei sociale negative;
3) teoria celor două forme de diferenţiere socială: spaţiale („locale”) şi temporale
(„epocale”).7
Evoluţie înseamnă trecerea de la un stadiu la altul sau de la un nivel la altul (în cadrul
aceluiaşi proces), iar procesul istoric înseamnă trecerea de la o epocă la alta.8
Conform acestor teorii, orice societate trece prin anumite stadii de evoluţie: de la A la
B, de la B la C, de la C la D etc.
Teoria evoluţiei uniforme (Daniel Chirot), ne spune, în plus că toate societăţile trec
prin aceste stadii. Apar însă unele distincţii legate de fenomenul întârzierii. Societăţile
întârziate vor urma şi ele aceleaşi stadii numai că în epoci diferite.
Diferenţele de epocă sunt asimilate fenomenelor de supravieţuire sau rămăşiţelor,
care vor fi resorbite în timp de forţa procesului evoluţionar.
Alte teorii consideră, că, dimpotrivă, există unele diferenţe între societăţile I şi II, în
raport cu acelaşi stadiu A, diferenţe datorate perioadelor temporale, în care s-a produs
intrarea lor în respectivul stadiu. Deci, asemănările de stadiu sunt mai importante ca
deosebirile datorită perioadei.9
Pe această bază s-a aflat la începutul anilor “90, ideologia terapiei de şoc a lui Jeffrey
Sachs ca unic panaceu al reformării sistemelor comuniste răsăritene. Exista capitalismul din
ţările dezvoltate ca ţintă sau obiectiv general de atingere, iar soluţia era una singură ce a ţinut
cont numai de stadiul în care se aflau aceste ţări si nu de particularităţile istorice ale fiecăreia.
Primul care a intuit diferenţa între stadiu de evoluţie şi epoca istorică în analiza
societăţilor a fost Constantin Dobrogeanu Gherea. El a formulat ideea că epoca este mai
importantă decât evoluţia stadială uniformă şi a înălţat această descoperire la rangul de lege:
„legea epocii dominante” sau a „orbitării”:
- ţările rămase în urmă intră în orbita ţărilor capitaliste înaintate; ele se mişcă în orbita
acelor ţări, şi întreaga lor viaţă, dezvoltare şi mişcare socială e determinată de epoca istorică
7
Ilie Bădescu (coord.) (1996). Istoria sociologiei. Bucureşti: Editura Eminescu, p.6
8
Ibidem, p.6
9
Ibidem,p.10
-5-
Leonard ZAMFIR
în care trăim, de epoca burghezo-capitalistă. În ţările capitaliste formele sociale urmează

fondului social, în ţările înapoiate, fondul social e acela care urmează formelor sociale.10
Gherea constată că în cazul ţărilor capitaliste dezvoltate, avem evoluţia de la fond la
formă, adică de la baza materială sau economică spre suprastructură, pe când, în cazul ţărilor
în curs de dezvoltare, evoluţia este răsturnată: ele se mişcă, evoluează de la forme spre fond.
În cadrul teoriilor contemporane neoevoluţioniste (apărute la un decalaj mult mai
mare de timp decât teoria formelor fără fond a junimiştilor) vorbim de legea evoluţiei
răsturnate, socotită drept una dintre cuceririle majore ale neoevoluţionismului american
actual.
Teoria lui E. Service, a „ efectului de răsturnare” (upside-down effect) sau a ceea ce
el denumeşte „decalajul cultural invers” (inverse cultural lag”) nu este altceva decât teoria
formelor fără fond” sau a „decalajelor dintre formă şi fond” în ţările întârziate, teorie
formulată integral în cadrul culturii române.11
Societăţile întârziate vor trece mult mai repede de la un stadiu la altul decât au făcut-o
societăţile cu evoluţie normală. Astfel, capitalismul se va naşte şi se va dezvolta într-un ciclu
temporal mult mai scurt decât au făcut-o societăţile vest-europene.
Manoilescu a denumit acest fenomen „precipitarea fazelor de evoluţie”. El a ridicat
„faptul anormal”, „abaterea” la condiţia de lege. Legea precipitării fazelor de evoluţie, care-i
aparţine atât lui Zeletin, cât şi lui Manoilescu, este iarăşi o prioritate românească.
Ca aport românesc la teoria formelor fără fond mai poate fi adăugat şi aportul teoriilor
lui Constantin Rădulescu Motru, considerat cel mai reprezentativ continuator al teoriei
formelor fără fond. În cartea sa din 1904, „Cultura română şi politicianismul,” face cea dintâi
analiză sociologică sistematică şi completă a societăţii româneşti în perspectiva teoriei
formelor fără fond.
Sindromul cel dintâi al formei fără fond, este în viziunea sa, fenomenul de faţadă.
Când manifestările de faţadă se despart de fondul sufletesc, avem de-a face cu „realităţi
sufleteşti degradate.”12 Decalajul dintre formă şi fond şi dizarmonia dintre diversele însuşiri
sufleteşti alcătuiesc ceea ce Motru denumeşte pseudocultură, iar forma degradată în viaţa
unui popor sunt atinse în şi prin ceea ce Motru va denumi „politicianism”.
10
Ibidem, p.11
11
Ibidem, p.12
12
Ibidem, p.155
-6-
Leonard ZAMFIR
„Suprema ţintă a politicianismului este să placă Europei. Pe el nu-l interesează în ce

stare se prezintă poporul său, economia şi viaţa reală, ci ce va spune Europa.”13
Predispoziţia de a prelua, prin imitaţie, formele cerute de un mediu anume (în cazul
acesta, cel apusean) izvorăşte din slăbiciunea fondului sufletesc şi din credinţa că,
proclamând formele acelui mediu ai preluat şi puterile lui (fondul lui).
3. SCHIMBAREA SOCIALĂ. STRATEGII, PRINCIPII, TEORII.
Analiză weberiană a revoluţiilor (schimbări sociale) are mai puţin de-a face cu
determinarea cauzelor revoluţiilor, cât mai ales cu cea a consecinţelor acestora. După Weber,
cauzele revoluţiilor sunt structurale şi au origini sociale, politice şi economice (sau aflate la
intersecţia acestor dimensiuni). Consecinţele oricărei revoluţii, după Weber, produc
instituţionalizarea şi întărirea controlului birocratic, şi astfel o mai puternică centralizare de
stat va fi, întotdeauna, una din urmările majore ale oricărui fenomen revoluţionar. În cadrul
sistemului de gândire weberian, studiul revoluţiilor trebuie raportat la tipologia ideală a
autorităţii:
• autoritate tradiţională ;
• autoritate carismatică ;
• autoritate raţional-legală.
Revoluţia reprezintă aşadar o ruptură radicală cu mecanismele relativ stabile ale

autorităţii: deci o întrerupere fie, a stabilităţii, unui regim bazat pe un tip de autoritate
tradiţională, fie a unuia bazat pe un tip de autoritate raţional-legală. Doar autoritatea
carismatică este, prin definiţie, revoluţionară, fiindcă existenţa unui leader charismatic
implică ruptura cu tradiţia: "Stă scris, dar Eu va zic vouă...!" (It is written, but I say unto
you... !")14 De asemenea, autoritatea carismatică e revoluţionară prin aceea că, e singură
capabilă de a genera o mare mişcare de mase care sfidează ordinea, existenţa. Însă autoritatea
charismatică e efemeră şi tranzitorie, fiind legată de durată vieţii sau a calităţilor percepute de
alţii, ale unui individ extraordinar. Astfel, după dispariţia (într-un fel sau altul) a persoanei
charismatice, îi va face pe cei care îi supravietuiesc să caute să pună în locul său, ritualuri sau
instituţiii care să ţină locul persoanei charismatice. Astfel, pe termen lung, orice sistem care
13
Ibidem,p.158
14
Max Weber. http://uregina.ca/~gingrich/o12f99.htm
-7-
Leonard ZAMFIR
se bazează pe autoritatea de tip charismatic sfârşeşte prin instituţionalizarea unui sistem

raţional-legal. Aşadar, o aventură charismatică sfârşeşte tot într-un tip de autoritate raţional-
legal. Weber va susţine, prin urmare, că nu schimbările revoluţionare, ci cele care se bazează
pe reforme treptate ale birocraţiei de stat sunt cele care reuşesc să îmbunătăţească în mod real
ceva.
Asemănător ideii weberiene, perspectiva lui Durkheim asupra schimbării sociale a

fost de asemenea non-revoluţionară şi pro-reformistă. Pentru Durkheim este esenţial să
înţelegem ce stă la bază societăţii - a solidarităţii indivizilor care face din ei o colectivitate.
Răspunsul lui distinge între două tipuri de solidaritate:
- solidaritatea mecanică: la baza căreia stă lipsă diviziunii sociale a muncii-membrii

unei comunităţi bazate pe acest tip de solidaritate sunt uniţi de asemănarea dintre ei:
un tip de solidaritate pe care îl găsim într-un sat în care toţi sunt ţărani sau într-o
bandă de tâlhari (toţi sunt asemănători şi toţi îndeplinesc aceleaşi funcţii)
- solidaritatea organică: se bazează pe diviziunea socială a muncii-membrii unei

astfel de comunităţi au nevoie unul de altul pentru că fiecare îndeplinesc funcţii
complementare: profesorii nu pot există fără elevi, părinţii nu pot merge la serviciu
dacă nu ar fi şcoli, şi acestea nu ar funcţiona dacă nu ar există femei de serviciu, etc.
Astfel faptul că sunt diferiţi îi ţine pe oameni laolaltă.
Cum Durkheim este interesat de ceea ce îi face pe oameni să rămână împreună, de

echilibrul social, revoluţia şi în general orice formă de conflict social îi apare acestuia ca o
formă de integrare incompletă în societate. Revoluţiile, aşadar, îşi au originile în insuficienta
integrare şi regularizare a vieţii sociale. Din punct de vedere istoric, spune Durkheim,
continua diviziune a muncii distruge mecanismele de solidaritate umană în aşa fel încât
obiceiurile şi normele care restrângeau actele indivizilor îşi pierd din putere şi slăbesc
chingile care ţin societatea laolata, chingi care (la Durkheim) sunt prin excelentă morale.
Aşadar procesul de modernizare e văzut ca un posibil disruptor al solidarităţii sociale, atunci
când ritmul de dezvoltare şi progresul tehnologic şi social depăşeşte ritmul de dezvoltare a
sistemului moral pe care societatea e bazată.
Deci, după Durkheim revoluţiile (schimbările sociale) reprezintă:
-8-
Leonard ZAMFIR
1. rupturi faţă de ordinea normativă (morală) care menţine societatea ca un

sistem social echilibrat
2. izbucniri iraţionale ale unor grupuri nemulţumite, a căror nemulţumire

provine din izolarea sau alienarea lor în raport cu sistemul normativ
instituţionalizat
3. Aceste clivaje sociale îşi au originea în diferitele rate de modernizare care

există în diferitele segmente care laolata fac societatea. Din acest punct de
vedere transformările economice preced întotdeauna apariţia instituţiilor
sociale care să trateze cu noile circumstanţe introduse tocmai de schimbarea
economică. Modernizarea, aşadar, aduce cu ea situaţii potenţial revoluţionare.
După Durkheim consecinţele revoluţiilor sunt dezastruoase: ele distrug comunitatea

morală şi normativă care constituie esenţa societăţii. Într-o clipă se distruge un organism care
a luat, poate, secole ca să se dezvolte. Ideea de a reconstrui aceasta comunitate este iluzorie:
"odata ce organizarea noastra socială e distrusă, va fi nevoie de secole pentru a construi o
alta." Pe termen scurt, revoluţia nu duce la o întărire a centralizării (cum prevede
Tocqueville) sau la o întărire a birocraţiilor (cum ar spune Weber), ci la un nou set de
instituţii care vor fi slabe, mult mai puţin eficiente decat cele dinainte de revoluţie si care vor
perpetua si chiar accentua starea de dislocare socială şi lipsă de normativitate care
caracterizează orice societate post-revoluţionară.15
Alt tip de explicaţii majore ale schimbării sociale, teoriile conflictului (Marx, Coser,
Dahrendorf etc.) sunt mai puţin productive în interpretarea transformărilor post-comuniste.
Clivajele dintre grupuri sau clase sociale sunt mai puţin evidente în comunism.16
Din punct de vedere al căderii comunismului, nu se poate afirma că a fost identificată
o cauză principală a prăbuşirii sistemului comunist prăbuşirea sistemului fiind consecinţa
unui set de factori, fiecare cu acţiunea sa proprie, dar care în cele din urmă au dus, separat şi
împreună, la prăbuşirea comunismului ca sistem.
15
http://goinac.bol.ucla.edu/
16
Cătălin Zamfir (2007) Schimbare de sistem. În: Cătălin Zamfir, Simona Stănescu (coord.) (2007).
Enciclopedia dezvoltării sociale. Iaşi: Editura Polirom, p.6
-9-
Leonard ZAMFIR
Există, în teorie, două principii ale schimbării de sistem: principiul alegerii

variabilelor strategice şi principiul abordării alternative şi durabile.17
Principiul alegerii variabilelor strategice. Într-o intervenţie de schimbare trebuie să se
ia în considerare diferenţele de poziţie ale elementelor/variabilelor care compun respectivul
sistem. Schimbarea unei variabile strategice poate produce modificări importante şi durabile
în toate celelalte variabile, prin efectul difuzării.18
Elementul strategic are o poziţie dominantă. Alte elemente pot avea şi ele o poziţie
dominantă, dar, deşi influenţează celelalte elemente, ele nu au forţa de a genera schimbări de
structură durabile, influenţa lor putând fi anihilată uşor de reacţia celorlalte elemente.”
Principiul abordării alternative şi durabile.19 De cele mai multe ori, nici un element al
sistemului nu poate produce schimbări durabile în întregul sistem. El introduce anumite
schimbări în toate celelalte elemente, prin efectul difuziunii, mai mari sau mai reduse, dar
există mereu o limită: rezistenţa sistemului devine, în timp, tot mai puternică, iar capacitatea
de schimbare tot mai limitată, până la a nu mai înregistra efecte importante. Insistenţa pe
acest element devine tot mai ineficientă: o risipă de resurse. Principiul acţiunii alternative
constă în a schimba mereu punctele de acţiune din sistem. Orice intervenţie într-un punct
poate avea efecte de difuziune a schimbării în masa sistemului, dar inevitabil, se confruntă cu
o limită, datorită rezistenţei sistemului.”
Unii analişti subliniază drept cauze principale degradarea economică progresivă a
sistemului comunist, concomitent cu coruperea sa politică internă. Alţi autori se concentrează
asupra cursei înarmărilor şi asupra competiţiei ideologice Est-Vest precum şi pe incapacitatea
URSS de a rezista acestei competiţii în anii ’80. De asemenea, din punct de vedere
tehnologic, URSS pierduse cursa impusă de SUA, care a condus la utilizarea laserelor şi a
microelectronicii pentru cucerirea spaţiului cosmic. Incapacitatea restructurării industriei
grele din URSS şi neputinţa de a-şi dezvolta o nouă industrie bazată mai puţin pe producţia
de oţel/cap de locuitor şi mai mult legată de ultimele cuceriri tehnice a determinat intrarea
în colaps a sectorului industrial ex-sovietic.
Mai puţin numeroşi sunt autorii care acreditează ideea că sistemul comunist s-a
prăbuşit ca o consecinţă a unor decizii politice deliberate din partea leadership-ului politic
sovietic care, începând cu mijlocul anilor ‘80, a promovat o serie de reforme în cadrul
sistemului.
17
Ibidem, p. 523
18
Ibidem, p.523
19
Ibidem, p.523
-10-
Leonard ZAMFIR
Reformele lui Gorbaciov – glasnost (deschidere) şi perestroika (restructurare) - ,

deşi au fost destinate îmbunătăţirii performanţelor sistemului comunist, au condus, în cele din
urmă, la dispariţia acestuia.
4. COMUNISMUL CA PROIECT MODERNIST. TRANZIŢIA CA

