CUPRINS

Introducere.....................................................................................................................2
I. Sisteme coloidale diverse folosite pentru transportul medicamentelor la țintă..................3
I.1.Emulsii, nanoemulsii și aerosoli.........................................................................3
I.2. Lipozomi............................................................................................................7
I.3.Niozomii și sfingozomii...................................................................................11
I.4. Sisteme de nanoparticule în distribuţia medicamentelor..................................13
II. Metode de preparare a lipozomilor....................................................................................18
II.1.Mecanismul formării veziculare......................................................................18
II.2.Metode de preparare a lipozomilor..................................................................19
II.3.Producerea industrială a lipozomilor...............................................................27
III. Stabilitatea lipozomilor......................................................................................................29
IV. Aplicațiile principale ale lipozomilor................................................................................33
V. Medicamente pe bază de lipozomi existente pe piață .......................................................35
BIBLIOGRAFIE

1
 INTRODUCERE

Scopul tuturor sistemelor de eliberare controlată este ca medicamentul să ajungă

intact la zona ţintită, într-un mediu care să poată controla administrarea principiului activ
pe căi de declanşare chimice sau fiziologice. Pentru a realiza acest scop, cercetătorii îşi
îndreaptă atenţia spre lumea micro şi nanotehnologiei. În ultimul deceniu, micro şi
nanosferele, micelele polimerice, materialele de tip hidrogel, nanocapsulele s-au arătat a
avea efect în îmbunătăţirea ţintirii specifice a medicamentelor, scăderea toxicităţii
sistemice a acestora, îmbunătăţirea ratei tratamentului şi protecţia substanţelor active
împotriva degradării biochimice.
O categorie aparte de microparticule capabile de a include cantităţi mari de
principii active, atât hidrofile cât şi hidrofobe, o constituie lipozomii. Aplicaţiile acestora
ca sisteme de eliberare controlată este însă limitată de stabilitatea lor redusă în medii
fiziologice.
Există mai multe metode de a obține sisteme lipozomale folosite în transportul
componentelor active. Una dintre acestea este metoda simplă de hidratare, în care lipidele
sunt amestecate și dizolvate într-un solvent organic. Acești solvenți pot fi îndepărtați prin
evaporare sau uscare la vacuum. Filmul lipidic omogenizat este apoi hidratat. În timpul
hidratării lipidelor se formează vezicule mari multilamelare, mărimea lor este redusă prin
omogenizare sau sonicare.
A doua metodă este emulsionarea. Fosfolipidele sunt întâi dizolvate în solvenți
organici prin agitare viguroasă. Solventul organic este apoi îndepărtat sub presiune
scăzută. Dispersia lipozomală rezultată este crescută prin filtrare sau extrudare.
Pentru transportul medicamentelor, lipozomii pot fi exprimați ca o suspensie sau
formă semisolidă similară cremelor gel, loțiunilor sau pudrei veziculare. Lipozomii sunt
foarte versatili, variază ca formă, încărcare electrică superficială, compoziția lipidică,
permeabilitate. Ei pot încapsula atât în fază apoasă, cât și lipidică, o multitudine de
molecule active farmacologic. Acest fapt a condus la dezvoltarea unor tehnici ingenioase
pentru prepararea lipozomilor, cu avantaje practice, și de asemenea a ajutat la
îmbunătățirea sistemelor cu multe aplicații.

2
 I. SISTEME COLOIDALE DIVERSE FOLOSITE PENTRU
TRANSPORTUL MEDICAMENTELOR LA ȚINTĂ

I.1. Emulsii, nanoemulsii şi aerosoli

a. Emulsii

În 1960 a fost descoperită de Wretlind prima emulsie lipidică (intralipidică)

utilizată pentru nutriţia parentală. Acesta a fost începutul pentru obţinerea de noi sisteme
pentru eliberarea controlată a medicamentelor lipofilice, care pot fi încorporate cu
uşurinţă în picături de ulei.
Emulsiile sunt sisteme coloidale în care atât mediul de dispersie cât şi faza
dispersă sunt lichide. Cele două faze sunt lichide nemiscibile sau parţial miscibile, una
din ele fiind de regulă un lichid polar, iar cealaltă un lichid nepolar sau cu polaritate mică.
Emulsionarea se poate realiza prin metode de dispersie, prin metode mecanice (agitarea),
cu ajutorul ultrasunetelor (105 oscilaţii/s), pe cale electrostatică (potenţial electric de 10 4
V), etc. În toate cazurile se produce o micşorare a tensiunii superficiale la interfaţa celor
două faze lichide. Emulsiile sunt preparate farmaceutice lichide, mai mult sau mai puţin
vâscoase, constituite dintr-un sistem dispers, format din două faze lichide nemiscibile,
realizat cu ajutorul unor emulgatori şi destinate administrării interne sau externe. Sunt
sisteme disperse microeterogene, în care diamentrul picăturilor de lichid dispersat, în
general, este cuprins între 0,5-50 μm, deci particulele sunt vizibile la microscopul
obişnuit.
Termenul de emulsie derivă de la verbul latin “molgo, ere” – a mulge şi se
foloseşte în domeniul farmaceutic începând din sec. al XVII-lea denumind astfel toate
lichidele medicamentoase cu aspect lăptos. Fundamentarea ştiinţifică a teoriei
emulsionării şi a explicării fenomenelor care stau la baza formării emulsiilor a început
abia în a doua parte a secolului trecut. În anul 1990 Ostwald dă prima explicaţie ştiinţifică

