INSTITUŢIONALIZAREA PERSOANELOR VÂRSTNICE:

CAUZE, EFECTE ŞI ACŢIUNI DE AJUTOR

În zilele noastre, mulţi consideră că vârstnicii au devenit o povară pentru societatea românească,
unde procentul populaţiei active este din ce în ce mai mic faţă de cel al populaţiei inactive.Bătrâneţea a
ajuns să fie asociată cu boala, cu neputinţa, conservatorismul, lipsa de discernământ, iritabilitatea şi
dependenţa de alţii.
Bătrâneţea este o etapă a vieţii noastre, face parte din natura umană, este inevitabilă şi imposibil de negat
de oricare dintre noi.Chiar dacă ne e greu să acceptăm ideea îmbătrânirii şi a condiţiei noastre de muritori,
nu putem face altceva decât să ne recunoaştem limitele şi să ne resemnăm.Din această perspectivă, a-i
umili pe vârstnici înseamnă a ne umili propria proiecţie în viitor.O populaţie se numeşte “îmbătrânită”
atunci când statisticile demografice arată o vârstă medie ridicată, o proporţie mare a vârstnicilor, o
pondere mică a copiilor.Evoluţia demografică actuală a adus în prim plan fenomenul “îmbătrânirii
demografice” delimitat de creşterea numărului persoanelor vârstnice în structura generală a
populaţiei.Fenomenul este mai accentuat în ţările dezvoltate şi este caracteristic ţării noastre.
Anii trec fără ca omul să-şi dea seama şi la un moment dat, privindu-se în oglindă, se înfricoşează.Atunci
se naşte spaima de viitor, de timpul care trece repede, de ireversibilitatea vieţii şi apar gândurile care-i
macină încet, încet sufletul.Realizează că de la tinereţe a trecut la bătrâneţe fără să trăiască perioada
maturităţii şi, în loc să privească cu cu entuziasm la viitor, meditează la trecut cu nostalgie. Se ajunge
astfel la o vârstă în care omul începe să se hrănească cu amintiri de mult apuse, şi-i apar necontrolabil în
minte părerile de rău sau chiar momentele fericite din parcursul vieţii.Adeseori, omul ajunge la bătrâneţe
descoperind că a trăit mai mult sau mai puţin şi îşi dă seama de cea pierdut astfel că uneori consideră că
au avut o viaţă ratată, neîmplinită.Omul poate fi şi împlinit atunci când în nostalgia trecutului îşi face o
analiză a vieţii şi constată că aceasta a fost una aşa cum şi-a dorit, neavând păreri de rău, fiind cu adevărat
mulţumit de realizările lui.
Bătrâneţea este o stare reprezentată printr-o multitudine de interacţiuni, un „ghem„de tendinţe generative
şi cumulative, o răscruce obţinută anevoios şi conflictual.Din această cauză, bătrânii ajung să constituie
din ce în ce mai mult un subiect angoasant pentru societatea noastră, iar asistenţa socială din România se
confruntă astfel cu una dintre cele mai complexe probleme, după ceea a copiilor aflaţi în dificultate.
O dată cu îmbătrânirea apar şi problemele caracteristice acestei vârste, care uneori îi depăşesc pe cei în
cauză şi chiar pe familiile lor.Situaţia ideală pentru un vârstnic este de a trăi, până la sfârşitul vieţii, în
mijlocul familiei sale naturale, care să-i acorde suportul şi afecţiunea de care are nevoie.Însă, după cum
am precizat, aceasta este, o situaţie ideală, care pe zi ce trece se destramă şi mai mult, iar bătrânii după o
viată plină de greutăţi ş suferinţe, când ar fi momentul să fie la rândul lor îngrijiţi şi respectaţi, sunt
părăsiţi şi neglijaţi de proprii copii.
După părerea mea, părăsirea şi neglijarea părinţilor, celor care ţi-au dat viaţă este cel mai crud şi dureros
fapt.După o viaţă în care aceştia ţi-au oferit totul, după posibilitaţile lor, au fost alături de tine în fiecare
moment fericit sau trist, te-au crescut şi au suspinat pentru tine, părăsirea lor este de neimaginat.Indiferent
de situaţia pe care o ai, maturitatea ar trebui să scoată în evidenţă importanţa şi valoarea părinţilor astfel
încât oricât de greu sau de uşor ar fi, aceştia trebuie protejaţi şi îngrijiţi.
Sunt mulţi bătrâni fără copii, fără rude, care nu se pot descurca singuri, astfel încât în acest caz este
nevoie de o îngrijire din partea asistenţei sociale, care de foarte multe ori decurge la
instituţionalizare.Deşi se consideră că instituţionalizarea este o măsură de ultimă instanţă, există persoane
care sunt în imposibilitatea de a alege, pentru care instituţionlizarea este ultima soluţie.
De exemplu: cei care nu sunt capabili să se întreţină singuri din cauze economice; cei care nu au
rude; cei care au o stare mentală nesatisfăcătoare, prezentând riscuri pentru societate, apropiaţi; cei care
au o situaţi fizică precară; cei care trăiesc singuri, izolaţi.Pe lângă aceste categorii de vârstnici, mai sunt şi
alte motive care pot fi enunţate pentru luarea deciziei de instituţionalizare:pierderea locuinţei; neadaptarea
în cazul serviciilor la domiciliu oferite de asistenţa socială; probleme şi tensiuni în cadrul familiei de
origine; violenţa domestică, abuzul celor care ar trebui să-i îngrijească şi chiar dorinţa manifestă a
vârstnicului.
În condiţiile enunţate mai sus, este evident faptul că internarea bătrânului într-o instituţie este cea
mai bună soluţie, aici fiindu-i satisfăcute nevoile de bază, primare de genul adăpost, alimentaţie,
îmbrăcăminte şi asistenţă medicală.
Instituţionalizarea, vine de asemenea cu consecinţe grave asupra vârstnicului, la nivel mental în
general, cele mai răspândite sunt legate de: pierderea identităţii, a autonomiei, deculturaţia vârstnicului,
poziţiile umilitoare la care sunt supuşi, pierderea rolurilor pe care le avea înainte de instituţionalizare,
considerarea vârstnicilor ca fiind un tot unitar, astfel încât sunt supuşi aceloraşi activităţi şi obiceiuri,
mulţi dintre ei simţindu-se obligaţi să participe.
 Foarte importantă pentru studiul fenomenului îmbătrânirii este gerontologia.Gerontologia este un
domeniu multidisciplinar care studiază procesele fenomenului de îmbătrânire din perspectivă
biopsihosocială(la care se poate adăuga perspectiva medicală şi cea economică), toate aceste aspecte
influenţând direct, modul în care oamenii parcurg ultima etapă a vieţii(bătrâneţe, senectute).Putem spune
că gerontologia a luat naştere datorită interesului crescut pentru înţelegerea procesului de îmbătrânire.
Putem spune că viaţa este un mixt de evenimente, senzaţii şi trăiri care sunt interiorizate, devenind parte
din propria structură interioară.Este foarte important modul cum îmbătrâneşti deoarece când ajungi la
această perioadă, de regresie în general, este normal să avem o satisfacţie cu privire la viaţa avută, şi
nicidecum, păreri de rău şi nostalgii excesive.Intr-un fel trebuie sa existe un curaj al îmbătrânirii şi a ceea
ce se va întâmpla pe viitor, să dispară frica de moarte.
Moartea trebuie înţeleasă ca un fenomen natural, normal, care survine inevitabil în perioada
bătrâneţii, toţi oamenii sunt datori să moară, intervenind meditaţia cu privire la momentul morţii şi
totodată anxietatea.Mulţi dintre vârstnici înţeleg acest fenomen, iar disperarea şi frica de moarte se
diminuează şi profită de timpul rămas petrecându-l cu cei dragi.Îmbătrânirea nu trebuie privită ca un
“rău”, mulţi zic că este “răul necesar”, ci ca un stadiu care face parte din viaţă, ireversibil, o perioada în
care însăşi corpul cedează încet şi se aşteaptă răsplata care trebuie primită în urma binelui şi efortului
depus pentru societate în sine.