PERSPECTIVĂ POSTMODERNISTĂ
Ca idee plină de sensuri asupra ceea ce a fost comunismul ca sistem şi ceea ce a

urmat după prăbuşirea acestuia, poate că cea mai surprinzătoare, este cea care ia în
considerare aspectul cultural (teza postmodernistă), promovând ca aspect cauzal primar
(element strategic) mentalul colectiv la sfârşitul anilor ’80, în principal în estul Europei, dar
şi în întreaga lume capitalistă.
Începând cu anii ’80 ai secolului al XX lea, modernitatea intră într-un nou stadiu,
ilustrat de modificările din economie, (tranziţia de la sistemul industrial manufacturier al
bunurilor materiale la economia cunoaşterii, în care informaţia şi simbolurile deţin poziţia
centrală), din politică ( prăbuşirea sistemului comunist, globalizarea guvernării, recesiunea
statului naţional) din cultură, şi în general, din toate sectoarele vieţii sociale.
Societatea comunistă este identificată ca o societate industrială tradiţională ale cărei
simboluri şi moduri de organizare deveniseră la sfârşitul anilor ’80 arhaice şi neconforme cu
noua orientare postmodernă a lumii.
Tranziţia postcomunistă ar fi astfel trecerea de la o societate tradiţională la una
modernă, în spaţiul istoric al modernităţii târzii.20
Cele două sisteme politice (comunism/capitalism) au fost interdependente şi
evoluţia/decăderea unuia dintre ele a depins de progresul/disoluţia celuilalt. Căderea
comunismului a fost influenţată de modificarea mentalului colectiv în lumea capitalistă,
mental ce a fost influenţat la rândul său primar, de modificările economice structurale.
Nihilismul lui Nietsche continuat de principiile Şcolii de la Frankfurt (Adorno, Horkheimer,
Marcuse, Habermas) ce au inspirat mişcările sociale occidentale de la mijlocul anilor ’60 ai
secolului trecut (perioada americană hippy, mişcările studenţeşti franceze din 1968) au
determinat o mutaţie culturală fundamentală în sufletul popoarelor. Aceste mutaţii s-au
petrecut pe fondul transformărilor economice ce au generat apariţia societăţii postindustriale.
20
Lazăr Vlăsceanu (2007). Sociologie şi moderrnitate.Tranziţii spre modernitatea reflexivă. Iaşi : Editura
Polirom, p.56.
-11-
Leonard ZAMFIR
Sfârşitul penuriei de după cel de – al doilea război mondial şi debutul consumismului oferă
reperul faţă de care postmodernismul se instalează. Jean Francois Lyotard este cel care
lansează în 1979 sintagma de condiţie postmodernă. Din perspectivă sociologică, teza
postmodernistă vizează, schimbările structurilor societăţii moderne târzii.
În noul context, se produc schimbări în factorii de producţie, se afirmă noi industrii şi

servicii sau se conturează noi configurări în organizarea socială sau în cea a timpului şi
spaţiului social, în ordinea instrumentală şi în cea morală, în identităţile individuale sau în
modurile de comunicare. Economia politică, viaţa socială şi cea culturală se schimbă în
ritmuri tot mai accelerate, valorile şi regulile vieţii personale dobândesc noi contururi. 21
Căderea comunismului este determinată de modificarea culturală din ţările
occidentale, ce a implicat prin efectul de contagiune şi ţările din estul Europei.
Raymond Aron22 a considerat comunismul ca un proiect al modernităţii, eşecul său şi
despărţirea societăţilor din Estul Europei de moştenirile pe care comunismul le-a lăsat pentru
a avansa pe calea dezvoltării capitaliste coincide în timp cu tranziţia societăţilor dezvoltate
dinspre modernitatea mai timpurie către modernitatea târzie ori recentă sau aşa cum a fost
denumită în mod generic către societatea postmaterialistă. Este o tranziţie de la sistemul
industrial manufacturier al bunurilor materiale la „economia cunoaşterii” în care informaţia şi
simbolurile deţin poziţia centrală, de la recesiunea statului naţional şi prăbuşirea
comunismului (simbol al modernităţii) la globalizarea guvernării atât din punct de vedere
politic cât şi economic (simbol al postmodernităţii reflexive).
Postmodernitatea este un concept central pentru orice încercare de a înţelege
schimbări culturale şi fenomene sociale contemporane23
Dar ce este postmodernitatea? În teorie, se face distincţia între termeni ca
postmodernism şi postmodernitate, între aspectul cultural şi cel social.
Postmodernismul,24 se referă la fenomene culturale şi intelectuale. Principiul director
al paradigmei este, antifundaţionalismul - concepţia că ştiinţa este construită pe o bază solidă
de fapte observabile. Raţiunea iluministă este abandonată. Dacă prin revoluţia franceză de la
21
Ibidem, p.59
22
Raymond Aron. (1965). Main currents in Sociological Thought, vol. 1 şi 2.Londra: Penguin Books. Apud:
Lazăr Vlăsceanu. (2007). Sociologie şi modernitate: tranziţii spre modernitatea reflexivă. Iaşi: Editura
Polirom, p.57
23
David Lyon. (1998). Postmodernitatea. Bucureşti: Editura DU Style, p.71
24
Ibidem, p.40
-12-
Leonard ZAMFIR
1789 s-a renunţat la tradiţie şi religie, acum se renunţă la marile idei ale iluminiştilor -
raţiunea şi spiritul pozitivist.
Iluminismul a apărut odată cu ideea lui Rene Descartes a omului autonom
(independent), adică a celui care începe de la propriile sale gânduri (celebra maximă
„gândesc deci exist”), şi începând de la el însuşi exclude orice necesitate a lui Dumnezeu sau
a revelaţiei, omul iluminat construindu-şi sistematic o concepţie despre lume şi viaţa
bazându-se exclusiv pe raţiune.
Raţionalism înseamnă credinţa că adevărul constă în ceea ce poate fi afirmat în
procesele raţionale ale gândirii, şi că nu există revelaţie supranaturală. A raţiona înseamnă a
gândi logic. Această logică, cu numai două valori, adevărat şi fals, stă la baza
raţionamentului matematic modern.25
Conceptul central al discursului iluminist este acel de societate, conceput ca un set
uniform şi coerent de fenomene, relaţii sau fapte sociale corelate, integrale, exterioare,
obiective şi interdependente de persoana umană individuală.26
Societatea este exterioară, universală, integratoare şi constrângătoare, în raport cu
indivizii. Deşi pune accentul şi manifestă pentru drepturile şi libertăţile individuale, proiectul
iluminist se referă la o societate holistă, o conştiinţă colectivă dominând spaţiul social.
Comunismul, ca parte a proiectului iluminist a preluat de la acesta, ideea statului puternic ce
se impune prin conştiinţa colectivă ignorând drepturile şi libertăţile umane.
În consecinţă statul postmodernist şi postsocialist este un stat slab, ai cărui lideri nu se
mai bucură de prerogativele maxime de putere ale predecesorilor lor comunişti. Autoritatea
liderului este acum mult mai mult pusă la îndoială (prin diferite mijloace pornind de la greve,
articole de presă, emisiuni de televiziune mergând până la sancţionarea electorală), iar
puterea sa efectivă de a schimba lucrurile şi stările de fapt este mult limitată.
Abordarea specifică proiectului iluminist de societate şi paradigmelor sociologice
clasice este una de tip realist, care contrastează puternic cu abordările constructiviste iniţiate
şi realizate de fenomenologia sociologică sau de neoinstituţionalism. Individualităţile şi
relaţiile sunt considerate ca fiind generice, în sensul că sunt eludate multe specificităţi
istorice şi contextuale şi sunt invocate cu insistenţă raporturi de determinare şi de
constrângere.27
25
Virgil Constantin Negoiţă. Să definim postmodernism, În: Revista Noema, vol III, nr. 1, 2004, p.32
26
Lazăr Vlăsceanu.(2007) Sociologie şi modernitate : tranziţii spre modernitatea reflexivă. Iaşi : Editura
Polirom, p.46
27
Ibidem,p.47
-13-
Leonard ZAMFIR
Gândirea postmodernă a fost clădită pe relativitatea cunoaşterii. Astăzi, acceptarea pe

scară largă a faptului că observaţiile noastre depind de presupuneri, iar aceste presupuneri,
sunt legate de concepţiile asupra lumii făcând astfel ca relativitatea să pară mai firească.
În perioada iluministă credinţa în progres însemna totul. Omul se desprinde de
miturile religioase ale perioadei feudale şi se conformează unui nou mit-zeul progresului.
Evoluţia istorică este rectilinie şi liniară, nu pot exista surprize atât timp cât ştiinţa,
educaţia, cunoaşterea, raţiunea domină lumea.
Epoca modernă este obsedată de îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă şi de progresul
ştiinţific. Trebuie să fie descoperite noi legi, macro teorii ce pot să ajute înţelegerea umană
asupra condiţiei devenirii moderne a societăţii. Orice problemă are o rezolvare bazată pe
logică şi raţionament.
Postmodernismul în schimb defineşte colapsul ierarhiilor cunoaşterii, raţiunii şi
ştiinţei. Epistemologia postmodernă privilegiază localul în faţa generalului (naraţiunile locale
contra metanaraţiunilor – miturilor), comunitatea în faţa universalului, discursurile multiple
în faţa discursurilor mici. Ea sprijină tendinţa de rezistenţă la globalizare.
Are loc migraţia de la cuvânt la imagine, înlocuirea cărţii tipărite cu ecranul
televizorului. Ştiinţa este slabă, autoritatea ei este detronată
Să învăţăm de la „Las Vegas”(sau de la localnici, sau de la natură) devine slogan28.
Postmodernitatea se referă la dimensiunea socială a schimbărilor din societate. În
acest context postmodernitate înseamnă avântul noilor tehnologii ale informaţiei, şi
comunicării, globalizarea şi dezvoltarea consumismului în detrimentul producţiei.Ca
echivalent concret al transformărilor culturale postmoderniste în societate, îl reprezintă
societatea postindustrială.
Înţelesurile societăţii industriale s-ar referi la dimensiunea socio-tehnică a societăţii,
în timp ce capitalismul ar viza doar dimensiunea socio-economică. Periodizarea din acest
punct de vedere al societăţii ar cuprinde 3 faze29:
1) societatea preindustrială - bazată pe o economie esenţial extractivă:
agricultura, prelucrarea primară a diferitelor resurse naturale
28
Virgil Constantin Negoiţă. Op. cit., p.40
29
Daniel Bell (1973). The Coming of Post-Industrial Society. Apud : http://www.jsri.ro/old/html
%20version/index/no_4/gabriel_troc-recenzie.htm
-14-
Leonard ZAMFIR
2) societatea industrială – centrată pe fabricaţie şi care utilizează

energia şi tehnologia mecanică pentru producerea bunurilor
discrete
3) societatea post-industrială – cu o economie a procesării, în care
telecomunicaţiile şi computerele sunt strategice pentru schimbul de
informaţii şi cunoştinţe.
În istoria umanităţii societăţile agricole bazate pe pământ au făcut loc celor

industriale, bazate pe fabrici, iar acum e rândul societăţilor bazate pe servicii.
Telecomunicaţiile şi computerele devin decisive pentru modul în care sunt structurate
schimburile economice şi sociale. Dependenţa de tehnologia informaţiei determină
modificări în mentalul colectiv şi în modul de a gândi şi de a raţiona lumea înconjurătoare.
Industria grea şi muncitorul din fabrică devin din ce în ce mai stingheri într-o lume dominată
de dezvoltarea sectorului terţiar şi al comerţului internaţional.
Epoca postindustrială şi societatea informatizată, a căror popularitate a atins culmea
spre finalul anilor 80 ai secolului trecut, sunt concepte izvorâte din ideea iluministă de
progres prin dezvoltare tehnică. Ele sugerează apariţia unui nou tip de experienţă socială.
Credinţa că progresul tehnologic implică în mod necesar progresul civilizaţiei umane este
falsă, după cum atestă cu pregnanţă istoria ultimului secol.
Dezvoltarea postbelică a capitalismului a relevat părţile ascunse ale epocii
industriale. Dincolo de progresul tehnologic, economic şi social incontestabil al
transformărilor moderne, au început să iasă tot mai ameninţător la iveală hibe legate de,
degradarea mediului, de epuizarea resurselor care nu pot reînnoite şi deteriorarea stratului
de ozon.
Frederick Jameson30 consideră că există în istoria capitalismului trei momente ale
revoluţiei tehnologice:
1) tehnologia producerii motoarelor cu aburi începând cu 1848;
2) tehnologia motoarelor electrice şi cu combustie începând cu 1890
3) tehnologia producerii aparatelor electronice şi nucleare începând cu 1940
care continuă şi astăzi prin revoluţia informaţională şi globalizare (afaceri
transnaţionale, o dinamică vertiginoasă a schimburilor bancare şi relaţiilor
30
http://www.jsri.ro/old/html%20version/index/no_4/gabriel_troc-recenzie.htm
-15-
Leonard ZAMFIR
bursiere, noi forme de interacţiuni media, automatizare şi computerizare

pe scară largă).
Cele trei faze corespund la trei stadii ale capitalismului – de piaţă, monopolist şi
transnaţional sau de consum. Fiecare dintre aceste stadii este reflectat printr-o ideologie
particulară proprie, postmodernismul fiind ideologia a stadiului din urmă a capitalismului
târziu. Capitalismul târziu, în accepţiunea originară a şcolii de la Frankfurt semnifică, o
societate administrată, caracterizată de reţeaua întinsă a controlului birocratic şi de
interpenetrarea intereselor guvernamentale cu cele ale marilor afaceri.
Capitalismul târziu sau societatea post industrială, înseamnă că la nivel cultural şi
implicit social ceva s-a schimbat profund, că lumea şi modul de viaţă din perioada anterioară
au dispărut şi sunt total diferit de transformările convulsive ale modernizării şi industrializării
Comodificarea, transformarea în marfă este elementul principal al postmodernismului. Totul
se cuantifică în formă banească, monetară.
Postmodernismul este asociat cu o societate în care stilul de viaţă al consumatorului şi
consumul în masă devin regula de bază a existenţei.
Conceptul central în jurul căruia se învârteşte conflictul între modern şi postmodern
este acela de adevăr. Modernii, spre deosebire de postmoderni susţin că adevărul poate fi
cunoscut repede şi în întregime. Postmodernul vede realul, asemenea unui diamant căruia i s-
au şlefuit multe feţe. El recunoaşte că nu poate privi toate feţele, diamantul fiind foarte
mare.31
Postmodernismul năzuieşte să abandoneze concepţia unei raţionalităţi universale în
genul celei girate de gânditorii iluminişti – Descartes, Kant, Voltaire.
Esenţa postmodernismului este respingerea raţiunii universale care stă la baza
„proiectului modernităţii”32
În locul unui progres presupus, asumat, legitimat din afară şi proiectat într-un viitor
imprevizibil, postmodernitatea optează pentru soluţii alternative.
Modernitatea implică o diversitate de termeni : industrializare, urbanizare,
raţionalizare, birocratizare.
31
Ibidem, p.35
32
Dan Dungaciu (2005)Trei contradicţii la sfârşit de secol „Noi, liberalii…”, postmodernismul şi „societăţile
fără sens. În: România Socială: drumul schimbării şi al integrării europene. (vol. II) (2005). Cluj Napoca:
Editura Dacia, p.335
-16-
Leonard ZAMFIR
Comunismul a încercat să realizeze obiectivele modernităţii în cadrul unor societăţi

agricole înapoiate şi tradiţionale.
Pentru ţările est europene, comunismul a reprezentat calea posibilă, nu neapărat cea
mai eficientă, spre modernizarea unor societăţi, aflate la sfârşitul celui de al doilea război
mondial, într-un evident decalaj economic, social şi structural faţă de societăţile vestice. Erau
majoritatea societăţi preponderent agrare cu o industrie slab dezvoltată.
Postcomunismul este în schimb un proiect postmodernist. Postmodernismul
reprezintă o schimbare axată pe raţionalizarea vieţii economice şi sociale sub impactul
schimbării orientărilor de valoare. Elementele centrale ale procesului sunt creşterea
autonomiei individuale prin secularizare şi prin renunţarea la organizarea societăţii în jurul
statusurilor înnăscute şi a ierarhiilor tradiţionale. Se pot recunoaşte alte aspecte esenţiale
pentru schimbările postcomuniste: renunţarea – cel puţin parţială – la sistemul ierarhic de
statusuri, raţionalizarea vieţii economice prin orientarea către eficienţă şi creşterea
importanţei şi a rolurilor indivizilor şi comunităţilor în detrimentul statului - atotputernic în
societatea comunistă.33
“Zeii sunt morţi. Dumnezeu e mort şi, la fel, şi eroii (ni se oferă eroi falşi, staruri de la
Hollywood, jucători de fotbal, reporteri de televiziune etc. (…).Aici suntem în adevărul
timpului nostru, nihilismul. Nihilismul postmodern, deşi inspirat de cel nietzschean, nu
înseamnă până la urmă decât transformarea Fiinţei în valoare de schimb” 34
Căderea comunismului coincide şi cu o evoluţie în mentalul colectiv spre
postmodernism. Rolul istoric al comunismului în dezvoltarea societală se sfârşise odată cu
pătrunderea principiilor postmoderniste în lumea întreagă.
5. SOCIOLOGIA MODERNITĂŢII
Căutând în istoria sociologiei, sociologul ce poate fi numit ca precursor ideologic al

