ARGUMENT

În viziunea contemporană, sarcina rămâne un eveniment medical care a suferit

o mică schimbare de-a lungul timpului, de la „doctorul știe cel mai bine”, la alegerea
informată. În timp ce majoritatea oamenilor întâmpină sarcina cu bucurie, o analiză a
literaturii psihologice, de-a lungul ultimilor 30 de ani, sugerează o creștere a
concentrării pe sănătatea mentală, pe tulburările alimentare, re-experimentarea
abuzului sexual anterior, anxietate și depresie. De asemenea, s-a menționat o gamă
largă de riscuri legate de HIV/SIDA și alte boli transmise pe cale sexuală, fumat,
diabet, obezitate, sarcini neplanificate și nedorite (în special în cazul mamelor
adolescente). Potențialele hazarduri investigate de psihologi se referă la îngrijorări
duale pentru statutul sănătății mamei și al nou-născutului. Grupuri de femei, cum ar fi
adolescentele și mamele mai în vârstă, sunt cele cu un istoric de tulburări psihiatrice,
depresie sau anxietate mai pregnant decât celelalte femei.
Sarcina însă nu este o boală. Şi totuşi, în această perioadă pot apărea numeroase
tulburări psihice, trecătoare sau mai durabile, antrenând uneori simptome depresive şi
dificultăţi relaţionale cu bebeluşul.
Dintr-o perspectivă comună, fiecare femeie îşi îndeplineşte destinul atunci când
devine mamă, găsind în ea toate răspunsurile necesare, de parcă ar fi inevitabile,
ţinute secrete pentru a fi scoase la iveală atunci când este momentul.
Sarcina şi naşterea, în sine, sunt apanajul femeilor. Dar cât de mult, a deveni
mamă, îndeplineşte destinul femeii? Capacitatea de a avea copii se leagă într-o
manieră psihologică de dragostea instinctivă/ataşamentul faţă de copil?
Sprijinul pentru „împlinirea destinului” a devenit o versiune „popularizată” a
psihanaliştilor freudieni care sugerează că sarcina, naşterea şi maternitatea transformă
dorinţa femeii de a face alte lucruri, cum ar fi cariera. Cu toate acestea, psihologii
feminişti au arătat că însuşi Freud nu a susţinut că biologia este în sine un destin, dar
1
vorbea despre femei şi bărbaţi ca având şansa de a urma căi feminine şi masculine în
viaţă. În mod similar, socio-biologia şi psihologia evoluţionistă au fost folosite pentru
a justifica accepţiunea conform căreia, creierul femeii este „construit” să aibă şi să
crească copii.
Tranziţia la maternitate presupune o perioadă de vulnerabilitate psihologică
crescută iar pentru unele femei poate fi mai complicat şi poate cauza mult stres. Un
răspuns la tranziţie poate fi depresia. Prevenirea depresiei postnatale ar trebui să
înceapă încă din timpul sarcinii.
Depresia postpartum poate afecta capacitatea mamei de a avea grijă de copil. Îi
poate lipsi energia, poate avea probleme în a se concentra, să fie iritată şi nu îi poate
îndeplini nevoile copilului de dragoste şi afecţiune. Ca rezultat, se poate simţi
vinovată sau îşi poate pierde încrederea în sine ca mamă, ceea ce poate înrăutăţi
depresia.
Există o serie de studii care evidenţiază eficacitatea tratamentelor
nonfarmacologice în cazul depresiei postpartum, acestea referindu-se la terapii, cele
mai des utilizate şi, implicit, cele mai eficiente, s-au dovedit a fi terapia interpersonală
şi terapia cognitiv-comportamentală.
Tema aleasă pentru această cercetare vine să contribuie la tendinţele actuale,
atât pe plan naţional, cât şi mondial, terapia cognitiv- comportamentală fiind una din
formele de terapie utilizată în multe studii clinice şi care şi-a dovedit eficienţa şi în
depresia postpartum.

2
 CAPITOLUL I
PSIHOLOGIA GRAVIDEI

I.1. SARCINA

Sarcina şi perioada de după naştere reprezintă o perioadă de tranziţie majoră în

viaţă, cu schimbări şi provocări. Distincţia dintre răspunsul natural la această tranziţie
şi o tulburare care necesită tratament poate fi dificil de detectat, atât pentru noua
mamă cât şi pentru oamenii din jurul ei. Pentru multe femei, este o perioadă de
vulnerabilitate psihologică ridicată şi de distres, cu o gamă largă de reacţii şi
consecinţe asupra stării de bine a femeii, asupra legăturii mame-copil şi asupra
întregii familii.
Cercetările academice asupra maternităţii şi destinului emoţional au pălit după
1970, deşi ceea ce am ştiam rămâne important; de exemplu, sarcina şi maternitatea
sunt evenimente cheie de tranziţie pentru femei în perioadele lor de dezvoltare, deci a
deveni mamă creşte simţul femeii că intră în viaţa adultă şi oferă un simţ al
apartenenţei în lume.
Smith (1992)1 a remarcat să majoritatea studiilor despre sarcină abordau un
punct de vedere medical pozitivist şi într-adevăr se înţelegeau mai multe din această
experienţă complexă a tranziţiei „normale” a sarcinii. Am învăţat ceva despre acest
lucru în aceşti ani? Reconectarea pe care au făcut-o unii sociologi, medici, psihologi
clinicieni cu literatura psihanalitică, în special perspectivele Klein-ene, obiect-relaţie,
au adus în prim-plan ideea de diferenţă, ambivalenţă în a deveni mamă. Acest lucru a
1
Smith, J.A. (1992), Pregnancy and the transition to motherhood, în P. Nicolson & J.M. Ussher (Eds.), The psychology
of women’s health and health care, Basingstoke: Macmillan.
3
dus la revizuirea „călătoriei emoţionale”, concept frecvent utilizat în domeniul cărţilor
de auto-ajutorare, luând la cunoştinţă că, în timpul sarcinii şi maternităţii, emoţiile
sunt mai mult decât răspunsuri la schimbările hormonale.
Cum răspund femeile la faptul că propriul corp le-a scăpat de sub control?
Literatura despre atitudinea femeilor însărcinate arată cum, în timp ce sarcina permite
femeilor să transgreseze forma idealizată a corpului femeii, o astfel de construcție
întărește idealul cultural de subțirime pentru multe femei din cultura vestică. Cu toate
acestea, multe femei sunt mândre de corpul lor de femeie însărcinată, scăpând astfel
de presiunea dietelor.
Corpul femeilor însărcinate au, de asemenea, scurgeri stânjenitoare din sâni și
vezică, au grețuri matinale, disconfort, somnolență și dureri și, inevitabil, venele sunt
proeminente și au vergeturi. Site-urile web legate de sănătate sfătuiesc la exerciții
pelviene la podea pentru incontinența în situaţii de stres și folosirea unor absorbante
pentru sâni, asigurându-le pe femei că totul este normal.
Sarcina este un moment esenţial al dezvoltării psihoafective a femeii,
comparativ cu adolescenţa, prin impactul schimbării pe care îl presupune. Etapele
dezvoltării anterioare se prelungesc, ceea ce duce la o maturizare psihologică a
mamei. Maternitatea implică sentimente plăcute, care pot merge până la exaltare, dar
şi îndoieli şi anxietate. Numeroasele schimbări fizice, hormonale, modificările
imaginii pe care femeia o are despre sine, reapariţia conflictelor din prima copilărie,
toate acestea o pun pe viitoarea mamă în faţa unor contradicţii inerente stării ei. Este
deci normal ca mamele să aibă nevoie de ajutor şi de susţinere.
Winnicott (1971) a calificat perioada maternităţii drept „preocupare maternă
primară”, subliniind astfel faptul că este vorba de o stare care, deşi temporară, se
învecinează cu nebunia fiindcă se lasă capturată de eveniment. În opinia renumitului
psihanalist, femeia, prin funcţia sa primitivă de mamă, dezvoltă o formă de repliere
asupra propriei persoane şi de hipersensibilitate, fiind cu totul absorbită de
satisfacerea nevoilor copilului ei: „Este vorba de o stare care se dezvoltă gradual

4
pentru a atinge un grad de sensibilitate ridicat în timpul sarcinii şi mai ales la sfârşitul
acesteia”.2

I.2. CREIERUL MATERN

„Ezit să admit asta, dar în al treilea trimestru de sarcină sunt incredibil de

stupidă”. Acestea au fost cuvintele jurnalistei feministe din ziarul Guardian, Zoe
Williams în timpul sarcinii sale din 2008. Ea se referea, desigur la „minte de copil”:
credinţa larg răspândită că femeile însărcinate au probleme cognitive şi de memorie.
Un pamflet publicat în 2005 despre 50 de lucruri pe care taţii trebuie să le ştie era şi
următoarea propoziţie: „Femeile însărcinate sunt puţin confuze…este din cauza
hormonilor lor”. Sarcina chiar afectează creierul femeilor sau idea sarcinii este un mit
sexist?3
Cercetările asupra fenomenului studiat au eşuat în două mari categorii de studii:
acele studii care întrebau femeile gravide dacă au unele probleme şi altele care
foloseau doar măsurători obiective. Studiile auto-raportate sunt mai consistente. Din
întregul eşantion, aproximativ două treimi dintre femei au raportat că au avut unele
probleme de memorie sau atenţie pe care le-au atribuit sarcinii lor. De exemplu, în
2003, într-un studiu, Ros Crawley la Universitatea din Sunderland, a folosit
chestionare retrospective şi jurnale longitudinale şi a descoperit că 40 de femei
însărcinate au raportat că memoria şi atenţia le fuseseră deteriorate, comparativ cu 24
de femei care nu erau însărcinate.4
În schimb, studiile care au utilizat teste obiective de memorie şi atenţie în
timpul sarcinii s-au dovedit a fi inconsistente. Pentru fiecare studiu care raportează un

2
Antoine, C. (2008), Ghid psihologic pentru sarcină şi maternitate, Editura Trei, Bucureşti.
3
http://www.thepsychologist.org.uk/archive/archive_home.cfm?volumeID=23&editionID=184&ArticleID=1641,
accesat în data de 20.05.2013.
4
Crawley, R.A., Dennison, K., Carter, C. (2003), Cognition in pregnancy and the first year post-partum, în Psychology
and Psychotherapy, 76, 69–84.
5
aparent deficit, există un altul care scoate la iveală un rezultat negativ. O meta-analiză
a lui Julie Henry de la Universitatea din Sydney şi Peter Rendell de la Universitatea
Australiană Catolică din Melbourne, publicată în 2007, a clarificat unele confuzii. Din
14 studii efectuate de-a lungul a 17 ani, au concluzionat că acelea care „aveau cerinţe
relativ mai mari în ceea ce priveşte procesarea şi, în mod specific, măsurarea
componentei executive a memoriei”, au descoperit un deficit fidel, mic la femeile
gravide. „Multe dintre studiile obiective anterioare au avut eşantioane mici cărora le
lipsea puterea de a detecta deficitul imperceptibil care fusese scos la iveală prin
combinarea studiilor într-o meta-analiză.”, spune Rendell.5
„Unele dintre inconsistenţele în testele obiective ar putea fi, de asemenea,
metodologice” spune Crawley. „Sunt multe sarcini care măsoară aceleaşi funcţii
cognitive, iar când oamenii vorbesc despre sarcinile pentru care le folosesc, un test
măsoară un lucru iar altul măsoară un altul, deci este destul de complicat.”6
Nepotrivirea dintre studiile subiective şi cele obiective l-a făcut pe Crawley să
se întrebe dacă femeile gravide raportează probleme doar pentru că societatea se
aşteaptă la asta de la ele. „Poate că există acest punct de vedere social că dacă femeile
sunt însărcinate, vor avea probleme cu memoria şi atenţia… se poate să facă parte din
punctul de vedere negativ pe care oamenii îl au despre femei, că sunt la mila
hormonilor lor” spune Crawley.
„Fac o paralelă între munca ce a fost condusă cu efectele premenstruale
cognitive şi efectele menopauzei (arătând o contrazicere între măsurătorile cognitive
şi obiective)” explică ea. Există dovezi sigure legate de prejudecăţile sarcinii şi în altă
parte în literatura de specialitate. Sara Corse de la Universitatea din Pennsylvania, de
exemplu, i-a pus pe studenţii de la MBA să interacţioneze cu ceea ce credeau ei că
este un manager, dar în realitate era un asistent de cercetare. Studenţilor cărora li se
spusese că managera este gravidă îi dădeau mai multe ratinguri negative decât cei

5
Rendell, P.G., Henry, J.D. (2008), Prospective-memory functioning is affected during pregnancy and postpartum, în
Journal of Clinical and Experimental Neuropsychology, 30, 913–919.
6
Crawley, R.A., Dennison, K., Carter, C. (2003), Cognition in pregnancy and the first year post-partum, în Psychology
and Psychotherapy, 76, 69–84.
6
cărora nu li se spunea această poveste. Aparent, studenţii erau dezamăgiţi când
managera gravidă se dovedea a fi autoritară mai degrabă decât pasivă.7
Crawley a testat aşteptările sociale cu privire la deficitele cognitive şi sarcină
într-o lucrare publicată în 2008, împreună cu colegii ei, Sophie Grant şi Kim
Hinshaw. Echipa lui Crawley a arătat prima dată că 13 femei însărcinate se descurcau
la fel de bine ca femeile care nu erau însărcinate pe un simulator auto, aducând şi mai
multă confuzie asupra realităţii cognitive cu privire la deficitele legate de sarcină. Mai
important totuşi, ei au chestionat12 femei însărcinate şi care nu erau însărcinate,
precum şi pe partenerii lor, despre faptul că femeile însărcinate au deficite cognitive
în timpul sarcinii. Consistente cu ideea că deficitele cognitive sunt un mit cultural
adânc înrădăcinat, toţi participanţii, nu numai persoanele care duceau o sarcină, au
raportat că sarcina este tipic asociată cu un uşor declin cognitiv.
„Atunci când femeile sunt însărcinate, feminitatea lor este foarte evidentă, deci
poate că se declanşează în oameni acea posibilitate de a vedea în ei şi la alte femei
însărcinate că au lipsuri cognitive – de tipul pe care le facem toţi - iar ei atribuie
aceste lipsuri sarcinii” a spus Crawley.8
O altă posibilitate de a asocia sarcina cu deficitele cognitive, nu se datorează
faptului de a fi însărcinată în sine, ci deoarece sarcina este un eveniment de viaţă
major cu implicaţii emoţionale imense. Consistent cu acest lucru, diferite studii au
legat deficitele cognitive ale sarcinii cu deprivarea de somn, oboseală şi depresie.
„Poate ai găsi ceva similar dacă ai lua în considerare un alt eveniment de viaţă
major, cum ar fi doliul la care acei factori contribuie” spune Crawley. „Dar din
cauză că este plauzibil că sarcina este un eveniment fiziologic, poate avea un efect
asupra cogniţiei – din cauza schimbărilor hormonale – suspectez că din acest motiv
oamenii au privit acest lucru mai intens, în termeni de sarcină în sine.”9

7
Corse, S. (1990), Pregnant managers and their subordinates: The effects of gender expectations on hierarchical
relationships, în Journal of Applied Behavioural Science, 26, 25–47.
8
Crawley, R., Grant, S., Hinshaw, K. (2008), Cognitive changes in pregnancy: Mild decline or society stereotype? În
Applied Cognitive Psychology, 22, 1142–1162.
9
Crawley, R., Grant, S., Hinshaw, K. (2008), Cognitive changes in pregnancy: Mild decline or society stereotype? În
Applied Cognitive Psychology, 22, 1142–1162.
7
 În 2008 Peter Rendell şi Julie Henry au descoperit un nou punct de vedere,
publicând primele teste care măsurau memoria prospectivă în timpul sarcinii.
Memoria prospectivă este abilitatea de a ne aminti să facem acţiuni viitoare la
momentul potrivit, cum ar fi programarea întâlnirilor sau scoaterea cinei din cuptor.
„Atunci când îi rogi pe oameni să reflecteze la problemele de memorie sau ce îi
îngrijorează cu privire la memorie, memoria prospectivă este adesea menţionată ca
fiind importantă în viaţa de zi cu zi”10 spune Rendell.
Rendell şi Henry au testat 20 de femei însărcinate cu ajutorul a două tipuri de
teste pentru memoria prospectivă: unul era un joc de tip Monopoly unde li se cerea să-
şi amintească să facă sarcini ipotetice de-a lungul unei săptămâni, cum ar fi să sune
instalatorul sau să ia hainele de la curăţătorie. Celălalt test era o sarcină din viaţa de zi
cu zi care avea loc de-a lungul unei săptămâni şi le cerea femeilor să verifice un PDA-
style electronic de 4 ori pe zi, zilnic.
Comparativ cu eşantionul de femei care nu erau însărcinate, viitoarele mame au
dat rezultate normale la primul joc, dar nu şi la cel cu situaţia din viaţa reală. „A fost
un efect puternic, deci poate că femeile gravide au probleme în a-şi manageria
resursele de-a lungul unei perioade mari de timp, sau poate sunt mai distrase în viaţa
reală, iar sarcinile provocatoare în acel context ridică probleme.” Forţa acestei
descoperiri l-a făcut pe Rendell să se întrebe dacă studiile anterioare au subestimat
impactul sarcinii asupra cogniţiei. „Am descoperit efectul de-a lungul a câtorva zile,
deci poate că studiile anterioare nu s-au concentrat pe problema cheie cu sarcinile pe
care le-au folosit.”11
Dar descoperirile consistente rămân eluzive. Cea mai recentă cercetare asupra
controversei sarcinii a fost publicată în Jurnalul Britanic de Psihiatrie. Autorii au
susţinut că au confirmat că sarcina nu are un efect advers asupra creierului femeilor
gravide. Studiul lui Helen Christensen şi colegii săi de la Universitatea Naţională

10
Rendell, P.G., Henry, J.D. (2008), Prospective-memory functioning is affected during pregnancy and postpartum, în
Journal of Clinical and Experimental Neuropsychology, 30, 913–919.
11
Rendell, P.G., Henry, J.D. (2008), Prospective-memory functioning is affected during pregnancy and postpartum, în
Journal of Clinical and Experimental Neuropsychology, 30, 913–919.
8
Australiană din Canberra a fost neobişnuit deoarece urmărea un eşantion mare de
femei de-a lungul timpului. Cercetătorii au testat 76 de femei înainte şi în timpul
sarcinii. „Cercetarea noastră sugerează că deşi femeile - şi partenerii lor – cred că
există o legătură între capacitatea creierului lor, sarcină şi maternitate, nu există cu
siguranţă legături permanente pe care noi să le fi descoperit”12 a spus Christensen.
Am văzut că în timp ce multe femei au raportat că au întâmpinat dificultăţi în
timpul sarcinii, dovezile obiective care să susţină o legătură între sarcină şi declinul
cognitiv este inconsistentă. Acest lucru ridică o întrebare: dacă deficitul de memorie
există, el contează? Ar trebui să fie femeile îngrijorate? Pe de altă parte, dacă nu
există nici un deficit, ar trebui să facem mai multe pentru a combate acest mit sexist?
Crawley spune că indiferent dacă ar exista un deficit real, nu trebuie să ne
îngrijorăm. „Într-un studiu anterior al meu, înainte de a da femeilor chestionarul
standard prin care să comparăm cogniţiile lor înainte şi după ce au fost însărcinate,
le-am cerut să-mi spună ce fel de schimbări au remarcat la ele odată ce au rămas
însărcinate. Din 198 de femei, 3 au menţionat spontan schimbările cognitive, deci nu
cred că sunt foarte izbitoare.”
Deşi nu mai sunt active în domeniul profesional, descoperirile anterioare ale lui
Crawley au lăsat impresia că s-ar fi putut face mai mult pentru a contracara ideea că
sarcina este legată clar de declinul cognitiv. O carte publicată în 2005 de jurnalista
Katherine Ellison numită „Creierul mamei. Cum maternitatea ne face mai deştepte” a
început să schimbe curentul despre schimbările cognitive, dar era mai mult legată de
efectele de a fi mamă, şi nu de sarcină în sine.
Dar apoi, există acele descoperiri în domeniul memoriei prospective, deci nu ar
trebui să ne grăbim să demontăm mitul sarcinii. Pentru femeile care ar greşi mai
degrabă pe partea de siguranţă, iată sfatul lui Rendell „Strategiile specifice, includ
crearea unor indicii fizice externe sau imaginarea unor indicii vii care funcţionează ca
şi alerte, de exemplu: lăsarea unei notiţe lângă încuietoarea de la birou pentru a-ţi