3
a formării emulsiilor, făcând diferenţa, între emulsiile de tip U/A (ulei dispersat în apă) şi
cele A/U (apă dispersată în ulei).
          În practica farmaceutică emulsiile prezintă următoarele avantaje:
- asigură administrarea concomitentă, precisă a două lichide nemiscibile;
- prin emulsionare se poate masca gustul neplăcut al unor medicamente şi se poate facilita
administrarea unor substanţe medicamentoase vâscoase;
- emulsionarea poate să dirijeze absorbţia medicamentelor asigurând o absorbţie mai
rapidă, mai perfectă.

Clasificarea emulsiilor

1) În funcţie de dimensiunea particulelor dispersate şi aspectul general al emulsiei

există:
- macroemulsii: în care diametrul picăturilor dispersate este mai mare de 0,1 μm, fiind
caracterizate prin instabilitate pronunţată şi turbiditate evidentă,
- microemulsii: în care diametrul picăturilor dispersate este mai mic de 0,1 μm, fiind
caracterizate prin stabilitate termodinamică mare iar macroscopic sunt clare, transparente.

2) După numărul părţilor componente pot fi:

- emulsii propriu-zise (3 părţi principale);
- pseudo- sau cvasiemulsii (2 părţi principale – fără emulgator). La cvasiemulsii
contopirea picăturilor dispersate este împiedicată de vâscozitatea mare a fazei continue.

3) După compoziţie pot fi:

- emulsii ulei în apă (U/A): uleiul este dispersat în apă sau alt lichid hidrofil. Se
întrebuinţează mai ales intern şi pot fi diluate cu apă. Emulsiile de uz intern sunt numai
de tip U/A;
- emulsii apă în ulei (A/U): un lichid hidrofil este dispersat într-un lichid lipofil. Se
utilizează extern şi poate fi diluat cu ulei.
- emulsii complexe de tip apă/ulei/apă – (apă în ulei) în apă (iaurtul).

4
 4) După provenienţă pot fi:
- naturale (laptele, latexul diferitelor plante);
- artificiale (emulsii farmaceutice).
5) După modul de utilizare:
- emulsii utilizate ca atare de către consumator (untul, smântâna etc);
- emulsii utilizate ca ingrediente în alte produse (brânzeturi, produse de patisserie, etc);
- emulsii care se destabilizează în tipul procesării pentru a forma structuri noi în produsul
finit (îngheţata).

b. Nanoemulsii
Nanoemulsiile sunt emulsii foarte fine, heterogene, ce conţin două lichide
nemiscibile, în care un lichid este dispersat sub formă de nanopicaturi în alt lichid, cu un
diametru mediu al picăturii < 100 nm. Ele pot fi preparate prin emulsifierea spontană,
precum inversia de faze sau prin utilizarea unui omogenizator cu grad înalt de forfecare,
care permite un control mai bun al dimensiunii picăturii şi un domeniu larg de
compoziţii. Nanoemulsiile sunt sisteme foarte fragile. Fiind sisteme transparente şi uzual
foarte fluide, destabilizarea se observa foarte uşor, fiind vizibilă datorită opacităţii şi
consistentei (devin cremoase). Există două surse majore de instabilitate ale acestor
sisteme: una cauzată de natura fazei uleioase şi alta ce provine de la adăugarea
polimerilor folosiţi pentru îngroşarea sau gelifierea nanoemulsiei.
Nanoemulsiile ulei-in-apa reprezintă cele mai importante sisteme de transport al
medicamentelor parentale, la care medicamentele lipofile sunt dizolvate în miezul
emulsiei. Degradarea picăturilor ce conţin medicament lipofil are loc foarte repede când
s-a administrat intravenos, astfel nu se realizează o eliberare întârziată. După intrarea în
circulaţia sangvină, emulsiile grase sunt tratate ca o grăsime ce apare natural şi prin
urmare este hidrolizata rapid de enzimele lipaze.

5
 c. Emulsiile multiple sunt sisteme complexe şi instabile termodinamic care
combina o emulsie U/A şi alta A/U într-un singur “vehicul”. Emulsia multiplă a fost
utilizată ca mijloc de distribuţie a medicamentelor către anumite ţinte din corp fără efecte
adverse ale acestor medicamente asupra altor organe şi prelungirea eliberării
medicamentelor cu un timp de înjumătăţire biologic scurt. În plus, emulsia multiplă a fost
recent utilizată ca mediu de reacţie pentru sinteza microsferelor polimerice ce conţin
încapsulate medicamente, peptide sau proteine prin metoda evaporării solventului. În
procesul de evaporare, medicamentul este dispersat într-un solvent nemiscibil în apă ce
dizolvă polimerul, şi apoi această emulsie rezultată este emulsifiata într-o fază continua
apoasă.