postmodernităţii este Georg Simmel.
Georg Simmel este în prezent, redescoperit în sociologia occidentală, fiind unul dintre
cei mai în vogă dintre sociologii clasici. El este considerat ca autorul unei sociologii formale.
Forma şi noţiunea ei complementară, conţinutul sunt conceptele axiomatice ale
gândirii lui Simmel. Toată opera sa se bazează pe presupunerea că lumea ca întreg şi toate
33
Ibidem, p.6
34
Claude Karnouch (1995). Există moralitate în politica postmodernă?Postmodernismul deschideri filozofice.
Cluj Napoca : Editura Dacia, Eikon, p.63
-17-
Leonard ZAMFIR
aspectele ei devin obiecte posibile pentru experienţă şi cunoaştere numai dacă se constituie în
interiorul unei forme sau al unor forme.35
Formele sunt principii sintetizatoare care selectează elemente din materia crudă a
experienţei şi le modelează în unităţi determinate pe când conţinuturile sunt acele aspecte ale
existenţei care sunt determinate în ele însele, dar nu conţin ca atare nici structură şi nici
posibilitatea de a fi percepute de noi în imediatitatea lor.36 Reprezintă un sistem de clasificări
sau o schemă conceptuală prin intermediul căreia se poate institui ordine în realitatea pe care
oamenii o experimentează şi o cunosc.
Formele simmeliene modelează atât domeniul cognitiv cât şi celelalte aspecte ale
existenţei umane. Formele nu sunt fixe şi imuabile ci se modifică continuu, apar şi dispar
permanent în decursul timpului. Ele sunt incomplete : nici una nu poate oferi o explicaţie
totală a sensurilor lumii şi a conţinuturilor acesteia. Ele pot deveni conţinuturi şi invers. Între
forme există relaţii ierarhice, ceea ce poate fi explicat prin sensul că un conţinut poate fi
constituit de o anumită formă numai dacă este de asemenea constituit de o alta formă. De
exemplu un element poate fi introdus în schema conceptuală a formei pictură numai dacă el
intră de asemenea în schema conceptuală a formei artă; la fel, un element poate fi introdus în
schema conceptuală a formei istorie, numai dacă el intră totodată în schema conceptuală a
formei existenţei sau a realităţii.37
Comunismul este introdus în schema conceptuală a formei istoriei numai dacă există
o formă a realităţii. Modernismul este această formă a realităţii. Tranziţia postcomunistă
asemenea comunismului există în aceeaşi schemă conceptuală a istoriei, numai în măsura în
care se bazează pe forma postmodernităţii. De asemenea comunismul ca sistem politic şi
ideologic poate fi conţinut din perspectivă simmeliană în forma modernităţii, iar
postcomunismul conţinut în forma postmodernităţii.
La Simmel conceptul de societate se reduce la analiza interacţiunilor individuale între
unităţi sociale.(indivizi, grupuri, etc). Centrul de greutate al analizei sale sociologice asupra
societăţii nu este în indivizi ca atare, luaţi în mod singular, ci în relaţiile dintre aceştia.
Relaţiile dintre indivizi determină tipul de societate. Este prima dată când sociologia
analizează nu doar realitatea socială în ansamblul său, dar şi faptele, instituţiile sau
35
G. Oakes (1977). The problems of the philosophy of history. New York: Free Press, p. 18. Apud: Sandra
Dungaciu (2003) Georg Simmel şi sociologia modernităţii. Cluj Napoca: Editura Dacia, p.76
36
Donald N. Levine (1971). Introduction. În: Simmel, Georg (1971) On individuality and social forms.
Chicago: The University of Chicago Press, p. 10. Apud: Sandra Dungaciu (2003). Op. Cit., p. 79
37
G. Oakes (1977). Op. cit., p. 23-24. Apud: Sandra Dungaciu (2003). Op. cit., p.78
-18-
Leonard ZAMFIR
evenimentele ce fac parte din ea. Acestea pot fi analizate individual, ele se compun şi se
recompun în permanenţă într-un proces continuu de generare a societăţii.
Societatea constă în totalitatea acţiunilor şi influenţelor pe care indivizii le suferă şi le
exercită unii asupra celorlalţi, fie că sunt sau nu conştienţi de aceasta.38
Comunismul este rezultat din interacţiunea indivizilor aflaţi în plină modernitate, în
apogeul epocii raţionalităţii umane, iar prăbuşirea sa se datorează astfel modificărilor
structurilor de relaţii individuale (postmoderniste) din mentalul colectiv universal. El nu mai
poate rezista atât timp cât relaţiile dintre indivizi se schimbaseră prin dezvoltarea şi
expansiunea societăţii de consum. Proletariatul este în declin, iar dezvoltarea sectorului
terţiar a determinat implicit şi schimbarea relaţiilor individuale.
Concepţia modernistă a istoriei a determinat întotdeauna căutarea raţiunii ca panaceu
universal de rezolvare a problemelor. Societatea există şi este eficientă atât timp cât este
condusă raţional prin intermediul unor legi exterioare individului, dar în interesul nemijlocit
al acestuia. Statul protector şi atotştiutor, statul paternalist omniprezent în perioada
comunistă, posesor al adevărului suprem se va nărui odată cu pătrunderea principiilor
postmoderniste în societate. Era raţional să ai o industrie grea puternică (siderurgie,
metalurgie, petrochimie) şi comuniştii au făcut-o, în ciuda tuturor opoziţiilor. Pentru că exista
un singur adevăr posibil, cel al dezvoltării umane şi progresului au dezvoltat industria grea şi
au eliminat orice formă de opoziţie (politică, culturală şi societală).
Ei, comuniştii, ştiau ce este mai bine pentru individ şi pentru întreaga societate şi
pentru a avea maximă eficienţă politică au acţionat în consecinţă. Nu au avut nevoie de
sfaturi şi nici nu au avut îndoieli asupra alegerilor economice şi sociale luate. Gândirea
raţională şi spiritul ştiinţei i-au ajutat să se creadă invincibili. Aveau o viziune globală, o
macroteorie ce se fundamenta pe metanaraţiunea progresului general uman. Au ignorat însă
dezvoltarea durabilă şi faptul că în timp, industria grea a început să piardă teren în faţa
sectorului terţiar al economiei le-a redus şi masa de manevră - proletariatul clasic (muncitorii
din fabrici).
În acelaşi timp aceeaşi raţiune şi aceleaşi principii generoase iluministe au făcut ca
şi capitalismul occidental să încerce să prindă din urmă blocul comunist investind de
asemenea masiv şi extensiv în industrie. Perioada războiului rece era în plin avânt.
Competiţia era acerbă. Crizele economice postbelice, modul democratic de luare a deciziilor
38
Sandra Dungaciu (2003). Georg Simmel şi sociologia modernităţii. Cluj Napoca: Editura Dacia, p.89
-19-
Leonard ZAMFIR
şi gradul de dezvoltare a societăţii civile din occident au determinat dezvoltarea unor soluţii
alternative care în comunism nu au fost posibile pentru că ar fi dus implicit la dispariţia sa ca
sistem. Occidentalii dominaţi de celălalt copil iluminist-societatea liberală (societatea
deschisă) au experimentat postmodernismul şi apoi l-au exportat şi ţărilor comuniste ducând
astfel la câştigarea războiului rece. Comunismul a rămas încremenit în proiect neavând
reacţie ideologică la noile provocări economice şi culturale. Nici nu putea să aibă atâta timp
cât reprezenta un proiect al raţiunii duse la extrem şi al adevărului absolut.
Orice încercare de reformare bazată pe raţiune şi progres tehnologic reprezenta
începutul sfârşitului. Perestroika lui Gorbaciov a reprezentat astfel, calul troian al sistemului
comunist.
Fără să vrea şi fără să ştie, Mihail Gorbaciov a devenit întâiul erou postmodern.
Politica lui de transparenţă şi reformă a dat tonul actualei configuraţii mondiale. Prin viclenia
istoriei, el avea să întrupeze simbolul dictaturii salvate prin deconstrucţie. Astăzi fostul
secretar general face reclamă valizelor Louis Vitton, străbate lumea pentru conferinţe plătite
şi ne vorbeşte despre riscurile poluării39
Occidentalii au aflat la începutul anilor ‘80 ai secolului trecut că nu există un singur
adevăr suprem, iar est europenii zece ani mai târziu, într-o manieră mai mult sau mai puţin
paşnică.
A fost până la urmă un război cultural câştigat din ideologia născută din blazarea şi
resemnarea lumii libere în faţa efectelor globale negative ale capitalismului. Comunismul a
căzut tocmai când putea să câştige războiul. Tarele capitaliste au inventat postmodernismul şi
au determinat schimbarea societală în întreaga lume. A avut loc astfel trecerea de la
modernitatea târzie la postmodernitate. Un ciclu istoric început cu Revoluţia franceză se
încheiase. Pentru est europeni această transformare a însemnat renunţarea la comunism, care
a reprezentat astfel, pentru acest spaţiu geografic, o rămânere în istorie, în contemporaneitate
şi nu sfârşitul istoriei.
6. DEPENDENŢA DE CALE CA PRINCIPIU POSTMODERNIST ÎN

TRANZIŢIE
Teoriile de inspiraţie structuralist-funcţionalistă iau în considerare schimbarea

simultană, dar cu viteze diferite a subsistemelor sociale, conducând către aparentele involuţii
39
Teodor Baconsky. Gorbaciov, mereu proaspăt. În: Cotidianul, 03 ianuarie 2008, www.cotidianul.ro
-20-
Leonard ZAMFIR
date de costurile sociale ale reformelor: inflaţie, şomaj, sărăcie, recesiune, proliferarea
agriculturii de subzistenţă şi a practicilor informale, corupţie, vid instituţional şi chiar
anomie. Toate acestea apar datorită diferenţelor dintre subsisteme şi a neadecvării dintre
structuri, norme, statusuri şi roluri. Sistemele politice s-au schimbat primele, în timp ce
economia continuă a fi dominată de relaţiile de producţie, redistribuire şi schimb din
comunism, iar relaţiile sociale prezentau încă trăsături specifice societăţilor tradiţionale.
Schimbările din economie s-au lovit ulterior de persistenţa aceloraşi structuri informale,
susţinute la rândul lor de o cultură neadecvată noilor sisteme politic şi economic. Schimbarea
culturală era şi este mai lentă, însă cu efecte mai profunde ca durată şi cuprindere.
Dezvoltarea societală depinde de moştenirea culturală a unei ţări. Cultura şi tradiţia
sunt factorii decisivi pe baza cărora o societate trebuie să aleagă din multitudinea soluţiilor de
arhitectură a tranziţiei postcomuniste.
Tradiţia înseamnă existenţa continuă a trecutului în prezent şi nu faptul că prezentul
este originar în trecut.40
Traiectoria unei ţări va depinde astfel, dincolo de adoptarea uniformă a modificărilor
legislative şi instituţionale din import, de fondul cultural propriu ce reprezintă adevărata
fundaţie peste care se vor clădi instituţional, politic şi economic societăţile postcomuniste.
Traiectoriile diferite ale ţărilor estice sunt determinate de diferenţele culturale
(antebelice şi chiar mai vechi) şi economice moştenite, dar şi de uşurinţa accesării modelului
(vestic) ales cel puţin tacit ca ţintă de dezvoltare.41
În acest mod, evoluţia postsocialistă a unei ţări este dependentă de cale.
În contextul schimbării sociale de la comunism la capitalism, instituţiile politice şi
economice sunt cei mai importanţi factori ai schimbării şi a performanţei economice.
Instituţiile reprezintă conceptualizări umane care structurează interacţiunile între
indivizi. Sunt constituite din constrângeri de tip formal (reguli, legi, ordonanţe), de tip
informal (norme comportament, convenţii, coduri auto-impuse) şi din caracteristicile
acestora.42
Instituţiile reprezintă reguli ale unui joc, iar organizaţiile sunt jucătorii. Organizaţiile
sunt grupuri de indivizi, cu scopuri şi obiective comune (organizaţii politice, economice,
40
Dan Chiribucă (2004). Tranziţia postcomunistă şi reconstrucţia modernităţii în România. Cluj Napoca :
Editura Dacia, Eikon, p.24
41
Bogdan Voicu (2003) Postcomunismul: surse, instituţii şi strategii individuale: capitol în lucru
-www.iccv.ro, p. 6
42
Douglass C. North. (1993) Economic performance through time: Prize lectures in economic science in
memory of Alfred Nobel. p.2 http://nobelprize.org/nobel_prizes/economics/laureates/1993/north-lecture.html
-21-
Leonard ZAMFIR
sociale, educaţionale). Pe măsură ce apar, organizaţiile au în vedere oportunităţile oferite de

schema instituţională. 43
Nu numai raţionalitatea stă la baza progresului economic. Istoria a demonstrat că
ideile, ideologiile, miturile, dogmele şi prejudecăţile contează. Structura de credinţe şi
convingeri se transformă în structură socială şi economică, prin intermediul instituţiilor-
reguli formale şi informale de comportament.
Instituţiile informale reprezintă o colecţie de norme sociale, convenţii şi valori morale
ce constrâng indivizii şi organizaţiile în realizarea propriilor obiective personale.44 Ele se
prezintă ca instituţii în completarea celor formale, promovate prin întreg corpul legislativ al
unei societăţi şi ajută la reducerea costurilor tranzacţiilor economice.
De exemplu, nivelul capitalului social într-o societate-instituţie informală este un
important factor în facilitarea impunerii contractelor şi promovării dezvoltării economice.
Fără constrângeri instituţionale comportamentul egoist al indivizilor face dificil schimbul
complex deoarece o parte implicată într-un schimb nu are siguranţa că cealaltă parte va
respecta contractul.
Cultura este cea care oferă cheia către „dependenţa de cale”. Privită epistemologic,
teoria dependenţei de cale prezintă conexiuni textuale cu cu teoria formelor fără fond a
junimiştilor români, legea orbitării a lui Constantin Dobrogeanu Gherea, legea precipitării
fazelor de evoluţie (Zeletin, Manoilescu) şi teoriile neevoluţioniste americane (D.Chirot, E.
Service).
Legând teoria dependenţei de cale de postmodernitate se poate afirma că ea reprezintă
o formă constitutivă a acesteia. Postmodernitatea acordă credit elementului local, cultural în
detrimentul celui global. Adevărul este privit prin prisma actorilor locali cei care şi participă
de altfel la viaţa socială. El nu poate fi impus din afară.
Tranziţia la piaţă experimentată în ţările din Est prin ideea terapiei de şoc reprezintă
poate un ultim act încercat prin teza iluministă a modernismului. Ultimul megaplan bazat pe
metanaraţiunea sacrificiului prezent pentru un viitor mai bun. Bolşevismul s-a impus în Rusia
prin revoluţie şi printr-un program izvorât din raţiunea umană dusă la extrem, capitalismul a
vrut să facă acelaşi lucru prin aplicarea principiilor Consesnului de la Washinghton. Primul a
reuşit să se impună, al doilea din cauza condiţionărilor postmoderniste şi al noilor relaţii
dintre indivizi rezultate din aceste condiţionări, a eşuat rapid.
43
Ibidem, p.3
44
Giovanni Andrea Cornia, Vladimir Popov (2001). Transition and Institution: the experience of gradual
and late reformers. New York: Oxford University Press, p.219
-22-
Leonard ZAMFIR
Dependenţa de cale reprezintă astfel răspunsul postmodernist la tranziţia prin terapie

de şoc. Raţiunea a fost învinsă în principal datorită schimbării mentalului colectiv substanţial
diferit, mult mai eterogen şi dispersat decât mentalul modernist al revoluţiei comuniste de la
1917.
În concluzie, se poate afirma că schimbarea de sistem (tranziţia postcomunistă)
petrecută la sfârşitul anilor ’80, în Centrul şi Estul Europei s-a bazat pe principiul abordării
alternative şi durabile, în care mai multe cauze au concurat la prăbuşirea şi transformarea
spectrului politic şi social şi în care teoriile sociologice despre modernizare au jucat un rol
hotărâtor, elementul strategic fiind de ordin cultural (apariţia şi dezvoltarea
postmodernismului), iar evoluţia ulterioară spre postcomunism poate fi descrisă pe baza
principiilor teoriilor de inspiraţie structural funcţionalistă şi teoriilor neoevoluţioniste.
„Privind înapoi, îmi dau seama că odată cu dispariţia Uniunii Sovietice şi a
comunismului s-a pierdut ceva. N-aş putea să vă spun ce. Poate că s-a pierdut un anume
patos, un anume mod de a vedea lucrurile şi de a trăi viaţa de zi cu zi, poate entuziasmul de a
crede în idealuri, poate un anumit fel de a suferi. Nu sunt capabil să identific pierderea,
trăiesc însă tristeţea acestor pierderi. Cred cu o oarecare convingere că s-a pierdut ceva
esenţial şi semnificativ din experienţa noastră umană. Însă această pierdere nu poate nici
înlocuită, şi nici reabilitată. Cu un oarecare efort cred că această pierdere nu poate fi decât
înţeleasă.”45
Ceea ce s-a pierdut este acel ceva, rezultat din desprinderea de modernism şi intrarea
în postmodernism. S-a pierdut modul de raţionament şi de comportament de factură modernă,
pozitivistă şi progresistă. Blazarea individuală, promovarea nihilismului, noua societate
informaţională şi globală sunt noile realităţi sociale, psihologice şi mentale ale despărţirii de
comunism şi intrării în tranziţia postcomunistă. Televiziunea şi globalizarea informaţională
oferită de era internetului sunt noile repere existenţiale.
Într-o epocă a globalizării şi în societatea postindustrială, postmodernismul oferă
acele soluţii alternative de supravieţuire.
Simptomatic pentru noua societate proiectată după 1989 este şi modul în care
comunismul a căzut efectiv. Majoritatea puterilor comuniste s-au evaporat lin şi paşnic sub
presiunea transformărilor impuse de perestroika sovietică. Odată ce au recunoscut
failibilitatea raţiunii comuniste şi au descoperit existenţa unor noi adevăruri dincolo de logica
45
Vasile Ernu. (2007). Născut în URSS. Iaşi : Editura Polirom, http://www.nascutinurss.ro/nascut_in_urss.html
-23-
Leonard ZAMFIR
binară specifică proiectului iluminist (lucrurile sunt fie adevărate fie false) au determinat
prăbuşirea sistemului. Ele au fost gândite ca o metodă de reformare a sistemului, dar au
condus în final la eliminarea totală a acestuia. Transformările nu au fost violente pentru că
era un sfârşit al istoriei nu numai pentru comunism ca sistem ci şi a proiectului modernist
progresist de a privi lumea. Postmodernismul era la uşa istoriei şi începuse deja să pătrundă
prin intermediul televiziunii şi a societăţii de consum în mentalul colectiv occidental.
România cel mai dur proiect comunist al epocii, se desparte în modul cel mai violent
şi simbolic de acesta prin intermediul unei revoluţii televizate în direct. Ironia istoriei face ca
şi cel mai înverşunat spirit stalinist al timpului, să fie spart şi distrus cu ajutorul unei tehnici
postmoderne. Prima revoluţie în direct la televizor, cea din România, şi primul război
televizat (cel din Golf din 1990) au reprezentat în mod simbolic naşterea oficială a
postmodernismului şi a societăţii postmoderne în care consumatorul este regele.
II. TERAPIA DE ŞOC. DESCRIEREA CONTEXTULUI ECONOMIC ŞI A