Consider că, o societate fără bătrâni sau care doar îi tolerează, îşi refuză trecutul şi identitatea, mai
exact valorile pe care s-a întemeiat prezentul, astfel încât devine o societate dezechilibrată, săracă, lipsind
cu desăvârşire bogăţia, în adevăratul sens al cuvântului, aceasta constând în înţelepciunea şi valoarea pe
care o transmit din generaţie în generaţie bătrânii urmaşilor.
Bătrâneţea este definită ca fiind “etapa finală din viaţa fiinţelor, caracterizată prin diminuarea treptată a
funcţiilor fiziologice”.
În încercarea de definire a perioadei de bătrâneţe sunt invocate, de cele mai multe ori, trei criterii:

1. Vârsta cronologică (timpul scurs de la naşterea unei persoane până în momentul respectiv).În
cultura noastră, sunt considerate persoane vârstnice cele conform Legii nr.17 din6 martie 2000, au
îndeplinit vârsta de pensionare.
2. Vârsta funcţională(capacitatea individului).Acest concept contribuie la ilustrarea faptului că
abilităţile diferă de la un vârstnic la altul şi că nu toate persoanele de aceeaşi vârstă funcţionează la
acelaşi nivel.Fiecare persoană are un ritm propriu de îmbătrânire, astfel încât criteriul vârstei
cronologice, deşi larg utilizat în studiile sociologice şi politicile sociale, nu oferă prea multe
indicii despre nivelul îmbătrânirii individuale.
3. Ciclul vieţii.Conform acestui criteriu, bătrâneţea este văzută ca un proces de schimbări progresive
în structura biologică, psihologică şi socială a unei persoane1.
Organizaţi Mondială a Sănătăţii (OMS) consideră că îmbătrânirea este un proces cere se desfăşoară
de-a lungul vieţii, începând încă înainte ca noi să ne naştem.Capacitatea funcţională a organismului
biologic uman creşte în timpul primilor ni de viată, atinge punctul culminant în perioada adultă
timpurie şi declină natural după aceea.Declinul este mai accentuat în funcţie de diverşi factori externi
care au acţionat de-a lungul vieţii2.
Din perspectivă biologică, îmbătrânirea este considerată un fenomen care apare aproape la toate
speciile animale, o rezultantă a interacţiunii dintre factorii genetici, de mediu şi cei ai stilului de viaţă
care influenţează longevitatea.Acest proces cauzează apariţia unui metabolism anormal, a unor
destrucţii la nivelul moleculelor, structurilor, organelor şi a sistemelor organismului, precum şi a unei
patologii relaţionale vârstei3.
Bătrâneţea este un proces biologic natural şi inevitabil care începe la naştere.
Din punct de vedere medical, bătrâneţea este o stare distrofică, de involuţie, care se poate agrava în
condiţiile prezenţei unor boli cronice, din acest motiv fiind foarte importantă realizarea distincţiei
între aspectele normale şi cele patologice ale îmbătrânirii
De asemenea bătrâneţea este o etapă a vieţii noastre, face parte din natura umană, este inevitabilă şi
imposibil de negat de oricare dintre noi.chiar dacă ne e greu să acceptăm ideea îmbătrânirii şi a

1
Ibidem, p.19-20
2
Maria, Sorescu, Asistenţa socială a persoanelor vârstnice, Ed.Universităţii din Craiova, Craiova, 2005, p.6
3
Marius, Nechita, Resurse şi nevoi la persoanele de vârsta a treia, Editura Universităţii de Nord, Baia Mare,
2008, p.20
 condiţiei noastre de muritori, nu putem face altceva decât să ne recunoaştem limitele şi să ne
resemnăm.Din această perspectivă a-i umili pe vârstnici înseamnă a ne umili propria proiecţie în
viitor4.
Două definiţii tradiţionale ale procesului de îmbătrânire a persoanei, fie ca proces progresiv de
deteriorare şi distrucţie a organismului, fie ca o serie de modificări naturale şi lente care afectează
fiinţele vii de la naştere până la moarte, schimbări secvenţiale şi cumulative, evidenţiază, în fond,
perspectiva potrivit căreia bătrâneţea este răul “necesar”5.
Evoluţia gândirii relative la vârsta a III-a modifică atitudinile, iar bătrâneţea nu mai apare doar ca
fatalitate, nu mai este timpul disperării, ci o etapă în procesul continuu de dezvoltare ce nu se sfârşeşte
decât în momentul morţii individului.
Este de ştiut faptul că fiecare etapă a existenţei comportă nevoia de ajutor.Copilul, adolescentul,
adultul, bărbatul matur, femeia, cuplul, cunosc dificultăţi în viaţă ce necesită ajutor din partea
asistentului social, psihologului sau pur şi simplu din partea unui semen capabil să-l asculte.Cu fiecare
vârstă acest ajutor se modifică în conţinut şi semnificaţie, totuşi, presupune o componenţă şi
experienţă specifică, bazându-se pe elementele comune oricărei relaţii umane.
Prin natura specific umană, de-a lungul existenţei sale, individul este marcat de nevoia de altul, de a
fi „impreună cu”, dezvoltă o serie de relaţii şi este integrat obiectiv sau subiectiv începând cu relaţiile
de familie, de prietenie, de muncă şi relaţiile sociale în sensul larg al cuvântului.Izolarea socială a
individului, în sensul strict al cuvântului, nu există.Relaţiile sale cu mediul, chiar dacă nu se
manifestă, există.Reactualizarea lor poate interveni oricând6.
Psiho-sociologia, prin metodele şi tehnicile pe care şi le-a creat, poate radiografia realaţiile
interpersonale.Mai mult, ea poate intreveni pentru a modela raporturile dintre membrii unui grup.
Este important de menţionat că îmbătrânirea nu este echivalentă cu dezvoltarea.Există o mare diferenţă
între aceste două mari procese.Îmbătrânirea afectează şi lucrurile (o piatră îmbătrâneşte,la fel şi un birou,
o cană şi o maşină).Oricum, organismele sunt unice în acest proces de dezvoltare şi se schimbă odată cu
îmbătrânirea.Pe măsură ce organismele se dezvoltă, trec prin anumite faze developmentale.Aceste faze

4
Ana, Muntean & Juliane, Sagebiel, Practici în Asistenţa Socială România şi Germania, Ed. Polirom, 2007, p.60
5
Monica, Zapodeanu, Terapii Familiale şi Asistenţa Socială a Copilului, Ed. Lumen, Bucureşti, 2005, p.140
6
Idem
reprezintă anumite schimbări ale organismului, rezultate în urma interacţiunii dintre factorii genetici sau
ereditari şi o serie de influenţe experimentale sau de mediu7.
Nu putem ignora faptul că în scrierile Vechiului Testament se află expuse, în afară de semnalări de
familii cu mare longevitate şi existenţa unei opoziţii sociale între bătrâni şi tineret, dornic de emancipare
de tutela vârstelor înaintate.Totuşi, vârstele înaintate erau respectate.Mai toate comunităţile sociale antice
aveau sfatul bătrânilor ca organ consultativ şi deseori şi ca organ decizional.
Percepţii sociale asupra persoanelor de vârsta a III-a în societatea românească

Adela Popa , într-un studiu explorator privind percepţia socială asupra vârstnicilor, a identificat, în
societatea românească, cinci modalităţi de raportare la vârstnici:stigmatizarea, ignorarea, acceptarea,
discriminarea şi integrarea8.
Primul tip include persoane care percep vârstnicii ca fiind dependenţi de suportul exterior al persoanelor
apropiate din punct de vedere fizic, financiar şi emoţional, inutili din punct de vedere social, anxioşi,
apatici, dezadaptaţi, cu predispoziţie spre boală.
Cel de-al doilea tip de percepţie include persoane care, de cele mai multe ori, îi consideră pe cei
vârstnici ca nefiind dependenţi de ajutorulpersoanelor din jurul lor şi care ar trebui să cedeze locul celor
mai tineri, care sunt mai capabili din punct de vedere profesional.Pentru această categorie de persoane
problematica vârstei a treia nu repreintă o problemă gravă, iar asigurarea strictului necesar în ceea ce
priveşte condiţiile de viaţă este suficientă, fiind, de altfel, singurul lucru care trebuie făcut pentru bătrâni.
Tipul „acceptare” cuprinde persoane care consideră că vârstnicii sunt persoane fragile, vulnerabile, care
au nevoie de asistenţă materială şi financiară din partea celor din jur şi care şi-au câştigat meritul de a fi
îngrijiţi la bărâneţe în ciuda faptului că nu mai pot fi utili societăţii datorită sănătăţii precare şi a statutului
de persoană dependentă.
Cei care fac pate din cel de-al patrulea tip de percepţie consideră că vârstnicii sunt persoane autonome,
care au un rol social bine precizat în cadrul grupului din care fac parte.Persoanele de vârsta a treia sunt
plasate, de obicei, pe o poziţie socială inferioară, fiind împinse undeva la marginea societăţii, iar
potenţialul lor de înţelepciune şi experienţă rămâne nevalorificat.