12
Christensen, H., Leach, L.S., Mackinnon, A. (2010), Cognition in pregnancy and motherhood: Prospective cohort
study, în British Journal of Psychiatry, 196, 126–132.
9
aminti să iei ceva de la muncă şi setarea ceasului pentru a scoate cina din cuptor. O
altă strategie specifică este să nu se amâne o sarcină odată ce s-a adus aminte de ea.
Cercetările au arătat că întârzierile de câteva secunde pot reduce şansele ca sarcina să
fie dusă cu succes la capăt.”13

I.2.1. CREIERUL FEMEII ŞI SARCINA

Cel puţin două studii de imagistică asupra creierului femeii însărcinate au

alimentat mitul sarcinii. În 2002 Angela Oatridge şi colegii săi de la Colegiul Imperial
de Medicină14 au scanat creierele unui mic eşantion de femei, înainte, în timpul şi
după sarcină şi au raportat că, creierul se micşorase în timpul sarcinii şi apoi şi-a
revenit la mărimea iniţială, la 6 luni după naştere. Mulţi jurnalişti s-au agăţat de acest
lucru, iar un studiu similar din 1997 a oferit dovezi incontestabile pentru sarcină. Alte
persoane au scos în evidenţă pe un mic eşantion (9 persoane) că „mecanismele şi
importanţa fiziologică” a descoperirilor lor era speculativă.
Majoritatea dovezilor despre efectele fiziologice ale sarcinii asupra creierului
provin de la studii pe şoareci, unde, spre deosebire de majoritatea cercetărilor pe
oameni, dovezile arată spre avantajele materne mai degrabă decât spre deficite.
O regiune crucială a creierului matern este aria medial pre-optică (mPOA) a
hipotalamusului – o structură în lobul temporal care se ocupă de memorie. S-a arătat
că deteriorarea mPOA inhibă comportamentele materne cum ar fi construirea cuibului
şi îngrijirea puilor. Sarcina pare a pregăti această arie pentru cererile maternităţii. De
exemplu, cercetările lui Lori Keyser-Marcus, în laboratorul lui Craig Kinsley de la
Universitatea Richmond, au arătat că sarcina sau tratamentul cu hormoni ai sarcinii

13
Rendell, P.G., Henry, J.D. (2008), Prospective-memory functioning is affected during pregnancy and postpartum, în
Journal of Clinical and Experimental Neuropsychology, 30, 913–919.
14
Oatridge, A., Holdcroft, A., Saeed, N. et al. (2002), Change in brain size during and after pregnancy: Study in healthy
women and women with preeclampsia, în American Journal of Neuroradiology, 23, 19–26.
10
duce la creşterea densităţii dendritelor în regiunea mPOA (dendritele sunt părţile
neuronilor care primesc semnalele de la alţi neuroni).15
Acelaşi laborator a cercetat miezul dendritic – sunt protuberanţe ca nişte spini
pe dendrite care îmbunătăţesc eficienţa semnalelor. Echipa lui Kinsley a descoperit că
densitatea miezului dendritic creştea în hipocamp la şoarecii cu sarcini şi la cei trataţi
cu hormoni pentru sarcină, comparativ cu şoarecii care nu aveau sarcini.
Un alt studiu efectuat în laboratorul lui Kinsley, condus de Jennifer Wartella, s-
a axat pe studierea creierelor şoarecilor care doar ce aveau o sarcină şi au descoperit o
activitate redusă în hipocamp şi regiunea amigdalei din creierele lor, un semn de
reducere a stresului.
În mod crucial, toate aceste schimbări la nivelul creierului au fost asociate cu
îmbunătăţiri ale comportamentului. „Şoarecii noştri au devenit mai buni la tot ce
aveau nevoie, căutarea hranei, prădarea, memoria spaţială, toate s-au îmbunătăţit,
răspunsurile la stres şi anxietate au scăzut.”16
Deci de ce există această contrazicere între avantajele sarcinii arătate la şoareci
şi deficitele arătate în studiile pe oameni? Kinsley crede că răspunsul are de-a face cu
tipul de sarcini folosite pentru a testa femeile gravide. „Multe din datele obţinute de
la femeile însărcinate au fost derivate din întrebările puse femeilor pentru a
demonstra îmbunătăţirea cognitivă a abilităţilor, comportamentelor, ocupaţiilor care
sunt irelevante pentru îngrijirea şi protecţia copilului. Odată ce aceste întrebări şi
abordări devin mai sofisticate la analogia umană, cred că vor fi mai multe date care
să susţină studiul pe animale.”17 Consistent cu predicţia lui Kinsley, un studiu
publicat anul trecut de Rebecca Pearson şi colegii ei de la Universitatea din Bristol a
descoperit dovezi că sarcina în ultimul trimestru este legată de recunoaşterea crescută
a expresiilor faciale de ameninţare.

15
Keyser-Marcus, L., Stafisso-Sandoz, L.G., Gerecke, K. et al. (2001), Alterations of medial preoptic area neurons
following pregnancy and pregnancy-like steroidal treatment in the rat, Brain Research Bulletin, 55, 737–745.
16
Wartella, J., Amory, E., Lomas, L.M. et al. (2003), Single or multiple reproductive experiences attenuate
neurobehavioral stress and fear responses in the female rat, în Physiology and Behaviour, 79, 373–381.
17
Kinsley, C.H., Trainer, R., Stafisso-Sandoz, G. et al. (2005), Motherhood and the hormones of pregnancy modify
concentrations of hippocampal neuronal dendritic spines, Hormones and Behaviour, 49, 131–142.
11
 Progresele în înţelegerea mecanismelor creierului sugerează că sprijinul social
joacă un rol crucial în scăderea ameninţărilor/stresului la nivelul creierului.
Parteneriatul Asistenţă-Familie este un exemplu de abordare, unde sprijinul intens şi
educaţia au fost oferite mamelor tinere, dezavantajate social, în perioada ante şi
postnatală. Cercetările din Statele Unite demonstrează rezultate pe termen lung atât
pentru mame cât şi pentru copii lor, ceea ce a făcut să fie implementate programe şi în
Marea Britanie cu ajutorul specialiştilor în medicină şi a moaşelor. Moaşele sau alţi
specialişti trebuie să aibă timpul necesar pentru a discuta problemele emoţionale cu
mamele şi de a oferi oportunitatea acestora de a se adresa specialiştilor.

I.3. ÎNGRIJIREA PERINATALĂ ŞI POSTNATALĂ

Sarcina, procesul naşterii şi maternitatea au ca cerinţe speciale, adaptări fizice

şi psihologice majore pentru viitoarea mamă. În plus, calea de dezvoltare de la
embrion la fetus, la nou-născut, până la copil are potenţialul de a exercita influenţe
critice asupra sănătăţii fizice şi mentale a noului individ de-a lungul vieţii sale.
Psihologia a generat noi modalităţi de înţelegere a acestor procese care sunt relevante
pentru sănătatea mentală atât a mamelor cât şi a copiilor lor.
Pauline Slade şi Michelle Cree18 au realizat un plan de acţiune pentru
îmbunătăţirea îngrijirii în perioada de sarcină şi după. Astfel, ele au oferit o
perspectivă asupra îngrijirii perinatale şi postnatale privind sănătatea mentală.
1. Oferirea îngrijirii specifice, orientată emoţional pentru femei, încă din primele
luni ale sarcinii. Trebuie maximizată starea de bine psihologică a femeilor însărcinate.
Această fază a vieţii poate fi cea mai critică dintre toate pentru noul individ deoarece
se dezvoltă creierul copilului şi sistemul nervos central. Aducând un aport la starea de
18
http://www.thepsychologist.org.uk/archive/archive_home.cfm?volumeID=23&editionID=184&ArticleID=1641,
accesat în data de 20.05.2013.
12
bine a femeilor însărcinate poate fi cel mai bun ajutor pe care îl putem oferi atât la
nivel individual cât şi la nivelul societăţii. S-au acumulat dovezi cum că nivelele de
anxietate şi stres din timpul sarcinii pot influenţa mediul intrauterin şi pot afecta
dezvoltarea neurocomportamentală a fetusului şi a copilului. Mecanismele exacte,
sincronizările şi impactul sunt încă investigate şi la ora actuală.
Este important de recunoscut că aceeaşi femeie experimentează diferit sarcina,
naşterea şi perioada postnatală, iar ceea ce face diferenţa sunt continuităţile. În mod
nesurprinzător, anxietatea în timpul sarcinii este un predictor bun al statusului
emoţional în perioada postnatală. Au fost făcute eforturi pentru a prezice depresia
postnatală, dar în mod tipic, valoarea lor predictivă pozitivă s-a considerat a fi
inadecvată pentru rigorile unui instrument de screening. Cu toate acestea, se pierde
din vedere punctul critic – că statusul psihologic din timpul sarcinii este în sine
crucial şi demn de o intervenţie. În timp ce există dovezi că stresul antenatal poate
avea efecte potenţial serioase şi pe termen lung asupra copilului, cercetările limitate
disponibile asupra impactului intervenţiilor antenatale, este dezamăgitor.
2. Recunoaşterea potenţialului de a crea anxietate şi îngrijorare este esenţial
pentru procesele de îngrijire. În prezent, sarcina este pentru mulţi o fază de anxietate
combinată cu presiunea de a „face ce trebuie”. Femeile sunt bombardate cu critici şi
sfaturi cu o provenienţă dubioasă. În timp ce informaţia despre fumat este clară, alte
interdicţii sunt şi mai vagi, iar îngrijirea importantă nu se reduce la o listă de restricţii.
Impactul emoţional general cu privire la sfaturile bine intenţionate dar şi la
controalele antenatale cum ar fi ultrasunetele trebuie evaluate, dar pot avea consecinţe
adverse ascunse în a intensifica anxietatea femeilor în timpul sarcinii. Anumite
niveluri ridicate de anxietate sunt experimentate de un număr semnificativ de femei în
timpul sarcinii. Trebuie să le permitem femeilor să fie mai relaxate şi să se bucure de
această perioadă a vieţii, sau cum a spus Odent (2004) „Principala preocupare a
medicilor şi a altor specialişti din domeniul sănătăţii în perioada îngrijirii prenatale
ar trebui să fie de a proteja starea emoţională a femeilor însărcinate.”19
19
Odent, M. (2004), The caesarian, London: Free Association Books.
13
 3. Facilitarea tranziţiei la maternitate şi ataşamentul din timpul sarcinii prin
oferirea oportunităţii de a gândi şi discuta despre sine ca şi mamă. Există
oportunitatea de a ajuta femeile să facă schimbări cognitive şi emoţionale prin
discutarea a ceea ce înseamnă să devii mamă, ce fel de mamă doreşte sau nu să devină
şi de unde vin aceste idei. Femeile care sunt bine susţinute pot avea oportunităţi de a
discuta cu apropiaţii şi de a-şi dezvolta propriul simţ despre sine ca fiind o bună
mamă. Din păcate, acest lucru nu este accesibil pentru toţi. Un studiu calitativ asupra
adolescentelor însărcinate, dezavantajate social indica, că ele nu aveau oportunitatea
de a se gândi şi a discuta despre sine astfel de probleme iar aşteptările de neatins ale
multora ridicau potenţialul pentru dezamăgiri majore cu privire la rolul de mamă.20
4. Oferirea îngrijirii în timpul sarcinii ce permite oportunităţi adecvate de a
discuta travaliul şi naşterea, şi ajutarea femeilor de a privi naşterea cu o toleranţă la
imperfecţiuni, nesiguranţă şi imprevizibilitate. Moaşele discută cu femeile pe scurt
despre travaliu în relaţie cu planurile de naştere, dar rar în profunzime. Frica de
travaliu a fost identificată ca fiind o problemă de sănătate majoră pentru starea de bine
a femeilor şi a fost, de asemenea, legată de rata ridicată a operaţiilor de cezariană.
Dovezile indică faptul că operaţiile de cezariană sunt asociate cu mai multe rezultate
adverse decât naşterile normale. Cu toate acestea, femeile le percep ca fiind mai
sigure, iar în lipsa unor motive medicale clare, se leagă de o experienţa trecută a unei
naşteri traumatizante sau frica de durere sau pierderea controlului. Psihologia a
dezvoltat intervenţii eficiente pentru frici şi fobie, iar acestea au fost utilizate în
contextul fricii la naştere în Scandinavia. 21 Există dovezi că un astfel de input, nevoia
percepută pentru cezariană scade. Frica de travaliu poate fi tratată eficient şi ar trebui
să existe un proces de identificare clar şi oportunitatea pentru intervenţie.
Se poate, de asemenea, împrumuta din cercetările substanţiale cu privire la
psihologia managementului durerii pentru a utiliza abordări precum hipnoza; utilizând

20
Oxley, T. (2005), Expectant mothers’ experiences of becoming a mother when they have had different maternal carers
in childhood, Unpublished DClinPsy thesis, University of Sheffield.
21
Saisto, T., Halmesmaki, E. (2003), Fear of childbirth: A neglected dilemma, în Acta Obstetrica Gynacologica
Scandinavica, 82, 201–208.
14
limbajul, vizualizarea, relaxarea şi înţelegerea corpului de a avea impact asupra
abilităţii femeilor de a manageria procesul travaliului şi naşterii. Există dovezi că
folosirea strategiilor de coping în travaliu este asociată cu o mai mare satisfacţie de
sine. Au existat, de asemenea, iniţiative de a facilita strategiile de coping existente ale
femeilor, care au arătat rezultate promiţătoare.22
5. Asigurarea impactului psihologic al moaşelor asupra procesului naşterii este
înţeles ca un training al politicii de implementare al unui plan de acţiune. Pentru ca o
femeie să fie capabilă să treacă prin travaliu şi naştere trebuie să se simtă în siguranţă
şi să fie calmă. Ameninţările prezente şi percepute pot avea un efect psihologic şi pot
încetini şi chiar stopa travaliul.
Un simţ al siguranţei poate veni, parţial, dacă moaşa este percepută ca o figură
de ataşament. Astfel, schimbările moaşei din timpul travaliului pot avea potenţialul de
a crea nivele semnificative de distres. În plus, moaşa poate deveni o sursă de
ameninţare printr-o comunicare insensibilă sau poate fi o sursă de alinare şi siguranţă.
Este important de a înţelege impactul neuropsihologic astfel, criticismul, tonul vocii şi
expresia facială poate genera un simţ al siguranţei asupra procesului naşterii.
Înţelegerea puterii abilităţilor de comunicare şi oferirea unei îngrijiri sensibile în
timpul naşterii ar trebui să fie o parte a trainingului oferit moaşelor.
Simptomele de stres post traumatic după travaliu sunt asociate cu percepţia unei
îngrijiri insensibile, comunicare slabă şi nesprijinirea de către cadrele medicale.
Acestea întăresc importanţa comunicării clare, deschise, respectuoase şi sensibile
pentru ca femeile să se simtă bine informate şi sprijinite de personal. Este important
ca personalul să recunoască, că ceea ce poate reprezenta o experienţă de rutină pentru
ei poate fi o experienţă nouă şi potenţial înfricoşătoare pentru femeie şi pentru
partener, de asemenea.
6. Facilitarea sprijinului disponibil în mediul natural –taţii. Acest principiu se
aplică în toate perioadele sarcinii, naşterii şi perioadei postnatale. Unul dintre

22
Escott, D., Spiby, H., Slade, P., Fraser, R.B. (2004), The range of coping strategies women use to manage pain and
anxiety prior to and during first experience of labour, în Midwifery, 20, 144–156.
15
principalele beneficii ale educaţiei antenatale a fost formarea reţelelor sociale. Unele
studii de intervenţie scurtă au avut scopul de a oferi sprijin adiţional profesional
extern relaţiilor existente şi au arătat rezultate dezamăgitoare. Este mai folositor să
luăm în considerare facilitarea sprijinului între parteneri.
Lipsa sprijinului din partea partenerului este unul dintre cei mai puternici
predictori ai depresiei postnatale la femei. 23 Divorţul şi disputele serioase cu
partenerul sunt două dintre cele mai semnificative cauze ale stresului antenatal legate
de impactul pe termen lung asupra dezvoltării copilului. Partenerii femeilor cu
depresie maternă sunt mai probabil de a dezvolta şi ei depresie. Astfel, serviciile
psihologice trebuie adaptate pentru a include şi taţii. Trebuie să existe, de asemenea,
un ţel şi anume, de a creşte abilităţile de comunicare ale cuplurilor. Acest lucru poate
lua forma atât a promovării înţelegerii nevoilor fiecăruia din timpul naşterii şi
perioadei postnatale, cât şi înţelegerea schimbărilor normale ale partenerului, relaţiilor
sociale şi sexuale pe măsură ce un cuplu devine o familie. Cu toate acestea,
incluziunea partenerului este complexă. De exemplu, prezenţa tatălui la naştere este
adesea înalt valorizată de femeie şi este de aşteptat să se întâmple în majoritatea
ţărilor vestice, dar dovezile pentru impactul pozitiv asupra experienţei la naştere a
femeii, au dat rezultate ambigui. Într-adevăr, a fi prezent la naştere, poate avea un
impact negativ pentru tată. Astfel, trebuie acordată atenţie asupra modalităţii optime
prin care partenerii se pot sprijini în timpul sarcinii, naşterii şi a perioadei postnatale.
7. Maximizarea oportunităţii pentru înţelegerea legăturii mamă-copil. Există un
număr mare de mame care se luptă pentru a forma o legătură cu copii lor. Acest lucru
este denumit adesea drept „ultimul tabu”, unde mamele nu sunt capabile să admită
lipsa lor de sentimente sau experimentează sentimente de iritare, neplăcere sau
ostilitate faţă de copilul lor. Acest lucru se poate rezolva de-a lungul timpului, dar
dacă nu se rezolvă, poate avea un efect profund asupra dezvoltării pe termen lung a
copilului.