PARADIGMELOR ECONOMICE URMATE ÎN PROCESUL DE TRANZIŢIE
POSTCOMUNISTĂ
Ţările comuniste s-au trezit astfel, la începutul anilor ’90 în faţa unei mari provocări
politice şi sociale: reformarea sistemului.
Dihotomia tranziţie/reformă este importantă din punct de vedere metodologic pentru a
putea surprinde cu exactitate natura şi amploarea fenomenelor petrecute.
Tranziţia vizează „întregul proces de schimbare a formei de organizare socială de la
modelul de tip sovietic la modelul de tip occidental (schimbare politică, economică, socială,
culturală)”.46
Reforma, în schimb, „se referă doar la tranziţia coordonată politic, adică la direcţiile
de acţiune asumate de stat prin decizii politice, care dau un nou curs politicilor publice dintr-
un anumit domeniu. Actele de reformă sunt cuprinse în documente juridico-politice, fie ele
acorduri internaţionale, legi, ordonanţe, hotărâri de guvern, strategii, programe etc., care
antrenează răspunderea acţiunii guvernamentale.”47
46
Iulian Stănescu. (2007) Tranziţia - ca proces istoric în Europa de Est. În: Cătălin Zamfir, Simona
Stănescu (coord.) Op. cit, p. 597
47
Iulian Stănescu. (2007). Reforma - România în perioada de tranziţie În: Cătălin Zamfir, Simona Stănescu
(coord.) Op. cit, p.482
-24-
Leonard ZAMFIR
Dacă în trecut, în istorie, dezvoltarea clasei burgheze a determinat apariţia şi

dezvoltarea instituţiilor capitaliste, în cazul societăţilor comuniste clasa burgheziei industriale
trebuia recreată, iar reforma a pornit de la transformarea instituţiilor politice cu efect de
difuziune în economie şi societate.
Reforma după 1989, a vizat în primul rând schimbarea economică a societăţii,
element ce a presupus schimbări în întreg ansamblu instituţional al societăţii.
Lumea întreagă, eliberată de comunism, a încercat, adoptarea unei strategii care să
elimine complet orice contact economic şi ideologic cu prezenţele trecutului. S-a încercat
astfel imitarea modelelor neoliberale, monetariste, implementate la mijlocul anilor ’80 în
America Latină (în special, Argentina) şi aflate în vogă ideologică în gândirea occidentală
din acea vreme. A fost o imitare neoevoluţionistă de stadiu fără a ţine cont de particularitatea
istorică a fiecărei ţări în parte.
Pentru a putea reuşi în implementarea sistemului capitalist a trebuit mai întâi să fie
introduse mecanismele şi instituţiile economiei de piaţă, inexistente în comunism.
Piaţa, ca mecanism de coordonare economică, operează într-o societate în care s-a produs
deja comodificarea, adică transformarea în marfă a principalelor componente ale procesului
productiv: oamenii devin forţa de muncă, natura devine pământ în proprietate, exploatabil,
iar banii devin capital.
Pe plan internaţional, a existat impresia că reforma economică este un fel de
„medicament minune” (wonder drug) – capabil să rezolve, pentru cei săraci, problema lor cea
mai spinoasă, subdezvoltarea, iar pentru cei bogaţi, integrarea economiilor lor în economia
mondială.
Reforma economică a devenit o problemă globală în ultimul sfert de secol XX. Ţări
din toate regiunile geografice, cu venituri şi culturi diferite, s-au alăturat acestui fenomen:
ţări asiatice, europene, latino-americane şi africane; ţări care altădată erau considerate ca
fiind cele mai bogate din lume (cum ar fi Argentina, Australia şi Noua Zeelanda) şi ţări foarte
sărace; ţări capitaliste, socialiste şi cele cu economie mixtă .
Două sunt caracteristicile esenţiale ale programului de reforme: în primul rând,
credibilitatea – atât cea politică internă, pentru obţinerea sprijinului popular, cât şi
credibilitatea externă, pentru obţinerea asistenţei internaţionale; în al doilea rând, capacitatea
programului de a produce rezultate sau beneficii ale reformei.
Cu alte cuvinte, credibilitatea programelor de reformă a fost asigurată (în cazul
particular al ţărilor comuniste), pe plan intern, de promisiunea politică că, în foarte scurt timp
-25-
Leonard ZAMFIR
(instantaneu), economia va începe să funcţioneze pe baze noi, iar pe plan extern, de

preluarea, în ceea mai mare parte, a recomandărilor instituţiilor financiare internaţionale.
În anii 80-90, instituţiile internaţionale, gen FMI şi Banca Mondială au forţat ţările în
curs de dezvoltare, în general, să îşi deschidă pieţele şi să realizeze o politică economică şi
financiară bazată pe principiile transparenţei, privatizării şi liberalizării.
Acest set de măsuri au fost reunite într-o nouă paradigmă economică, o viziune
economică neoclasică, monetaristă, iniţiată de FMI, cunoscută mai târziu drept Consensul
de la Washinghton.
Drepturile de proprietate – reprezintă elementul central al noii paradigme economice.
Teoriile neoclasice argumentează că ingredientele de succes ale unei economii de
piaţă competitive şi eficiente sunt existenţa concurenţei şi a proprietăţii private.
Cu cât privatizarea este mai rapidă în ţările din Estul Europei cu atât se aşteaptă
dezvoltarea şi refacerea economică. Privatizarea ar trebui să rezolve drepturile de proprietate.
Numai proprietatea privată poate creşte eficienţa şi competiţia, poate face managerii
să fie mult mai responsabili faţă de legile pieţii decât de imperativele forţelor politice, să
folosească resursele într-un mod mult mai productiv şi pot micşora dimensiunea intervenţiei
statului. În societăţile comuniste, proprietatea privată este absentă sau insignifiantă, iar
capitalismul ca sistem are în prim plan ca principiu proprietatea privată.
Capitalismul se află astfel în faţa unei mari provocări nemaiîntâlnite în întreaga
istorie mondială. Trebuie să apară şi să se dezvolte în cadrul unor societăţi în care nu există o
clasă de proprietari burgheză. Capitalismul fără capitalişti este noua provocare geopolitică a
perioadei postcomuniste din estul Europei. Teoria terapiei de şoc adepta privatizării rapide
pune accent pe viitor sacrificând prezentul imediat. Ceea ce se întâmplă în prezent este
valoros numai dacă foloseşte construcţiei viitorului, în sensul că tranziţia are un singur
obiectiv principal - trecerea de la ordinea socialistă a economiei de comandă la ordinea
capitalismului de piaţă, motiv pentru care prezentul trebuie sacrificat acestui obiectiv. Dacă
ceva nu va merge bine nu este din cauza teoriei greşite ci din cauza neaplicării corecte a
acestor principii ale terapiei de şoc ce prevăd imitarea ad litteram a instituţiilor şi regulilor
occidentale. Dezvoltând instituţii liberale ale economiei de piaţă succesul economic de tip
occidental este asigurat. Oamenii învaţă şi se adaptează, datorită faptului că sunt raţionali şi
evoluează.
Chiar dacă şocul tranziţiei ar putea genera căderi temporale ale unor indicatori
economici(şomaj, producţie industrială, inflaţie) se promite că perioada de tranziţie se va
-26-
Leonard ZAMFIR
încheia curând ,viitorul pozitiv este aproape, iar micile sacrificii din prezent vor fi răsplătite
din plin, prin instaurarea unui capitalism sănătos şi dinamic. Paradigma se aseamănă din
acest punct de vedere, al promisiunilor viitoare de aur, planurilor bolşeviste de instaurare a
comunismului la începutul secolului al XX lea.
În prezent are loc negarea negaţiei, reîntoarcerea la vechea matcă normală de
existenţă a unei societăţi. Comunismul a fost doar un vis urât în istoria contemporană
globală.
„Peste ruinele comunismului bate o briză dinspre Vest. Precum „adierile proaspete”
care suflaseră dinspre Est peste ruinele războiului cu mai mult de patru decenii înainte, ea
promite prosperitate prin sacrificiu. Şi la fel ca vechea viziune despre Ţara Făgăduită, cea
nouă vine cu pachete de formule de aplicare a ştiinţei economice la măreţul proiect de
reconstrucţie instituţională”48
Secolul XX este secolul marilor crize economice şi al marilor planuri de dezvoltare
economico-socială, începând cu Lenin - New Economic Program (1917), Roosevelt - New
Deal (1933), Planul Marshall pentru Europa (1948) şi sfârşind cu ideile proiectului neo-
liberal Thatcher-Reagan evidenţiat şi în practicile instituţiilor financiare internaţionale (FMI,
BM) prin practicile descrise de J. Williamson în Consensul de la Washinghton, la acest
sfârşit de secol (1990).
În general, indiferent de ţara în care se derulează, procesul de reformă economică,
conform principiilor Consensului de la Washinghton, presupune, în mare, cam aceleaşi
lucruri - stabilizare, acolo unde e necesară, liberalizare şi deschidere, pretutindeni - fără a
conta prea mult dacă o ţară a fost clasificată în trecut ca fiind o ţară industrială, dacă a
aparţinut blocului socialist sau dacă a aparţinut ţărilor sărace (Lumea a Treia).
Ţări, ca Argentina, Indonesia şi cele est-europene (care au aparţinut fostului lagăr
comunist) s-au confruntat însă, cu mari dificultăţi economice şi cu efecte sociale profund
negative ca urmare a adoptării acestui set de măsuri.
Efectele negative ale liberalizării şi privatizării în Bulgaria, România, dar, mai ales,
Rusia, costul social ridicat al reformelor în America Latină (ţările, iniţial, beneficiare ale
reglementărilor descrise de programul FMI) au demonstrat slăbiciunea modelului de piaţă
neo-liberal şi au pus în valoare importanţa intervenţiei statului în economie, precum şi
48
D.Stark, L.Bruszt. (2002). Traiectorii postsocialiste. transformarea politicii şi a proprietăţii în Europa
Centrală şi de Est. Bucureşti : Editura Ziua, p.107
-27-
Leonard ZAMFIR
necesitatea interpretării rezultatelor economice şi din prisma diferenţelor culturale şi

geografice.49
Ideile sugerate de Consensul de la Washinghton au fost gândite, în cazul ţărilor
comuniste, ca măsuri stimulatorii şi de atragere a investitorilor particulari după marea criză
financiară a anilor ’80 (criza datoriilor) şi după deschiderea sistemului spre exterior
(revoluţiile anticomuniste din 1989), spre piaţa capitalistă. S-a încercat astfel, transformarea
imediată a structurilor de proprietate din economie cu efecte imediate asupra creării rapide a
noii clase burgheze necesară funcţionării capitalismului. Schimbarea structurală a proprietăţii
va genera pentru noii actori economici nevoia de a înfiinţa şi restul instituţiilor politice
necesare dezvoltării sistemului.
Statul era văzut ca incapabil să asigure un control eficient asupra managerilor
întreprinderilor de stat şi prin urmare acest control avea să fie transferat pieţei ce avea să
devină prin mecanismul preţurilor libere (liberalizate) unic regulator al activităţii economice.
Mâna invizibilă a pieţei avea să regleze toate derapajele structurale ale unei economii de
comandă. Subvenţiile de stat vor fi eliminate, iar întreprinderile neproductive şi nerentabile
vor fi închise.
În esenţă, constrângerile economice cu care se confruntau statele ex-comuniste
-productivitate a industriei scăzută, o balanţă comercială deficitară ce a generat datorii
externe foarte mari, a condus la situaţia în care programul de dezvoltare economico-socială
pe perioada de tranziţie a fost reprezentat de programul de reforme convenite cu instituţiile
financiare internaţionale (FMI, Banca Mondială). Situaţia precară a economiei, nevoia
stringentă de capital financiar, nu a permis acestor state prea multe opţiuni de negociere a
termenilor reformei economice.
Autorul conceptului Washinghton Consensus, J. Williamson, sintetizează aceste
politici într-un pachet de 10 măsuri, urmărite de către instituţiile de la Washinghton
(Washinghton-based institutions) în ţările în curs de dezvoltare:50
1) disciplina fiscală;
Deficitele bugetare, evaluate în mod adecvat pentru a le include şi pe cele ale autorităţilor
locale, ale întreprinderilor de stat şi ale băncii centrale, trebuie să fie suficient de mici pentru
a putea fi finanţate pe cale neinflaţionistă. În mod obişnuit, acest lucru implică un surplus
primar (adică înainte de adăugarea serviciului datoriei externe la capitolul cheltuieli) de
49
Joseph E Stiglitz. (2003). Globalizarea: speranţe şi deziluzii. Bucureşti: Editura Economică. p. 35
50
Ionel Nicu Sava. (2000). Op. cit., p. 92-94
-28-
Leonard ZAMFIR
câteva procente din PIB şi un deficit operaţional (adică, fără a lua în considerare acea parte a
beneficiului din dobândă, care se compensează cu inflaţia) nu mai mare de aproximativ 2%
din PIB.
2) redirecţionarea priorităţilor publice către zonele care au efecte de
multiplicare economică şi care sunt în măsură să îmbunătăţească distribuţia
venitului, precum serviciile de medicină primară, educaţie primară şi
infrastructura;
Politica de reformă presupune redirecţionarea cheltuielilor publice dinspre zonele sensibile
din punct de vedere politic, care, în principiu, primesc mai multe resurse decât pot justifica
rezultatele lor economice, cum ar fi administraţia, apărarea, subvenţiile acordate
nediscriminatoriu, alte cheltuieli nejustificate (white elephants), către domeniile economice
neglijate, dar cu potenţial economic însemnat care pot contribui la îmbunătăţirea distribuţiei
veniturilor, cum ar fi sănătate, educaţie, infrastructură.
3) reforma fiscală, în vederea micşorării ratelor marginale de impozitare şi a
lărgirii bazei de colectare;
Reforma sistemului de impozite presupune lărgirea bazei de impozitare, concomitent cu
diminuarea nivelului de impozitare marginală. Scopul acestei măsuri este acela de a
îmbunătăţi echitatea pe orizontală a impozitării, fără a diminua progresivitatea sa pe
verticală. O administrare îmbunătăţită a sistemului de impozite (incluzând impozitarea
veniturilor obţinute prin proprietăţile din străinătate - aşa numitul capital flotant) este un
aspect important al lărgirii bazei de impozitare în contextul latin. Impozitele şi cheltuielile
mari limitează, printre altele, capacitatea de acumulare şi volumul investiţiilor.
4) liberalizarea dobânzilor;
Obiectivul ultim al liberalizării financiare îl constituie dobânzile determinate de piaţă. Însă
experienţa a arătat că, în condiţiile unei lipse cronice a încrederii, dobânzile determinate de
piaţă pot fi atât de mari, încât pot pune în pericol solvabilitatea întreprinderilor productive şi
a agenţiilor guvernamentale. În aceste condiţii, un obiectiv intermediar deosebit de important
îl constituie abolirea dobânzilor preferenţiale pentru anumiţi clienţi şi obţinerea unor dobânzi
real pozitive moderate.
5) rata de schimb competitivă;
Ţările au nevoie de o rată de schimb unificată (cel puţin pentru tranzacţii comerciale),
stabilită la un nivel suficient de competitiv pentru a induce o creştere rapidă a transporturilor
-29-
Leonard ZAMFIR
non-tradiţionale şi gestionată astfel încât să îi asigure pe exportatori că această competivitate

va fi menţinută pe viitor.
6) liberalizarea comerţului;
Restricţiile comerciale cantitative trebuie rapid înlocuite de taxe vamale, iar acestea trebuie
reduse progresiv până când se atinge un nivel mediu de 10% (sau cel mult în jur de 20%).
Există, totodată, o anumită lipsă de consens în ceea ce priveşte viteza cu care trebuie reduse
taxele vamale (recomandările au în vedere perioade între 3 şi 10 ani) şi dacă este
recomandabil sau nu, să fie încetinit procesul de liberalizare în momentul în care condiţiile
macroeconomice sunt contrare (recesiune economică şi deficit al balanţei de plăţi).
7) liberalizarea fluxurilor de investiţii străine directe ;
Barierele care îngreunează pătrunderea firmelor străine trebuie abolite; firmele străine şi
locale trebuie să se afle într-o competiţie egală
8) privatizare;
Întreprinderile de stat trebuie privatizate. Transformarea proprietăţii de stat în proprietate
privată este menită a rupe orice legatură cu sistemul comunist şi realizează premizele
apariţiei noii clase de capitalişti.
9) dereglementare;
Guvernele trebuie să renunţe la acele prevederi legislative care afectează apariţia de noi firme
sau restricţionează competiţia şi să se asigure că toate prevederile sunt justificate doar de
criterii cum ar fi: securitatea, protecţia mediului sau reguli de prudenţă instituite de
organisme financiare.
10) întărirea drepturilor de proprietate.
Sistemul legal trebuie să asigure garantarea drepturilor de proprietate fără costuri excesive şi
să extindă aceste drepturi asupra sectorului privat.
Noua opţiune economică - descrisă de programul impus de FMI, reprezintă în mare