7
Ana, Muntean & Juliane, Sagebiel, Practici în Asistenţa Socială România şi Germania, Ed.Polirom, Iaşi, 2007,
p.61
8
Marius, Nechita, , Resurse şi nevoi la persoanele de vârsta a treia, Editura Universităţii de Nord, Baia Mare,
2008, p. 37-38
 Ultimul tip este reprezentativ pentru persoanele care percep bătrânii ca fiind persoane care au un loc
bine precizat în societate, înţelepte, cu experienţă de viaţă, a căror echilibru interior dobândit îi ajută să
facă faţă dificultăţilor vârstei într-o manieră firească9.
Îmbătrânirea nu este un fenomen asociat cu anumite etape ale vieţii, ci este un proces continuu, care
afectează persoanele în moduri diferite pe parcursul vieţii.În cazul fiinţelor vii, îmbătrânirea începe din
momentul conceperii şi se termină cu moartea.Deşi semnele observabile ale îmbătrânirii pot fi neglijate,
în nici un caz îmbătrânirea nu poate fi negată.Îmbătrânirea, ca termen, impune sensuri diferite în funcţie
de contextele naţionale sau regionale.Unele ţări au menţionat că vârstele conologice nu corespund cu cele
fiziologice sau psihologice, îmbătrânirea fiind un fenomen individual.
Efectele îmbătrânirii se manifestă mai evident în aptitudinile cognitive, în activitate, în relaţiile sociale
şi afective, în sexualitate, în activitatea creatoare şi, uneori, la nivelul personalităţii.
Bătrâneţea este o stare reprezentată printr-o multitudine de interacţiuni, un „ghem„de tendinţe
generative şi cumulative, o răscruce obţinută anevoios şi conflictual.Din această cauză, bătrânii ajung să
constituie din ce în ce mai mult un subiect angoasant pentru societatea noastră, iar asistenţa socială din
România se confruntă astfel cu una dintre cele mai complexe probleme, după ceea a copiilor aflaţi în
dificultate10.
Vârsta de la care o persoană începe să fie considerată bătrână diferă în funcţie de epoca istorică şi de
cultură.
Un rol important în experenţierea îmbătrânirii îl are cultura, aceasta influeţând percepţiile despre vârsta
a treia, atitudinile faţă de rolurile, drepturile şi reponsabilităţile bătrânilor, precum şi sistemele de îngrijire
şi suport a acestora.În societăţile în care predomină păstrarea legăturilor familiale strânse, persoanele de
vârsta a treia sunt tratate cu respect pentru înţelepciunea şi realizările lor, se bucură de preţuire, fiindu-le
recunoscută contribuţia la viaţa comunităţii.
În India, înainte de masă, copiii spălau picioarele părinţilor în semn de respect. Ţările Orientului
Îndepărtat, precum China şi Japonia, sunt asociate cel mai adesea cu un respect deosebit faţă de vârstnici,
având fundamente religioase: pietatea filială prescrisă de doctrina confucianistă şi vechea religie
shintoistă cu binecunoscutul cult al strămoşilor care constituia baza solidaroităţii familiale11.

9
Ibidem, p.38-39
10
Ana, Muntean & Juliane, Sagebiel, Practici în Asistenţa Socială România şi Germania, Ed.Polirom, Iaşi,
2007, p.62
11
Maria, Sorescu, Asistenţa socială a persoanelor vârstnice, Ed.Universităţii din Craiova, Craiova, 2005, p.22
 Culturile în care predomină tineretul şi centrarea asupra performanţelor economice favorizează apariţia,
în rândul celor de vârsta a treia, a sentimentelor de nefolositor, neplăcut şi nedorit.Ca urmare, creşte rata
depresiilor, anxietăţii şi a suicidelor în cadrul acestui segment al populaţiei12.
Imaginea bătrâneţii care este vehiculată într-o anumită societate este extrem de importantă pentru
modul în care persoanele de vârsta a treia sunt percepute de către ceilalţi, precum şi pentru imaginea lor
de sine.Reprezentările sociale ale vârstei a treia oferă o imaginr parţială, uneori deformată, a realităţii,
proiectarea persoanelor în vârstă prin cei doi poli:pozitiv-negativ;activ-inutil, lăsând în urmă majoritatea
altor trăsături.Deşi vârstnicii formează un grup heterogen şi în ciuda dificultăţilor reale de generalizare la
vârste înaintete, în ceea ce priveşte vârsta a treia, există cele mai multe stereotipuri.Stereotipurile legate
de vârsta a treia pot fi pozitive sau negative, iar o persoană poate să deţină multiple perspective despre o
persoană sau un grup de bătrâni.Ele nu sunt fixe, ci se pot schimba o dată cu trecerea timpului.Cele mai
comune stereotipuri asociază vârsta a treia cu o sănătate şi o funcţionare slbă,precum şi cu o regresie la
vârsta copilăriei13.
Dată fiind creşterea numărului persoanelor de vârsta a treia, conceptul de “ageism” capătă o importanţă
tot mai mare.Acesta se referă la prejudecăţiile sau discriminarea împotriva sau în favoarea unui grup de
bătrâni şi poate avea mai multe surse, printre care se numără şi lipsa cunoştinţelor despre statusul real al
persoanelor de vârsta a treia, lipsa interacţiunilor cu aceste persoane.Ageismul poate fi constatat şi în
modul în care se percep persoanele de vârsta a treia pe ele însele, ceea ce contribuie la scăderea încrederii
în propria persoană şi a stimei de sine.Ageismul şi discriminarea vârstnicilor constituie factori care
privează societatea de abilităţile, talentele şi contribuţia unei secţiuni majore şi în creştere a populaţiei14.
Sintagma de vârsta a treia are semnificaţii diferite între persoanele de vârsta a treia, aceste semnificaţii
fiind dictate de:
 Context;
 Experienţa de viaţă;
 Reprezentările sociale acceptate;
 Imaginea identitară.
Persoanele vârstnice consideră vârsta a treia ca fiind:
1. O stare şi nu o etapă cronologică;

12
Marius, Nechita, , Resurse şi nevoi la persoanele de vârsta a treia, Editura Universităţii de Nord, Baia Mare,
2008, p. 33
13
Idem
14
Ibidem, p.34
2.Începutul unei noi etape ale vieţii, cea de retragere;
3.Denumire pretenţioasă pentru o etapă a vieţii cunoscută ca bătrâneţe;
4.O nouă etapă a vieţii, foarte strict delimitată de tinereţe şi de manifestările asociate, dar plasarea în timp,
poate înregistra diferenţe de decenii;
5.Degradarea stării de sănătate,unii considerând boala principalul factor al îmbătrânirii15.
Conform datelor estimate de specialişti în demografie, în anul 2050, pentru prima dată în
istorie, la nivel global,numărul persoanelor de peste 60 de ani îl va depăşi pe cel al copiilor sub 14
ani, aspect care la nivelul Uniunii Europene este deja prezent.Această modificare demografică va
fi una fără precedent ce va avea implicaţii profunde pentru societate, determinând o serie de
repercusiuni la nivel economic, politic şi social, afectând toate sectoarele publice:sectorul
financiar, piaţa muncii, politia, infrastructura, relaţiile sociale etc.La nivel european populaţia v-a
înregistra un ritm accelerat al fenomenului de îmbătrânire(termen cunoscut sub numele de
îmbătrânirea populaţiei-se referă la creşterea duratei medii de viaţă şi implicit creşterea numărului
de persoane vârstnice ),astfel că în anul 2030 un procent de 25% din cetăţenii europeni vor avea
peste 65de ani.Datorită acestei creşteri semnificative a populaţiei vârstnice, consecinţele vor fi
multiple(demografice, economice, sociale, medicale), fiind nevoie de eforturi suplimentare, în
primul rând, din partea sistemelor de pensii şi îngrijirii sănătăţii16.
O problemă importantă cu care se confruntă societatea modernă de astăzi este reprezentată
de “ încărunţirea” populaţiei Globului pusă pe seama scăderii natalităţii şi a mortalităţii ridicate
în rândul persoanelor adulte.Îmbătrânirea populaţiei este un fenomen mondial, iar ţara noastră se
înscrie în acest tablou general, confruntându-se cu schimbări demografice îngrijorătoare care au
implicaţii pe termen mediu şi lung17.