23
Beck, C.T. (2001), Predictors of postpartum depression: An update, în Nursing Research, 50(5), 275–285.
16
 Pe termen lung, dificultăţile în ceea ce priveşte sănătatea mentală pot avea un
efect în detrimentul calităţii legăturii între mamă şi copil. Cu toate acestea,
tratamentul dificultăţilor sănătăţii mentale nu are neapărat un impact semnificativ
asupra legăturii mamă-copil.24
8. Recunoaşterea ariei distresului post natal şi identificarea unei îngrijiri
adecvate. Este important de recunoscut că există o gamă largă de distress de la
anxietate, panică, stres post-traumatic, tulburare obsesiv-compulsivă şi simptome
depresive.
Cele două autoare s-au concentrat pe depresia postnatală într-o manieră de a
oferi ajutor. Ca parte a îngrijirii în această perioadă, ar trebui să se poarte o discuţie de
rutină asupra problemelor psihologice postnatale.
Oferirea unei identificări precoce a riscului pentru stres post-traumatic este, de
asemenea, importantă. La ora actuală se recunoaşte că poate surveni un stres post-
traumatic la un procent mic de femei care au născut. Aproximativ o treime dintre
femei raportează naşterea ca fiind traumatizantă.25 Câteva întrebări simple cu privire
la experienţele perinatale pot fi puse postnatal, înainte de externare, pentru a identifica
femeile cu un potenţial de risc pentru reacţii adverse. Această informaţie poate
permite specialiştilor să vadă dacă o femeie a avut după naştere simptome psihologice
legate de aceasta. Dacă da, ar trebui să i se ofere îndrumare. Dacă există probleme
mentale serioase postnatal, cum ar fi psihoza puerperală (o formă rară, dar severă de
tulburare bipolară care se poate dezvolta rapid, la câteva zile de la naştere) sau
depresia severă, profesioniştii în domeniul sănătăţii ar trebui să se simtă încrezători că
ele pot identifica boala şi ar trebui să ştie cui să se adreseze. Astfel de tulburări
psihiatrice serioase au fost identificate ca fiind principala cauză pentru moartea
mamei, deci trebuie oferit neapărat tratament. Accesul de urgenţă la tratament ar

24
Milgrom, J., Ericksen, J., McCarthy, R., Gemmill, A.W. (2006), Stressful impact of depression on early mother-infant
relations, în Stress and Health, 22, 429.
25
Creedy, D.K., Shochet, I.M. & Horsfall, J. (2000), Childbirth and the development of acute trauma symptoms:
Incidence and contributing factors, în Birth 27, 104–111.
17
trebui oferit fără ca mama să fie despărţită de copilul ei. În multe locuri însă, astfel de
servicii nu există.
În această perioadă, mai ales dacă mama alăptează şi a fost identificată o
tulburare psihică, cum este depresia postpartum, foarte eficientă este psihoterapia, în
special cea cognitiv-comportamentală.

CAPITOLUL II
TERAPIA COGNITIV- COMPORTAMENTALĂ ÎN
DEPRESIE

II.1. DEPRESIA

18
 Persoanele afectate de depresie clinică se simt triste şi fără speranţă săptămâni
de-a rândul. De cele mai multe ori, acestea îşi pierd interesul în lucrurile care înainte
le făceau plăcere şi au probleme cu somnul şi alimentaţia. Totodată, le este greu să
depună efortul de a găsi soluţii la problemele pe care le au, iar uneori nu se pot
concentra suficient nici măcar pentru a privi la televizor sau a citi. De regulă,
persoanele deprimate petrec multe ore gândindu-se la sinucidere, moarte sau la faptul
că le-ar fi mai bine dacă nu ar mai exista.
Depresia poate fi descrisă ca fiind starea de tristeţe, nefericire. Majoritatea
dintre noi ne simţim aşa uneori sau pentru perioade scurte de timp. Dar depresia
clinică este o tulburare de dispoziţie în care sentimentele de tristeţe, pierdere, furie sau
frustrare interferează cu viaţa de zi cu zi pentru o perioadă lungă de timp.
Pentru a stabili criteriile necesare cerute de DSM IV 26 pentru un episod
depresiv major ar trebui ca cinci (sau mai multe) din următoarele simptome să fie
prezente în timpul aceleiași perioade de 2 săptămâni și să reprezinte o schimbare a
funcționării anterioare; cel puțin un simptom este: 1) dispoziție depresivă sau 2)
pierderea interesului sau a plăcerii. Nu sunt incluse simptomele care sunt datorate în
mod clar unei stări medicale sau halucinațiilor.27
- Stare depresivă în majoritatea perioadei de peste zi, aproape în fiecare zi, așa
cum indică propriul raport (se simte trist sau gol) sau observația celorlalți (are
ochi înlăcrimați);
- Interes diminuat sau plăcere diminuată în toate activitățile, aproape toată ziua,
aproape zilnic (așa cum este indicat de subiect sau cum observă celelalte
persoane);
- Pierdere semnificativă în greutate, sau atunci când nu se țin diete sau creștere în
greutate (de exemplu, schimbarea a 5% din greutatea corpului într-o lună), sau
descreșterea sau creșterea apetitului aproape zilnic;

26
American Psychiatric Association (2000), Manual de Diagnostic şi Statistică a Tulburărilor Mentale, Asociaţia
Psihiatrilor Liberi din România, Bucureşti (DSM IV R - 2003)
27
Stewart, D.E., Robertson, E., Dennis, C-L., Grace, S.L., Wallington, T. (2003), Postpartum depression: Literature
review of risk factors and interventions, University Health Network Women’s Health Program.
19
 - Insomnie sau hipersomnie aproape zilnic;
- Agitație psihomotorie sau retard aproape zilnic (observabil de alții, sentimente
de neliniște sau de a fi încetinit);
- Oboseală sau pierderea zilnică a energiei;
- Sentimente de nonvaloare sau vină excesivă sau neadecvată (care poate fi
delirantă) aproape zilnic;
- Abilitate de a gândi sau de a se concentra diminuată, indecizie, aproape zilnic;
- Gânduri recurente de moarte (nu numai frica de a muri), ideație suicidară fără
un plan specific, o tentativă de suicid sau un plan specific de a comite suicid;
- Simptomele nu întrunesc criteriile pentru un episod mixt;
- Simptomele cauzează distres clinic semnificativ sau deteriorarea ariilor sociale,
ocupaționale sau alte arii ale funcționării;
- Simptomele nu sunt cauzate direct de efectele fiziologice ale unei substanțe (de
exemplu, abuz de droguri, medicamente) sau unei afecțiuni medicale (de
exemplu, hipertiroidism)
- Simptomele nu sunt rezultatul unui doliu, de exemplu, după moartea cuiva
drag, simptomele persistă pentru mai mult de 2 luni și sunt caracterizate de o
deteriorare funcțională, preocupare morbidă de nonvaloare, ideație suicidară,
simptome psihotice sau retard psihomotor.
Vedem deci că diagnosticul depresiei se bazează pe un ansamblu de simptome.
Nu depinde de unul singur. Depresivul îşi pierde încrederea în el însuşi. Nu mai vede
soluţii pozitive, totul i se pare lipsit de speranţă. Nu mai poate anticipa viitorul cu
încredere. Nu se mai simte în stare să înfrunte dificultăţile vieţii. Oricine poate resimţi
în anumite zile scăderi ale moralului, dar, în ziua următoare, buna dispoziţie revine.
Depresivul nu are această zi fericită următoare.
Weissmann (1982) merge pe ideea unei cauzalităţi multiple pentru depresie
(apud Holdevici, 2009):28

28
Holdevici, I. (2009), Tratat de psihoterapiecognitiv-comportamentală. Gândirea pozitivă – cheia sănătăţii şi
eficienţei, Editura Trei, Bucureşti.
20
 - tulburări la nivelul neurotransmiţătorilor;
- tulburări depresive sau alcoolism în familie;
- pierderea unui părinte;
- neglijarea în copilăria timpurie;
- evenimente de viaţă negative;
- un partener ostil sau/şi critic;
- lipsa unei relaţii apropiate;
- absenţa unui suport social;
- lipsa stimei de sine pe termen lung.
În cazul depresiei psihotice apar sentimente puternice de inutilitate,
culpabilitate şi autodevalorizare, precum şi idei şi tentative de autoriză (suicid).
Suferinţa asociată cu boala depresivă, numită „durere morală” 29, o depăşeşte de
cele mai multe ori pe cea a tuturor celorlalte experienţe dureroase din trecut.
Indiferenţa faţă de tot ceea ce înainte prezenta plăcerea de a trăi, resimţită din ce în ce
mai intens pe măsură ce episodul depresiv se agravează, nu face altceva decât să
intensifice această suferinţă, această durere de a trăi pur şi simplu.
În mai toate cazurile, episodul depresiv este limitat în timp, durând 3-7 luni. Cu
toate acestea, recăderile sunt frecvente, şi la 15-20% dintre pacienţii depresivi
simptomele se cronicizează. Din acest motiv, terapia urmăreşte nu numai să grăbească
revenirea, ci şi să menţină ameliorarea şi, dacă este posibil, să prevină recăderile.

II.2. EFICIENŢA TERAPIEI COGNITIV-

COMPORTAMENTALE ÎN DEPRESIE

29
Ducher, J.L. (2012), Depresia în 60 de întrebări. Cum să o depăşim, Editura Trei, Bucureşti.
21
 Psihoterapia cognitiv-comportamentală poate fi definită ca un fel de rezolvare
de probleme, depresia fiind ea însăşi o problemă. Scopul terapiei este să-l ajute pe
pacient să găsească soluţii la problemele sale şi nu doar să gândească mai raţional.
Obiectivul imediat al terapiei este eliberarea de simptome, iar cel pe termen lung este
rezolvarea problemelor de viaţă (cum ar fi, de pildă, dificultăţile relaţionale)
prevenirea apariţiei sau măcar atenuarea unor episoade depresive viitoare.
Beck şi colaboratorii săi (1979), au stabilit o serie de caracteristici ale
psihoterapiei cognitiv-comportamentale în depresii (apud Holdevici, 2009): 30
- are la baza o concepţie teoretică coerentă (modelul cognitiv al depresiei) şi nu
este o simplă colecţie de tehnici;
- este scurtă şi limitată în timp, încurajând pacientul să dezvolte abilităţi de
autoreglare („self-help skils”),
- este structurată şi directivă;
- este orientată pe problemă şi pe factorii (cauze) care o menţin, mai mult decât
pe originile acestora;
- are a bază un proces de chestionare care sp dirijeze descoperirea („guided
discovery”);
- se bazează pe metode inductive, astfel încât pacienţii învaţă să considere
gândurile şi convingerile ca pe nişte ipoteze care trebuie verificate;
- are un caracter educaţional, considerând tehnicile cognitiv-comportamentale ca
pe nişte deprinderi care trebuie achiziţionate de subiect prin exerciţiu şi
transferate în viaţa cotidiană prin intermediul temelor pentru acasă.
Psihoterapia cognitiv-comportamentală implică maximum 20 de ore, în şedinţă
de o oră, desfăşurate de două ori pe săptămână, timp de 3-4 săptămâni (pentru a
combate lipsa de speranţă) şi o dată pe săptămână ulterior. În practică însă, numărul
de şedinţe poate varia considerabil. Pentru subiecţii care au deprinderea de a se
autoregla, formată înainte de instalarea depresiei, sunt suficiente 5-6 şedinţe. Pentru

30
Holdevici, I. (2009), Tratat de psihoterapiecognitiv-comportamentală. Gândirea pozitivă – cheia sănătăţii şi
eficienţei, Editura Trei, Bucureşti.
22
cei cu depresie mai severă însă, este bine ca şedinţele să fie mai scurte, deoarece
aceştia au capacitatea de concentrare scăzută şi, de asemenea, un nivel energetic
scăzut.
În tratamentul tulburării depresive majore, terapia cognitiv-comportamentală
este considerabil superioară medicaţiei antidepresive. La un an după tratament însă,
rata recăderilor este cu 50% mai mică în terapia cognitiv-comportamentală în
comparaţie cu medicaţia.31
În tulburările depresive, o combinaţie a terapiei cognitiv-comportamentale cu
medicaţia nu este mai eficientă decât terapia cognitiv-comportamentală, cu excepţia
tulburărilor severe cu elemente melancolice şi psihotice. Combinaţia dintre terapia
cognitiv-comportamentală şi antidepresive pare însă mai indicată pentru tulburările
severe la adolescenţi.

CAPITOLUL III
TERAPIA COGNITIV- COMPORTAMENTALĂ ÎN
DEPRESIA POSTPARTUM

Mediul postnatal (cum ar fi viaţa de familie şi calitatea îngrijirii) pot modera

efectele vulnerabilităţilor determinate prenatal. Matthews şi Meaney (2005) 32 au
revizuit literatura pentru a concluziona că depresia maternală şi anxietatea sau stresul
31
David, D. (2006), Tratat de psihoterapii cognitive şi comportamentale, Editura Polirom, Iaşi.
32
Matthews, S.G., Meaney, M.J. (2005), Maternal adversity, vulnerability and disease, în Riecher-Rössler A, Steiner M,
editors. Perinatal stress, mood and anxiety disorders: from bench to bedside. Basel: Karger, p. 28-49.
23
sunt asociate cu parentingul negativ şi ataşamentul slab, astfel eşuând în a atenua
vulnerabilitatea indusă prenatal către o serie de probleme cognitive, emoţionale şi
psihologice asociate cu distresul maternal şi retardul în dezvoltarea fătului.
Vom face cunoscute cele două forme de depresie ce pot apărea la viitoarea
mamă, depresia perinatală şi depresia postnatală sau postpartum, dar şi depresia pe
care o pot avea şi taţii, atât în perioada prenatală, cât şi în cea postnatală.

III.1. DEPRESIA PERINATALĂ ŞI POSTNATALĂ

Depresia care se petrece în timpul sarcinii sau cu un an înainte de naştere se

numeşte depresie perinatală. Numărul exact al femeilor care au o astfel de depresie
este necunoscut. Dar cercetătorii cred că depresia este una dintre cele mai comune
complicaţii în timpul şi după naştere. Adesea, depresia nu este recunoscută sau tratată
deoarece unele schimbări normale în timpul sarcinii pot cauza simptome similare şi
au loc în acelaşi timp. Oboseala, probleme ale somnului, reacţii emoţionale mai
puternice şi schimbări în greutatea corpului au loc în timpul sarcinii şi după naştere.
Dar aceste simptome pot fi, de asemenea, semnele depresiei.
Termenul de „depresie postpartum” se referă la un episod nonpsihotic care
debutează în perioada postpartum.
În cercetările anterioare, aceste depresii au fost definite în moduri diferite, cu
toate acestea, studii mai recente şi riguroase au definit depresia postpartum pe baza
criteriilor standardizate de diagnostic pentru depresie din DSM-IV şi ICD-10.
Perioada postnatală este bine cunoscută ca fiind o perioadă cu risc de
dezvoltare a serioase probleme de dispoziţie. Sunt trei forme comune ale tulburărilor
afective postpartum: blues (baby blues, blues maternal), depresia postpartum (sau

24
postnatală) şi psihoza puerperală (postpartum sau postnatală), fiecare diferă în
prevalenţă, prezentare clinică şi management.
Depresia postpartum debutează adesea la 1-2 luni de la naştere. La unele femei,
„blues postpartum” continuă şi devine mai sever. La altele, o perioadă de stare de bine
este urmată de un debut gradual al depresiei. Pattern-urile simptomelor femeilor cu
depresie postpartum sunt similare cu acelea ale femeilor care au depresie fără legătură
cu naşterea. Dovezile din studii sugerează că tulburările de dispoziţie ce urmează
naşterii nu diferă semnificativ de cele din alte perioade ale vieţii.
Depresia postpartum este caracterizată prin descurajare, labilitate emoţională,
sentimente de vinovăţie, pierderea apetitului, tulburări ale somnului, sentimentul de a
fi inadecvată şi incapabilitate de a face faţă copilului, concentrare şi memorie slabă,
oboseală şi iritabilitate. Unele femei se pot îngrijora excesiv cu privire la sănătatea
copilului sau la obiceiurile de hrănire şi se pot vedea ca fiind „rele”, inadecvate sau
mame neimplicate.
Depresia postpartum netratată poate avea efecte adverse pe termen lung. Pentru
mamă, episodul poate fi un precursor pentru depresia cronică recurentă. Pentru copilul
ei, depresia mamei poate contribui la problemele emoționale, comportamentale,
cognitive și interpersonale de mai târziu.
III.1.1.CLASIFICAREA CLINICĂ A TULBURĂRILOR
POSTPARTUM

A existat o controversă asupra faptului dacă tulburările puerperale sunt

separate, distincte, sau episoade ale unei tulburări psihiatrice cunoscute cum ar fi
tulburările afective sau psihozele schizofrenice, care se petrec ca o coincidenţă în
perioada puerperală sau sunt declanşate de aceasta.

25
 Brokington (1988)33 susţine că naşterea ar trebui privită ca un stresor general,
ca oricare alt eveniment de viaţă care poate declanşa un atac. Acest punct de vedere
este acum general acceptat.

III.1.1.1. Tulburările afective postpartum

Tulburările afective postpartum sunt împărţite în 3 categorii: blues postpartum

(mohorâre, tristeţe), depresie postpartum nonpsihotică şi psihoză postpartum.
Prevalenţa, declanşarea şi durata sunt prezentate în tabelul de mai jos.

Tabelul III.1. Tulburarea afectivă postpartum – prevalenţă, declanşare, durată

Tulburare Prevalenţă Declanşare Durată Tratament
Blues 30 – 75% Ziua 3 sau 4 Ore sau zile Nu este
nevoie
Depresie 10 – 15% În 12 luni Săptămâni – Este nevoie de
postpartum luni tratament
Psihoză 0,1 – 0.2 % În 2 Săptămâni – Spitalizare
postpartum săptămâni luni

Blues postpartum (tristeţe, mohorâre)

Blues postpartum este cea mai des întâlnită tulburare de dispoziţie, cu o
prevalenţă de 30-75%. Simptomele încep la câteva zile de la naştere, de obicei în ziua
3 sau 4 şi persistă timp de câteva ore sau zile. Simptomele includ dispoziţie labilă,
iritabilitate, anxietate generalizată, lăcrimare, tulburări ale somnului sau apetitului.
Blues postnatal sunt limitate ca şi durată, este o tulburare uşoară şi nu necesită
tratament, simptomele dispar după câteva zile.
Tendinţa de a dezvolta blues nu este legată de istoricul psihiatric, stresorii din
mediu, contextul cultural, hrănitul la sân, cu toate acestea, acei factori pot influenţa

33
Brockington, I. F., Cox-Roper, A. (1988), The nosology of puerperal mental illness, în I.F. Brockington & R. Kumar
(Eds.), Motherhood and Mental Illness 2, Causes and Consequences London: Wright.
26
dacă blues se transformă într-o depresie majoră. Până la 20% dintre femeile cu blues
vor dezvolta o depresie majoră în primul an de postpartum.

Depresia postpartum
Datele dintr-un studiu pe o populaţie numeroasă arată că depresia non-psihotică
postpartum este cea mai comună, 10-15% dintre femei având-o după naştere. De
obicei debutează în primele 6 săptămâni postpartum şi majoritatea cazurilor necesită
atenţia unui specialist.34
Semnele şi simptomele depresiei postpartum sunt în general aceleaşi cu ale
depresiei majore care se declanşează în alte momente din viaţă, incluzând dispoziţia
depresivă, ahedonism şi energie scăzută. A mai fost menţionată şi ideaţia suicidară.
Screeningul tulburării de dispoziţie postnatală poate fi dificil datorită numărului
de simptome fizice asociate cu naşterea care sunt, de asemenea, şi simptomele unei
depresii majore, de exemplu tulburarea apetitului şi a somnului, libido diminuat şi
energie scăzută. În timp ce depresia postnatală severă este foarte uşor de detectat,
depresia mai uşoară poate fi trecută cu vederea datorită confundării simptomelor.