măsură o întoarcere la câteva adevăruri clasice, cunoscute şi acceptate unanim până prin anii
’30 ai secolului XX: proprietate privată, piaţă liberă, statul concentrat asupra funcţiilor sale
fundamentale; în primul rând asupra creării unui sistem de drept coerent şi clar, şi asupra
controlului exercitat asupra funcţionării acestui sistem.
Noua orientare vine să ia locul teoriei privitoare la dezvoltare printr-un anumit tip de
implicare a statului prezentă în gândirea keynesiană a dezvoltării economice.
-30-
Leonard ZAMFIR
Victoria monetarismului asupra ortodoxiei anterioare a fost în mare măsură opera

economiştilor Milton Friedman şi Edmund Phelps (Şcoala economică de la Chicago).
Argumentul monetarist se bazează pe teoria cantitativă şi pe conceptul de rată „naturală” a
şomajului.
Potrivit teoriei cantitative, inflaţia este, în primul rând, un fenomen monetar cauzat
de crearea excesivă de bani de către băncile centrale.Obiectivul central al monetariştilor este
de de a reduce inflaţia şi de a menţine un control strict al ratei acesteia chiar cu riscul unui
şomaj permanent. Inflaţia distorsionează capacitatea pieţelor de a furniza informaţia
necesară.
Ipoteza ratei naturale spune că fiecare economie are inevitabil o rată a şomajului, ce
poate creşte sau descreşte cu câteva procent, în funcţie de circumstanţe, dar care va rămâne
întodeauna un prag de sus al activităţii economice.
Monetariştii susţin că, din acest motiv, eforturile guvernelor de a scădea şomajul
dincolo de această rată nu vor produce decât o creştere a inflaţiei. Ei credeau că intervenţia
guvernului în economie, care înseamnă vaste programe de protecţie socială, taxe mari şi
reglementări extinse, nu făceau decât să perturbe piaţa, să descurajeze stimulentele de a
economisi, a investi şi a munci, subminând astfel productivitatea economiei. După Friedman
şi alţi economişti conservatori, soluţia acestor probleme era restrângerea severă a rolului
guvernului.51
Doctrina „ajustării structurale” a devenit şi ea o componentă importantă a

contrarevoluţiei conservatoare. În timp ce monetarismul considera inflaţia ca fiind problema
economică fundamentală a societăţilor moderne şi recomanda restrângerea politicilor
macroeconomice, suţinătorii ajustărilor structurale argumentau că sunt necesare şi reforme la
nivel microeconomic, dacă se doreşte ca economiile industrializate să aibă din nou o creştere
economică şi de productivitate semnificative. Ei spuneau că impozitarea excesivă,
suprareglementarea economiei şi alte intervenţii ale guvernelor descurajează iniţiativele
economice private şi întârzie creşterea economică.52
În concluzie, statul bunăstării era de vină pentru problemele economice ale deceniului
opt. De aceea, limitarea drastică a intervenţiei guvernamentale în economie era esenţială
pentru sănătatea economiilor industrializate. Când Margaret Thatcher a devenit prim-ministru
51
Robert Gilpin. (2004). Economia mondială în secolul XXI. Iaşi: Editura Polirom, p.72
52
Ibidem, p.73
-31-
Leonard ZAMFIR
al Marii Britanii şi Ronald Reagan al Statelor Unite, aceste idei conservatoare au ajuns la
ordinea zilei, modificând semnificativ peisajul economic şi politic şi începând să domine
agenda economică globală.
Pe acest fond al gândirii neoliberale s-a produs prăbuşirea comunismului în Europa de
Est, iar pentru noile ţări aspirante la prosperitatea şi standardul de viaţă din occident există o
singură cale de schimbare şi reformare a economiei, cea prevăzută de ideile liberale ale
Consensului de la Washinghton, izvorâte de paradigma teoriilor neoevoluţioniste.
Ţările comuniste au fost absorbite sau integrate în sistemul capitalist de dezvoltare,
dar au rămas în continuare dependente de centru, şi se confruntă cu probleme de
subdezvoltare economică şi structurală.
Această rămânere în urmă, după finalizarea procesului de tranziţie descris de
Occident, nu poate fi explicat prin teoria evoluţionistă, fiindcă nu corespunde nici unui
„stadiu” ci mai mult prin teoriile cuprinse in paradigmele centru-periferie şi globalizării.
Efectele consensului de la Washinghton pot fi urmărite în datele empirice obţinute în
perioada imediat următoare aplicării acestor principii, în spaţiul est european.
III. DATE EMPIRICE. EFECTELE TERAPIEI DE ŞOC ÎN SPAŢIUL EST

EUROPEAN
Cronologic, în Europa de Est, primele programe de reformă au fost introduse de

Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria. Aceste ţări au introdus programe de reformă foarte
similare, care au declanşat tranziţia nu numai în aceste ţări, ci au iniţiat, de fapt, tranziţia în
întreaga Europă de Est. Structura acestor programe a fost inspirată de FMI, care se găsea în
negocieri de asistenţă financiară cu unele din aceste ţări încă din 1982-1983.
*
* *
-32-
Leonard ZAMFIR
Ungaria53 – cea mai atractivă ţară pentru investitorii străini. După revoluţia din 1989
noul guvern de la Budapesta s-a mişcat iniţial încet, apoi începând cu anul 1991 a demarat
un program ambiţios de transformare economică prin liberalizarea preţurilor şi comerţului, o
politică monetară restrictivă, menită a reduce astfel, inflaţia.
A început privatizarea întreprinderilor de stat, a eliminat subvenţiile şi a redus
deficitul bugetar.
În concordanţă cu statisticile oficiale, venitul real în Ungaria a scăzut cu 1,6 procente
în 1990. Sectorul de stat al economiei a intrat în recesiune. Productivitatea sa a scăzut cu
18%, în 1991, iar industria sectorului de stat a intrat în declin.
Sectorul privat a înregistrat o creştere spectaculoasă beneficiind de investiţiile străine
şi de creşterea exporturilor catre vest (productivitatea a crescut, în 1991, în sectorul privat cu
peste 25 %).
În cazul Ungariei, rata deosebit de înaltă a investiţiilor străine în această ţară (peste
45% din totalul investiţiilor din întreaga Europa de Est) a contribuit foarte mult la
„consolidarea” reformelor. În 1993, în Ungaria se investeau 292 de dolari pe cap de locuitor;
în România, în acelaşi an, se investeau 3 dolari pe cap de locuitor.54
Într-un an şi jumătate, începând cu 1990, mai mult de 500.000 companii private au
fost create în Ungaria şi 40 de bănci private au fost deschise, majoritatea având ca asociaţi
parteneri străini. Succesul maghiar de la începutul anilor ’90 s-a bazat şi pe eliminarea
preţurilor subvenţionate (90% dintre bunuri), deşi a rămas un control al preţurilor din partea
statului la bunuri considerate prea sensibile la fluctuaţiile pieţii, ca de exemplu, preţul caselor
şi al gazelor naturale.
Ca urmare a liberalizării preţurilor, preţurile generale au crescut cu 39% în iunie
1991. Totuşi o politică monetară strânsă şi o competiţie din partea mărfurilor din import (mai
ieftine) au împins nivelul inflaţiei în jos.
Inflaţia reală s-a situat în jurul valorii de 1,5 procente/lună. Politica fiscală a fost la
începutul anilor ’90 una împovărătoare pentru cetăţenii maghiari. Taxele şi impozitele s-au
menţinut la un nivel înalt, în ciuda demarării unei reforme fiscale inspirată de modelele
occidentale încă din 1987. Punctul trei al programului economic al FMI a avut astfel de
suferit, o relaxare fiscală liberală neputând fi funcţională în majoritatea ţărilor ex comuniste,
53
William D. Eggers (1992). Economic Reform In Eastern Europe: a Report Card, p.5 www.heritage.org
54
Ionel Nicu Sava. (2000). Op. cit., p. 89
-33-
Leonard ZAMFIR
în special datorită nevoii stringente de bani a statului, confruntat după 1989, cu o inflaţie de
cereri de asistenţă financiară.
Privatizarea şi transformarea economică rapidă după căderea comunismului din 1989
au făcut din Ungaria, la începutul anilor ’90, un caz de succes al aplicării teoriilor
neoliberale. Marea privatizare din Ungaria s-a efectuat prin intermediul marilor bănci
internaţionale de investiţii şi a firmelor de consultanţă. Statul nu a vândut direct
întreprinderile, ci dreptul de a conduce şi a administra privatizarea acestora.
Polonia55 – este ţara care, cu sprijinul programului economiştilor occidentali (Jeffrey
Sachs) a introdus terapia de şoc (opusă teoriei tranziţiei graduale) în economie, în 1990. În
ianuarie 1990, ministrul polonez de finanţe Leszek Balcerowicz a iniţiat acest program
economic al terapiei de şoc. Acesta includea liberalizarea preţurilor şi comerţului,
stabilizarea monetară, reducerea drastică a subvenţiilor către întreprinderile de stat, buget
echilibrat, convertibilitatea parţială a zlotului şi masiva depreciere a acestuia de la 700 zloţi/1
$ la 9500 zloţi/1 $ în 1990.
Rezultatele au venit imediat - 4,5 bil.$ a fost excedentul comercial înregistrat de
Polonia în relaţiile sale comerciale cu Europa de Vest în 1990.
Inflaţia a explodat în 1990, o hiperinflaţie de 600% a erodat puternic veniturile reale
ale polonezilor. În 1991, politica monetară restrictivă a reuşit calmarea inflaţiei,
înregistrându-se la sfârşitul anului o rată de 60%. Sectorul de stat, la fel ca în Ungaria a intrat
în declin. Producţia a scăzut cu 25 %, în 1990, şi cu încă 15%, în 1991. Peste 1,15 milioane
de mici afaceri şi 30.000 de companii private medii au fost create în Polonia în primii ani ai
tranziţiei.
Peste 100 bănci private operau în 1992. Multe din aceste mici afaceri au dat faliment,
dar au fost destule care au reuşit să supravieţuiască şi să se dezvolte.
Începând cu anul 1991 ponderea firmelor private mici a crescut rapid. În industrie
ocuparea forţei de muncă în sectorul privat a crescut cu 35%, în 1990, cu 33%, în 1991 şi cu
43%, în 1992.56 Construcţiile au trecut, în majoritatea cazurilor, în mâinile întreprinderilor
private mai mici, la fel transporturile auto şi cea mai mare parte a serviciilor. Sectorul de stat
şi-a păstrat supremaţia în minerit, sectorul energetic, transportul feroviar, telecomunicaţii,
bănci. 57
55
William D. Eggers (1992). Op. cit., p. 9
56
Leszek Balcerowicz. (2001) Libertate şi dezvoltare: economia pieţei libere. Bucureşti: Editura Compania, p.
83
57
Ibidem, p.83
-34-
Leonard ZAMFIR
Şomajul era de peste 2 milioane, în 1992, aproximativ 11% din forţa de muncă. Până
la sfârşitul anului 1991 - sectorul privat reprezenta 20% din economia ţării şi reuşea să
cuprindă 45% din forţa de muncă. Taxele şi impozitele se situau la un nivel înalt (40%
impozit pe profit, 20% la taxe şi impozite salariale şi o taxă pe cifra de afaceri situată între
10% şi 20%). Deficitul bugetar se situa însă la un nivel înalt la începutul anilor ’90 de, 8% pe
an, punct ce a constituit mărul discordiei în relaţiile cu organismele financiare.
La baza programului de privatizare în masă se află o alocaţie acordată tuturor
cetăţenilor sub formă de cupoane. Cupoanele sunt oferite gratuit cetăţenilor care le vor
preschimba pe acţiuni, in cadrul unuia dintre administratorii de active, care la rândul lui, va
schimba cupoanele pe acţiuni în cadrul întreprinderilor transformate pe care alege (sau este
obligat) să le administreze.
Cehoslovacia58 s-a desprins din comunism ca una una dintre cele mai puternice
economii din blocul est comunist. Inflaţia scăzută şi o mică datorie externă au determinat
pentru omul de rând din Cehoslovacia, la sfârşitul anilor ’80, un standard de viaţă ridicat
comparativ cu populaţia din celelalte ţări abia ieşite din comunism.
Cehoslovacia a început, în 1991, programul de reforme neoliberale recomandat de
FMI. Subvenţiile la produsele alimentare au fost eliminate, preţul terenurilor si proprietăţilor
imobiliare au fost liberalizate. Comparativ însă, cu terapia de şoc din Polonia, reforma
iniţiată de preşedintele Václav Havel şi ministrul de finanţe din aceea perioadă Václav Klaus
a fost una timidă şi moderată. Un motiv pentru această întârziere în aplicarea reformelor
liberale a fost acela că, nivelul de trai în Cehoslovacia, în vremea respectivă (începutul anilor
’90) era unul dintre cele mai înalte dintre fostele ţări comuniste. De asemenea, existau
perspective economice pozitive de dezvoltare bazate pe indicatori macroeconomici pozitivi
şi, în special, o rată foarte scăzută a inflaţiei. Partidul ce conducea ţara (Civic Forum) era
adeptul celei de a treia cale între socialism şi capitalism, deşi Klaus şi susţinătorii săi ai
economiei de piaţă liberale, erau pentru un „capitalism fără adjective („capitalism with no
adjective”).
Tabăra lui Klaus a câştigat disputa ideologică şi, în ianuarie 1991, Cehoslovacia a
introdus un program radical de reforme economice.
Ca urmare a măsurilor de liberalizare, producţia industrială de stat a căzut în 1991 cu
mai mult de 20 de procente.
58
Ibidem, p.13
-35-
Leonard ZAMFIR
Şomajul s-a menţinut scăzut (Cehia) – aproximativ 4 %, în contrast cu Slovacia