Consecinţele unui astfel de proces se înregistrează la nivel:

 Demografic(îmbătrânirea populaţiei va influenţa pe termen lung sporul natural al populaţiei
Globului, determinând o scădere a nivelului natalităţii ca urmare a reducerii efectivelor tinere în

15
Marius, Nechita, , Resurse şi nevoi la persoanele de vârsta a treia, Editura Universităţii de Nord, Baia Mare,
2008, p.39
16
Carmen, Stanciu, Noţiuni introductive în Asistenţa Socială gerontologică, Ed.Solness, Timişoara, 2008, p.14-
15
17
Marius, Nechita, , Resurse şi nevoi la persoanele de vârsta a treia, Editura Universităţii de Nord, Baia Mare,
2008, p. 22
 totalul populaţiei, şi o creştere a nivelului mortalităţiii generale, ca urmare a creşterii eefectivelor
vârstelor înaintate care deţin cea mai ridicată rată a deceselor);
 Social (acest proces influenţează anumite aspecte ale vieţii sociale prin consecinţele pe care le are
procesul îmbătrânirii la nivel individual) ;
 Economic(îmbătrânirea demografică se reflectă în creşterea ratei de dependenţă economică şi a
celei de dependenţă de vârstă)18.
La fel ca majoritatea ţărilor europene, România se confruntă deja cu consecinţele economice şi
sociale complexe ale unei populaţiiaflate într-un proces lent, dar continuu, de îmbătrânire
demografică.
Îmbătrânirea demografică în cazul Europei se apreciază că a atins deja un stadiu critic:după un
secol de creştere demografică naturală, perspectiva pentru acest secol reprezintă un declin natural şi o
îmbătrânire excesivă a populaţiei.Îmbătrânirea societăţilor rezultă, în primul rând, din scăderea ratei
fertilităţii şi creşterea speranţei de viaţă, ceea ce înseamnă mai puţini copii şi mai multe persoane
vârstnice19.
1.2.3 Îmbătrânirea demografică în România

În ceea ce priveşte situaţia României, apare deja cu un procent de 17% reprezentat de persoanele
vârstnice, faţă de populaţia generală, cu perspectiva de accentuare în următorii ani.Evoluţia
demografică din România nu face excepţie de la tendinţa generală prezentă la nivelul populaţiei
europene.Chiar dacă contextul politic şi poziţionarea relativ izolată faţă de ţările din vestul Europei,
reprezintă elemente de diferenţiere, fenomenele demografice şi evoluţia populaţiei din România, au
mers în aceeaşi direcţie cu a celor din ţările dezvoltate ale Europei de Vest.
Cum se întâmplă şi în majoritatea ţărilor europene, şi în România şi-au făcut simţită prezenţa,
consecinţele economice şi sociale complexe ale unei populaţii aflate într-un proces lent, dar continuu,
de îmbătrânire demografică.Aşadar, procesul de îmbătrânire se va accentua, ca urmare directă a
îmbunătăţirii calităţii vieţii şi stilului de viaţă şi a progresului medical(concretizat în scăderea ratelor
de mortalitate pe vârste)20.

18
Idem
19
Carmen, Stanciu, Noţiuni introductive în Asistenţa Socială gerontologică, Ed.Solness, Timişoara, 2008, p.15-
16
20
Ibidem, p.16
 Instituţionalizarea este considerată ca fiind procesul de internare a unui individ pe o perioadă
nedeterminată într-o instituţie de ocrotire.În cazul vârstnicului, instituţionalizarea apare ca o alternativă de
protecţie a familiei, a comunităţii şi a vecinătăţii umane.
Scăderea capacităţii adaptive îl face pe vârstnic foarte vulnerabil şi uneori spitalizarea devine, paradoxal,
un stres agravant al stării de sănătate.Scoaterea bătrânului din familie, spun specialiţtii, trebuie să
constituie “ultima soluţie la care să se facă apel”21.
Pe măsura înaintării în vârstă, ca urmare a problemelor de sănătate grave, pierderea autonomiei şi a
capacităţii de autoservire, imobilizare, la care se adaugă factorii sociali: diminuarea veniturilor, lipsa
familiei sau imposibilitatea acesteia de a asigura supravegherea sau îngrijirea, apare creşterea solicitărilor
de îngrijire pe termen lung.Din populaţia de peste 65 de ani, 4% sunt persoane aflate într-o instituţie
socială sau socio-medicală pe termen lung, conform ultimelor statistici din România.După unii autori,
aceasta nu este decât o formă mascată de izolare a vârstnicului, pe care o promovează familia şi
societatea.Se constată o presiune crescândă atât din partea familiilor, cât şi din partea unor unor unităţi
medicale(cu vârstnici părăsiţi sau cu spitalizări îndelungate şi frecvente), de a forţa instituţionalizarea22.
Aşezămintele sociale-instituţiile, în sensul cotidian al termenului, sunt locuri cum ar fi camerele,
grupurile de camere, clădirile sau fabricile în care se desfăşoară cu regularitate un anumit tip de
activitate.Orice instituţie captează din timpul şi interesul membrilor săi şi le oferă acestora un fel de lume,
pe scurt, are tendinţe delimitatoare23.
Un element fundamental al organizării societăţii moderne constă în faptul că individul tinde să
doarmă, să se destindă şi să muncească în locuri diferite, cu co-participanţi diferiţi, sub incidenţa unor
autorităţi diferite şi fără o planificare raţională generală.Trăsătura centrală a instituţiilor totale poate fi
descrisă ca fiind dărâmarea graniţelor care separă în mod normal aceste trei sfere ale vieţii.În primul rând,
toate aspectele vieţii se desfăşoară în acelaşi loc şi sub incidenţa uneia şi aceleiaşi autorităţi.În al doilea
rând, fiecare fază a activităţii cotidiene a unui membru se desfăşoară în prezenţa imediată a unui mare
număr de alţi membrii, toţi fiind trataţi în mod identic şi cerându-li-se să facă acelaşi lucru împreună.În al
treilea rând, toate fazele activităţii zilnice sunt programate strict, unei activităţi îi urmează alta, la o oră

21
Bogdan, Constantin, Geriatrie, Ed.Medicală, 1997, p.30
22
Ibidem, p.61
23
Erving, Goffman, Aziluri, Eseuri pentru situaţia socială a pacienţilor psihiatrici şi a altor categorii de persoane
instituţionalizate, Ed.Polirom, Iaşi, 2004, p.15
prestabilită, întreaga suită a acestora fiind impusă “de sus”, de către un organ oficial, printr-un sistem de
reguli oficiale explicite24.
În orice caz, întotdeauna, pentru orice eventualitate, pregătirea psihologică a vârstnicului
trebuie facută, pentru a se evita tulburările de adaptare.
În unitătile pentru vârstnici (cămine de bătrâni, cămine-spital), asistenţa trebuie asigurată în
echipă (medic generalist, medic geriatru, psihiatru, psiholog, fizioterapeut). Un rol principal îl
are asistenţa medicala şi personalul de îngrijire. Calităţile morale ale acestora, nicăieri nu sunt
mai necesare ca în aceste unităţi. Echipa trebuie să insufle bolnavului încredere, curaj, şi să-i
ridice tonusul. Viitorul vârstnicului, redobândirea autonomiei, a tonusului vital, reintegrarea
sociala, depind de calităţile echipei medicale. De aceea suportul psiho-afectiv, respectul pentru
demnitatea vârstnicului sunt condiţii de bază.
Pentru bătrâni, familia constituie factorul vital fundamental. De aceea resursele familiei
trebuie valorificate întotdeauna. Conflictul dintre generaţii există, dar nu este o regulă.
Fenomenele de respingere şi violenţele faţă de vârstnic trebuie cunoscute, combătute în măsura
posibilităţilor. Spitalizarea, în multe cazuri, este nefavorabilă vârstnicului. Stresul de mutare este
o realitate. În general, din partea familiei, se pot delimita comportamente variate: cooperare,
hiperprotecţie, culpabilitate, angoasă, dar uneori şi abandon şi respingere.
Când nu mai exista altă posibilitate, când bolnavul este singur, cand viaţa în familie este
imposibilă, medicul şi echipa pe care o conduce trebuie să preia toate funcţiile familiei normale:
răbdare, afecţiune şi susţinere morală25.
Astfel instituţionalizarea, trebuie privită ca o o soluţie de rezolvare a problemelor
vârstnicilor, “ar trebui să determine preocupări susţinute în vederea găsirii celor mai potrivite
forme”26.