Psihoza puerperală sau postpartum

Episoadele depresive foarte severe sunt caracterizate de prezenţa trăsăturilor
psihotice şi sunt clasificate ca tulburare postpartum psihotică afectivă sau psihoză
puerperală. Diferă de depresia postpartum în etiologie, severitate, simptome,
tratament şi rezultate.
Psihoza postpartum este cea mai severă şi rară formă de tulburare postnatală, cu
rate de 1-2 la 1000 de naşteri. Debutul clinic este rapid, cu simptome care au loc cel
mai devreme la 48-72 de ore postpartum iar majoritatea episoadelor au loc la 2
săptămâni. Simptomele sunt următoarele: depresie sau dispoziţie extaziată (care poate

34
Stewart, D.E., Robertson, E., Dennis, C-L., Grace, S.L., Wallington, T. (2003), Postpartum depression: Literature
review of risk factors and interventions, University Health Network Women’s Health Program
27
fluctua rapid), comportament dezorganizat, instabilitatea dispoziţiei şi halucinaţii.
Studiile follow-up au arătat că majoritatea femeilor cu psihoză puerperală întrunesc
criteriile pentru tulburare bipolară.
Dovezile din cercetări au arătat că factorii de risc pentru psihoza puerperală
sunt biologici şi genetici. Factorii psihosociali şi demografici probabil nu sunt factori
majori în dezvoltarea psihozei puerperale. Jones şi Craddock (2001) au descoperit că
rata psihozei puerperale după naştere la femeile cu tulburare bipolară era 260/1000 de
naşteri, iar rata psihozei puerperale la femeile cu tulburare bipolară care aveau, de
asemenea, un istoric familial de psihoză puerperală era de 570/1000 de naşteri.35
Factorii de risc pentru psihoza puerperală mai includ şi un istoric familial și
personal de psihoză puerperală sau tulburări psihotice (în special psihoza afectivă).
Dată fiind natura acestor simptome depresive sau psihotice, mamele se află sub
riscul de a-şi răni copii prin neglijare, incompetenţă sau halucinaţii. Infanticidul este
rar, petrecându-se 1-3 cazuri la 50.000 de naşteri, cu toate acestea, mamele cu
tulburări psihotice postpartum comit un procent semnificativ din acestea, iar
estimările sugerează că 62% dintre mamele care comit infanticid comit, de asemenea,
şi suicid. Din cauza acestor consecinţe serioase, diagnosticul şi intervenţiile precoce
sunt imperative pentru sănătatea şi starea de bine a mamei şi a copilului.
Psihoza puerperală necesită spitalizare pentru tratament. Deşi prognosticul este
în general favorabil iar femeile se recuperează în totalitate, ele se află sub riscul de a
dezvolta episoade puerperale şi nonpuerperale de tulburare afectivă bipolară.
Există un număr de cauze pentru care femeile sunt depresive. Schimbări
hormonale sau evenimente de viaţă stresante, cum ar fi un deces în familie, pot cauza
schimbări chimice în creier ce duc la depresie. Depresia este, de asemenea, o boală
care se petrece în unele familii. În alte cazuri, nu este clar ce cauzează depresia.
În timpul sarcinii
În timpul sarcinii, aceşti factori pot creşte şansele unei femei de a face depresie:

Jones, I., Craddock, N. (2001), Familiality of the puerperal trigger in bipolar disorder: results of a family study, în
35

American Journal of Psychiatry, 158, 913-917.

28
 - Istoric de depresie sau abuz de substanţe,
- Istoric familial de boli mentale,
- Lipsa sprijinului familiei şi prietenilor,
- Anxietate cu privire la făt,
- Probleme anterioare cu sarcini sau la naştere,
- Probleme maritale sau financiare,
- Vârsta mică a mamei.
După sarcină
Depresia după sarcină se numeşte depresie postpartum sau depresie peripartum.
După sarcină, schimbările hormonale din corpul femeii pot declanşa simptomele
depresiei. În timpul sarcinii, cantitatea a doi hormoni feminini, estrogen şi
progesteron creşte semnificativ. În primele 24 de ore de la naştere, cantitatea scade
brusc la nivelele normale ale femeii care nu este însărcinată. Cercetătorii cred că
această schimbare bruscă duce la depresie, aşa cum fluctuaţiile mici pot afecta
dispoziţia femeii înainte de a avea menstruaţie.
Ocazional, nivelele hormonilor tiroidieni scad, de asemenea, după sarcină.
Tiroida este o glandă mică la baza gâtului care ajută la reglarea metabolismului (cum
anume foloseşte şi stochează corpul energia din mâncare). Nivelele scăzute ale
tiroidei pot cauza simptome de depresie, inclusiv dispoziţia depresivă, probleme de
somn şi creşterea în greutate. Un test simplu de sânge poate spune dacă acest fapt îi
cauzează femeii depresia, iar tratamentul medicamentos poate fi prescris de medic.
Există o serie de factori ce pot contribui la depresia postpartum:
- Oboseala după naştere, patternurile de somn întrerupte şi odihna insuficientă,
adesea, o împiedică pe mamă să-şi recapete puterile timp de săptămâni după
naştere;
- Sentimentul de a fi copleşită de noul situaţiei, sau un alt copil de care trebuie să
aibă grijă sau îndoiala că va fi o mamă bună;

29
 - Resimţirea stresului din cauza schimbărilor rutiniere de la locul de muncă sau
de acasă. Uneori, mamele cred că trebuie să fie „super mame” sau perfecte,
ceea ce nu este realist şi poate cauza stres;
- Sentimentul de pierdere – pierderea identităţii a cine este sau a fost înainte de a
avea copilul, pierderea controlului, pierderea figurii de dinaintea sarcinii şi
sentimentul că este mai puţin atrăgătoare;
- Mai puţin timp pentru ea şi mai puţin control asupra timpului.
Depresia nu numai că face rău mamei, dar îi afectează şi familia. Unii
cercetători au descoperit că depresia din timpul sarcinii poate creşte riscul de a naşte
un copil subnutrit sau riscul de a naşte prematur. Unele femei au probleme în a se
îngriji pe timpul sarcinii. Pot avea probleme cu hrănitul şi nu vor lua destul în greutate
pe timpul sarcinii; au probleme cu somnul, pot să nu urmeze instrucţiunile medicale,
să aibă o dietă săracă sau pot folosi substanţe dăunătoare, cum ar fi tutunul, alcoolul
sau drogurile ilegale.
Depresia postpartum poate afecta capacitatea mamei de a avea grijă de copil. Îi
poate lipsi energia, poate avea probleme în a se concentra, să fie iritată şi nu îi poate
îndeplini nevoile copilului de dragoste şi afecţiune. Ca rezultat, se poate simţi
vinovată sau îşi poate pierde încrederea în sine ca mamă, ceea ce poate înrăutăţi
depresia. Cercetătorii cred că depresia postpartum poate afecta copilul cauzând
întârzieri în vorbire, probleme emoţionale în crearea legăturilor cu ceilalţi, probleme
comportamentale, niveluri mai mici ale activităţilor, probleme de somn şi distres.

III.2. DEPRESIA POSTPARTUM LA BĂRBAŢI

Depresia postpartum este o formă a tulburării depresive majore şi a fost definită

ca având loc la femei între 3 luni şi un an de la naştere. Cu toate acestea, acest

30
fenomen a fost observat şi la bărbaţi după ce soţiile sau partenerele lor au născut.
Terminologia utilizată pentru a descrie depresia la bărbaţi după naşterea copilului nu a
fost încă standardizată. Unele fraze includ „depresie postpartum paternă” şi
„tulburare psihiatrică postpartum, dispoziţie depresivă şi distres”. Deşi
cercetările pe bărbaţi durează de puţin timp şi pe mai puţini subiecţi decât în cazul
femeilor, totuşi s-a ajuns la rezultate apreciabile.36
În orice an, aproximativ 3,3% dintre bărbaţi au depresie clinică reală sau
depresie majoră. Au fost conduse mai multe încercări de a estima rata depresiei
postpartum paternă. O meta-analiză a 43 de studii din 16 ţări au estimat depresia
postpartum paternă la 10,4%, cu cea mai mare rată la 3-6 luni postpartum. Acest
procent este suspicios de ridicat, deoarece unele analize estimau depresia postpartum
maternă la 23,8%, mult sub rata acceptată de 13%. Aceste valori ridicate se datorează
probabil includerii cazurilor de depresie minoră, fără suficiente simptome care să le
clasifice ca şi depresie majoră. De fapt, rata reală a depresiei postpartum paternă ar
putea fi apropiată de 5%. Dacă depresia postpartum paternă nu ar fi un fenomen real,
legat specific într-un fel de naşterea copilului, rata bărbaţilor care au depresie la un an
de la naştere nu ar depăşi 3,3%, aceasta fiind incidenţa anuală a depresiei majore
pentru bărbaţi. Cu alte cuvinte, orice depresie prin care trec bărbaţii în perioada
postpartum ar fi independentă şi ar fi considerată doar o coincidenţă naşterea
copilului.37
Câţiva factori s-au dovedit a fi predictori independenţi ai depresiei postpartum
paternă: istoric de depresie severă, depresie prenatală, anxietate prenatală, nivel de
educaţie scăzut, alţi copii în familie şi depresie maternă prenatală.38

36
Breese McCoy, S. J. (2012), Postpartum Depression in Men, în Dr. María Graciela Rojas Castillo (Ed.), Perinatal
Depression, ISBN: 978-953-307-826-7, InTech, Available from:
http://www.intechopen.com/books/perinatal-depression/postpartum-depression-in-men accesat în data de 20.05.2013
37
Paulson, J.F, Bazemore, S.D. (2010), Prenatal and postpartum depression in fathers and its association with maternal
depression: a meta-analysis, în JAMA 303(19):1961-9.
38
Ramchandani, P.G., Stein, A,, O’Connor, T.G., Heron, J., Murray, L., Evans, J. (2008), Depression in Men in the
Postnatal Period and Later Child Psychopathology: A Population Cohort Study, în Journal of the American Academy
Child and Adolescent Psychiatry, 47(4):390-398.
31
 Mai mult, o descoperire în particular pare foarte clară – depresia postpartum la
femei influenţează depresia postpartum la bărbaţi. De fapt, atunci când depresia
maternă este moderată spre severă, prevalenţa depresiei postpartum la bărbaţi este
peste 40%. 39
Autorii meta-analizei menţionate anterior au ajuns la câteva concluzii:
1) depresia postpartum paternă este o problemă reală semnificativă,
2) Ratele sunt mai mari în Statele Unite decât în oricare altă ţară, poate datorită
diferitelor aşteptări sau norme sociale,
3) depresia postpartum paternă este corelată cu depresia postpartum maternă.
Condon şi colaboratorii săi (2004) au efectuat un studiu în două spitale din
Australia pe 204 bărbaţi care urmau să fie taţi pentru prima dată. Bărbaţii erau
evaluaţi prin administrarea unor scale de dispoziţie şi de sănătate mentală, la 23 de
săptămâni de sarcină şi la 3, 6 şi 12 luni de la naşterea copilului. În mod interesant,
cea mai mare vulnerabilitate la depresie a taţilor în perioada perinatală era la începutul
celui de-al treilea trimestru de sarcină al partenerelor, mai degrabă decât imediat după
naştere. Deşi autorii au admis posibilitatea unui bias al eşantionului, rezultatele lor
arătau că era mai probabil ca taţii în devenire să fie depresivi şi iritaţi, aveau mai
multe simptome fizice şi chiar consumau mai mult alcool în perioada postpartum.
Motivul pentru stresul şi depresia taţilor era aparent legat de anticiparea declinului
vieţii sexuale. Simptomele erau relativ stabile între 3 şi 12 luni postpartum. O altă
descoperire importantă a fost că în primul an postpartum, toate schimbările în relaţii
erau într-o direcţie negativă între soţ şi soţie, probabil din cauza punctului de vedere
al bărbatului, că numărul de contacte sexuale scăzuse. Totuşi, în general, sarcina a
fost o perioadă mai stresantă pentru bărbaţi decât perioada postnatală.40

39
Veskrna, L. (2010), Peripartum depression - does it occur in fathers and does it matter? în Journal of Modern History
7(4):420-430.
40
Condon, J.T., Boyce, P., Corkindale, C.J. (2004), The First-Time Fathers Study: a prospective study of the mental
health and wellbeing of men during the transition to parenthood, Australian and New Zealand Journal of Psychiatry
38:56-64.
32
 Depresia majoră la bărbaţi şi depresia postpartum paternă se manifestă diferit
faţă de depresia la femei şi pot include sentimente de ostilitate, conflict şi furie, mai
degrabă decât universala recunoscută tristeţe şi apatie. Simptomatologia depresiei la
bărbaţi include:
1. Atacuri de furie,
2. Rigiditatea afectelor (eşec în a exprima emoţiile),
3. Auto-criticism,
4. Abuz de alcool sau droguri,
5. Relaţii sexuale nesănătoase sau infidelitate,
6. Comportament nesăbuit, cum ar fi condusul imprudent,
7. Comportament abuziv,
8. Comportament evazionist, cum ar fi privitul în exces la televizor,
comportament ce se poate manifesta şi la serviciu.
În plus, bărbaţii se pot auto-trata pentru depresie prin consumul de alcool şi se
pot retrage sau angaja în activităţi de evitare cum ar fi munca în exces, sport, sex sau
jocuri de noroc.41
Noii taţi pot experimenta multe din aceleaşi schimbări şi stres ca şi noile mame,
cum ar fi întreruperea somnului, relaţii conflictuale şi/sau probleme financiare.
Deoarece multe din mame lucrează, societatea se aşteaptă ca bărbaţii să lucreze mai
mult acasă şi să ajute mai mult la creşterea copiilor decât o făceau în trecut. Totuşi,
stresul rezultat îi poate supune unui mai mare risc de a face depresie postpartum decât
în alte perioade ale vieţii lor.

41
Veskrna, L. (2010), Peripartum depression - does it occur in fathers and does it matter? în Journal of Modern History
7(4):420-430.
33
 III.3. TERAPIA COGNITIV-COMPORTAMENTALĂ
ÎN DEPRESIA POSTPARTUM

Terapiile cognitiv-comportamentale (CBT) şi comportamentale (BT) sunt

tratamente psihologice eficace pentru depresia postpartum, cu dovezi clare în
eşantioanele generale.
Terapia cognitiv-comportamentală (CBT) este un tratament psihologic care se
adresează în special interacțiunii dintre gândire, simțire și comportament (Somers,
2007).42 Această formă de terapie este un efort comun între terapeut şi pacient, în care
terapeutul ascultă, învaţă şi încurajează pacienta să transmită preocupările sale şi o
învaţă tehnici de imitare pe care să le pună în aplicare apoi în viaţa lor de zi cu zi. De
multe ori, există o „temă pentru acasă”, constând în lectura şi în practica tehnicilor
învăţate, după fiecare sesiune, pentru a face ca terapia sa aibă maximum de succes
posibil.
La persoanele care trăiesc experiența unei depresii postpartum, fie că este
mama sau tata, gândurile afectează modul în care el sau ea se simte, care, la rândul
său afectează comportamentul acestora. Prin urmare, distorsiunile cognitive, sau
gândurile care nu au nici o bază în realitate, pot incita negativ emoțiile. Terapia
cognitiv-comportamentală (CBT) ajută femeile să recunoască distorsiunile cognitive
și încurajează gândurile care susțin o evaluare mai realistă a situației.
Terapia cognitiv-comportamentală a fost demonstrată ca un tratament de succes
pentru cazurile de depresii non-psihotice.43Acesta s-a dovedit a fi la fel de eficace ca
medicamentele antidepresive pentru tratamentul de depresie uşoară până la moderată.
Eficacitatea s-a dovedit atât în terapia de grup, cât și terapia individuală. Aceasta a

42
Somers, J. (2007), Cognitive behavioural therapy, Vancouver, BC: Centre for Applied Research in Mental Health and
Addictions (CARMHA).
43
Hanley, J. (2006), The assessment and treatment of postnatal depression, în Nursing Times, 102(1), 24-26.
34
fost, de asemenea, investigată de Highet și Drummond (2004), care au constatat că
tratamentul individual cu ajutorul terapiei cognitiv-comportamentale a condus la
rezultate pozitive imediate, dar şi la şase luni post-tratament.44
Într-un alt studiu, Milgrom şi colaboratorii săi (2005) au sugerat că terapia
cognitiv-comportamentală individuală a fost mai eficace decât terapia de grup, iar
acelaşi studiu a confirmat că o consiliere individuală este mai eficace decât o
consiliere de grup45.
În esență, atât terapia cognitiv-comportamentală de grup, cât şi cea individuală
şi-a demonstrat eficacitatea în tratamentul depresiei postpartum.
Aplicarea terapiei formale a fost studiată pe depresia postnatală, și atât terapia
cognitiv-comportamentală (CBT) cât și terapia interpersonală (IPT) s-au dovedit a fi
eficiente, dar rezultatele psihoterapiei antenatale au fost mai puțin clare. Studiile care
s-au bazat pe terapia cognitiv-comportamentală antenatală au fost echivoce, deși un
studiu recent a descoperit efecte pozitive pe un grup ce a urmat o terapie cognitiv-
comportamentală în timpul sarcinii. Terapia interpersonală a avut mai mult succes în
timpul sarcinii.
Deși majoritatea femeilor, atunci când au fost întrebate despre preferințele lor
pentru tratamentul depresiei în timpul sarcinii, au preferat psihoterapia în locul
medicației, totuși există situații în care medicația este mai bună pentru un tratament
eficient. Dacă nivelul sau natura depresiei este în așa fel încât femeia nu este alinată
prin strategii psihosociale, iar distresul are un impact asupra funcționării și auto-
îngrijirii, există un risc pe termen lung pentru copil și pentru starea de bine a mamei,
iar ea ar trebui încurajată să aibă în vedere medicația.
În mod ideal, ea ar trebui să aibă o relație cu un psihoterapeut care o poate ajuta
pe ea și pe partener să ia în considerare opțiunile de tratament și să ia decizii care se

44
Highet, N., Drummond, P. (2004), A comparative evaluation of community treatments for post-partum depression:
implications for treatment and management practices, în Australian and New Zealand Journal of Psychiatry, 38(4), 212-
218.
45
Milgrom, J., Negri, L.M., Gemmill, A.W., McNeil, M., Martin, P.R. (2005), A randomized controlled trial of
psychological interventions for postnatal depression, în British Journal of Clinical Psychology, 44, 529-542.
35
potrivesc valorilor și așteptărilor lor, să simtă că se află în control decât copleșiți, să
aibă posibilitatea alegerii. Astfel, pare înțelept să se investească resurse într-o relație
cu un psihoterapeut care cunoaște bine familia și care va ajuta mama vulnerabilă să
managerize tranziția la maternitate, recunoscând și sprijinindu-i punctele forte și
oferindu-i sprijin emoțional, perspectivă, informație și abilități de rezolvare a
problemelor. Apoi, postnatal, psihoterapeutul poate fi în alertă la nevoi și probleme pe
măsură ce acestea apar.
Conform lui Beck (2006) nu există dovezi suficiente că intervențiile în timpul
sarcinii pot preveni depresia postnatală. Cu toate acestea, în ciuda dovezilor limitate,
poate fi important ca femeile să fie informate despre posibilele probleme de sănătate
mentală din perioada postpartum, deoarece s-a arătat că această informare previne
cazurile cu simptome depresive la femei.46
Screeningul pentru tulburarea de dispoziţie postnatală poate fi dificil datorită
unui număr de simptome somatice asociate cu naşterea care sunt, de asemenea,
simptomele unei depresii majore. Diferenţierea între simptomele depresive şi urmările
„normale” ale naşterii, cum ar fi schimbările în greutate, somnul şi energia scăzută
este o provocare care complică diagnosticul clinic.
De exemplu, deşi este dificil de evaluat tulburarea somnului la noile mame,
clinicianul poate întreba despre abilitatea mamei de a se odihni cu uşurinţă atunci
când are oportunitatea. Multe femei cu depresie postpartum sunt anxioase deoarece nu
se pot odihni sau întoarce la somn după ce se trezesc din cauza copilului.
Alternările în ceea ce priveşte greutatea postpartum sunt variabile şi este
important să întrebăm femeia despre „dorinţa de a mânca” şi dacă „mâncarea este
gustoasă”. Aceste probleme ale libidoului ar trebui extinse pentru a include şi
acceptarea afecţiunii.
Toţi copii merită o mamă sănătoasă. Toate mamele merită şansa de a se bucura
de viaţă şi de copii lor. Nu suferi singură. Dacă ai simptome de depresie în timpul

46
Beck, CT. (2006), Postpartum depression: it isn't just the blues, în The American Journal of Nursing, 106, 40-50.
36
sarcinii sau după ce ai născut, spune-i unei persoane iubite sau sună-ţi doctorul sau
psihoterapeutul.
Putem spune că, potrivit studiilor, unii dintre cei mai importanţi factori
implicaţi în apariţia, menţinerea şi agravarea distresului pre şi postpartum, sunt de
natură biopsihologică. În consecinţă, orice femeie care are un risc crescut pentru a
dezvolta o astfel de tulburare ar trebui să fie educată cu scopul de a preveni
declanşarea simptomelor şi ar trebui să beneficieze de suport adecvat. Educaţia
prepartum şi postpartum trebuie să includă informaţii privind consecinţele unor
asemenea tulburări emoţionale care se manifestă în perioada distinctă din viaţa unei
femei, reprezentată de sarcină. Realizarea acestei educaţii are o mare importanţă
pentru toate persoanele implicate în proces, atât pentru persoana care are tulburarea ,
cât şi pentru specialistul care oferă proceduri de evaluare şi/sau intervenţie.
Tranziția la maternitate presupune o perioadă de vulnerabilitate psihologică
crescută, iar pentru unele femei poate fi mai complicat și poate cauza mult stres. Un
răspuns la tranziție poate fi depresia. Prevenția depresiei postnatale ar trebui să
înceapă încă din timpul sarcinii.