(11%). La fel ca în Polonia şi în Ungaria, dezvoltarea sectorului privat al economiei a atras
disponibilizaţii din sectorul de stat astfel încât rata şomajului s-a menţinut la un nivel scăzut.
85% dintre preţurile la bunuri au fost liberalizate începând cu 1 ianuarie 1991, iar un alt
procent de 5% (incluzând aici produse de bază ca pâinea, laptele şi carnea) au fost
liberalizate începând cu 1 noiembrie 1991. Pe la jumătatea anului 1991, inflaţia s-a situat
aproape de 0, datorită politicii monetare restrictive. Ratele dobânzilor s-au situat în 1991 la
22%, în scădere de la 24 %, în 1990. Devalorizarea coroanei s-a făcut în trei etape, în 1990:
18,6% în ianuarie, 55% în octombrie, 16% în decembrie.
Impozitele foarte mari au încetinit însă dezvoltarea sectorului privat (aproximativ
55% din profitul obţinut de firme).
Cehoslovacia a beneficiat şi ea de investiţii străine masive. Aproximativ 600.000 de
întreprinderi private au fost create începând cu anul 1990 şi până la sfârşitul anului 1991.
Privatizarea s-a accelerat după un start lent. S-a început cu privatizarea magazinelor şi
restaurantelor (micilor afaceri) începând cu ianuarie 1991. În aproximativ 4 luni (1991), 80%
din micile afaceri cehoslovace au fost privatizate la un preţ dublu faţă de cel cerut iniţial (a
fost abordată metoda privatizării prin licitaţii).
Privatizarea marilor întreprinderi de stat (Cehia) s-a făcut prin distribuirea de cupoane
(certificate de acţionar) populaţiei ţării. Peste 80 % din populaţie a cumpărat aceste cupoane
la un preţ mic de 33 $/cupon. 830.000 oameni au primit compensaţii pentru terenurile, casele
şi întreprinderile private confiscate de comunişti. Majoritarea au primit despăgubiri între
3.360 $ şi 16.660$. Compensaţia maximă a fost de aproximativ 5 milioane coroane
echivalent a 166.000 $.
Privatizarea de masă s-a dovedit a fi un eşec datorită, în primul rând, inabilităţii
administraţiei centrale de a implementa acest set de măsuri într-un timp scurt şi, în al doilea
rând, datorită opoziţiei stakeholderilor - managerii şi muncitorii care şi-au văzut ameninţate
poziţiile în noile întreprinderi privatizate.
Programul lansat de autorităţile cehe implica distribuirea a peste 50% din acţiunile a
mai mult de 1000 mari întreprinderi publice prin intermediul unei scheme bazate pe
cupoane.59 Fiecare cetăţean ceh major primeşte cupoane a căror valoare este egală cu 1000 de
puncte de investiţie. Aceste puncte vor fi schimbate pe acţiuni ale întreprinderilor desemnate
59
D.Stark, L.Bruszt (2002). Traiectorii postsocialiste : transformarea politicii şi a proprietăţii în Europa
Centrală şi de Est. Bucureşti : Editura Ziua, p.119
-36-
Leonard ZAMFIR
a fi privatizate. Pentru a putea folosi aceste cupoane în licitaţiile publice, fiecare cetăţean,
spre deosebire de cazul Poloniei, plăteşte o taxă de înscriere de 1000 de coroane (aproximativ
jumătate din venitul mediu lunar al unui salariat din sectorul industrial).
Bulgaria60 – a început adoptarea măsurilor liberale în 1991. Colapsul Uniunii
Sovietice şi implicit a pieţei economice sovietice a afectat relaţiile comerciale ale Bulgariei
în sens negativ. De asemenea, războiul din Golf a condus la o criză de combustibili, cu cozi
imense pentru populaţie la staţiile de benzină, în 1991, de până la 24 de ore.
Liberalizarea s-a produs începând cu 1 februarie 1991. Magazinele au fost pline de
bunuri, iar cozile din faţa magazinelor au dispărut. Preţurile au crescut cu 123 procente în
februarie 1991, şi alte 45 procente în martie, 35 % în aprilie, înainte de stabilizarea din mai.
Tăierea subvenţiilor alimentare în iunie a realimentat inflaţia, dar aceasta s-a reuşit a fi
menţinută la sub 5 % pe lună pentru tot restul anului 1991, în special datorită politicii fiscale
şi monetare restrictive.
Bulgaria de asemenea a liberalizat comerţul, rezultând o creştere a importurilor, ce au
temperat oarecum rata inflaţiei. Sectorul de stat a scăzut cu 19,5% în 1991, dar sectorul privat
era în creştere. În august 1991, aproximativ 174.000 de firme private au fost înregistrate în
Bulgaria, 68% dintre ele având unic proprietar. Rata dobânzii s-a situat între 45% şi 52%. În
1991, dolarul era cotat la aproximativ 24 leva.
Eliminarea subvenţiilor pentru petrol şi gaze în iunie 1991 a cauzat o creştere a
preţurilor la energie între 50 şi 70%. Bulgaria s-a mişcat cel mai repede în relaxarea politicii
fiscale. În iunie 1991 guvernul a exceptat toate companiile ce aveau cel mult 50 de angajaţi
de la plata impozitului pe profit pe o perioadă de 2 ani şi a oferit acestor firme pamânturi
pentru a-şi putea construi capacităţi de producţie şi credite cu dobânzi preferenţiale care să
acopere 50% din costurile proprii cu energia, apa şi telecomunicaţiile.
În februarie 1992 excepţia de plata impozitului pe profit a fost extinsă la 3 ani şi
aplicată tuturor afacerilor private, indiferent de numărul angajaţilor. Întreprinderile de stat nu
s-au bucurat de aceste facilităţi.
Exporturile ţării, dependente de comerţul cu celelalte ţări comuniste, în special
Uniunea Sovietică, s-a diminuat în prima jumătate a anului 1991, cu 70%. Nu s-a reuşit
privatizarea marilor întreprinderi de stat, agricultura nu s-a reformat, iar leva bulgărească s-a
prăbuşit în 1996. Consiliul monetar (renunţarea astfel la instituţia băncii naţionale) şi legarea
60
Leszek Balcerowicz. (2001) Libertate şi dezvoltare: economia pieţei libere. Bucureşti: Editura Compania,
p.16
-37-
Leonard ZAMFIR
levei de marca germană, au fost principalele consecinţe imediate ale acestei situaţii.
Hiperinflaţia a contribuit şi ea la intrarea Bulgariei în incapacitate de plată în 1996.
România61 Venitul pe cap de locuitor a fost la începutul anilor ’90, după revoluţia
sângeroasă din decembrie, unul dintre cele mai mici ca valoare din Europa de Est.
Liberalizarea preţurilor (exceptând cele legate de căldură, electricitate şi proprietăţi)
s-a produs în octombrie 1990. Anul 1991, a fost anul grevelor şi conflictelor sociale pentru
guvernul Roman. Producţia industrială a scăzut cu 20 % în 1990 şi 22% în 1991. PIB-ul s-a
redus între 12-14%.
Sectorul privat nu a crescut suficient de mult pentru a absorbi forţa de muncă
rezultată din restructurarea sectorului de stat. Cea mai mare problemă a României în perioada
iniţială a tranziţiei a constituit-o hiperinflaţia determinată de creşterea spectaculoasă a
preţurilor şi a salariilor (salariile au crescut cu aproximativ 100% în mai puţin de 6 luni –
1991). Şomajul s-a menţinut la un nivel scăzut la 3,4%.
Instabilitatea politică şi socială şi un sistem fiscal împovărător au contribuit la
insuccesul reformei economice.
Dacă în aproape doi ani de post comunism, din ianuarie 1990 şi până în septembrie
1991, în România au fost înfiinţate 70.611 societăţi comerciale, în următoarele nouă luni,
până în iunie 1992, numărul acestora s-a dublat, ajungând la 147.000. În 1996, numărul lor se
dublase din nou, depăşind 300.000.62
La început, aceste noi societăţi, au profitat de creşterea explozivă a consumului
populaţiei. Dacă în ultimii ani ai comunismului, volumul vânzărilor cu amănuntul către
populaţie crescuse într-un ritm anual de numai 1%, numai în 1990 acest volum a crescut cu
24 %. După care Romania intră în cea mai gravă criză economică din toată tranziţia, iar
consumul populaţiei scade dramatic.
1993 este anul de vârf al crizei, iar volumul vânzărilor către populaţie scade la
aproape jumătate faţă de 1990 şi sub nivelul din 1980.
La sfârşitul lui 1994, întreaga piaţă a comerţului cu amănuntul era solid dominată de
întreprinzătorii, care îşi menţin profiturile eliminând, pur şi simplu, de pe piaţă fostul comerţ
socialist. În 1993, când întreprinzătorii privaţi dominau deja piaţa bunurilor destinate
61
Ibidem, p.19
62
Vladimir Pasti.(2006). Mărirea şi decăderea capitaliştilor români. În: Cătălin Zamfir, Laura Stoica.
(2006) O nouă provocare: dezvoltarea socială. Iaşi: Editura Polirom, p.77
-38-
Leonard ZAMFIR
populaţiei (64%), toţi la un loc nu deţineau decât 2,2 % din totalul mijloacelor fixe din
economie, în condiţiile în care statul continua să deţină 93 %63.
La revoluţie, în 1989, exista un nivel de sărăcie, plasat în jurul lui 7%.64 România în
tranziţie suferă două valuri de sărăcie extremă. Primul val de sărăcire din 1991-1993 a plasat
sărăcia la un nivel de peste 25%, iar cel de al doilea val din 1997-2000 a atins, în ultimul an,
un nivel de 36%.65
Privatizarea iniţial, în România, a semănat cu o nouă colectivizare. Un procent din
capitalul fostelor întreprinderi socialiste a fost distribuit salariaţilor (metoda MEBO). O
privatizare fictivă, un ecou populist, fără aport de capital. Prin metoda MEBO, mulţumiţi au
fost doar cei din perimetrul respectivei inteprinderi. În urma acestui proces, contra unei sume
modice, muncitorii salariaţi au devenit acţionari, iar foştii conducători socialişti – patroni pe
credit. Ulterior prin marea privatizare de masă, prin înfiinţarea Fondului Proprietăţii de Stat,
agent central de coordonare şi imitând modelul ceh, până la punctul plăţii vreunei sume în
contul noilor acţiuni deţinute, marea proprietate de stat a fost fărămiţată în pur spirit
colectivist. Asemănător reformei din agricultură de la începutul anilor ’90, care a dus
România cu un secol în urmă prin desfiinţarea marii proprietăţi funciare, rezultatul
privatizării începută în anul 1996 s-a dorit fi unul spectaculos care să rezolve în mod
echitabil pentru întreaga populaţie care a îndurat regimul comunist, problema proprietăţii
private.
S-a obţinut doar dispersarea şi atomizarea proprietăţii, infuzia de capital urmând a fi
obţinută prin vânzarea către investitori strategici străini.
Capitalul românesc a fost altfel îndepărtat. Doctrina interbelică liberală „prin noi
înşine” era deja uitată.
Albania66 – cea mai săracă ţară din fostul lagăr comunist. Grevele din 1991 au paralizat
industria. Producţia a scăzut cu 50% în industrie şi în agricultură.
Exporturile au fost ca şi inexistente, producţia industrială a scăzut în 1991 la 15% faţă
de cea din 1990. Problema cea mai importantă a Albaniei în 1991 a fost determinată de
asigurarea securităţii alimentare a ţării. Albania s-a dovedit a fi puternic dependentă de
ajutorul extern. Parlamentul albanez a aprobat, în 1991, o serie de reforme economice,
inclusiv privatizarea, restituirea pământurilor şi liberalizarea preţurilor.
63
Ibidem, p.78
64
Cătălin Zamfir (2004). O analiză critică a tranziţiei: ce va fi “după”. Iaşi: Editura Polirom, p. 50
65
Ibidem, p. 50
66
William D. Eggers (1992). Op. cit., p. 9
-39-
Leonard ZAMFIR
Privatizarea pământurilor a început în septembrie 1991. Fiecare sat albanez a primit o

suprafaţă de teren pe care, autorităţile locale, a împărţit-o în mod egal fiecărei familii din sat.
Pământurile nu puteau fi însă vândute (prevedere statuată prin lege) rezultând astfel o
fragmentare şi fărâmiţare a suprafeţelor agricole.
Iugoslavia – a fost cuprinsă după 1990 de războiul secesionist între federaţiile
componente.
Era privită în timpul comunismului de către occidentali ca cea mai avansată economie
şi cea mai apropiată prin structură şi relaţii de modelul economic vest european, din fostul
spaţiu comunist.
După 1989, „el dorado-ul” comunist iugoslav a dispărut, datorită în primul rând,
efectelor dezastruoase asupra economiei şi a standardului de viaţă, generate de sângerosul
război civil secesionist izbucnit.
Liberalizarea preţurilor s-a produs în 1990, iar hiperinflaţia s-a instalat ca urmare a
politicii monetare relaxate a guvernului, condus de Slobodan Miloşevici, în “foame”
stringentă de bani cu care să poată finanţa cheltuielile de război.
Slovenia a fost federaţia care a reuşit cel mai bine pe drumul adoptării economiei de
piaţă, fapt datorat si vecinătăţii şi bunelor relaţii comerciale cu vecinii Italia şi Austria.
În concluzie, analizând faptele şi efectele începutului tranziţiei postcomuniste se
poate afirma că îndepărtarea de socialism s-a efectuat pe baza a două mari procese:
privatizarea pe scară largă, un fel de inversare a naţionalizării pe scară largă prin care a fost
construit socialismul - şi abandonarea de către stat a administrării preţurilor, lăsate pe seama
pieţei.
Cu excepţia fostei Germanii de Est (RDG), care a beneficiat de sprijinul consistent al
guvernului de la Bonn, nici una dintre ţările central şi est-europene nu a reuşit în procesul de
restructurare prin mijloace proprii. Succesul reformei – aşa cum este el promovat prin
Washinghton Consensus este larg dependent de asistenţa financiară externă (exemplu fiind
Polonia, căreia i-a fost anulată în 1991 o bună parte a datoriilor externe ~15 mld $). Succesul
reformei a fost în mod evident legat de succesul privatizării, adică al restructurării
economice, care la rândul său a fost legat de împrumuturile şi investiţiile străine.
După J. Sachs, liberalizarea, în general, şi liberalizarea preţurilor, în special, sunt
măsuri cu care, dacă ar fi consultat, nimeni nu ar fi de acord. 67 O dată făcută această
liberalizare, şansele de se reveni la situaţia dinainte sunt minime. Secretul liberalizărilor este
67
Ionel Nicu Sava.(2000). Op. Cit., p. 82
-40-
Leonard ZAMFIR
acela că trebuie făcute fără a cere acordul cuiva sau a pregăti opinia publică pentru aceste
măsuri.
Măsurile de liberalizare economică reprezintă momentul adevărului pentru economia
planificată, în sensul că se intenţionează a se pune întreprinderile în relaţie reală, directă cu
piaţa şi le obligă să producă în funcţie de cererea reală. Pentru cele mai multe întreprinderi
socialiste, momentul liberalizării a fost destul de dramatic.
Declinul producţiei sectorului de stat reflectă dezechilibrul structural al economiei
socialiste, cu accentul pe industria grea. Această perioadă este caracterizată de Sachs ca fiind
perioada de „distrugere creatoare” a vechiului sector industrial.68 Un declin al producţiei
industriale nu este doar inevitabil, este chiar necesar şi sănătos. Valoarea acestui declin
variază între 30 şi 50 procente, indiferent cum se face reforma: încet, moderat sau rapid. Cu
cât este mai rapidă descreşterea producţiei industriale, cu atât mai scurt este timpul
„distrugerii” ei creatoare şi cu atât mai rapid se produce înlocuirea sectorului de stat
ineficient cu alte ramuri industriale mai productive şi, în consecinţă cu atât mai scurte sunt
suferinţele.
Puţine au fost însă alternativele create, în lipsa finanţării, pentru a putea absorbi pe
cale privată colapsul sectorului de stat.
Politica creditelor real-pozitive (cu dobânzi superioare ratei inflaţiei) promovate de
bănci (aşa numitele, credite scumpe) limitează accesul întreprinderilor spre relansarea
producţiei, în condiţiile unei inflaţii generalizate mari. Cele care nu pot relua producţia trec
în faliment. Întreprinderile care supravieţuiesc, pentru a realiza profit, cresc preţurile, dar fără
a spori productivitatea, iar inflaţia este realimentată. Se creează un cerc vicios în care inflaţia
este expresia la nivel monetar a dezechilibrelor structurale şi a lipsei cronice de
productivitate din economia reală.
Din punctul de vedere al stabilităţii economice a tranziţiei, problema cea mai dificilă
o constituie controlul inflaţiei. În cazul Poloniei şi Ungariei măsurile de liberalizare fuseseră
inaugurate parţial, încă din perioada comunistă şi de aceea au fost necesare măsuri de
stabilizare rapidă. Sursa principală de inflaţie pare a se plasa atât la nivelul producţiei, anume
o scumpire artificială pe unitatea de produs datorită lipsei de productivitate (înapoiere
tehnologică, costuri materiale – energie - mari, personal supradimensionat) cât şi la nivelul
distribuţiei, prin pulverizarea excesivă a agenţilor comerciali şi multiplicarea drumului de la
producător la consumator. Noile măsuri fiscale unde accentul în colectarea veniturilor la
68
Ibidem, p. 90
-41-
Leonard ZAMFIR
buget este pus pe veniturile indirecte (profituri, circulaţia mărfurilor) şi mai puţin pe cele
directe (veniturile salariale) – se pot bucura în combaterea inflaţiei în economiile în care
agenţii economici realizează profit. Economiile post-comuniste nu puteau genera profit, în
primă fază, în condiţiile profundei tranformări structurale suferite.
Interesul statului pentru a privatiza cât mai mult şi cât mai rapid poate fi dictat şi de
interese financiare, mai ales atunci când necesităţile de protecţie socială sunt în creştere.
Există credinţa că, prin procesul de privatizare, mai ales atunci când se utilizează pieţele
financiare, se pot obţine importante resurse financiare pentru protecţia socială., importante
mai ales în noile condiţii sociale negative ale tranziţiei.
Ritmul privatizărilor şi a investiţiilor străine depinde nu numai de voinţa politică, ci şi
de cererea de cumpărare/preluare a întreprinderilor. Căderea sistemului socialist a dus la o
explozie a ofertei de privatizare, în condiţiile unei cereri limitate. Capitalul extern disponibil
era limitat. Poziţia geopolitică faţă de Occident a fost, inevitabil un factor important de
atragere a investiţiilor străine (Polonia, Ungaria şi Cehoslovacia au fost beneficiarii imediaţi
ai acestei situaţii geopolitice).
Sociologic, privatizarea a creat condiţiile unei schimbări sociale fără precedent
(apariţia unei noi clase sociale, antreprenoriale, legată de proprietatea şi gestionarea noilor
entităţi economice, promovarea unor noi tipuri de relaţii sociale, schimbări de mentalitate,
etc.). Economic, privatizarea nu a generat întotdeuna reformă şi, mai ales, nu a produs
întodeauna eficienţă economică.
Restauraţia capitalismului a fost înţeleasă ca pe distrugerea statului maximalist
comunist, incluzând aici şi varianta proprie a statului bunăstării, pentru a putea instaura noua
politică capitalistă a maximului pieţii.
Susţinătorii terapiei de şoc au argumentat că era de aşteptat ca restructurarea economiei
să fie însoţită de anumite regrese. Se considera însă că acestea vor fi relativ reduse atât ca
nivel, cât mai ales ca intensitate. Arhitecţii strategiei tranziţiei nu se aşteptau la o cădere
brutală şi de lungă durată a economiei. Evoluţia economiei s-a plasat însă, de-a lungul celor
aproape douăzeci de ani tranziţie, într-un şocant decalaj între aşteptările conţinute în
programele de schimbare şi rezultatele efective.
După 16 ani, economia românească abia a atins nivelul cantitativ al economiei din
1989, an care şi el reprezenta un regres economic faţă de cei anteriori. Polonia a fost prima
ţară care a atins nivelul anterior al tranziţiei abia în 1996. Unele ţări, mai ales cele din fosta
Uniune Sovietică, sunt într-o situaţie cu mult mai proastă.
-42-
Leonard ZAMFIR
Dinamica PIB în ţările ex-comuniste
Ţara An cu PIB cel An cu PIB la 2002