2.1.1 Cauzele care influenţează instituţionalizarea

Problema instituţionalizării se pune pe măsura în care există dificultăţi în asigurarea îngrijirilor în

familie: familia de origine s-a destrămat, copiii s-au răspândit în diferite părţi ale lumii, chiar dacă unii
copii sunt aproape din punct de vedere geografic, spaţial, sunt în schimb, foarte departe din punct de

24
Ibidem, p.17
25
www.centrulbunătatea.webgarden.ro
26
C. Bocancea, G.Neamţu, Elemente de asistenţă socială, Ed. Polirom, Iaşi, 1999, p.35
vedere afectiv, uman (îşi refuză proprii părinţi, îi internează în instituţii sau, pur şi simplu, îi dau afară din
propriile lor locuinţe), alte rude au propriile lor probleme şi chiar dacă ar dori nu se pot dedica unei
asemenea activităţi, vecinii nu-şi mai asumă nici ei asemenea responsabilităţi.Neînţelegerile, destrămarea
familiei, abuzarea vârstnicului în familie fac necesară scoaterea vârstnicului din familie şi internarea lui
într-o instituţie de asistenţă socială27.
Însă, o astfel de decizie este un act de mare răspundere şi ar trebui să cuprindă numai urgenţele
medicale sau sociale.Experienţa arată că mediul cel mai prielnic pentru vârstnic, rămâne familia (aceasta
fiind şi dorinţa vârstnicilor), de aceea întoarcerea la domiciliu este un deziderat, mai ales în cazul în care
condiţiile de la domiciliu sunt favorabile28.
În România există mai multe tipuri de instituţii specializate de ocrotire. În funcţie de perioada în care
vârstnicul este ocrotit, instituţiile pot fi pe termen lung, pe termen scurt sau temporare.
Instituţiile pe termen lung- sunt căminele de pensionari unde se pot interna ca urmare a deciziei
Oficiului de Asistenţă Socială, numai vârstnici pensionari.
Ocrotirea temporară presupune accesul în centre de zi în care vârstnicul îşi poate petrece sub
supraveghere timpul liber sau poate fi îngrijit pe perioada cât familia desfăşoară alte activităţi.De
asemenea, vârstnicul beneficiar al unor astfel de programe poate participa şi la diverse programe
recuperatorii.
Principalele cauze ale instituţionalizării pe termen lung identificate până la ora actuală sunt:
- singurătatea şi lipsa reţelei de suport;
- dorinţa manifestă a vârstnicului;
- lipsa veniturilor;
- diferite afecţiuni cronice;
- handicapul fizic sau mental;
- pierderea locuinţei;
- inadaptarea la serviciile de îngrijire la domiciliu;
- neînţelegerile din sânul familiei;
- imobilizarea la pat;
- abuzul îngrijitorilor/aparţinătorilor29.

27
Carmen, Stanciu, Noţiuni introductive în Asistenţa Socială gerontologică, Ed.Solness, Timişoara, 2008, p.61
28
Ibidem, p.62
29
Ana, Muntean & Juliane, Sagebiel, Practici în Asistenţa Socială România şi Germania, Ed.Polirom, Iaşi,
2007, p.69
 În privinţa îngrijirii pe termen lung, una dintre principalele modalităţi prin care asistentul social
gerontolog furnizează servicii persoanelor vârstnice şi familiilor acestora este managementul de caz sau
managementul îngrijirii.Standardele NASW(1999) au definit managementul de caz ca fiind o metodă de
furnizare a serviciilor, prin care un asistent social profesionist evaluează trebuinţele beneficiarului şi
familiei acestuia, când este cazul, şi coordonează, monitorizează, evaluează şi susţine un pachet de
servicii multiple pentru a identifica şi satisface nevoile complexe ale beneficiarului.Scopul
managementului de caz este de a optomiza evoluţia beneficiarului, oferind servicii calitative într-o
manieră eficientă şi efectivă, pentru persoane cu trebuinţe multiple şi complexe30.
Admiterea vârstnicilor în instituţii se face în urma solicitărilor din partea vârstnicului sau din partea
membrilor familiei către serviciul public de asistenţă socială.În general, procedeul de admitere aduce
daune individului, care este considerat “un obiect uşor de prelucrat”.El este privat uneori de propriile
haine, este adesea victima agresiunii fizice sau verbale a personalului în general slab calificat, este
stigmatizat prin arătarea înspre el cu degetul sau ignorat.Persoanele instituţionalizate în spitale-sociale, în
ordinea “urgenţei sociale” sunt:
- vârstnicul singur, fără familie, ce nu se poate autoservi corespunzător şi în lipsa altor forme de
ajutor;
- vârstnicul cu tulburări psihice majore(de tip demenţial în stadii grave);
- vârstnicul cu tulburări psihice cu grad mare de periculozitate socială, agitaţie, stări grave delirante;
- vârstnicii cu incontinenţa ano-vezicală fără condiţii de îngrijire în mediul familial31.

2.1.2 Instituţionalizarea versus menţinerea la domiciliu a vârstnicilor

Dacă în România era şi încă, este considerată o situaţie de normalitate instituţionalizarea unei
persoane vârstnice, în ţările dezvoltate ale lumii, la ora actuală, sunt deja puse în aplicare, strategii ce
vizează reversul instituţionalizării şi anume, de instituţionalizarea vârstnicilor.Această schimbare de
atitudine, de încurajare şi promovare a dezinstituţionalizării a fost analizată şi ulterior justificată, prin

30
Carmen, Stanciu, Noţiuni introductive în Asistenţa Socială gerontologică, Ed.Solness, Timişoara, 2008, p.21
31
Ana, Muntean & Juliane, Sagebiel, Practici în Asistenţa Socială România şi Germania, Ed.Polirom, Iaşi,
2007, p.69
simplul fapt că, orice persoană indiferent că este vorba de un vârstnic, adult, tânăr, adolescent sau copil,
funcţionează mult mai bine în mediul familial, evident, atunci când familia este una bună, cu o
homeostazie echilibrată32.
În plus, pentru menţinerea vârstnicului în familie, este nevoie ca membrii acesteia să fie capabili să
facă cu succes obstacolelor apărute, factorilor stresori, problemelor inerente apărute coabitării cu o
persoană vârstnică, mai ales când aceasta prezintă un grad mare de dependenţă(de regulă, persoane peste
85 e ani).Pentru orice vârstnic convieţuirea alături de membrii familiei reprezintă situaţia ideală, iar
avantajele sunt, în special, pe plan psihologic.Cadrul familial îi conferă vârstnicului posibilitatea de a-şi
desfăşura viaţa de zi cu zi într-un mod normal, natural, beneficiind de autonomie în mişcări şi decizii, îl
solicită şi îi antrenează abilităţile într-o manieră în care viaţa în instituţie nu le poate valorifica33.
Serviciile sociale de îngrijire la domiciliu sunt un tip de asistenţă socială relativ nou apărut îm ţara
noastră şi prezent mult mai pregnant în teorie şi acte normative decât în realitatea comunitară.Deşi
serviciile specializate şi îngrijirile la domiciliu sunt recunoscute ca importante deoarece sunt adaptate
vevoilor individuale ale fiecărui beneficiar, permit continuarea îngrijirii bolnavului, sunt mai ieftine decât
îngrijirile spitaliceşti şi asigură satisfacţia pacientului, care atinge un grad maxim de independenţă
funcţională la domiciliul său, dezvoltarea lor a fost încetinită de următorii factori: lipsa banilor, a
personalului specializat şi, până în anii 2000, a legislaţiei specifice.
La ora actuală, îngrijirea la domiciliu reprezintă un stres pentru aparţinători.Aceştia, considerându-şi
în cele mai multe cazuri habitatul drept un loc închis, un domeniu rezervat prin excelenţa
confidenţialităţii, resimt ca un disconfort intens imixtiunea terţilor în această lume şi văd orice
sprijin/intervenţie ca o imixtiune.Deşi atmosfera familială constituie un confort psihic pentru vârstnic, în
unele cazuri instituţionalizarea este mai favorabilă calităţii vieţii clientului.
O parte semnificativă dintre bătrâni sunt fără aparţinători, ceea ce, în condiţiile lipsei reţelelor de
suport şi a serviciilor de îngrijire la domiciliu, forţează opţiunea instituţionalizării34.

2.1.2.1 Avantajele menţinerii vârstnicului în familie

32
Carmen, Stanciu, Noţiuni introductive în Asistenţa Socială gerontologică, Ed.Solness, Timişoara, 2008, p.92
33
Idem
34
Ana, Muntean & Juliane, Sagebiel, Practici în Asistenţa Socială România şi Germania, Ed.Polirom, Iaşi,
2007, p.68
 Avantajul unei astfel de situaţii, a menţinerii vârstnicului în familie, este acela că persoana vârstnică
este înconjurată de dragoste, lucru esenţial indiferent de vârstă.Simţinând dragoste din partea celor
apropiaţi, vârstnicul va avea mai multă putere interioară, va trece mai uşor peste problemele cu care se
confruntă, va fi mai puternic în lupta împotriva bolilor.În acest mod, el îşi va construi o percepţie a
imaginii de sine şi o stimă de sine crescută.
Familiile în care relaţiile se bazează pe dragoste şi respect, identificarea, analizarea şi rezolvarea
problemelor legate de persoana vârstnică, se vor realiza în mod co-participativ, prin cooperare, negociere
şi compromisuri, ţinându-se cont de părerea, dorinţele şi propunerile persoanei vârstnice.Ideile prezentate
în rândurile anterioare reprezintă situaţia ideală a menţinerii vârstnicului în familie, însă, aceste situaţii
devin de la o zi la alta tot mai rar întâlnite, dacă avem în vedere că familia ca entitate, începe să fie tot mai
neunitară. Aceasta se datorează, în primul rând, faptului că membrii tineri ai familiei sunt preocupaţi, în
special, de activităţi personale, în timp ce vârstnicii sunt neglijaţi, frecvent fiind consideraţi, chiar o
povară35.
Îngrijirea la domiciliu a persoanelor vârstnice are o serie de avantaje:
-recuperarea mai rapidă a persoanei vârstnice;
-cheltuieli mai mici în comparaţie cu cele ridicate de instituţionalizare;
-conservarea relaţiilor cu familia;
-educarea familiei în direcţia solidarităţii morale, a grijii şi a respectului pe care generaţiile mai tinere le
datorează persoanelor de vârsta a treia;
-antrenarea mai activă a unor resurse, cum ar fi: familia, prietenii, vecinii, voluntarii, bisericile,
comunitatea36.