CAPITOLUL IV
METODOLOGIA CERCETĂRII

IV.1. OBIECTIVELE CERCETĂRII

37
 În perioada de lăuzie, proaspăta mămică trece printr-o serie de modificări
fiziologice care marchează, dincolo de aspectele oarecum neplăcute şi incomode,
primul pas în procesul revenirii în urma sarcinii şi aducerii pe lume a unui copil. Pe
lângă modificările de ordin fiziologic, se produc şi o serie de efecte de ordin
psihologic, mai mult sau mai puţin subtile, cu efect inevitabil asupra dispoziţiei
mamei. Deşi se crede că depresia este cel mai adesea experimentată de mame, curând
după naştere, unele mame sunt depresive în timpul sarcinii iar cercetările au sugerat
că scorurile pentru simptomele depresiei sunt mai ridicate în timpul sarcinii decât
după naştere.
Dovezile disponibile sugerează că femeile gravide preferă mai degrabă
abordările non-farmacologice pentru tratamentul depresiei, o alegere care este
susţinută de eficienţa studiilor ce compară medicamentele cu terapia cognitiv-
comportamentală. Astfel de abordări non-farmacologice au fost implementate în
diferite contexte de tratament, creând o posibilitate importantă pentru femeile
însărcinate de a-şi îndeplini nevoile medicale şi de îngrijire în sănătatea mentală într-o
singură locaţie. Mai mult, terapiile cognitiv-comportamentale sunt adesea scurte, şi
vin în întâmpinarea nevoilor femeilor însărcinate care au timpul şi, în cazul sarcinilor
avansate mobilitatea, limitate.
Plecând de la aceste considerente, ne propunem ca obiectiv general al acestui
studiu să identificăm acele femei însărcinate care se află în al treilea trimestru de
sarcină şi care prezintă simptome ale unei tulburări de dispoziţie, să identificăm şi
femeile care au născut deja, până la patru luni după naştere, şi care prezintă o
tulburare de dispoziţie postnatală, precum şi verificarea eficienţei terapiei cognitiv-
comportamentale în depresia perinatală şi postnatală.

IV.1.1. OBIECTIVELE SPECIFICE ALE CERCETĂRII

38
1. Identificarea şi evaluarea femeilor gravide care prezintă tulburare de dispoziţie
încă din timpul sarcinii, ştiut fiind că prevenirea depresiei postnatale ar trebui
să înceapă în perioada perinatală.
2. Efectuarea screening-ului pentru tulburarea de dispoziţie postnatală, respectiv
depresia postpartum.
3. Stabilirea condiţiilor de implementare a unui program de intervenţie
terapeutică, terapia utilizată şi care s-a dovedit eficientă în studiile efectuate
antenatal şi postnatal fiind terapia cognitiv-comportamentală.
4. Verificarea eficienţei programului de psihoterapie cognitiv-comportamentală
atât la femeile aflate în al doilea semestru de sarcină, cât şi la femeile care au
născut şi care prezintă depresie pre- şi postpartum.

IV.2. IPOTEZELE CERCETĂRII

1. Se prezumă că psihoterapia cognitiv-comportamentală pentru depresie, aplicată

postpartum, scade semnificativ simptomatologia pentru această formă de
depresie.
2. Se prezumă că aplicarea tehnicilor cognitiv-comportamentale împotriva
depresiei la persoanele cu risc, prepartum, scade semnificativ incidenţa
depresiei la acestea, postpartum.
3. Se prezumă că aplicarea terapiei antidepresive în perioada prepartum scade
semnificativ mai mult scorurile de depresie decât cea aplicată postpartum.
4. Se prezumă că există diferenţe semnificative statistic între cele trei grupuri de
femei participante la studiul nostru, în sensul că intervenţia psihoterapeutică
prin tehnici cognitiv-comportamentale duce la ameliorarea depresiei
postpartum, dovedindu-şi eficacitatea.

39
 IV.3. OPERAŢIONALIZAREA CONCEPTELOR

DEPRESIA POSTPARTUM
Depresia postpartum, adesea, debutează la 1-2 luni de la naştere. La unele
femei, blues postpartum continuă şi devine mai sever. La altele, o perioadă de stare de
bine este urmată de un debut gradual al depresiei. Patternurile simptomelor femeilor
cu depresie postpartum sunt similare cu acelea ale femeilor care au depresie fără
legătură cu naşterea. Dovezile din studii sugerează că tulburările de dispoziţie ce
urmează naşterii nu diferă semnificativ de cele din alte perioade ale vieţii.
Depresia postpartum este caracterizată prin descurajare, labilitate emoţională,
sentimente de vinovăţie, pierderea apetitului, tulburări ale somnului, sentimentul de a
fi inadecvată şi incapabilitate de a face faţă copilului, concentrare şi memorie slabă,
oboseală şi iritabilitate. Unele femei se pot îngrijora excesiv cu privire la sănătatea
copilului sau la obiceiurile de hrănire şi se pot vedea ca fiind „rele”, inadecvate sau
mame neimplicate.
Se pare că mamele prezintă „baby blues” (schimbări de dispoziţie) la 2 sau 4
zile de la naştere, dar acesta este un lucru normal. Se vor simţi foarte emoţionate şi
vor izbucni în lacrimi, fără nici un motiv aparent sau pentru motive care pentru alţii
par neîntemeiate. Le va fi dificil să doarmă şi nu vor simţi nevoia să mănânce. Se vor
simţi anxioase, triste, vinovate şi le va fi teamă că nu sunt pregătite să fie mame.
DEPRESIA PERINATALĂ
Această formă de depresie este o tulburare a stării afective care duce la apariţia
unor trăiri de tristeţe şi pierdere a speranţei în cazul femeilor care urmează să aducă
pe lume un copil. Teama de necunoscut, factorii biologici specifici sarcinii şi lipsa de
sprijin emoţional sunt elementele care declanşează de regulă instalarea acestei
afecţiuni psihice frecvente.

40
 Deşi se crede că depresia este cel mai adesea experimentată de mame curând
după naştere, unele mame sunt depresive în timpul sarcinii, iar cercetările au sugerat
că scorurile pentru simptomele depresiei sunt mai ridicate în timpul sarcinii decât
după naştere. Studiile sugerează că depresia poate fi de fapt mai comună înainte decât
după naştere.

TERAPIA COGNITIV-COMPORTAMENTALĂ
Terapia cognitiv-comportamentală este o combinare teoretico-metodologică
fundamentată ştiinţific a terapiei comportamentale cu terapia cognitivă, cu aplicaţii în
patologie şi sănătate; aşadar, ea are, pe lângă un caracter un caracter clinic (tratarea
bolilor), şi un profund caracter educaţional şi preventiv (optimizare, promovare a
sănătăţii).47
Terapia cognitiv-comportamentală este una activă, direcţionată, limitată în
timp, bazată pe sublinierea teoretic-raţională că afectarea comportamentului
individului este în mare parte determinată de maniera în care el îşi structurează
lumea.48
Principiul de bază al terapiei cognitiv-comportamentale postulează că modurile
în care individul se comportă sunt determinate de situaţiile imediate şi de felul în care
subiectul le interpretează.49

IV.4. METODA

IV.4.1. PARTICIPANŢII LA STUDIU

Într-o primă fază a cercetării au fost chestionate un număr de 265 de femei,

paciente ale secţiei de Maternitate din Spitalul Municipal Mangalia.

47
David, D. (2006), Tratat de psihoterapii cognitive şi comportamentale, Editura Polirom, Iaşi.
48
Beck, A.T. (1976), Cognitive Therapy for emotional Disorders, International Universities Press, New York.
49
Holdevici, I. (1998), Elemente de psihoterapie, Editura B.I.C. All, Bucureşti.
41
 Tabelul IV.1. Tabel de frecvenţe pentru variabila „Vârstă” 
Variabila Frecvenţă Procent Procent Procent
Valid Cumulativ
Valid 17 ani 4 1,5 1,5 1,5
18 ani 3 1,1 1,1 2,6
19 ani 10 3,8 3,8 6,4
20 ani 11 4,2 4,2 10,6
21 ani 17 6,4 6,4 17,0
22 ani 13 4,9 4,9 21,9
23 ani 14 5,3 5,3 27,2
24 ani 19 7,2 7,2 34,3
25 ani 32 12,1 12,1 46,4
26 ani 21 7,9 7,9 54,3
27 ani 26 9,8 9,8 64,2
28 ani 31 11,7 11,7 75,8
29 ani 19 7,2 7,2 83,0
30 ani 11 4,2 4,2 87,2
31 ani 4 1,5 1,5 88,7
32 ani 6 2,3 2,3 90,9
33 ani 5 1,9 1,9 92,8
34 ani 6 2,3 2,3 95,1
35 ani 8 3,0 3,0 98,1
36 ani 3 1,1 1,1 99,2
37 ani 2 ,8 ,8 100,0
Total 265 100,0 100,0

42
 varsta

40

30
Frequency

20

32 31
26
21
10 19 19
17
13 14
10 11 11
8
43 4656 32
0
17 18 19 20 21 22 23 24 25 26 27 28 29 30 31 32 33 34 35 36 37

Figura IV.1. Diagrama de bare pentru variabila „Vârstă”

Cele 265 de femei însărcinate sau care deja au născut în secţia de Maternitate
au vârsta cuprinsă între 17 şi 37 de ani, cele mai multe având vârsta de 25 de ani.
Vârsta medie a pacientelor este de 26 de ani.

Tabelul IV.2. Tabel de frecvenţe pentru variabila „Numărul naşterilor” 

Variabila Frecvenţă Procent Procent Procent

Valid Cumulativ
Valid prima nastere 150 56,6 56,6 56,6
a doua nastere 82 30,9 30,9 87,5
a treia nastere 24 9,1 9,1 96,6
mai mult de 9 3,4 3,4 100,0
patru nasteri
Total 265 100,0 100,0

43
 nasterea

prima nastere
9 a doua
3,40% nastere
24
9,06% a treia nastere
mai mult de
patru nasteri

150
82 56,60%
30,94%

Figura IV.2. Diagrama de structură pentru variabila „Numărul naşterilor”

În studiul nostru este important de ştiut dacă femeile participante sunt la prima
naştere sau au mai avut alte naşteri anterioare. Acest lucru este bine să-l cunoaştem şi
pentru a putea identifica dacă şi în cazul naşterilor anterioare femeile au avut
probleme legate de tulburarea de dispoziţie afectivă.
Din totalul celor 265 de femei care au participat la screening-ul pentru depresia
postpartum, 150 de femei se aflau la prima naştere (56,6%), 82 de femei se aflau la a
doua naştere (30,94%), 24 de femei se aflau la a treia naştere (9,06%) şi doar nouă
femei se aflau la a patra naştere (3,4%) şi peste acest număr de naşteri. De fapt doar 3
femei din cele 9 cuprinse în această grupare aveau peste 4 naşteri, respectiv 2 erau la a
cincea naştere, iar una singură la a şaptea naştere. În cazul acestei femei din cele şase
naşteri pe care deja le avea, trăiau doar cinci copii, unul decedând la două luni după
naştere.
44
 Tabelul IV.3. Tabel de frecvenţe pentru variabila „Mediul de provenienţă” 

Variabila Frecvenţă Procent Procent Procent

Valid Cumulativ
Valid urban 129 48,7 48,7 48,7
rural 136 51,3 51,3 100,0
Total 265 100,0 100,0

Datele prezentate în tabelul IV.3. arată că 136 de femei sunt din mediul rural,
iar 129 de femei sunt din mediul urban.
Din perspectivă procentuală, observăm în figura IV.3. că puţin peste jumătate
sunt femei care vin din mediul rural (51,32%), iar 48,68% din totalul femeilor care au
participat la programul de screening sunt din mediul urban.

mediul

urban
rural

136 129
51,32% 48,68%

Figura IV.3. Diagrama de structură pentru variabila „Mediul de provenienţă”

Femeile din mediul rural provin din localităţile limitrofe oraşului Mangalia,
care sunt arondate Spitalului din Mangalia, iar cele din mediul urban sunt atât din

45
oraşul Mangalia, cât şi din alte oraşe care au venit special să nască în această secţie de
maternitate.

Tabelul IV.4. Tabel de frecvenţe pentru variabila „Nivelul de studii” 

Variabila Frecvenţă Procent Procent Procent
Valid Cumulativ
Valid medii 148 55,8 55,8 55,8
universitare 62 23,4 23,4 79,2
postuniversitare 12 4,5 4,5 83,8
profesionale 25 9,4 9,4 93,2
gimnaziale 18 6,8 6,8 100,0
Total 265 100,0 100,0

studii

medii
18 universitare
6,79% postuniversitare
profesionale
25 gimnaziale
9,43%

12
4,53%
148
55,85%
62
23,40%

Figura IV.4. Diagrama de structură pentru variabila „Nivelul de studii”

Din perspectiva „Nivelului de studii”, peste jumătate dintre femeile chestionate

sunt absolvente de studii medii (55,85%), asta înseamnă că 148 de femei au absolvit
liceul. Un procent destul de bun este reprezentat de femeile care au absolvit studii
46
universitare (23,40%), ceea ce înseamnă că 62 de femei sunt absolventele unei
facultăţi, iar 12 femei, reprezentând un procent de 4,53% sunt chiar absolvente de
studii postuniversitare.
Dar, ţinând cont de faptul că femeile chestionate provin şi din mediul rural, 18
dintre ele, reprezentând un procent de 6,79% sunt doar absolvente ale ciclului
gimnazial, deoarece nu au mai putut să-şi continue studiile, acest lucru implicând
deplasarea lor într-un oraş, Mangalia sau Constanţa, situaţia lor materială
nepermiţându-le implicarea într-o nouă formă de învăţământ.
Totuşi, un număr de 25 de femei, care deţin un procent de 9,43% din totalul
celor 265 de femei chestionate, au absolvit o formă de învăţământ profesional, care le-
a asigurat un loc de muncă, bazându-se pe o meserie învăţată. Cele mai multe din
această categorie lucrează în Şantierul Naval de la Mangalia.

IV.4.2. INSTRUMENTELE DE LUCRU

Pentru a ne atinge obiectivele cercetării şi pentru a valida ipotezele stabilite

iniţial, am utilizat ca instrument Scala Edinburgh de depresie postnatală.
Edinburgh Postnatal Depression Scale – EPDS este, de departe, cel mai
folosit instrument în evaluarea depresiei postpartum. Ea a fost dezvoltată de Cocs şi
de colaboratorii săi (1987)50 pentru a ajuta medicii de medicină generală să identifice
femeile suferind de depresie postpartum. Scala a fost concepută şi testată în centrele
de sănătate din Livingston şi Edinburgh, constând în 10 întrebări prin care femeia
trebuie să aleagă un răspuns din patru variante ataşate fiecărei întrebări, referindu-se
la felul cum s-a simţit în ultimele 7 zile.

50
Cox, J., Holden, J., Sagovksy, R. (1987), Detection of postnatal depression: development of the 10-item Edinburgh
Postnatal Depression Scale, în British Journal of Psychiatry, 150, 782-786.
47
 Propoziţiile, scrise la timpul trecut, includ întrebări legate de sentimentele
materne în ultimele 7 zile şi se mai referă la starea de spirit, anhedonia, vinovăție,
anxietate, și ideație suicidară. Un avantaj al acestei scalei este că aceasta nu include
simptomele somatice comune, cum ar fi insomnia şi pofta de mâncare redusă,
schimbări care pot apărea în mod natural la femeile care au născut, ci doar un singur
item abordează un simptom somatic și acest lucru se referă la starea de spirit: am
a fost atât de nefericit că am avut probleme cu somnul. EPDS, de obicei, este
administrat ca un test de hârtie-creion și, deși versiuni computerizate sunt acum
disponibile, ambele versiuni sunt puternic corelate și accesibile pentru femei.
Fiecare element este marcat pe o scară de 4 puncte (0-3), cu un scor total de la
0 la 30. Scorul maxim este 30, iar un scor peste 10 trădează o posibilă depresie. Un
scor peste 13 sugerează o depresie de severitate moderată spre severă. Evaluatorul
este invitat să se uită totdeauna la întrebarea nr. 10 despre gândurile suicidale pentru a
decela din timp un posibil risc.
Indiferent de scorul la EPDS, suicidul necesită o consultaţie şi luarea unei
decizii dacă să se adreseze unui clinician din domeniul sănătăţii mentale. Întrebarea
10 din EPDS se referă la producerea răului propriei persoane, iar acest lucru poate
apărea în timpul unui interviu clinic. Auto-mutilarea nu este întotdeauna acelaşi lucru
cu suicidul; de exemplu, mulţi oameni cu diagnostic de tulburare borderline se taie
singuri. Pe de altă parte, persoanele care comit suicid sunt adesea diagnosticate cu
tulburări de personalitate.
De aceea, este recomandată o abordare cu întrebări clare şi simple. De exemplu,
se pun femeii următoarele întrebări:
- Ai sau ai avut gânduri suicidale? (dacă da, întrebaţi mai departe)
- Ai fost aproape de a pune în practică sau ai dus la bun sfârşit o tentativă de
suicid?
- Simţi că îţi poţi controla gândurile suicidale?

48
 Scala EPDS a furnizat de-a lungul timpului şi în diferite studii, din diferite
spaţii culturale, rezultate stabile atunci când evaluările sunt repetate, prezentând trei
factori de structură: factorul „depresie”, cu întrebările 1, 2, şi 8, factorul „anxietate”,
cu întrebările 3, 4, şi 5 şi factorul „suicid”, cu întrebarea 10.
EPDS este uşor de administrat şi s-a dovedit un instrument de screening
eficient. Mamele care au scoruri peste 13 suferă de o tulburare depresivă de severitate
variată. Scorul EPDS nu ar trebui să înlocuiască diagnosticul clinicianului. O evaluare
clinică atentă ar trebui efectuată pentru a confirma diagnosticul. Scala indică cum s-a
simţit mama în ultima săptămână. În cazurile nesigure, ar trebui readministrată scala
la 2 săptămâni. Scala nu identifică mamele cu nevroză anxioasă, fobii sau tulburări de
personalitate.