mai scăzut nivelul lui 1989
Republica Cehă 1992-86,9 2000-100,1 106,0
Ungaria 1993-81,9 2000-104,2 111,7
Polonia 1991-82,2 1996-104,5 129,5
Slovacia 1993-75,0 1999-100,4 110,2
Slovenia 1992-82,0 1997-100,1 121,2
Estonia 1994-62,0 - 91,1
Letonia 1993-51,1 - 76,1
Lituania 1994-53,3 - 72,8
Bulgaria 1997-65,7 - 80,0
România 1992-75,0 2006 85,1
Serbia şi 1993-40,6 - 50,5
Muntenegru
Moldova 1999-33,0 - 38,4
Ucraina 1999-38,5 - 46,5
Rusia 1998-51,5 - 64,3
Belarus 1995-62,7 - 92,8
Sursa: MONEE, UNICEF, Florenţa69
Efectele distructive ale tranziţiei asupra economiei au fost mai severe faţă de cele ale
războiului.70 Fostele ţări comuniste au experimentat la începutul anilor ’90 una dintre cele
mai severe recesiuni economice din istorie, comparabilă cu criza din Statele Unite din anii
’30 ai secolului trecut. Între 1989 şi 1994 în concordanţă cu datele oferite de Banca
Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD) economia Albaniei s-a diminuat cu
peste 70%, a Bulgariei cu 38%, Ungariei cu 20%, iar cea a Poloniei - copilul minune al
terapiei de şoc, doar cu 10%.71 S-a estimat că, în 1994, unul din cinci cetăţeni ai spaţiului
est-european trăia la limita sărăciei comparativ cu un raport de 1 la 33 în 1989.72
Regimul comunist a fost caracterizat de o politică de restrângere a inegalităţilor
economice. Dincolo de inegalităţile menţinute între limite înguste prin reglementările
69
Cătălin Zamfir. (2004). O analiză critică a tranziţiei : ce va fi “după”. Iaşi: Editura Polirom, p. 38
70
Nicolae Belli. (2001). Tranziţia mai grea decât un război: România 1990-2000. Bucureşti: Editura Expert
Apud: Cătălin Zamfir. (2004). Op. cit., p. 37
71
Doug Henwood. (1995). The Markets Meets Its Match: Restructuring the economies of Eastern Europe. În:
The Village Voice, Mar 7, 1995, p. 22. - http://www.heritage.org/Research/Europe/bg893.cfm
72
Ibidem, p. 22
-43-
Leonard ZAMFIR
formale (de exemplu, salariul cel mai ridicat nu putea depăşi o proporţie de 5,6 la 1 în raport
cu salariul minim), existau pentru cei din elitele politice şi administrative surse suplimentare,
informale de venituri, mai ales sub formă de produse gratuite sau la preţuri reduse.
Economia planificată de stat, din timpul comunismului era percepută ca oferind prea
multă egalitate neoferind astfel pârghiile necesare pentru dezvoltarea oportunităţilor de
creştere. Era astfel considerat, ca inevitabilă o creştere a inegalităţilor veniturilor odată cu
aplicarea reformelor Consensului de la Washinghton.
Odată cu momentul căderii comunismului, diferenţierea veniturilor a explodat, într-o
relaţie slabă cu performanţele. Marile averi au fost acumulate rapid prin speculaţii suspectate
de a fi nu neapărat ilegale, ci împotriva moralei unei economii de piaţă sănătoase.
Inegalitatea veniturlor a crescut substanţial în România, de la un coeficient Gini de 0,24 în
1989 la 0,35 în 2001.
Dinamica coeficientului Gini73
Ţara 1989 2001

România 0,24 0,35
Bulgaria 0,23 0,33
Estonia 0,28 0,38
Croaţia 0,36 0,35(1998)
Lituania 0,26 0,35
Polonia 0,27 0,34
Letonia 0,26 0,33(2000)
Slovenia 0,26(1991) 0,25(2000)
Ungaria 0,22 0,27
Republica Cehă 0,20 0,24
Ucraina 0,23 0,36
Rusia 0,26 0,42
Moldova 0,25 0,43
73
Coeficientul Gini este indicatorul ce măsoară inegalitatea veniturilor într-o societate. Este un număr cuprins
între 0 şi 1, unde 0 reprezintă egalitatea perfectă (fiecare are acelaşi venit), iar 1 reprezintă inegalitatea
perfectă (o singură persoană are toate veniturilor, iar ceilalţi au un venit 0).
74
Cătălin Zamfir. (2004). Op. cit., p. 48
-44-
Leonard ZAMFIR
Polonia, cea mai avansată ţară în aplicarea reformelor Consensului de la Washinghton

(în termeni de creştere PIB) arată o creştere a inegalităţii veniturilor (coeficient Gini) similar
Bulgariei şi României, ţările codaşe ale reformei economice.
Ţările în tranziţie, mai ales cele din fosta Uniune Sovietică, prezintă un nivel al
inegalităţii mult mai ridicat decât cel al statelor occidentale, unele dintre ele apropiindu-se de
situaţia ţărilor din America Latină. Chiar şi Rusia, autoarea revoluţiei comuniste, orientată
spre eliminarea inegalităţilor excesive, a ajuns după câţiva ani de tranziţie la niveluri de
inegalitate considerate a fi excesive de către ţările capitaliste cele mai liberale, cu un
coeficient Gini extrem de ridicat, de 0,42 în 2001.Creşterea inegalităţii veniturilor în spaţiul
comunist este aproape de jumătatea celei înregistrate în Marea Britanie în perioada Thatcher,
dar tranziţia est-europeană spre deosebire de guvernarea neoconservatoare din Marea
Britanie, ce a durat 10 ani, s-a produs practic peste noapte.75
Această creştere a inegalităţilor veniturilor s-a produs pe seama dezvoltării economiei
subterane. Economia subterană subminează veniturile statului şi astfel contribuie la creşterea
deficitului bugetar prin nevoia de acoperire a cheltuielilor de dezvoltare. Un deficit bugetar
cât mai strâns însă, este condiţia de bază a organismelor financiare de acordare a
împrumuturilor bancare.
Este de asemenea clar, faptul că crima şi corupţia sunt adesea însoţite de activităţile
economice subterane ce lezează chiar în legitimitatea politică a sistemului. Marile scandaluri
de corupţie determină o atitudine negativă din partea marilor instituţii financiare ce prezintă
astfel reticenţe în a mai acorda fondurile monetare necesare dezvoltării ţării. Un declin al
sănătăţii politicii fiscale determină şi o criză a cheltuielilor sociale.
O inegalitate a veniturilor în creştere este un indicator important al unei importante
economii subterane.
Nivelul economiei subterană în spaţiul ex-comunist şi inegalitatea veniturilor
Ţara Economia Coeficient Gini(1994)

subterană(1994)%PIB
Bulgaria 15,0 0,340
Republica Cehă 17,2 0,239
Ungaria 28,1 0,243
Moldova 36,8 0,360
75
Doug Henwood. (1995). Op. cit., p. 22
-45-
Leonard ZAMFIR
Ţara Economia Coeficient Gini(1994)

subterană(1994)%PIB
Polonia 15,8 0,310
România 16,9 0,278
Slovacia 15,4 0,200
Slovenia 25,0 0,251
Rusia 38,5 0,446
Ucraina 41,8 0,330
Belarus 15,0 0,248
Estonia 24,6 0,392
Letonia 32,6 0,270
Lituania 30,2 0,348
Georgia 62,2 0,560
Sursa: Another failure of the Washington consensus on transition countries
J Barkley Rosser Jr; Marina Vcherashnaya Rosser, p. 4576
În primii ani de tranziţie se produce o prăbuşire a veniturilor agregate. Salariul

principalul venit al majorităţii populaţiei, s-a erodat, ajungând în 1998, în România, la
două treimi din valoarea sa reală din 1989.
Dinamica salariului real (ca procent, din 1989)
Ţara An An la nivelul lui 2001
- salariul cel mai 1989
scăzut -
Republica Cehă 1991-71,7 1996-104,6 118,5
Ungaria 1995-74,3 - 90,6
Polonia 1993-71,2 1999-109,3 114,3
Slovacia 1991-67,2 - 82,0
Slovenia 1992-60,1 - 89,5
Estonia 1992-45,2 - 74,7
Letonia 1992-49,0 - 71,1
Lituania 1993-28,4 - 44.5
Bulgaria 1996-41,7 - 50.3
România 1998-67,4 - 77.1
Macedonia 1992-41,6 - 51.1
Moldova 1994-50,0 - 64.6
Rusia 2000-44,0 - 52.7
Ucraina 1999-48,4 - 59.1
76
J. Barkley Rosser Jr; Marina Vcherashnaya Rosser. (2001). Another failure of the Washington consensus
on transition countries. În: Challenge, Mar/Apr 2001, p. 39 www.proquest.com
77
Cătălin Zamfir. (2004). Op. cit., p. 50
-46-
Leonard ZAMFIR
„Tranziţia a fost plătită nu numai prin căderea economiei şi sărăcirea populaţie, ci şi

prin grave procese de dezagregare socială, cele mai multe dintre ele imposibil de cuantificat:
degradarea forţei de muncă, dezagregarea familiilor, abandonul copiilor, creşterea
delicvenţei, mai ales a crimei organizate, pătrunderea drogurilor, scăderea securităţii
cetăţeanului, creşterea violenţei; forme noi precum şantajul, răpirile, taxele de protecţie,
traficul de persoane, exploatarea economică şi sexuală, mergându-se până la traficul de copii,
creşterea fenomenului copiilor străzii, creşterea dificultăţii de integrare socială a tinerilor din
mediile sărace, mai ales a celor ies din instituţiile de ocrotire socială, degradarea participării
şcolare şi a stocului profesional al populaţiei active.”78
La degradarea socială se adaugă cea a stării de sănătate. Are loc reinventarea unor
boli greu de imaginat într-o societate modernă ca TBC şi bolile venerice. Noi boli ca
HIV/SIDA au invadat spectrul medical.
Din punct de vedere al elitelor, ceea ce a caracterizat lupta de putere din acest spaţiu
european, a fost că elitele industriale(tehnocraţia industrială) ce conducea marea proprietate
de de stat moştenită din timpul comunismului, s-a format din burghezia roşie, vechii
conducători ai economiilor socialiste, care, în virtutea poziţiilor ce le-au ocupat şi profitând
de ele, s-au autofinanţat, s-au autoprivatizat, s-au autodemocratizat.Tranziţia nu este de la
plan la piaţă, ci de la plan la clan.
Dacă în perioada comunistă elitele se formau din indivizii care posedau capital politic,
în tranziţie, cel puţin în cazul României, pe lânga acest instrument, capitalul social
reprezentat prin relaţiile, cunoştinţele şi prietenii, asigură succesul în societate. Indivizii cu
relaţii puternice reuşesc pe fondul noilor realităţi economice şi sociale. Capitalul cultural
dacă nu este însoţit de un important capital politic şi social nu poate asigura succesul
individului pe scara ierarhică. Nu piaţa defineşte relaţiile de putere ci clanul.
Ponderea elitei membre a unui partid aflat la putere, în diverse sectoare

(procentele sunt orientative datorită numărului redus de cazuri)79
78
Ibidem, p.51
79
Ionica Berevoescu, Dan Chiribucă (colectiv). (1999). Feţele schimbării: românii şi provocările
tranziţiei.Bucureşti: Editura Nemira, p.251
-47-
Leonard ZAMFIR
Domeniul Pondere din Pondere din elita

total eşantion % guvernantă %
Administraţie 27 61
Întreprinderi de stat 16 73
Sector privat 12 67
Educaţie, învăţământ,cultură 19 81
Concentrarea elitei membre a unui partid de guvernământ (elita clientelară) în diferite

sectoare de activitate constituie o dovadă a perpetuării criteriului politic. Ponderea mare
(73%) în cadrul întreprinderilor de stat a elitei membre a unui partid aflat la putere nu poate
fi posibilă fără menţinerea criteriului loialităţii faţă de partid, chiar dacă alături de criteriul
profesionalismului.
În plus, ponderea elitei clientelare este relativ mai mare în instituţiile mai importante,
componenţii elitei ocupând poziţii mai importante în aceste instituţii. Astfel, 79% din
directorii/directorii adjuncţi sunt membri şi într-un partid din coaliţia de guvernământ, 40%
din ei ocupând şi funcţii de conducere în partid.
Şansa de a ocupa un post de director este cu atât mai mare cu cât ai absolvit o facultate,
ai avut o funcţie de conducere înainte de 1989, locuieşti la oraş şi eşti membru al unui partid
aflat la putere. 41% din componenţii actuali ai elitelor (1999) au avut o funcţie de conducere
înainte de 1989, iar în cadrul membrilor unui partid aflat la putere ponderea celor cu funcţie
de conducere, fiind de 49%, iar în carul membrilor de partid de 56% 80
Racolarea birocraţiei administrative şi tehnocratice de către puterea politică pare a
rămâne o caracteristică a societăţii româneşti. Puterea politică a devenit după 1989 o cale de
a intra în posesia unei puteri economice şi invers. Acest principiu al vaselor comunicante
ascendent care se aplică elitelor economice şi politice pare a îngloba treptat şi elitele din alte
sectoare (sindicate, organizaţii neguvernamentale, cultură, educaţie).
Elita totală aşa cum este definită de Mills (The Power Elite) - grup de persoane care
controlează simultan sau în strânsă relaţie cele mai diverse sectoare ale societăţii, cu
precădere industria, instituţiile politice şi armata) 81, în cazul societăţii româneşti, încetează sa
mai fie o promisiune, devenind treptat o caracteristică.
Deşi căderea economică din perioada timpurie a capitalismului de piaţă din ţările est
europene a fost relativ corectată (după 2000 România a înregistrat creştere economică,
Polonia, Ungaria şi Cehia mult mai devreme) procesele sociale dezintegratoare sunt însă mult
80
Ibidem, p.251-253
81
Ibidem, p.255
-48-
Leonard ZAMFIR
mai greu de absorbit, cu costuri apreciabile eşalonate pe o perioadă de timp imposibil de

determinat. Multe dintre aceste procese dezintegratoare vor dispărea doar o dată cu
generaţiile actuale (carenţe fundamentale în alimentaţie, condiţii mizere de locuire sau chiar
lipsa de locuinţe, excluziune din sfera activităţii economice, inegalităţi sociale).
CONCLUZII:
Transformările economice şi sociale implicate de aplicarea reformelor de la începutul

anilor ’90 nu s-au încheiat. Polonia, Ungaria şi Cehia au aderat în 2004 la Uniunea
Europeană, Bulgaria şi România în 2007. Celelalte ţări din fostul bloc ex-sovietic şi ex-
comunist se zbat încă în capcanele economiilor subdezvoltate. Capitalismul a triumfat,
comunismul este astăzi un vis urât, dar realitatea socială devoalată în urma procesului
tranziţiei ridică mari semne de întrebare pentru viitor. Acumularea de capital şi câştigarea
unei oarecare independenţe financiare faţă de instituţiile financiare va face probabil, procesul
-49-
Leonard ZAMFIR
viitor de integrare şi acomodare cu noile probleme capitaliste un joc cu mult mai multe
soluţii multiple, alternative.
Alternativele trebuie construite având în vedere o revizuire a celor mari doctrine
economice al sfârşitului de secol XX – concepţia keynesistă şi cea monetaristă.
Concepţia keynesistă se raportează la ideea necesităţii şi posibilităţii de a opune
rezistenţă la oscilaţiile ciclice din economia de piaţă printr-o politică anticiclică bazată pe
sporirea cheltuielilor în perioadele de contracţie şi reducerea acestora în perioadele de
expansiune. Monetariştii consideră că economia pieţei libere, de tip capitalist, este destul de
stabilă, adică mai puţin supusă oscilaţiilor pieţei, şi nu consideră că politica anticiclică este o
necesitate. Ei sunt de părere că, în practică, o asemenea politică arbitrară de « reglaj fin »
(fine tunning) întâmpină greutăţi foarte mari, cum ar fi lipsa informaţiilor suficiente
exhaustive şi la zi despre fazele ciclului economic, informaţii necesare pentru luarea unor
decizii corecte. Nimeni, nici măcar guvernele - nu ştiu şi nu pot şti cu precizie dacă
recesiunea următoare o să se adâncească sau dacă, dimpotrivă, economia va începe să ia
viteză de la sine. Keynesienii au mare încredere în capacităţile statului de a face să circule
informaţia.
Astfel, statul ar putea să apese pe acceleraţie atunci când ar trebui să apese pe frână şi,
drept urmare, să amplifice, în loc să diminueze oscilaţiile economiei. O altă problemă apare
la nivel de politică; e uşor să sporeşti cheltuielile bugetare - căci întotdeauna se vor găsi
doritori să primească mai mulţi bani, dar e mult mai greu să retragi sumele suplimentare deja
acordate, atunci când starea economiei îţi cere să faci acest lucru.
Monetariştii în schimb, propun ca politica monetară să se supună regulii creşterii masei
monetare în aceeaşi cadenţă cu ritmul anticipat al creşterii potenţialului productiv al
economiei. In acest fel, economia ar primi exact atâţia bani cât trebuie ca să nu se blocheze
dezvoltarea economică şi, totodată, să nu crească inflaţia. S-ar limita astfel arbitrariul
stabilirii volumului de bani de către stat, scoţându-se astfel din joc şi presiunile politice.82
Azi, după colapsul socialist din 1989, nu mai poţi risca să spui că economia de stat este
superioară pieţei. Înainte, piaţa nu avea nici o şansă în comparaţie cu planul. În momentul de
faţă însă piaţa şi-a arătat propriile sale limite. Când funcţionează perfect, piaţa este lăudabilă.
Dar, sunt multe domenii în care ea eşuează profund, producând - inegalitate, dezvoltare
nesustenabilă, şomaj, instabilitate financiară, datorie externă etc.
82
Leszek Balcerowicz. (2001) Libertate şi dezvoltare: economia pieţei libere. Bucureşti: Editura
Compania, p. 90-94
-50-
Leonard ZAMFIR
Reducerea sărăciei, dezvoltarea socială, realizarea unei lumi democratice, relativ