2.1.2.2 Dezavantajele menţinerii vârstnicului în familie

Se ajunge la a fi evidenţiate dezavantajele menţinerii în familie a vârstnicului, şi anume: în cadrul

familiei vârstnicul nu poate beneficia întotdeauna de securitate, de servicii de asistenţă medicală(ori de
câte ori este nevoie, în special, în cazul în care vârstnicul are probleme de sănătate majore, ce trebuiesc

35
Carmen, Stanciu, Noţiuni introductive în Asistenţa Socială gerontologică, Ed.Solness, Timişoara, 2008, p.62-
63
36
Marius, Nechita, , Resurse şi nevoi la persoanele de vârsta a treia, Editura Universităţii de Nord, Baia Mare,
p.146
ţinute atent sub observaţie), activităţi recuperatorii, de relaxare, de implicare în activităţi comune cu
persoane de aceeaşi vârstă şi activităţi intergeneraţionale.
Unul dintre dezavantajele menţinerii vârstnicului în familie, susţinut şi de absenţa serviciilor sociale
competente, este epuizarea familiei, atunci când vârstnicul necesită îngrijire permanentă.Se poate ajunge
la situaţia în care, membrii familiei nu mai reuşesc să facă faţă problemelor cu care se confruntă şi la un
moment cedează psihic, având ei la rândiul lor nevoie de susţinere.Dacă nu găsesc un punct de echilibru,
se poate ajunge la situaţii extreme, cum ar fi maltratarea sau sau neglijarea vârstnicului, aşadar, la diverse
forme de abuz asupra persoanelor vârstnice.Pentru vârstnici, familia constituie factorul vital, fundamental
şi de aceea, resursele familiei trebuie valorificate într-o măsură cât mai mare şi pentru o perioadă de timp.
Cât mai îndelungată.Conflictele dintre generaţii sunt o realitate, încă există, dar nu sunt întotdeauna o
regulă. Atitudinea de respingere şi uneori, agresivitate faţă de vârstnici trebuie recunoscute, conştientizate
şi combătute în măsura posibilităţilor, în acest fel contribuind la evitatea instituţionalizării, care în
majoritatea cazurilor, este nefavorabilă vârstnicului37.

Această decizie nu ar trebui luată decât după o evaluare riguroasă a contextului medico-psihosocial şi
a dorinţelor pacientului şi familiei sale.
În decizia de a instituţionaliza o persoană vârstnică, consilierea bolnavului şi a familiei sale nu se poate
face decât după o evaluare foarte precisă.Aceasta trebuie să ţină cont de starea medico-psihosocială a
pacientului, de dorinţa pacientului şi a familiei sale şi, de asemenea, de diferitele soluţii accesibile38.
1)Evaluarea globală a persoanelor vârstnice
Evaluarea trebuie să fie globală.Pentru o problemă medicală identică, diversitatea situaţiilor sociale
sau de mediu explică faptul că într-un caz se preconizează menţinerea la domiciliu, iar în altul se
consiliază pentru instituţionalizare.Un bătrân atins de gonartroză invalidantă ar putea să fie menţinut la
domiciliu dacă locuieşte într-un imobil dotat cu ascensor, mai ales dacă beneficiază de ajutor la domiciliu,
în special pentru a-şi face plimbările.
Dacă, din nefericire, acelaşi vârstnic locuieşte la etajul cinci, fără ascensor, şi dacă în comunitate nu
se practică ajutorul la domiciliu, situaţia este total diferită.Acest factor este determinanr în decizia de a

37
Carmen, Stanciu, Noţiuni introductive în Asistenţa Socială gerontologică, Ed.Solness, Timişoara, 2008, p.63-
64
38
Idem
propune un plasament.O persoană vârstnică atinsă de un proces demenţial evoluat poate rămâne mult
timp la domiciliu dacă anturajul reuşeşte în permanenţă să se organizeze astfel încât aceasta să nu fie
pentru fiecare o sarcină grea. Dimpotrivă, aceeaşi persoană singură şi izolată va trebui, în mod cert,
instituţionalizată rapid.
2) Semnalele de alarmă
Anumite indicii defavorabile trebuie să alerteze medicul generalist şi să-l determine să efectueze sau
să dispună o evaluare a persoanei vârstnice în ceea ce priveşte gradul său de dependenţă.Este vorba de
indici la nivelul:
- persoanei: neglijenţă vestimentară şi pierderea interesului pentru aspectul propriu, miros de urină,
hematoame şi/sau arsuri, scăderea în greutate;
- comportamental:dificultăţi de aprovizionare, stocarea nejustificată a anumitor produse, uitări importante
şi frecvente cu elemente de periculozitate, izolare şi pierdere a interesului, agresivitate;
- al locuinţei: locuinţa neîntreţinută, întreruperea plăţilor facturilor etc.
Este logic să se efectueze evaluarea exhaustivă încă din momentul în care un indiciu de risc atrage
atenţia medicului de familie(generalist).
În acelaşi timp, trebuie evitată dramatizarea, care poate transforma încremenirea (şocul) provizorie a
anumitor funcţii în diagnostic de invaliditate definită.Ireversabilitatea poate fi prea rapid pronunţată
(diagnosticată), cu o participare mai mult sau mai puţin activă şi conştientă a familiei.

3) Cum evaluăm?
Există grile cu o folosire (aplicare) uşoară, care permit o evaluare a nivelului general de autonomie a
persoanei vârsnice.De exemplu, în străinătate se folosesc:
- scala IADL( Instrumental Activities of Daily Living) a lui Lawton; ea evaluează activităţile
instrumentale ale vieţii cotidiene a subiecţilor cu o auonomie puţin alterată;
- grila AGGIR: este prezentată în detaliu în subcapitolul “Dependenţa persoanelor vârstnice”.
Evaluarea globală este un ajutor preţios în luarea deciziilor mediculuide familie, pentru că
acesta este cel care trebuie să rămână stăpân pe situaţie.Sfatul pe care el trebuie să îl dea în
vederea unui plasament integrează date mult mai complexe decât simpla evaluare.Doar el
dispune de aceste date, în special pentru că el conduce acţiunea diferiţilor intervenţionişti. În
sfârşit, trebuie să ne ferim să reducem vârstnicul la o sumă de defic Primul de studiu de caz este
al unei persoane vârstnice de gen feminin, al doamnei Cojocaru Elena, care a avut o viaţă
complicată şi plină de greutăţi, fapt ce a necesitat şi instituţionalizarea în acest cămin de bătrâni.

1.Date privind identificarea beneficiarului

Numele şi prenumele: C.Elena

Locul şi data naşterii : 21 aprilie 1947, Judeţul Maramureş
CNP : XXXXXXXXXXXXX
Statut juridic/starea civilă : văduvă
Domiciliul: str. Dragoş Vodă, nr.67,
Căminul pentru Persoane Vârstnice Baia Sprie