IV.5. PROCEDURA DE LUCRU

La începutul cercetării, în Spitalul Municipal din Mangalia, în cadrul secţiei de

Maternitate, am identificat gravidele care erau internate în perioada în care eu am
derulat această cercetare. Astfel, începând cu luna februarie 2013 am făcut screening-
ul pe o perioadă de o lună de zile, atât la femeile care erau internate şi se aflau în al
doilea trimestru de sarcină, cât şi la femeile care au născut în această perioadă.
Pentru a forma lotul de studiu a fost nevoie să parcurgem mai multe etape în
această cercetare. În primul rând am făcut screening-ul pentru femeile însărcinate care
prezentau riscul de a dezvolta o depresie postpartum, acestea se aflau în al doilea
trimestru de sarcină, iar Scala Edinburgh de depresie postnatală a fost aplicată cu
sprijinul cadrelor medicale din secţia de Maternitate a spitalului. De asemenea,
aceeaşi scală a fost aplicată şi femeilor care au născut în perioada în care noi am
desfăşurat studiul, în aceeaşi secţie de Maternitate
49
 După aplicarea Scalei Edinburgh de depresie postnatală, am efectuat
prelucrarea datelor şi am identificat acele femei însărcinate care au obţinut un scor de
risc, putând dezvolta o depresie postpartum, dar şi acele femei care au născut şi au
prezentat simptomatologia unei depresii postpartum.
Tot cu ajutorul cadrelor medicale din secţia de Maternitate am constituit trei
grupuri de femei care au participat efectiv la cercetarea noastră pentru a atinge
obiectivele pe care ni le-am propus.
Pe baza scorurilor obţinute la Scala Edinburgh de depresie postnatală, din
totalul celor 265 de femei chestionate am selectat un număr de 55 de femei care vor fi
incluse, parte dintre ele în programul de terapie cognitiv-comportamentală, iar o parte
dintre ele vor constitui grupul de control. Astfel, din categoria femeilor însărcinate în
al doilea trimestru de sarcină, am selectat 20 de gravide care prezentau riscul de a
dezvolta o depresie postpartum, adică aveau scoruri ridicate pe scala de depresie
Edinburgh. Aceste femei au participat la şedinţe de terapie cognitiv-comportamentală
în grup.
Tot pe baza scorurilor obţinute la scala Edinburgh, au fost selectate 15 femei
care au născut şi care, după naştere, au obţinut scoruri crescute la această scală, de
fapt, care prezentau scoruri de depresie postpartum. Aceste femei au beneficiat de
terapie cognitiv-comportamentală individuală, cu deplasare la domiciliul proaspetei
mămici. Cele 15 femei care au fost implicate în programul individual de terapie
cognitiv-comportamentală, au fost toate din oraşul Mangalia, datorită faptului că
intervenţia s-a făcut la domiciliul mămicilor, iar pentru cele din mediul rural,
deplasarea a fost cel mai mare inconvenient pentru extinderea cercetării şi în mediul
rural. O singură mămică, din localitatea 2 Mai, a beneficiat de terapie cognitiv-
comportamentală pentru depresia postpartum, de aceea grupul de proaspete mămici a
fost de 16, pentru că nu o putem considera pe această femeie ca şi grup din mediul
rural, fiind singura, de aceea am ataşat-o la grupul din mediul urban.

50
 Grupul de control a fost constituit tot din femei care au obţinut scoruri ridicate
la scala Edinburgh, dar acestea nu au beneficiat de terapie cognitiv-comportamentală,
ele fiind doar evaluate după o perioadă de două luni de la prima evaluare.
În ultima etapă a cercetării, după ce grupul de studiu a parcurs programul
psihoterapeutic, am efectuat, din nou, evaluarea psihologică, de data aceasta a celor
55 de femei, 15 din grupul de studiu cu terapie individuală, 20 din grupul de studiu cu
terapie în grup şi 20 din grupul de control, în vederea punerii în evidenţă a eficienţei
programului psihoterapeutic pentru femeile aflate în risc sau chiar cele care au
dezvoltat o depresie postpartum.
Datele obţinute în urma evaluărilor au fost prelucrate statistic cu ajutorul
programului specializat SPSS 15.0 (Statistical Package for the Social Sciences).
Ţinând cont de faptul că designul cercetării angajat de noi a fost unul
experimental de tipul pretest-posttest cu grup de control, am ales din categoria
metodelor cantitative analiza comparativă – testul t student.
În cercetarea noastră am utilizat atât testul t pentru eşantioane independente,
prescurtat t independent, cât şi testul t pentru eşantioane perechi, prescurtat t
dependent. Am optat pentru aceste tehnici deoarece designul cercetării este, pe de o
parte intragrup – efectuând o pretestare şi o posttestare după intervenţia
psihoterapeutică asupra femeilor ce fac parte din grupul de studiu –, iar pe de altă
parte intergrup – efectuând o comparaţie între grupul de studiu şi grupul de control,
ultimul nefiind inclus într-un program de intervenţie psihoterapeutică.

IV.5.1. PROGRAMUL DE TERAPIE COGNITIV-

COMPORTAMENTALĂ

Programul de terapie cognitiv-comportamentală pe care l-am implementat pe

parcursul a două luni, în perioada martie 2013 - mai 2013, a fost structurat pe 9
şedinţe, cu o frecvenţă de o întâlnire pe săptămână pentru cele două grupuri formate,

51
cu o durată de aproximativ 100 de minute pentru terapia în grup şi 50 de minute
pentru terapia individuală, cu deplasare la domiciliul proaspetelor mămici.
Componentele inovative ale acestui studiu se referă la faptul că, pe întreg
parcursul programului de terapie cognitiv-comportamentală, evenimentele activatoare
importante din viața femeilor însărcinate sunt disputate utilizând tehnici cognitiv-
comportamentale. În plus, femeilor le-a fost oferită o analiză detaliată a emoțiilor și a
pattern-urilor de gândire disfuncționale.
Vom prezenta aici câteva probleme care au fost discutate din perspectivă
cognitiv-comportamentală pentru ca viitoarele mame, să le înţeleagă şi să elimine
acea gândire iraţională.
Societatea idealizează maternitatea, cerându-le mamelor să fie surse de hrană şi
dragoste pentru totdeauna. Se aşteaptă de la ele să atingă perfecţiunea imposibilă, prin
magie. Se consideră că sentimentul matern este instinctiv nu ceva ce trebuie învăţat.
În trecut, femeile învăţau despre maternitate în familiile mari ce erau unite.
Atunci când deveneau mame ele se puteau aştepta de la ajutorul celorlalte femei din
familie, tinere sau în vârstă. Astăzi, noile mame trebuie să facă faţă de unele singure
cu sau fără ajutorul partenerului şi adesea niciunul nu a avut experienţe anterioare.
Să dai naştere într-un spital înconjurată de străini şi nu de familie, aduce un stres în
plus şi femeile nu se vor simţi capabile să urmeze un ritual confortabil sau practici
care sunt parte importantă în cultura lor.
Dovezile sugerează că este mai posibil ca mama să devină depresivă dacă nu
are în cine să se încreadă. O naştere dificilă cu un travaliu lung şi dureros, o cezariană
neplanificată sau tratament de urgenţă, poate să genereze o suferinţă care să fie mai
degrabă tulburare de stres postraumatică decât depresie postnatală. Impactul acesteia
este de multe ori subestimat deoarece oamenii cred că bebeluşul compensează pentru
traumă şi că femeia va uita experienţa; dar naşterea traumatizantă îi poate afecta
relaţia cu copilul şi cu partenerul. Se va simţi dezamăgită că naşterea nu a fost o
experienţă minunată la care a sperat, va fi furioasă pe medici şi pe moaşe dacă va

52
crede că naşterea nu a decurs cum trebuie. Femeile care au avut o naştere traumatică
ar trebui tratate pentru traume şi ajutate să treacă peste experienţă, pentru a minimiza
riscul de a dezvolta depresie pe termen lung.
Aceste aspecte au fost discutate cu femeile la terapia în grup pentru ca să nu
gândească despre ele în termeni absolutişti şi să nu se cantoneze într-o gândire
catastrofizantă.
De asemenea, au fost discutate schimbările ce se produc la nivelul corpului lor,
chiar cu privire la înfăţişarea lor după naştere. Ele pot avea aşteptări nerealiste despre
cât de repede va reveni corpul lor la greutatea normală şi le vor deranja vergeturile şi
cicatricile. De obicei, greutatea se pierde gradual iar cicatricile trec cu timpul.
Acest aspect a fost analizat aplicând ca şi în celelalte situaţii modelul ABC,
plecând de la evenimentul activator, trecând
A mai fost luat în discuţie şi faptul că propriile experienţe din copilărie pot avea
o influenţă imensă asupra prezentului. Uneori, unele experienţe traumatizante sunt
aduse la suprafaţă de locul naşterii. În particular, dacă femeia a fost separată de mamă
înainte de vârsta de 10 sau 11 ani, ea ar putea fi mai vulnerabilă la depresia
postnatală. Aceste cicatrici vechi reapar sub forma depresiei şi pot fi înfricoşătoare.
Dar pot fi, în acelaşi timp, şi vindecătoare. Depinde de gândirea raţională sau
iraţională a proaspetei mămici. Femeile din grupul de studiu au fost învăţate să
folosească o gândire raţională în astfel de situaţii.
În grupul de terapie au mai fost abordate teme ca sângerările, durerile
postpartum, dificultăți la urinare, transpirație excesivă, febră, lactație și faptul că
bebelușul nu mănâncă atât cât ar trebui sau și-ar dori. Acestea sunt doar câteva
exemple care au fost abordate din perspectivă cognitiv-comportamentală. Mai
specific, acestea au fost discutate în termeni de catastrofizare, toleranța la frustrare,
auto-deprecierea și ”trebuie cu necesitate”.

53
 CAPITOLUL V
ANALIZA ŞI INTERPRETAREA REZULTATELOR

Înainte de a valida ipotezele acestei cercetări, vom analiza din perspectivă

socio-demografică cele trei grupuri de femei care au participat efectiv la studiul
nostru după ce s-a efectuat screening-ul pentru depresia postpartum.

varsta

6
Frequency

7
6 6
5 5 5 5
2 4
3 3
2 2
1 1 1
0
19 20 21 22 23 24 25 26 27 28 29 30 32 34 35
varsta

Figura V.1. Diagrama de bare pentru variabila „Vârstă-terapie”

Cele 56 de femei care au fost selectate pentru cercetare au vârste cuprinse între
19 şi 35 de ani, cele mai multe având vârsta de 27 de ani. Vârsta medie a
participantelor este de 25,61 ani.
Cele 56 de femei care au obţinut scoruri mari la Scala Edinburgh de depresie
postnatală, au fost repartizate astfel: 20 de femei prezintă depresie perinatală, 16
femei prezintă depresie postnatală, iar cele 20 de femei care alcătuiesc grupul de
control prezintă depresie perinatală.
54
 Tabelul V.1. Tabel de frecvenţe pentru variabila „Ierarhia naşterilor” în funcţie
de grupurile de studiu
Grup Total
grup de terapie grup de
Ierarhia naşterilor lucru in grup control
individual
nasterea prima nastere 11 12 16 39
a doua nastere 5 6 3 14
a treia nastere 0 2 1 3
Total 16 20 20 56

În tabelul V.1. se observă că 11 femei din grupul de terapie individuală sunt la

prima naştere, iar 5 femei sunt la a doua naştere. Din lotul de terapie în grup 12 femei
se află la prima naştere, 6 sunt la a doua naştere, iar 2 se află la a treia naştere. În
grupul de control, 16 femei sunt la prima naştere, 3 sunt la a doua naştere, iar una
singură se află la a treia naştere.

Tabelul V.2. Tabel de frecvenţe pentru variabila „Nivelul de studii” în funcţie

de grupurile de studiu
Grup Total
grup de terapie grup de
Nivelul de studii
lucru in grup control
individual
studii medii 9 9 16 34
universitare 4 7 3 14
postuniversitare 3 2 0 5
profesionale 0 2 1 3
Total 16 20 20 56

În cele trei subloturi, nivelul de studii al femeilor este astfel distribuit: în grupul
celor 16 femei cu care s-a lucrat individual 9 femei au studii medii, 4 au studii
universitare şi 3 au studii postuniversitare. În sublotul femeilor implicate în terapie in
grup, 9 femei au studii medii, 7 femei au studii universitare, 2 au studii
55
postuniversitare, dar avem şi 2 femei care au studii profesionale. În grupul de control
16 femei sunt absolvente de studii medii, 3 au studii universitare, iar una singură este
absolventă de şcoală profesională.
Pentru a justifica implicarea celor 56 de femei în lotul general de cercetare,
vom efectua o analiză primară a celor 10 itemi cuprinşi în Scala Edinburgh de
depresie postnatală, dar şi a celor 4 întrebări suplimentare.

Am fost capabila sa râd si sa vad partea buna a lucrurilor

nu atat de
3 mult acum
5,36% cu siguranta
nu atat de
mult acum
deloc
20
35,71%

33
58,93%

Figura V.2. Diagrama de structură pentru itemul „Am fost capabilă să râd şi să
văd partea bună a lucrurilor”

La primul item „Am fost capabilă să râd şi să văd partea bună a lucrurilor”, 33
de femei au declarat că nu atât de mult în ultimele 7 zile (58,93%), 20 de femei nu au
râs deloc în ultimele 7 zile (35,71%), iar 3 femei au declarat că nu văd atât de mult
partea bună a lucrurilor (5,36%).
Încă de la primul item al scalei se observă nota de tristeţe la femeile însărcinate
sau la proaspetele mămici.

56
 Am privit cu entuziasm lucrurile

mai degraba
mai putin
5 decat de
8,93% obicei
cu siguranta
mai putin
mai deloc

25
44,64%
26
46,43%

Figura V.3. Diagrama de structură pentru itemul „Am privit cu entuziasm

lucrurile”

La itemul „Am privit cu entuziasm lucrurile”, 26 de femei au ales varianta „cu

siguranţă mai puţin” (46,43%), 25 de femei au ales varianta „mai deloc” (44,64%), iar
5 femei au ales varianta „mai degrabă mai puţin decât de obicei” (8,93%).

M-am învinovatit fara motiv când lucrurile au mers prost

rar
da, uneori
2 da, in
3,57% majoritatea
timpului

29 25
51,79% 44,64%

Figura V.4. Diagrama de structură pentru itemul „M-am învinovăţit fără motiv
când lucrurile au mers prost”
57
 La itemul „M-am învinovăţit fără motiv când lucrurile au mers prost”, 29 de
femei au declarat că majoritatea timpului se învinovăţesc (51,79%), 25 de femei se
învinovăţesc uneori (44,64%), iar 2 femei se învinovăţesc rar (3,57%).

M-am îngrijorat si am fost anxioasa fara nici un motiv

rar
da, uneori
5
8,93% da, adesea

26
46,43%
25
44,64%

Figura V.5. Diagrama de structură pentru itemul „M-am îngrijorat şi am fost anxioasă
fără nici un motiv”

La itemul „M-am îngrijorat şi am fost anxioasă fără nici un motiv”, 26 de femei

sunt adesea îngrijorate şi anxioase fără nici un motiv (46,43%), 25 de femei sunt
uneori anxioase fără motiv (44,64%), în timp ce 5 femei sunt rar anxioase sau
îngrijorate fără motiv (8,93%).
Se observă că femeile selectate pentru grupul de cercetare sunt şi anxioase,
îngrijorându-se fără motiv, unele adesea, iar altele uneori în funcţie de situaţiile de
viaţă cu care se confruntă.

58
 M-am speriat si m-am panicat fara nici un motiv

nu foarte mult
da, uneori
da, destul de
mult

17 14
30,36% 25,00%

25
44,64%

Figura V.6. Diagrama de structură pentru itemul „M-am speriat şi m-am panicat fără
nici un motiv”

La itemul „M-am speriat şi m-am panicat fără nici un motiv”, 25 de femei s-au
speriat şi s-au panicat uneori fără nici un motiv (44,64%), 17 femei s-au speriat şi s-au
panicat destul de mult fără nici un motiv (30,36%), iar 14 femei nu s-au panicat foarte
mult fără motiv (25%).

Lucrurile au fost prea mult pentru mine

nu, in
majoritatea
timpului am
facut fata
destul de bine
12
21,43% da, uneori n-
17 am putut sa
30,36% fac fata atat
de bine ca
deobicei
da, in
majoritatea
timpului nu am
putut sa fac
27 fata tuturor
48,21% lucrurilor

Figura V.7. Diagrama de structură pentru itemul „Unele lucruri au fost prea mult
pentru mine”
59
 La itemul „Unele lucruri au fost prea mult pentru mine”, 27 de femei au
recunoscut că uneori n-au putut să facă faţă atât de bine ca de obicei (48,21%), 17
femei au declarat că în majoritatea timpului nu au putut să facă faţă tuturor lucrurilor
(30,36%), iar 12 femei au spus că în majoritatea timpului au făcut faţă destul de bine
lucrurilor care au apărut în viaţa lor (21,43%).
După cum se observă în figura V.7., majoritatea femeilor nu pot să gestioneze
în această perioadă evenimentele care apar în viaţa lor, acest aspect fiind unul
generator de stres.

Am fost atât de nefericita încât am avut probleme cu somnul

nu foarte des
4
da, uneori
7,14% da, in
majoritatea
timpului

25
44,64%
27
48,21%

Figura V.8. Diagrama de structură pentru itemul „Am fost atât de nefericită încât am
avut probleme cu somnul”

La itemul „Am fost atât de nefericită încât am avut probleme cu somnul”, 27 de

femei au avut probleme în majoritatea timpului cu somnul datorită faptului că s-au
simţit nefericite în ultimele 7 zile (48,21%), 25 de femei au avut uneori probleme cu
somnul (44,64%), iar 4 femei nu au avut foarte des probleme cu somnul datorită
faptului că au fost nefericite (7,14%).

60
 M-am simtit trista

nu des
da, adesea
da, in
majoritatea
timpului
13
15 23,21%
26,79%

28
50,00%

Figura V.9. Diagrama de structură pentru itemul „M-am simţit tristă”

La itemul „M-am simţit tristă”, 28 de femei au recunoscut că în majoritatea

timpului se simt triste (50%), 15 femei spun că adesea se simt triste (26,79%), iar 13
femei se simt triste, dar nu des (23,21%).

Am fost atât de nefericita încât am plâns

doar
ocazional
da, adesea
da, in
11 majoritatea
19,64% timpului
18
32,14%

27
48,21%

Figura V.10. Diagrama de structură pentru itemul „Am fost atât de nefericită încât am
plâns”
61
 La itemul „Am fost atât de nefericită încât am plâns”, 27 de femei recunosc că
sunt atât de nefericite încât adesea plâng (48,21%), 18 femei au spus că în majoritatea
timpului au plâns în ultimele 7 zile pentru că s-au simţit nefericite (32,14%), iar 11
femei recunosc că doar ocazional au plâns datorită faptului că s-au simţit nefericite
(19,64%).

M-am gândit sa-mi fac rau

niciodata
3 rar
8 5,36% uneori
14,29% da, adesea

22
39,29%

23
41,07%

Figura V.11. Diagrama de structură pentru itemul „M-am gândit să-mi fac rău”

La itemul „M-am gândit să-mi fac rău”, care este foarte important pentru starea
femeii gravide, pentru că se referă la gândurile suicidale, 23 de femei au recunoscut că
s-au gândit uneori să-şi facă rău (41,07%), unui număr de 22 de femei le-a trecut rar
prin cap acest lucru (39,29%), dar există şi răspunsurile a 8 femei care s-au gândit
adesea să-şi facă rău (14,29%), în timp ce 3 femei nu s-au gândit niciodată la faptul că
ar putea să-şi facă rău (5,36%).