egalitară va trebui să fie mai puţin apanajul mâinii invizibile a pieţei şi va implica o
colaborare mult mai eficientă a tuturor factorilor de decizie implicaţi (stat, actori publici şi
privaţi).
Concepţia neoclasică pe care s-au bazat transformările structurale din perioada
postcomunistă au pornit de la premisa că dacă se creează instituţiile necesare, acestea îi vor
forma pe indivizii care le ocupă, astfel încât comportamentul individual se va conforma
constrângerilor şi imperativelor instituţionale.
În schimb, realitatea a demonstrat că dependenţa de cale reprezintă un important aspect
ce trebuie luat în seama în designul unei strategii eficiente de schimbare socială de la
comunism la economia de piaţă. Una din caracteristicile esenţiale ale tranziţiei româneşti
postcomuniste, dar şi a altor societăţi care experimentează procese de tranziţie, constă în
existenţa unui clivaj între norma scrisă (legi, norme juridice, contracte) şi cea informală
(norme sociale, valori morale).
Direcţia schimbării în societate este determinată de dependenţa de cale.
Situarea economiei mondiale actuale în depresie economică, sau într-o fază B a
ciclurilor economice Kondratiene (fază ce a început odată cu începutul anilor ’70 – sfârşitul
acordurilor financiare de la Bretton Woods - renunţarea la convertibilitatea aur - dolar şi
creşterea preţului petrolului)83 face necesară o nouă politică economică, în care rolul mâinii
vizibile să fie mult mai important odată cu încercarea eliminării disfuncţionalităţilor descrise
de adepţii neo-liberalismului economic.
Tranziţia post-comunistă ne oferă date suficiente pentru argumentarea ideei că
schimbarea instituţională este un proces mult mai amplu decât adoptarea formală unui aquis
comunitar. Modelele occidentale importate ad literam în vechile societăţi comuniste, în
condiţiile neconcordanţei regulilor formale cu cea a instituţiilor informale, s-au dovedit a nu
fi eficiente pe termen lung.
Prezentul postsocialist nu este un îmbucurător din punct de vedere economic şi social,
iar tranziţia prin imitaţie a fost un eşec. Postmodernitatea îşi lasă amprenta şi orice ideologie
sistemică pare a fi sortită eşecului în noul spaţiu cultural.
Terapia de şoc a reprezentat un proiect intervenţionist de tip raţional care a eşuat
datorită noilor condiţionări globale de natură postmodernistă.A fost un plan raţional menit să
transforme un sistem întreg (comunismul înapoiat într-un capitalism prosper şi funcţional) şi
83
Immanuel Wallerstein. (2005). Declinul puterii americane. Bucureşti: Editura Incitatus, p. 42
-51-
Leonard ZAMFIR
să asigure rapid integrarea lui în noile tendinţe postmoderne ale economiei mondiale. S-a
bazat pe ideea progresului imediat şi inevitabil rezultat din aplicarea unor principii raţionale
de restructurare şi structurare economică. A vizat crearea capitalismului din nimic în nişte
societăţi lipsite de germenii istorici ai dezvoltării capitaliste – tradiţie, capital, educaţie
anteprenorială, burghezie. Eşecul său poate fi explicat prin teoriile dependenţei de cale sau
prin intermediul teoriilor neoevoluţioniste. Conceptual, dependenţa de cale, prin explicaţia
cultural locală a fenomenelor istorice este strâns legată de postmodernism putând fiind
considerată unul din principiile sale axiomatice. În cazul tranziţiei spre economia de piaţă din
ţările comuniste sau al tranziţiei dinspre modernism spre postmodernism, dependenţa de cale
a reprezentat o nostalgie după perioada raţională, modernistă rezultată din insuficienta
comodificare a tuturor aspectelor economice şi sociale. E un cerc vicios. Societatea de
consum nu se poate naşte peste noapte. Programul lui J. Sachs s-a vrut un program
asemănător marilor proiecte iluministe ale istoriei. Germenii postmodernităţii au condus la
prăbuşirea unui sistem represiv, dar tocmai unul din principiile sale, acela de favorizare a
localului şi experienţei culturale aferente în detrimentul perspectivei globale a dus la un
regres al post modernismului spre modernism într-un spaţiu gol instituţional.
Celelalte aspecte ale postindustrialismului legate de globalizare şi dezvoltarea
fulminantă a societăţii informaţionale au spart frontierele fizice dintre popoare, culturi şi
indivizi şi a remodelat mentalul colectiv spre un tipar postmodern prin pierderea oricăror
valori culturale anterioare. Zeii au murit, miturile au dispărut, spiritul naţional patriotic s-a
evaporat. Totul s-a relativizat, au dispărut vechile repere morale, aspectul bănesc reuşind să
domine relaţiile interumane. Societatea de consum era creată, realizându-se uniformizarea
din punct de vedere cultural atât a vestului cât şi a estului. Diferenţele economice majore
între cele două fosturi blocuri de putere sunt prezente, dar s-a reuşit, şi poate că doar acest
lucru s-a şi dorit de la bun început, impunerea principiilor postmoderniste (uniformitatea
culturală) dincolo de orice frontiere şi ideologii. Judecând din acest punct de vedere
programul terapiei de şoc a reprezentat un succes. Societăţile fost comuniste s-au angajat
astfel în proiectul postmodernist al umanităţii.
Programul postmodernist în Europa de Est a început odată cu căderea comunismului şi
programul tranziţiei spre capitalism şi s-a finalizat odată cu eşecul terapiei de şoc. Economic
a fost un dezastru, dar crearea de noi pieţe pentru societatea de consum capitalistă aflată în
plină expansiune a reprezentat un succes. Cultural ne-am aliniat cu toţii postmodernismului şi
acest lucru nu poate să nu fie benefic, atât pentru dezvoltarea relaţiilor interumane, prin
-52-
Leonard ZAMFIR
apropierea şi dispariţia oricăror obstacole de comunicare dintre oameni, cât şi din punct de
vedere economic, prin crearea de noi pieţe pentru marile firme transnaţionale occidentale.
Globalizarea cu bune şi rele a reprezentat un produs al postmodernităţii.
De aici încolo se pot specula, din punct de vedere sociologic, relaţiile de putere între
indivizi şi societăţi, aplicând teoriile neomarxiste. Un bun exemplu în acest sens ar fi
Wallerstein care lucrează cu termeni şi concepte ca centru economic şi de putere, periferie şi
semiperiferie.
În prezent, criza economică globală actuală, exportată de pe Wall Street, a dus şi la
falimentul ideologic al celuilalt produs iluminist-liberalismul.
Nici comunismul şi nici liberalismul nu mai pot genera se pare, sisteme politice şi
societale eficiente.
O nouă paradigmă economică şi socială bazată pe întruparea ideile neo-keynesiene şi
neoinstituţionaliste, se constituie astfel, în noua provocare ideologică a viitorului. Este o
ideologie care va trebui mai întâi sa fie descoperită gândită şi teoretizată. Actuala criza
economică se constituie astfel într-un laborator ideologic, din care va rezulta şi se va construi
viitorul. Va fi, cu siguranţă, însă un proiect izvorât din logica postmodernă, cu luarea în
considerare a teoriei dependenţei de cale. Instituţiile centrale de la nivel mondial gen FMI,
Banca Mondială vor trebui astfel reformate pentru a putea răspunde cu succes noilor realităţi
economice şi sociale.
Din acest punct de vedere, parafrazând putem spune că perioada următoare va fi una
postmodernă sau nu va fi deloc.
Doctrinele politice (sociale sau liberale) vor fi subordonate principiul postmodern de
evoluţie a societăţii.
Şansa revenirii economice globale va sta în tratarea fiecărui caz în parte, în mod
particular şi individual, fără a încerca realizarea unui plan general, a unor soluţii matematice
(axiome) general valabile, impuse de undeva din afară, de la mii de kilometri distanţă, fără a
fi puse în concordanţă cu multiplele adevăruri locale.
-53-
Leonard ZAMFIR
Bibliografie:
1) ARON, Raymond. (2001). Democraţie şi totalitarism. Bucureşti: Editura All

2) BACONSKY, Teodor. Gorbaciov, mereu proaspăt. În: Cotidianul, 03 ianuarie
2008 www.cotidianul.ro
3) BALCEROWICZ, Leszek. (2001) Libertate şi dezvoltare: economia pieţei
libere. Bucureşti: Editura Compania
4) BARKLEY ROSSER Jr, J.; VCHERASHNAYA ROSSER, Marina. (2001).
Another failure of the Washington consensus on transition countries. În:
Challenge, Mar/Apr 2001, p. 39 www.proquest.com
-54-
Leonard ZAMFIR
5) BĂDESCU, ILIE (coord.). (1996). Istoria sociologiei. Bucureşti: Editura

Eminescu
6) BEREVOESCU, Ionica (colectiv). (1999). Feţele schimbării. Românii şi
provocările tranziţiei. Bucureşti: Editura Nemira
7) CHIRIBUCĂ, Dan. (2004). Tranziţia postcomunistă şi reconstrucţia
modernităţii în România. Cluj Napoca: Editura Dacia
8) DUNGACIU, Sandra. (2003). Georg Simmel şi sociologia modernităţii. Cluj
Napoca: Editura: Dacia
9) EGGERS, William D. (1992). Economic Reform In Eastern Europe: a Report
Card, www.heritage.org
10) ERNU, Vasile. (2007). Născut în URSS. Iaşi: Editura Polirom
11) EYAL,G. (coord.). (2001.). Capitalism fără capitalişti: noua elită conducătoare
din europa de Est. Bucureşti: Editura Omega
12) GILPIN, Robert. (2004) Economia mondială în secolul XXI. Iaşi: Editura
Polirom
13) http://goinac.bol.ucla.edu/
14) HENWOOD, Doug. (1995). The Markets Meets Its Match: Restructuring the
economies of Eastern Europe. În: The Village Voice, Mar 7, 1995 -
www.proquest.com
15) KARNOOUH, Claude. (2000). Comunism/Postcomunism şi modernitatea
târzie. Iaşi: Editura Polirom
16) ILUŢ, Petre (colectiv). (2005). România Socială: drumul schimbării şi al
integrării europene (vol.II). Cluj Napoca: Editura Dacia
17) LYON, David. (1998). Postmodernitatea. Bucureşti: Editura DU Style
18) http://www.jsri.ro
19) NEGOIŢĂ,Virgil,Constantin (2004). Să definim postmodernism. În: Revista
Noema, vol. III, nr. 1, 2004, www.noema.crifst.ro
20) NORTH, C. Douglass. (1993). Economic performance through time: Prize
lectures in economic science in memory of Alfred Nobel. p.2
http://nobelprize.org/nobel_prizes/economics/laureates/1993/north-lecture.html
21) POPOV, Vladimir; CORNIA, Giovanni Andrea. (2001). Transition and
Institution. The Experience of Gradual and Late Reformers. New York: Oxford
University Press
-55-
Leonard ZAMFIR
22) SAVA, Ionel, Nicu. (2000). Zece ani de tranziţie în Europa de Est. Bucureşti:
Editura Fundaţiei Culturale Române
23) STIGLITZ, Joseph E. (2003). Globalizarea: speranţe şi deziluzii. Bucureşti:
Editura Economică
24) STIGLITZ, Joseph E. (1999). Whither reform: ten years of transition: keynote
address. Washington: World Bank Annual Conference on Development
Economics
25) STARK, D ; BRUSZT, L. (2002). Traiectorii postsocialiste. Transformarea
politicii şi a proprietăţii în Europa Centrală şi de Est. Bucureşti: Editura Ziua
26) VLĂSCEANU, Lazăr. (2007). Sociologie şi modernitate: tranziţii spre
modernitatea reflexivă. Iaşi: Editura Polirom
27) VOICU, Bogdan (2003). Postcomunismul: surse, instituţii şi strategii
individuale: capitol în lucru - www.iccv.ro
28) WALLERSTEIN, Immanuel. (2005). Declinul puterii americane. Bucureşti:
Editura Incitatus
29) ZAMFIR, Cătălin; STĂNESCU Simona. (coord.) (2007). Enciclopedia
dezvoltării sociale. Iaşi: Editura Polirom
30) ZAMFIR, Cătălin. (2004). O analiză critică a tranziţiei: Ce va fi “după”. Iaşi:
Editura Polirom
31) ZAMFIR, Cătalin; STOICA, Laura (2006). O nouă provocare: Dezvoltarea
socială. Iaşi: Editura Polirom
-56-

Tranzitia Postcomunista

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Tranzitia Postcomunista

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Leonard ZAMFIR

Master Cercetare Sociologică Avansată

I. PROBLEMA. DESCRIEREA CONTEXTULUI POLITIC ŞI IDEOLOGIC.

cauzele ideologice ale schimbării de sistem şi în partea a doua, pe latura economică

2. EVOLUŢIONISMUL SISTEMULUI COMUNIST

procesul de trecere la modelul „capitalist,” considerat ca natural şi performant, reprezintă o

În literatura românească de specialitate modelul epistemologic neoevoluţionist este

în care trăim, de epoca burghezo-capitalistă. În ţările capitaliste formele sociale urmează

„Suprema ţintă a politicianismului este să placă Europei. Pe el nu-l interesează în ce

3. SCHIMBAREA SOCIALĂ. STRATEGII, PRINCIPII, TEORII.

Revoluţia reprezintă aşadar o ruptură radicală cu mecanismele relativ stabile ale

se bazează pe autoritatea de tip charismatic sfârşeşte prin instituţionalizarea unui sistem

Asemănător ideii weberiene, perspectiva lui Durkheim asupra schimbării sociale a

- solidaritatea mecanică: la baza căreia stă lipsă diviziunii sociale a muncii-membrii

- solidaritatea organică: se bazează pe diviziunea socială a muncii-membrii unei

Cum Durkheim este interesat de ceea ce îi face pe oameni să rămână împreună, de

Deci, după Durkheim revoluţiile (schimbările sociale) reprezintă:

1. rupturi faţă de ordinea normativă (morală) care menţine societatea ca un

2. izbucniri iraţionale ale unor grupuri nemulţumite, a căror nemulţumire

3. Aceste clivaje sociale îşi au originea în diferitele rate de modernizare care

După Durkheim consecinţele revoluţiilor sunt dezastruoase: ele distrug comunitatea

Există, în teorie, două principii ale schimbării de sistem: principiul alegerii

Reformele lui Gorbaciov – glasnost (deschidere) şi perestroika (restructurare) - ,

4. COMUNISMUL CA PROIECT MODERNIST. TRANZIŢIA CA

Ca idee plină de sensuri asupra ceea ce a fost comunismul ca sistem şi ceea ce a

În noul context, se produc schimbări în factorii de producţie, se afirmă noi industrii şi

Gândirea postmodernă a fost clădită pe relativitatea cunoaşterii. Astăzi, acceptarea pe

2) societatea industrială – centrată pe fabricaţie şi care utilizează

În istoria umanităţii societăţile agricole bazate pe pământ au făcut loc celor

bursiere, noi forme de interacţiuni media, automatizare şi computerizare

Comunismul a încercat să realizeze obiectivele modernităţii în cadrul unor societăţi

Căutând în istoria sociologiei, sociologul ce poate fi numit ca precursor ideologic al

6. DEPENDENŢA DE CALE CA PRINCIPIU POSTMODERNIST ÎN

Teoriile de inspiraţie structuralist-funcţionalistă iau în considerare schimbarea

sociale, educaţionale). Pe măsură ce apar, organizaţiile au în vedere oportunităţile oferite de

Dependenţa de cale reprezintă astfel răspunsul postmodernist la tranziţia prin terapie

II. TERAPIA DE ŞOC. DESCRIEREA CONTEXTULUI ECONOMIC ŞI A

Dacă în trecut, în istorie, dezvoltarea clasei burgheze a determinat apariţia şi

(instantaneu), economia va începe să funcţioneze pe baze noi, iar pe plan extern, de

necesitatea interpretării rezultatelor economice şi din prisma diferenţelor culturale şi

non-tradiţionale şi gestionată astfel încât să îi asigure pe exportatori că această competivitate

Noua opţiune economică - descrisă de programul impus de FMI, reprezintă în mare

Victoria monetarismului asupra ortodoxiei anterioare a fost în mare măsură opera

Doctrina „ajustării structurale” a devenit şi ea o componentă importantă a

III. DATE EMPIRICE. EFECTELE TERAPIEI DE ŞOC ÎN SPAŢIUL EST

Cronologic, în Europa de Est, primele programe de reformă au fost introduse de

Şomajul s-a menţinut scăzut (Cehia) – aproximativ 4 %, în contrast cu Slovacia

Privatizarea pământurilor a început în septembrie 1991. Fiecare sat albanez a primit o

Dinamica PIB în ţările ex-comuniste

Ţara An cu PIB cel An cu PIB la 2002

Dinamica coeficientului Gini73

Ţara 1989 2001

Polonia, cea mai avansată ţară în aplicarea reformelor Consensului de la Washinghton

Ţara Economia Coeficient Gini(1994)

Ţara Economia Coeficient Gini(1994)

În primii ani de tranziţie se produce o prăbuşire a veniturilor agregate. Salariul

„Tranziţia a fost plătită nu numai prin căderea economiei şi sărăcirea populaţie, ci şi

Ponderea elitei membre a unui partid aflat la putere, în diverse sectoare

Domeniul Pondere din Pondere din elita

Concentrarea elitei membre a unui partid de guvernământ (elita clientelară) în diferite

mai greu de absorbit, cu costuri apreciabile eşalonate pe o perioadă de timp imposibil de

Transformările economice şi sociale implicate de aplicarea reformelor de la începutul

Reducerea sărăciei, dezvoltarea socială, realizarea unei lumi democratice, relativ