2. Istoricul social
Informaţii de ordin familial

Istoricul familiei :
Doamna C.Elena s-a internat în unitate în data de 30.09.2010, are 63 de ani şi după cum
spuneam povestea ei este destul de lunga şi complicată.
S-a născut în data de 21.04.1947 în localitatea Baia Sprie , fiica lui Simion şi Irina . Mai avea
doi fraţi şi o sora , dintre care numai ea şi sora dânsei mai trăiesc , ceilalţi fraţi murind din cauza
diferitelor boli.
Mama doamnei Elena a murit în anul 1955 când ea avea doar 8 ani , din cauza ultimei sarcini,
cand l-a născut pe ultimul băiat, al 5-lea copil . Avea doar 36 de ani, iar tatăl lor a învinovăţit
medicul pentru decesul soţiei .Copilul o săptămână a fost ţinut în spital apoi a fost înfiat de un
coleg de serviciu a tatălui , care era un ofiţer din Petnic de lângă Herculane. În acest timp ,
doamna Elena avea grijă de deţinuţii care lucrau în mina din Baia Sprie .
Doamna Elena a fost cea mai mare dintre fraţi , după moartea mamei fraţii mai mici au fost
duşi la o matuşă din Arieşu de Pădure .După un timp tatăl a venit şi i-a luat la el acasă, deşi nu
avea condiţiile necesare întreţinerii copiilor.După un timp tatăl dependent de alcool i-a părăsit şi
nu i-a mai căutat niciodată.
S-au descurcat greu , au fost ajutaţi de stat cu haine , alimente şi totodată şi de vecini. Prima
clasă a făcut-o în limba română, iar din clasa a II-a până în clasa a VI-a a fost nevoită să treacă
la secţia maghiară , deoarece bunica neştiind bine româneşte nu a putut-o ajuta.I-a fost greu la
început şi la scoală şi acasă.I-a plăcut să înveţe mai ales istoria , geografia, literatura , dar fizica,
matematica şi chimia nu erau materiile ei preferate.
După clasa a VII-a a plecat la şcoala comercială din Cluj, iar în scurt timp după terminarea ei
a lucrat ca ospatară în Baia Sprie . Nu a găsit post de vânzătoare , iar ca să fie ospatară a trebuit
să faca un curs de calificare de 6 luni. Bunica a fost bolnavă de diabet iar boala a tot avansat .S-a
îmbolnăvit şi cu rinichii şi fiind operată şi cu diabet a murit ăn spital la vârsta de 72 ani. Înainte
de a deceda i-a spus că ea i-a ţinut împreună şi să aibă grijă în continuare de fraţii ei .Totodată a
sfătuit-o să nu se mărite cu prietenul ei actual, probabil văzând caracterul lui , ceea ce ea la 17
ani nu a observat . Din cauză că erau minori , ea fiind cea mai mare de 17 ani , pentru a le putea
fi tutore fraţilor mai mici s-a măritat ăn 1964, dar căsnicia nu a durat mult timp şi au divorţat .
Fostul soţ a fost un om agresiv, a bătut-o chiar după căsătoria la starea civilă înainte de cununia
la biserică. Şi atunci a fost sfătuită să anuleze tot dar ea a sperat ca nu se va mai repeta şi s-a
căsătorit cu el . A mai fost bătută şi altă dată încât a ajuns în spital .A fost lovită şi la un ochi, de
atunci pupila ochiului drept este dilatată şi nici nu vede bine cu el .
Pentru a putea supravieţui în 1982 a plecat la muncă în Sannicolau Mare.Mult timp a lucrat
ca tractoristă pe câmp, de aici a ajuns la Oraviţa , judeţul Caraş Severin unde a fost menajeră la 5
familii dintre care şi medici. După o perioadă un bărbat văduv de 58 ani telefonist , reparând
telefoane la aceste familii a auzit de ea . Avea şi el nevoie de cineva pentru întreţinerea casei şi
aţa s-a cunoscut cu al 2-lea soţ . Ea avea atunci 38 de ani , din acest motiv fiica adoptivă văzând
diferenţa de vârstă între ei nu a privit-o cu ochi buni spunându-i tatălui că numai va profita de el
şi dacă va fi bolnav îl va părăsi. Au locuit 22 de ani împreuna. Spune că au dus o viaţă foarte
frumoasă împreună, s-au iubit mult , acesta având grijă cu adevărat de ea. Au avut o gospodărie
frumoasă cu multe animale, o gradină cu tot ce era necesar.
Soţul ei a murit după 22 de ani de căsnicie . El avea o fiică înfiata cu prima soţie căreia i-
a dat 2500 Euro partea ei din casă astfel încât trebuia să se mute din Oraviţa în Baia Sprie, la
sora ei mai mică cu doi ani decât ea , la care a locuit 3 ani de zile. Neînţelegerile dintre ea şi sora
ei au început din cauza geloziei, spune d-na Elena, sora ei crezând că are o relaţie cu soţul ei din
pricina că povesteau şi se înţelegeau destul de bine. Sora Elenei are un băiat , care la rândul lui
are o fetiţă pe clasa a-VI- a. Problemele au fost din ce în ce mai multe astfel încât a considerat că
este îi va fi mai bine la cămin, decât în casa cu sora ei unde nu-şi găsea liniştea .Şi fetiţa
nepotului ei o iubea mai mult decât pe bunica ei , ceea ce a iscat şi mai multe neîntelegeri. Din
pacate lucrurile nu au decurs prea bine fiind nevoita să apeleze la acest cămin de bătrâni.

Date privind evoluţia beneficiarului :

 Informaţii despre naştere şi situaţia prezentă

S-a născut în data de 21.04.1947 în localitatea Baia Sprie, fiica lui Simion şi Irina. Doamna
Elena este o persoană vârstnică de 63 de ani care a avut o viaţă complicată. A ajuns la această
vârstă după cum spuneam trecând prin toate, fiind internată în acest cămin pentru persoanele
vârstnice de 2 ani de zile, din 2010.
 Activităţile cotidiene

În acest cămin pentru persoanele vârstnice se desfăşoară o mulţime de activităţi destinate lor
pentru ca timpul să treacă mai uşor şi să uite de singurătate.
Activităţi pentru timpul liber pentru menţinerea capacităţilor intelectuale: TV în
cameră; audiţie muzicală în sala de mese; bibliotecă amenajată în club; citirea presei – asistaţi
abonaţi la diferite ziare; învoiri în oraş pentru cumpărături pentru a-şi vizita familia, prietenii;
program administrativ individual pentru asistaţii independenţi; lucru de mână , aranjamente
florale, cioplit în lemn , împletit coşuri , turnarea şi vopsirea figurinelor din ghips ,
confecţionarea podoabelor pentru pomul de crăciun; compuneri de articole , poezii pentru 8
Martie.
Activităţi organizate : program de rugăciune – miercuri; program de gimnastică medicală
marţi şi vineri; educaţie sanitară ; vizionare filme educative, religioase , istorice sau muzică –
joi ; Slujbă de religie ortodoxă - duminică şi de sărbători; mărturisire şi împărtăşanie cu ocazia
sărbătorilor.
Activităţi de ergoterapie în concordanţă cu abilităţile şi interesele fiecăruia: curăţenie în
sala de mese; ajutor acordat la spălarea vaselor, punerea pe masă a veselelor; ajutor acordat la
curăţarea zarzavaturilor; ajutor acordat în gospodăria unităţii, grădină etc.
Activităţi ocazionale: sărbătorirea zilelor de naştere; concurs de şah; concurs de poezii şi alte
activităţi.

 Statutul socio – profesional

 Datorită vârstei pe care o are doamna Elena este pensionară, astfel încât nu mai munceşte şi
nu putem vorbi despre un statut socio-profesional, doar de acela din timpul vieţii când a avut o
serie de meserii pentru a se întreţine.

 Relaţia cu sistemul de protecţie/asistenţă socială

Doamna Elena este instituţionalizată în acest cămin de pensionari din data de 30 septembrie
2010 şi este mulţumită de asistenţa socială acordată în tot acest timp.Spune că se simte în
siguranţă, este îngrijită foarte bine şi are condiţiile necesare pentru a-şi duce traiul de zi cu zi.

 Climatul familial/ relaţia beneficiarului cu familia extinsă/ relaţii sociale:

Din fericire este într-o relaţie foarte bună cu nepotul ei, care a ajutat-o să-şi facă şi
documentele pentru cămin , acesta vizitând-o destul de des împreuna cu fetiţa lui. Strănepoata ei
o iubeşte foarte mult şi o sună aproape zilnic, cu diferite ocazii o vizitează şi singură, de fiecare
dată doamna Elena îi pregăteşte un mic cadou.
Şi în ziua de astăzi d-na Elena nu vorbeşte cu sora ei, fiind certate. Alte rude nu mai are
astfel încât îşi alină singurătatea cu nepotul şi fiica acestuia, precum şi cu ceilalţi vârstnici cu
care are o relaţie foarte bună, povestesc şi fac diferite activităţi împreună, afirmând că aceştia
sunt pentru ea o familie, doar că una mai mare.

 Informaţii privind situaţia locativă

Doamna Elena după cum am precizat locuieşte în acest cămin pentru persoanele vârstnice de
2 ani de zile. În cameră sunt patru persoane, de vârste apropiate, bineînţeles de gen feminin. În
acest centru dispune de camera de baie, de bucătărie, de sala de divertisment, de grădină, precum
şi de un spaţiu cu bănci.Au apă curentă, rece si caldă, ca sursă de încălzire au centrală.