62
 Pentru a identifica maniera în care femeile gravide sau proaspetele mămici se
gândesc la sinucidere, am venit cu încă patru întrebări suplimentare care ne vor lămuri
asupra intenţiilor acestor femei.

Ai sau ai avut gânduri suicidale?

da
nu

22
39,29%
34
60,71%

Figura V.12. Diagrama de structură pentru itemul „Ai sau ai avut gânduri suicidale?”

La întrebarea „Ai sau ai avut gânduri suicidale?”, 34 de femei din totalul celor
56 care participă la cercetare au declarat că nu au avut gânduri suicidale (60,71%), în
timp ce 22 de femei au recunoscut că au avut gânduri suicidale (39,29%).

63
 Ai fost aproape de a pune în practica sau ai dus la sfârsit o tentativa de
suicid?

da
nu

10
17,86%

46
82,14%

Figura V.13. Diagrama de structură pentru itemul „Ai fost aproape de a pune în
practică sau ai dus la bun sfârşit o tentativă de suicid?”

Cu toate că la întrebarea anterioară, 22 de femei au declarat că s-au gândit la

suicid, la întrebarea „Ai fost aproape de a pune în practică sau ai dus la bun sfârşit o
tentativă de suicid?”, doar 10 femei au spus că au fost aproape să pună în practică
acest gând sau măcar că s-a gândit în acest sens (17,86%), în schimb 46 de femei nu
au avut nici o tentativă de suicid, mai mult nici nu s-au gândit să pună în practică
acest gând (82,14%).

Simti ca îti poti controla gândurile suicidale?

da
nu
7
12,50%

49
87,50%

Figura V.14. Diagrama de structură pentru itemul „Simţi că îţi poţi controla gândurile
suicidale?”
64
 La întrebarea „Simţi că îţi poţi controla gândurile suicidale?”, 49 de femei au
spus că da, îşi pot controla gândurile suicidale (87,5%), iar 7 femei nu pot controla
aceste gânduri (15,5%), fiind dintre cele care au o depresie severă.

Ai avut aceleasi simptome si la nasterile anterioare?

da
nu
5
8,93% sunt la prima
nastere

12
21,43%
39
69,64%

Figura V.15. Diagrama de structură pentru itemul „Ai avut aceleaşi simptome şi la
naşterile anterioare?”

Important este să ştim dacă şi la naşterile anterioare participantele la studiu au

trecut prin aceeaşi situaţie. Astfel, la întrebarea „Ai avut aceleaşi simptome şi la
naşterile anterioare?”, exceptând femeile care sunt la prima naştere, ele reprezentând
peste jumătate din numărul total al lotului de femei (69,64%), doar 5 femei au mai
experimentat depresia în timpul sarcinii (8.93%), acestea făcând parte din sublotul cu
depresie perinatală. Un număr de 12 femei care nu se află la prima naştere, nu au mai
experimentat depresia în cazul naşterilor anterioare (21,43%). Deci, probabilitatea de
apariţie a depresiei la următoarele naşteri, chiar dacă ea a fost prezentă la o naştere
65
anterioară, este destul de redusă, mai ales ţinând cont de faptul că la apariţia depresiei
pre- şi postpartum contribuie o serie de factori, de la cei biologici la cei sociali.
Pe baza acestor rezultate, cele 56 de femei care alcătuiesc lotul nostru de
cercetare, au fost distribuite în trei grupuri de lucru. Astfel, din primul grup fac parte
16 femei care deja au născut şi prezintă scoruri mari pentru depresia postpartum.
După cum deja am spus, 15 femei sunt din Mangalia şi doar una din localitatea 2 Mai,
care a fost introdusă în acest grup de terapie individuală după o consultare cu un
clinician, ea aflându-se după naştere într-o depresie severă. Celelalte femei au fost
distribuite în grupul de lucru pentru terapia în grup, 20 de femei, acestea putând să
participe la terapia de grup care s-a desfăşurat cu o frecvenţă de o şedinţă pe
săptămână, iar celelalte 20 de femei au constituit grupul de control. Şi femeile din
grupul de lucru şi cele din grupul de control sunt femei însărcinate în al doilea
trimestru de sarcină, cele 9 şedinţe de terapie în grup s-au derulat până când aceste
femei au născut. Post evaluarea cu ajutorul Scalei Edinburgh de depresie postnatală s-
a efectuat cu ajutorul cadrelor medicale, la o lună de zile după ce acestea au născut.
Am efectuat această introducere ca un preambul la prezentarea rezultatelor
pentru a verifica cele patru ipoteze stabilite iniţial după încheierea programelor
terapeutice, atât cel individual, cât şi terapia în grup.

V.1. PROGRAM DE TERAPIE COGNITIV-

COMPORTAMENTALĂ

În continuare vom face cunoscute o serie de tehnici pe care le-am aplicat în

cadrul terapiei cognitiv-comportamentale atât la gravide, aflate în perioada perinatală,
cât şi la femeile care au dezvoltat o depresie postpartum, fără a avea pretenţia că vom
detalia în profunzime fiecare discuţie, ci doar direcţiile generale ale terapiei aplicate.

66
 Mai întâi trebuie să specificăm faptul că toate intervenţiile s-au bazat pe
modelul ABC (Ellis, 1992).
În primul rând, femeile au învăţat în detaliu cele două componente principale
ale modelului terapiei cognitiv-comportamentale: ABC comportamental şi ABC
cognitiv. Ulterior, programul s-a centrat pe sarcina şi problemele emoţionale care pot
apărea. Au fost discutate din perspectivă cognitiv-comportamentală mişcările fetale,
mai precis lipsa mişcărilor fetale, o introducere asupra aspectelor fizice şi a
schimbărilor ce pot apărea în primele luni de sarcină, etc. Următorul mare subiect de
discuţie a fost despre naştere şi perioada ulterioară naşterii. Au fost abordate teme ca
sângerările, durerile postpartum, dificultăţi la urinare, transpiraţie excesivă, febră,
lactaţie şi faptul că bebeluşul nu mănâncă atât cât ar trebui sau şi-ar dori. Acestea sunt
doar câteva exemple care au fost abordate din perspectiva terapiei cognitiv-
comportamentale. Mai specific, acestea vor fi discutate în termeni de catastrofizare,
toleranţă la frustrare, auto-deprecierea şi „trebuie cu necesitate”.

Numărul Tema săptămânală Forma

săptămâni terapiei
i
1 Evaluare iniţială Individuală
2 Prezentarea modelelor ABC – cognitiv şi comportamental Grup
3 Jocuri de rol, exerciţii bazate pe modelele ABC Grup
4 Sarcina – gânduri negative referitoare la posibile pericole Grup
5 Relaţia de cuplu – suportul partenerului Grup
6 Naşterea Grup
7 Perioada imediat următoare naşterii – îngrijorări comune Grup
pentru primele săptămâni după naştere
8 Imaginea fizică şi stima de sine Grup
9 Încheierea terapiei – jocuri de rol pe probleme ipotetice Grup

În intervenţia terapeutică ne-am bazat şi pe strategiile cognitiv-

comportamentale de psihoterapie în depresie ale lui Melanie Fennell (1989):
1. Strategii cognitive :

67
 - tehnici de distragere,
- numărarea gândurilor,
2. Strategii comportamentale:
- monitorizarea activităţilor, plăcerii şi autocontrolului,
- realizarea unor orare,
- stabilirea unor sarcini gradate,
3.Strategii cognitiv-comportamentale
- identificarea gândurilor negative,
- adresarea de întrebări gândurilor negative,
- experimente în sfera comportamentală.
4.Strategii preventive:
- identificarea convingerilor,
- adresarea de provocări pentru viitor,
- pregătirea pentru viitor.
În realizarea programului psihoterapeutic pentru proaspetele mămici care au
dezvoltat depresie postpartum am avut în vedere şi cele şase tehnici de bază ale
terapiei cognitive (după Williams, 1999, p. 265):
1. Identificarea gândurilor negative – subiectul este instruit să conştientizeze
gândurile cu conţinut depresiv din momentul în care acestea se manifestă;
2. Trasarea de sarcini în sfera comportamentală – subiectul va fi încurajat să
realizeze acele activităţi pe care are tendinţa de a le evita;
3. Testarea validităţii gândurilor şi convingerilor negative – selectarea şi
trasarea unor sarcini menite să infirme veridicitatea gândurilor şi convingerilor
negative;
4. Repetare cognitivă (antrenament cognitiv) – subiectul va repovesti
terapeutului, toate etapele unei activităţi pe care are tendinţa să o evite, evidenţiind
gândurile şi sentimentele pe care le încearcă. Astfel, se pot identifica blocajele,

68
 găsirea unor eventuale soluţii, pentru depăşirea acestora şi imaginarea unor
succese viitoare.
5. Tehnici terapeutice alternative – relaxare, hipnoză - subiectul este instruit să-
şi imagineze o situaţie care-l supără şi să genereze strategii de a-i face faţă.
Tehnicile sunt mai eficiente în stare de relaxare.
6. Abordarea convingerilor negative de bază – terapeutul va investiga modul în
care schemele cognitive disfuncţionale s-au structurat de-a lungul timpului,
precum şi modul în care acestea influenţează viaţa de zi cu zi a pacientului.

Programul individual de terapie cognitiv-comportamentală în depresie

aplicat proaspetelor mămici cu depresie postpartum

Şedinţa 1 – anamneza
Şedinţa 2 – lista problemelor şi a gândurilor negative pentru fiecare problema
Şedinţa 3 – tehnici de distragere (concentrarea pe un obiect, amintiri şi imagini
plăcute, mai ales pentru mămicile care nu se află la prima naştere)
Şedinţa4 – strategii comportamentale ( monitorizarea activităţilor după gradul de
plăcere si realizarea de orare )
Şedinţa5 – identificarea gândurilor negative – restructurare cognitivă
Şedinţa 6 – experimentarea unor comportamente noi
Şedinţa 7 – învăţarea relaxării (Jacobson)
Şedinţa 8 – dezvoltarea expectanţelor pozitive
Şedinţa 9 – stabilirea de obiective pentru perioada următoare atât pe termen scurt,
mediu şi lung, cât şi vizualizarea îndeplinirii lor. Încheierea terapiei cognitiv-
comportamentale
La încheierea acestui program de intervenţie terapeutică cognitiv-
comportamentală, atât în cazul celei de grup, cât şi în cazul terapiei individuale, s-a
efectuat o posttestare pentru identificarea nivelului de depresie, date ce au fost

69
utilizate în analiza comparativă pentru depistarea eficienţei terapiei cognitiv-
comportamentale.
Prima ipoteză
Pentru verificarea primei ipoteze (Se prezumă că psihoterapia cognitiv-
comportamentală pentru depresie, aplicată postpartum, scade semnificativ
simptomatologia pentru această formă de depresie) am efectuat o analiză comparativă
pentru eşantioane perechi. Am comparat media scorurilor obţinute de cele 16 femei,
după naştere, la Scala Edinburgh de depresie postnatală cu media scorurilor obţinute
în urma aplicării aceleiaşi scale după finalizarea celor 9 şedinţe de terapie individuală
la domiciliu.

Tabelul V.3. Mediile scorurilor obţinute la depresia postpartum înainte şi după terapia
individuală
Media N Abaterea Eroarea standard
standard a mediei
Pair 1 EPDS 21,75 16 1,983 ,496
EPDS1 14,94 16 2,144 ,536

Există o diferenţă a mediilor dintre scorurile obţinute la prima evaluare a

depresiei postpartum şi mediile scorurilor obţinute după intervenţia psihoterapeutică
individuală, cu ajutorul terapiei cognitiv-comportamentale, la femeile care au născut
şi au dezvoltat ulterior o depresie postpartum.

Tabelul V.4. Testul t de comparare a mediilor pentru eşantioane perechi în cazul

depresiei postpartum la proaspetele mămici

70
 Paired Samples Test

Paired Differences
95% Confidence
Interval of the
Std. Error Difference
Mean Std. Deviation Mean Lower Upper t df Sig. (2-tailed)
Pair 1 EPDS - EPDS1 6,813 1,642 ,410 5,938 7,687 16,597 15 ,000

Datele prezentate în tabelul V.4. arată că există diferenţe semnificative între

mediile scorurilor obţinute de femeile care au dezvoltat o depresie după naştere, în
etapa de screening, şi mediile scorurilor obţinute după intervenţia terapeutică
cognitiv-comportamentală. Diferenţa celor două medii ale scorurilor este de 6,813,
fiind în acelaşi timp semnificativă statistic: t (15) = 16,597, p < 0,01.
Aceste rezultate vin să confirme prima ipoteză în sensul că simptomatologia
femeilor aflate în depresie postpartum s-a redus semnificativ, chiar dacă scorurile
obţinute ne atrag atenţia asupra prezenţei încă a depresiei, dar femeile implicate în
programul de terapie cognitiv-comportamentală individual au învăţat să gestioneze
evenimentele apărute în viaţa lor de proaspete mămici şi să nu mai catastrofizeze
aceste evenimente. Cu alte cuvinte, depresia s-a redus simţitor, iar noi putem
considera că terapia cognitiv-comportamentală este eficientă în astfel de situaţii, atât
la nivel cognitiv, cât şi comportamental.

A doua ipoteză
Pentru ca să validăm cea de-a doua ipoteză (Se prezumă că aplicarea tehnicilor
cognitiv-comportamentale împotriva depresiei la persoanele cu risc, depresie
prepartum, scade semnificativ incidenţa depresiei la acestea, postpartum) datele au
fost supuse tot unei analize comparative între media scorurilor obţinute la Scala
Edinburgh de depresie postnatală de către femeile aflate în al doilea trimestru de
sarcină şi media scorurilor obţinute de aceleaşi femei după intervenţia
71
psihoterapeutică cu ajutorul terapiei cognitiv-comportamentale înainte de naştere, dar
evaluarea s-a făcut la un interval de două săptămâni după naştere. De data aceasta
terapia abordată a fost una în grup, cele 20 de femei participând săptămânal la o
întâlnire de grup unde fiecare îşi expunea problematica cu care se confrunta.

Tabelul V.5. Mediile scorurilor obţinute la depresia prepartum înainte şi după terapia
în grup
Media N Abaterea Eroarea standard
standard a mediei
Pair 1 EPDS 22,05 20 2,259 ,505
EPDS1 13,05 20 1,191 ,266

Şi în acest caz există o diferenţă a mediilor dintre scorurile obţinute la prima

evaluare a depresiei prepartum şi mediile scorurilor obţinute după intervenţia
psihoterapeutică în grup, cu ajutorul terapiei cognitiv-comportamentale, la femeile
care au prezentat încă din timpul sarcinii o depresie, dar postevaluarea făcându-se la
două săptămâni după naştere.

Tabelul V.6. Testul t de comparare a mediilor pentru eşantioane perechi în cazul

depresiei prepartum la femeile aflate în al doilea trimestru de sarcină şi după naştere

Paired Samples Test

Paired Differences
95% Confidence
Interval of the
Std. Error Difference
Mean Std. Deviation Mean Lower Upper t df Sig. (2-tailed)
Pair 1 EPDS - EPDS1 9,000 2,128 ,476 8,004 9,996 18,918 19 ,000

72
 Datele prezentate în tabelul V.4. arată că există diferenţe semnificative între
mediile scorurilor obţinute de femeile care au dezvoltat o depresie înainte de naştere,
în etapa de screening, şi mediile scorurilor obţinute după intervenţia terapeutică
cognitiv-comportamentală în grup, evaluarea făcându-se la două săptămâni după
naştere, perioadă după care putem vorbi de o depresie postpartum, fără să mai fie
confundată cu „baby blues” . Diferenţa celor două medii ale scorurilor este de 9,00,
fiind în acelaşi timp semnificativă statistic: t (19) = 18,918, p < 0,01.
Aceste rezultate vin să confirme şi cea de-a doua ipoteză în sensul că femeile
care prezentau depresie prepartum în al doilea semestru de sarcină, în urma aplicării
tehnicilor cognitiv-comportamentale pentru ameliorarea depresiei existând riscul de a
dezvolta o depresie postpartum, scorurile au scăzut semnificativ şi chiar dacă în unele
situaţii depresia nu a fost eliminată complet, posttestarea făcându-se doar la două
săptămâni după naştere, s-a înregistrat o ameliorare semnificativă a acesteia.
În cadrul grupului fiecare femeie a avut posibilitatea să-şi identifice problemele
care o deranjează şi să-şi formeze o gândire raţională referitor la ele, atât cu ajutorul
experienţei personale, cât, mai ales, intrând în relaţie cu experienţa celorlalte
participante la terapia în grup. Căpătând această abilitate de a transforma o gândire
iraţională în una raţională, s-a ameliorat depresia din perioada prenatală, mai mult, nu
au dezvoltat o depresie postpartum după naştere.

A treia ipoteză
Pentru validarea şi celei de-a treia ipoteze (Se prezumă că aplicarea terapiei
antidepresive în perioada prepartum scade semnificativ mai mult scorurile de depresie
decât cea aplicată postpartum) datele culese în cazul celor două aplicări ale Scalei
Edinburgh de depresie postnatală, în prima etapă de screening şi în cea de-a
postevaluare după intervenţia psihorterapeutică, au fost supuse unei analize
comparative, pentru a identifica eficienţa programului de terapie cognitiv-
comportamentală atât în cazul terapiei individuale, cât şi a terapiei în grup.

73
 Tabelul V.7. Mediile scorurilor obţinute de femeile din grupul de terapie individuală
şi cele implicate în terapia în grup după programul de terapie cognitiv-
comportamentală
Grup N Media Abaterea Eroarea
standard standard a
mediei
EPDS1 grup de lucru individual 16 14,94 2,144 ,536
terapie in grup 20 13,05 1,191 ,266

Cu toate că cele două grupuri de femei sunt inegale ca număr, cele implicate în
terapia în grup sunt mai numeroase ca cele care au beneficiat de o terapie cognitiv-
comportamentală individuală, media scorurilor la Scala Edinburgh de depresie
postnatală pentru cele cu terapia în grup este mai mică decât media scorurilor celor
care au participat la terapie individuală. Dar este imperios necesar să ştim dacă acest
această diferenţă este semnificativă statistic.

Tabelul V.8. Testul t de comparare a mediilor pentru eşantioane independente în cazul

femeilor cu terapie individuală şi a celor cu terapie în grup

Independent Samples Test

Levene's Test for

Equality of Variances t-test for Equality of Means
95% Confidence
Interval of the
Mean Std. Error Difference
F Sig. t df Sig. (2-tailed) Difference Difference Lower Upper
EPDS1 Equal variances
5,154 ,030 3,351 34 ,002 1,888 ,563 ,743 3,032
assumed
Equal variances
3,154 22,251 ,005 1,888 ,598 ,647 3,128
not assumed

Rezultatele din tabelul V.8. pot fi analizate din perspectiva valorii testului
Levene: F(34)= 5,154, p = 0,030, deci p < 0,05. Observăm că testul Levene (F) este
semnificativ statistic, datorită valorii pragului de semnificaţie, deci varianţele sunt
74
inegale, condiţia omogenităţii varianţelor nu este satisfăcută şi atunci luăm în
consideraţie rezultatele testului t afişate pe a doua linie.
Astfel, testul t are o valoare de t (22,25) = 3,154, p < 0,01, ceea ce înseamnă că
există diferenţe semnificative între medii, femeile care au participat timp de 9 şedinţe
la o terapie cognitiv-comportamentală în grup au obţinut o ameliorare mai
semnificativă a depresiei postpartum decât femeile care au făcut o terapie individuală
după naştere.
Eficienţa terapiei cognitiv-comportamentale este mai mare în cazul unei
intervenţii în grup, în perioada prenatală, decât atunci când se intervine la depresia
postpartum, când deja mama are şi responsabilitatea copilului, o responsabilitate
majoră în plus, mai ales dacă nu este susţinută de soţ, ştiut fiind faptul că unul dintre
cei mai importanţi predictori ai depresiei postpartum la femei este lipsa sprijinului din
partea partenerului.

A patra ipoteză
Pentru a valida şi cea de-a patra ipoteză (Se prezumă că există diferenţe
semnificative statistic între cele trei grupuri de femei participante la studiu, în sensul
că intervenţia psihoterapeutică prin tehnici cognitiv-comportamentale duce la
ameliorarea depresiei postpartum, aceasta dovedindu-şi eficacitatea) datele obţinute la
postevaluare în cazul celor două grupuri de lucru şi datele obţinute de grupul de
control pentru depresia postpartum, au fost supuse unei analize de varianţă datorită
faptului că avem trei variante pentru analiza comparativă.

Tabelul V.9. Testul Levene pentru omogenitatea varianţei în modelul ANOVA

Suma df Pătratele F Sig.
pătratelor medii
Varianţa 909,116 2 454,558 158,042 ,000
intergrupală
Varianţa 152,438 53 2,876
intragrupală
Total 1061,554 55
75
 În urma analizei de varianţă am obţinut un singur model ANOVA deoarece
există doar o singură variabilă dependentă şi anume, depresia postpartum.
În tabelul V.9. identificăm valoarea testului Levene, dar mai ales pragul de
semnificaţie al acestuia, care este mai mic de 0,01, ceea ce înseamnă că există
diferenţe semnificative statistic între cele trei grupuri de femei privitor la depresia
postpartum: F = 158,042, p < 0,01.
Acest test statistic ne indică doar că există diferenţe între scorurile la depresia
postpartum obţinute de femeile din cele trei grupuri, dar nu identificăm şi diferenţele
existente. Pentru aceasta a fost nevoie de o analiză post-hoc, utilizând testul
Bonferroni, care ne indică între ce grupuri există diferenţe de medii ale scorurilor şi la
ce nivel sunt acestea.

Tabelul V.10. Analiza post-hoc cu testul Bonferroni pentru depresia postpartum

Multiple Comparisons

Dependent Variable: EPDS1

Bonferroni

Mean
Difference 95% Confidence Interval
(I) Grup (J) Grup (I-J) Std. Error Sig. Lower Bound Upper Bound
grup de lucru individual terapie in grup 1,887* ,569 ,005 ,48 3,29
grup de control -7,212* ,569 ,000 -8,62 -5,81
terapie in grup grup de lucru individual -1,887* ,569 ,005 -3,29 -,48
grup de control -9,100* ,536 ,000 -10,43 -7,77
grup de control grup de lucru individual 7,212* ,569 ,000 5,81 8,62
terapie in grup 9,100* ,536 ,000 7,77 10,43
*. The mean difference is significant at the .05 level.

Rezultatele indică existenţa unor diferenţe semnificative între toate cele trei
grupuri de femei privitor la depresia postpartum. Nu vom mai aduce în discuţie
diferenţele dintre mediile scorurilor obţinute după terapia cognitiv-comportamentală
de către participantele la terapia individuală şi la cea în grup, care a fost deja
76
analizată, ci ne vom referi doar la diferenţele dintre grupurile de studiu şi grupul de
control. Astfel, există diferenţe semnificative între mediile scorurilor obţinute pentru
depresia postpartum între grupul care a parcurs un program de terapie cognitiv-
comportamentală individuală şi grupul de control alcătuit din femeile care nu au
participat la nici o formă de terapie, dar care au avut scoruri ridicate la depresia
postpartum în perioada prenatală: t (grup individual-grup control) = 7,212, p <
0,01, cum există diferenţe semnificative şi între mediile scorurilor obţinute pentru
depresia postpartum între grupul care a parcurs o terapie cognitiv-comportamentală în
grup şi grupul de control: t (terapie grup-grup control) = 9,100, p < 0,01.
Pe baza acestor rezultate putem afirma că şi cea de-a patra ipoteză a fost
confirmată, femeile care au fost implicate într-o formă de terapie cognitiv-
comportamantală, fie individuală sau în grup, au obţinut scoruri mai scăzute pentru
depresia postpartum decât femeile din grupul de control. Mai mult, terapia în grup în
perioada de sarcină s-a dovedit mai eficientă pentru prevenirea depresiei în perioada
postpartum. Depresia postnatală se poate dezvolta la femeile aflate la prima sarcină
sau la o multiplă sarcină.
Studiul nostru vine să confirme sau chiar să infirme alte studii care au avut ca
temă de cercetare intervenţia psihoterapeutică sau psihosocială în depresia
postpartum. Astfel, conform unui studiu efectuat de Beck (2006) nu există dovezi
suficiente că intervenţiile în timpul sarcinii pot preveni depresia postnatală. Cu toate
acestea, în ciuda dovezilor limitate, poate fi important să informăm femeile despre
posibilele probleme de sănătate mentală din perioada postpartum, deoarece s-a arătat
că această informare previne cazurile cu simptome depresive la femei.51
Într-un studiu efectuat de Denis (2009) femeile care primiseră informaţii despre
depresia postnatală şi participaseră la un program educaţional în spital, la 2 zile după

51
Beck, C.T. (2006), Postpartum depression: it isn't just the blues, în The American Journal of Nursing, 106, 40-50.
77
naştere, aveau o depresie mai scăzută la un interval de 3 luni după externare spre
deosebire de grupul de control.52
Corelând cercetarea noastră cu cele care au folosit metodele de intervenţie ,
amintim un studiu al lui Glavin (2010), care a luat în calcul următoarele elemente ce
constituiau principala componentă a intervenţiei postpartum: 1) creşterea concentrării
pe sănătatea mentală a mamei cu ocazia vizitei la domiciliu, la 2 săptămâni după
naştere; 2) identificarea femeilor cu depresie postnatală la 6 săptămâni postpartum cu
Scala Edinburgh; 3) o şedinţă de consiliere după completarea scalei, la 6 săptămâni
postpartum; 4) şedinţe de consiliere de suport pentru mamele depresive, 5)
deschiderea faţă de problemele de sănătate mentală la fiecare vizită la clinică şi 6) un
sistem de recomandări pentru tratamente viitoare. 53 Descoperirile din studiul lui
Glavin (2010) sugerează că vizitele la domiciliu creşteau preocuparea pentru starea
mentală a mamelor, screening-ul la 6 săptămâni postpartum şi consilierea de suport
reduceau nivelul depresiei postnatale în anul următor naşterii.

52
Dennis, C.L. (2009), Preventing and treating postnatal depression. Comprehensive screening programmes and better
organization of care are key, în British Medical Journal, 338, a2975.
53
Glavin, K., Smith, L., Sørum, R., Ellefsen, B. (2010), Supportive counseling by public health nurses for women with
postpartum depression, în Journal of Advanced Nursing, 66, 1317-1327.
78
 CONCLUZII

În urma demersului teoretici-metodologic, putem afirma ca o concluzie

generală că ne-am atins obiectivele în această cercetare, iar cele patru ipoteze stabilite
iniţial s-au confirmat. Astfel, terapia cognitiv-comportamentală în cazul depresiei
postpartum şi-a dovedit eficienţa. Modificarea credințelor iraționale a redus dispoziția
depresivă, care la rândul ei a redus gândurile automate, credințele intermediare și
centrale, care în acest caz sunt văzute ca și corelate non-cauzale ale dispoziției
depresive.
Odată cu naşterea copilului, statutul femeii se schimbă brusc, aceasta văzându-
se în situaţia de a face faţă unei situaţii noi şi de a fi capabilă, în primul rând, să ofere
dragoste şi afecţiune necondiţionate copilului, să răspundă nevoilor acestuia de
dependenţă. Este lesne de înţeles că pentru o adaptare reuşită la noua situaţie, mama
are nevoie de sprijin şi de echilibru psihic. Odată cu această trecere bruscă, femeia
este în totalitate acaparată de rolul de mamă, negăsind timp, pe perioada lăuziei,
pentru a se mai ocupa de rolul de femeie, soţie, fiică, prietenă. Din aceste motive,
proaspăta mămică are nevoie de sprijin afectiv din partea familiei şi a soţului, pentru a
duce la capăt cu bine această perioadă şi pentru a se afla într-o stare optimă şi a fi
capabilă să răspundă nevoilor copilului.
În terapia cognitiv-comportamentală, restructurarea cognitivă, cunoscută şi sub
numele de empirism logic, a ajutat pacientele să-şi identifice şirul de gânduri
iraţionale, folosind argumentele logice pentru a testa conţinutul acestor gânduri în

79
comparaţie cu realitatea propriei experienţe de viaţă. Restructurarea cognitivă a dus e
la experimentarea comportamentală, în care pacientele şi-au testat gândurile anxioase
dominante.
Femeile gravide au preferat mai degrabă abordările non-farmaceutice pentru
tratamentul depresiei, o alegere care este susținută şi de eficiența studiilor ce compară
medicamentele cu terapia cognitiv-comportamentală. Această abordare non-
farmaceutică a fost implementată în diferite contexte de tratament inclusiv în clinicile
medicale, creând o posibilitate importantă pentru femeile însărcinate de a-și îndeplini
nevoile medicale și de îngrijire în sănătatea mentală în timpul sarcinii. Mai mult,
tratamentele cu ajutorul terapiei cognitiv-comportamentale sunt adesea scurte, și vin
în întâmpinarea nevoilor femeilor însărcinate care au timpul și în cazul sarcinilor
avansate, mobilitatea limitată.
Studiul nostru aduce în prim plan nevoia de a interveni prenatal în situaţiile
femeilor care se află în risc de a dezvolta o depresie postpartum, ştiut fiind că aportul
psihologic în serviciile perinatale este la ora actuală limitat. Faptul că am dovedit că
terapia cognitiv-comportamentală este mai eficientă în perioada perinatală, ar trebui
să se dea mai multă atenţie tratamentului psihologic care să fie oferit ca principal
tratament în locul medicamentelor datorită impactului potențial pe termen lung al
consecințelor dificultăților sănătății mentale asupra fetusului și al copilului. Trebuie
făcută o schimbare a percepțiilor; decât să fie văzută ca „cireașa de pe tort”, terapia
cognitiv-comportamentală ar trebui privită ca fiind o parte integrantă a „tortului”. O
îngrijire eficientă în domeniul sănătății mentale în perioada pre- şi postpartum,
împreună cu facilitarea tranziției la maternitate, are un potențial de a pregăti indivizi,
familii, comunități și societăți mai sănătoase.
Sarcina și perioada postnatală oferă cea mai bună oportunitate pentru îngrijirea
preventivă. Atenţia acordată pentru sănătatea mentală și dezvoltarea maternității
trebuie să fie o parte de rutină a consultațiilor. Există, de asemenea, nevoia de a se

80
concentra pe grija ante și postnatală; acest lucru permite stabilirea încrederii și
recunoașterii schimbărilor în sănătatea mentală a viitoarei mame.
O parte majoră a prevenţiei o constituie informarea despre factorii de risc. Femeile ar
trebui monitorizate de către medicul lor pentru a determina factorii lor de risc pentru
dezvoltarea unei posibile depresii postnatale. Recomandarea este să se ofere mai mult
sprijin emoţional şi informaţional femeii însărcinate, dar şi partenerului ei, atât în
timpul sarcinii cât şi în perioada postpartum.

BIBLIOGRAFIE

1. American Psychiatric Association (2000), Manual de Diagnostic şi Statistică a

Tulburărilor Mentale, Asociaţia Psihiatrilor Liberi din România, Bucureşti
(DSM IV R - 2003)
2. Antoine, C. (2008), Ghid psihologic pentru sarcină şi maternitate, Editura Trei,
Bucureşti.
3. Beck, A.T. (1976), Cognitive Therapy for emotional Disorders, International
Universities Press, New York.
4. Beck, C.T. (2001), Predictors of postpartum depression: An update, în Nursing
Research, 50(5), 275–285.
5. Beck, C.T. (2006), Postpartum depression: it isn't just the blues, în The
American Journal of Nursing, 106, 40-50.

6. Beck, C.T. (2006), Postpartum depression: it isn't just the blues, în The
American Journal of Nursing, 106, 40-50.
7. Breese McCoy, S. J. (2012), Postpartum Depression in Men, în Dr. María
Graciela Rojas Castillo (Ed.), Perinatal Depression, InTech, Available from.
8. Brockington, I. F., Cox-Roper, A. (1988), The nosology of puerperal mental
illness, în I.F. Brockington & R. Kumar (Eds.), Motherhood and Mental Illness
2, Causes and Consequences London: Wright.
81
9. Christensen, H., Leach, L.S., Mackinnon, A. (2010), Cognition in pregnancy
and motherhood: Prospective cohort study, în British Journal of Psychiatry,
196, 126–132.
10.Condon, J.T., Boyce, P., Corkindale, C.J. (2004), The First-Time Fathers
Study: a prospective study of the mental health and wellbeing of men during
the transition to parenthood, Australian and New Zealand Journal of
Psychiatry 38:56-64.
11.Corse, S. (1990), Pregnant managers and their subordinates: The effects of
gender expectations on hierarchical relationships, în Journal of Applied
Behavioural Science, 26, 25–47.
12.Cox, J., Holden, J., Sagovksy, R. (1987), Detection of postnatal depression:
development of the 10-item Edinburgh Postnatal Depression Scale, în British
Journal of Psychiatry, 150, 782-786.
13.Crawley, R., Grant, S., Hinshaw, K. (2008), Cognitive changes in pregnancy:
Mild decline or society stereotype? În Applied Cognitive Psychology, 22, 1142–
1162.
14.Crawley, R.A., Dennison, K., Carter, C. (2003), Cognition in pregnancy and the
first year post-partum, în Psychology and Psychotherapy, 76, 69–84.
15.Creedy, D.K., Shochet, I.M. & Horsfall, J. (2000), Childbirth and the
development of acute trauma symptoms: Incidence and contributing factors, în
Birth 27, 104–111.
16.David, D. (2006), Tratat de psihoterapii cognitive şi comportamentale, Editura
Polirom, Iaşi.
17.David, D. (2006), Tratat de psihoterapii cognitive şi comportamentale, Editura
Polirom, Iaşi.
18.Dennis, C.L. (2009), Preventing and treating postnatal depression.
Comprehensive screening programmes and better organization of care are key,
în British Medical Journal, 338, a2975.

82
19.Ducher, J.L. (2012), Depresia în 60 de întrebări. Cum să o depăşim, Editura
Trei, Bucureşti.
20.Escott, D., Spiby, H., Slade, P., Fraser, R.B. (2004), The range of coping
strategies women use to manage pain and anxiety prior to and during first
experience of labour, în Midwifery, 20, 144–156.
21.Glavin, K., Smith, L., Sørum, R., Ellefsen, B. (2010), Supportive counseling by
public health nurses for women with postpartum depression, în Journal of
Advanced Nursing, 66, 1317-1327.
22.Hanley, J. (2006), The assessment and treatment of postnatal depression, în
Nursing Times, 102(1), 24-26.
23.Highet, N., Drummond, P. (2004), A comparative evaluation of community
treatments for post-partum depression: implications for treatment and
management practices, în Australian and New Zealand Journal of Psychiatry,
38(4), 212-218.
24.Holdevici, I. (1998), Elemente de psihoterapie, Editura B.I.C. All, Bucureşti.
25.Holdevici, I. (2009), Tratat de psihoterapiecognitiv-comportamentală.
Gândirea pozitivă – cheia sănătăţii şi eficienţei, Editura Trei, Bucureşti.
26.Jones, I., Craddock, N. (2001), Familiality of the puerperal trigger in bipolar
disorder: results of a family study, în American Journal of Psychiatry, 158,
913-917.
27.Keyser-Marcus, L., Stafisso-Sandoz, L.G., Gerecke, K. et al. (2001),
Alterations of medial preoptic area neurons following pregnancy and
pregnancy-like steroidal treatment in the rat, Brain Research Bulletin, 55, 737–
745.
28.Kinsley, C.H., Trainer, R., Stafisso-Sandoz, G. et al. (2005), Motherhood and
the hormones of pregnancy modify concentrations of hippocampal neuronal
dendritic spines, Hormones and Behaviour, 49, 131–142.

83
29.Matthews, S.G., Meaney, M.J. (2005), Maternal adversity, vulnerability and
disease, în Riecher-Rössler A, Steiner M, editors. Perinatal stress, mood and
anxiety disorders: from bench to bedside. Basel: Karger, p. 28-49.
30.Milgrom, J., Ericksen, J., McCarthy, R., Gemmill, A.W. (2006), Stressful
impact of depression on early mother-infant relations, în Stress and Health, 22,
429.
31.Milgrom, J., Negri, L.M., Gemmill, A.W., McNeil, M., Martin, P.R. (2005), A
randomized controlled trial of psychological interventions for postnatal
depression, în British Journal of Clinical Psychology, 44, 529-542.
32.Oatridge, A., Holdcroft, A., Saeed, N. et al. (2002), Change in brain size during
and after pregnancy: Study in healthy women and women with preeclampsia, în
American Journal of Neuroradiology, 23, 19–26.
33.Odent, M. (2004), The caesarian, London: Free Association Books.
34.Oxley, T. (2005), Expectant mothers’ experiences of becoming a mother when
they have had different maternal carers in childhood, Unpublished DClinPsy
thesis, University of Sheffield.
35.Paulson, J.F, Bazemore, S.D. (2010), Prenatal and postpartum depression in
fathers and its association with maternal depression: a meta-analysis, în JAMA
303(19):1961-9.
36.Ramchandani, P.G., Stein, A,, O’Connor, T.G., Heron, J., Murray, L., Evans, J.
(2008), Depression in Men in the Postnatal Period and Later Child
Psychopathology: A Population Cohort Study, în Journal of the American
Academy Child and Adolescent Psychiatry, 47(4):390-398.
37.Rendell, P.G., Henry, J.D. (2008), Prospective-memory functioning is affected
during pregnancy and postpartum, în Journal of Clinical and Experimental
Neuropsychology, 30, 913–919.
38.Saisto, T., Halmesmaki, E. (2003), Fear of childbirth: A neglected dilemma, în
Acta Obstetrica Gynacologica Scandinavica, 82, 201–208.

84
39.Smith, J.A. (1992), Pregnancy and the transition to motherhood, în P. Nicolson
& J.M. Ussher (Eds.), The psychology of women’s health and health care,
Basingstoke: Macmillan.
40.Somers, J. (2007), Cognitive behavioural therapy, Vancouver, BC: Centre for
Applied Research in Mental Health and Addictions (CARMHA).
41.Stewart, D.E., Robertson, E., Dennis, C-L., Grace, S.L., Wallington, T. (2003),
Postpartum depression: Literature review of risk factors and interventions,
University Health Network Women’s Health Program.
42.Veskrna, L. (2010), Peripartum depression - does it occur in fathers and does it
matter? în Journal of Modern History 7(4):420-430.
43.Veskrna, L. (2010), Peripartum depression - does it occur in fathers and does it
matter? în Journal of Modern History 7(4):420-430.
44.Wartella, J., Amory, E., Lomas, L.M. et al. (2003), Single or multiple
reproductive experiences attenuate neurobehavioral stress and fear responses in
the female rat, în Physiology and Behaviour, 79, 373–381.
45.http://www.intechopen.com/books/perinatal-depression/postpartum-depression-
in-men accesat în data de 20.05.2013
46.http://www.thepsychologist.org.uk/archive/archive_home.cfm?
volumeID=23&editionID=184&ArticleID=1641, accesat în data de 20.05.2013.

85