Condiţiile de locuit( igienă, dificulăţi):

Condiţiile de locuit sunt bune, dar datorită faptului că doamna se deplasează greu din cauza
unei tije la picior întâmpină probleme la deplasare, în special până la baie, aceasta fiind în
cealaltă parte, în comparaţie cu camera în care locuieşte. Periodic, se face curat în cameră şi se
schimbă lenjeriile de pat, fapt ce camera doamnei Elena şi nu numai este acceptabil de curată.
3.Situaţia economică

Informaţii privind veniturile( cuantumul şi sursele)

Singura sursă de venit a doamnei Elena este pensia de bătrâneţe pe care o are, în valoare de
400 lei.

4.Informaţii medicale
Informaţii privind starea de sănătate:

Starea actuală de sănătate a doamnei Elena este oarecum precară.Ca majoritatea persoanelor
în vârsta , doamna Elena are probleme de sănătate , fiind bolnavă cu inima, are şi diabet astfel
încât în fiecare lună trebuie să-şi cumpere medicamentele necesare.De asemenea are o problemă
la un picior din 1999 când şi l-a fracturat, momentan având tijă.Această tijă o incomodează şi are
probleme privind deplasarea. Din prima căsătorie a rămas cu un defect la ochiul drept în urma
unei bătăi, fapt ce-i îngreuneză cititul.

5. a) Genograma :

IOAN
 ELENA

NADIA MIHAI SANDA DORIN

(sora)

VASILE COTY MARIA

DIANA

Pentru realizarea acestei genograme s-au utilizat o serie de simboluri specifice:

Persoane de gen masculin

Persoane de gen feminin

Relaţie de căsătorie

Bărbat decedat

b) Ecomapa :
 MIHAI
VÂRSTNICII
DIN CĂMIN

ELENA
DIANA

NADIA
VASILE
BISERICA

La fel ca şi genograma, ecomapa utilizează o serie de simboluri specifice pentru a reprezenta

tipurile de relaţii:

Relaţie echilibrată
Relaţie foarte puternică
Relaţie stresantă
Relaţie încordată
Relaţie unilaterală
Relaţie bilaterală
6. Concluzii şi recomandări (propuneri)-precizarea problemei
şi măsuri care se impun pentru soluţionarea cazului :

Acest caz evidenţiază destul de clar greutăţile cu care se confruntă în general persoanele
vârstnice care ajung să fie instituţionalizate, o viaţă întreagă de suferinţă şi când ajung la
perioada bătrâneţii realizează că rămân singure, fără un domiciliu propriu al lor, care din diferite
motive l-au pierdut sau nu l-au avut.
Doamna Elena Cojocaru ca şi alţi vârstnici se confruntă cu singurătatea, menţinând relaţii
telefonice cu nepotul şi cu fiica acestuia, având un cerc vicios restrâns, majoritatea persoanelor
cu care sociabilizează sunt persoanele de vârsta ei din cămin.
Vârstnica evaluată este o dovadă a faptului că la vârsta a treia femeile sunt cele care se confruntă
cu singurătatea după moartea soţului, din această cauză a ajuns şi d-na Elena în cămin.
Starea de sănătate a d-nei Elena este oarecum precară din cauza unei tije la picior care-i
defavorizeză deplasarea, precum suferă şi cu inima şi are diabet astfel încât în fiecare lună
necesită medicamente destul de scumpe. Pe lângă aceste probleme nu vede mai deloc cu ochiul
drept, fapt ce îi îngreuneză viaţa de zi cu zi.
Din cauza deplasării dificile, doamna Elena afirmă că baia este destul de departe în celălaltă
parte în comparaţie cu camera acesteia, astfel încât îi este destul de greu să meargă de fiecare
dată până acolo.Acest fapt şi din pricina că se oboseşte foarte tare, având probleme cardiace mari
defavorizându-i deplasarea pe lungă distanţă.
Recomandări :
Mutarea beneficiarului într-o cameră mai apropiată de baie , astfel încât să evite aceste
neplăceri privind deplasarea, precum şi gradul de oboseală acumulat din cauza problemei cu
inima.
Vizitarea săptămânală, sau de câte ori nu se simte bine, de către asistentul medical existent
în cămin pentru monitorizarea funcţiilor vitale.
Personalul din cămin să o ajute în fiecare lună la achiziţionarea medicamentelor de care are
nevoie, deoarece privind dificultăţile de deplasare îi este foarte greu să meargă singură la
farmacie, care este la o distanţă destul de mare.
 Concluzii finale ale lucrării

Din punctul de vedere al complexităţii problematicii vârstnicilor instituţionalizaţi, în general,

şi în special a celor din România, în această lucrare am încercat să scot în evidenţă faptul că
bătrâneţea este un fenomen asociat cu un complex de dificultăţi specifice acestui moment al
vieţii.
Trebuie reţinut că odată cu instituţionalizarea , se produc fără voia lor o serie de modificări
de status şi rol, iar unul din lucrurile care îi tulbură cel mai tare pe vârstnici este cascada de
situaţii noi care intervin şi pe care trebuie să le înfrunte. Instituţiile ridică bariere între persoanele
din interior şi mediul extern, fapt care are ca rezultat pierderea rolurilor care constituie o parte
din personalitatea vârstnicului.
În societatea modernă, care cunoaşte un rapid proces de schimbare, contribuţia lor scade, iar
controlul exercitat de ei se diminuează. Ieşirea din câmpul muncii şi reducerea nucleului familial
prin plecarea copiilor creează modificări complexe în sfera rol-statusurilor bătrânilor, iar
internarea într-o instituţie adânceşte şi mai tare schimbarea ce se produce în viaţa vârstnicilor.
În lucrarea de faţă, mi-am propus să identific care este modul de adaptare al vârstnicilor la
condiţiile din mediul instituţionalizat, precum şi reacţiile , sentimentele acestora cu privire la
situaţia lor ca persoane instituţionalizate.Pe lângă aceste consecinţe, am dorit să văd efectele
instituţionalizării, şi acţiunile de ajutor care pot fi întreprinse pentru aceşti vârstnici internaţi în
căminele de bătrâni.
Mulţi vârstnici consideră instituţia ca o anticameră a morţii, unde participă la un proces de
“mortificare” devalorificându-se treptat, un loc unde toţi desfăşoară aceleaşi activităţi, acest
proces care implică interacţiuni cu alte persoane în cadrul respectivei instituţii are ca rezultat
pierderea identităţii, adică “eşti unul printre mulţi alţii”.
Vârstnicii instituţionalizaţi îşi pierd cu uşurinţă identitatea, deoarece preocuparea
personalului este să pună accent pe îngrijire, să se focalizeze pe asigurarea hranei şi a igienei
corporale, astfel încât se neglijează persoana în sine.
Persoanele de vârsta a treia refuză adesea chiar şi o şedere temporară în instituţii, deoarece le
consideră nişte cămine pentru săraci.În majoritatea cazurilor, plecarea într-o instituţie este ultima
decizie importantă în viaţă, care-i provoacă nelinişte şi teamă.
 În urma elaborării celor două studii de caz, şi din activitatea de practică desfăşurată în cadrul
Căminului pentru persoane vârstnice Baia Sprie, am constatat că fiecare persoană vârstnică
suferă de sindromul singurătăţii, sunt mult mai vulnerabile decât cele care locuiesc cu familia, au
teama de moarte mult mai accentuată, se ataşează foarte repede de persoanele cu care intră in
conversaţie, precum şi frica de a nu fi părăsite de puţinele persoane pe care le cunosc.
Personalul instituţiei se ocupă foarte bine de fiecare vârstnic în parte, de nevoile acestora, le
organizează activităţi recreative pentru a se simţi bine, îi duc în excursii şi îi evaluează atent pe
cei bolnavi pentru a le trata şi ameliora boala de care suferă.
Părerea mea este că locul ideal pentru persoanele de vârsta a treia este în mijlocul familiei,
fapt pentru care cadrul familial îi conferă vârstnicului posibilitatea de a-şi desfăşura viaţa de zi
cu zi într-un mod normal, natural, beneficiind de autonomie în mişcări şi decizii, îl solicită şi îi
antrenează abilităţile într-o manieră în care viaţa în instituţie nu le poate valorifica. Familia
reprezintă sursa primară de suport social pentru persoanele vârstnice.
Dacă acest lucru nu este posibil, instituţionalizarea este soluţia la această problemă, pe care o
putem privi şi în mod pozitiv. Într-o instituţie beneficiarii sunt mai bine îngrijiţi din punct de
vedere medical, fiind consultaţi de fiecare dată când se simt rău, precum şi periodic pentru a
vedea starea lor de sănătate.Vârsta lor este asemănătoare astfel încât pot conversa pe subiecte
comune, specifice persoanelor vârstnice, fără a întâmpina probleme privind mentalităţile dintre
generaţii.