d. Aerosoli. Aerosolii sunt dispersii ale unor picături de lichide sau particule
solide într-un gaz. Astfel de sisteme sunt de interes pentru distribuţia unor proteine
terapeutice şi a peptidelor, deoarece pot circula în reţeaua sangvină, începând din epiteliul
alveolar, fără intensificatori de penetrare şi deoarece bolile respiratorii pot fi tratate prin
acţiunea directă la partea de interes. În pofida stabilităţii lor finite, sistemele coloidale
disperse de tipul emulsiilor şi aerosolilor prezintă câteva avantaje ca sisteme de
distribuţie a medicamentelor. De exemplu, emulsiile oferă oferă oportunităţi pentru
solubilizarea unor cantităţi relative mari de ingrediente active hidrofobe, cu avantaje le
asociate, de exemplu: solubilitatea efectivă a medicamentului, viteza de eliberare a
medicamentului, stabilitatea chimică şi mascarea gustului. Cantitatea de surfactant
necesară este în general scăzută, şi surfactanții sunt relativ netoxici.

6
 I.2. Lipozomi

Lipozomii sunt definiţi ca fiind vezicule uni- sau multilamelare, cu dimensiuni ce

variază de la 20 nm la câţiva μm, în care un volum de apă este înconjurat în totalitate de o
membrană lipidică (bistraturi de surfactanți lipidici precum: fosfolipide, colesterol,
glicolipide). Lipozomii, similar altor tipuri de transportori coloidali de medicamente, pot
fi stabilizaţi steric prin modificarea suprafeţei lipozomale cu polietilenoxid (PEO). Aceste
tipuri de lipozomi cu suprafaţa modificată prezintă un interes deosebit în acest context,
datorită timpilor de circulaţie relative lungi şi distribuţiilor relative uniforme în ţesut ale
acestor sisteme după administrare intravenoasă.
Lipidele sunt predominant fosfolipide care formează bistraturi similare celor care
se găsesc în biomembrane (fig 1). În majoritatea cazurilor, componenta majoră este
fosfatidilcolina. În funcție de condițiile de procesare și compoziția chimică, lipozomii
sunt formați cu unul sau mai multe bistraturi concentrice.

Fig. 1. Structura chimică și reprezentarea schematică a unui fosfolipid (lecitina)

Lipozomii se deosebesc deseori după numărul lor de lamele și dimensiuni. Se

disting veziculele unilamelare mici (SUV), veziculele unilamelare mari (LUV) și
veziculele mari multilamelare (MLV) sau veziculele multiveziculare (MVV) (fig. 2).
Lipozomii SUV au diameter de la 20 până la aproximativ 100 nm. Celelalte categorii de
lipozomi variază în dimensiuni de la câteva sute de nanometre până la câțiva microni.
Grosimea membranei (bistratului lipidic) masoară aproximativ 5-6 nm.

7
Fig. 2. Ilustrarea schematică a lipozomilor de diferite mărimi și număr de lamele. SUV: Vezicule mici
unilamelare; LUV: Vezicule largi unilamelare; MLV: Vezicule multilamelare; MVV: Vezicule
multiveziculare.

Metode de procesare pentru a forma lipozomi mari

Lipozomii mari se formează în mod spontan când fosfolipidele sunt dispersate în

apă cu temperatură mai mare decât temperature lor de tranziție de fază. Prepararea
lipozomilor univeziculari mici începe de obicei cu cei multilamelari, care sunt
transformați în vezicule mici folosind o tehnică de fabricație corespunzătoare, de
exemplu omogenizarea la presiune înaltă.

Lipozomii au fost dezvoltaţi cu scopul de a reduce efectele toxice secundare ale

medicamentelor încorporate şi pentru creşterea eficacităţii tratamentului. Ei sunt utilizaţi
pentru distribuţia medicamentelor datorită proprietăţilor lor unice, fiind capabili să
transporte ambele categorii de molecule, hidrofobe şi hidrofile. Dimensiunea veziculelor
joacă un rol important în activarea complementară şi transparenta sistemului
mononuclear fagocit (MPS) al lipozomilor.

8
 Pentru distribuţia moleculelor către pozițiile de acţiune, bistratul lipidic poate
fuziona cu alte bistraturi precum membrana celulară, astfel distribuind conţinutul din
lipozom. Prin obţinerea de lipozomi într-o soluţie de ADN sau medicamente (care în mod
normal ar fi incapabile să difuzeze prin membrana), aceştia pot fi distribuiţi prin bistratul
lipidic. Utilizarea lipozomilor pentru transformarea sau “transfecția” ADN-ului într-o
celulă gazdă este cunoscută ca “lipofection”.

Administrarea parentală a lipozomilor. Lipozomii, similar altor transportori

coloidali de medicamente, pot prezenta câteva efecte avantajoase, de exemplu pentru
administrarea directă în ţesuturi asociată cu sistemul reticoloendotelial (ficat, splina şi
măduva), ca auxiliari în formulările de vaccinuri. Formulările pe bază de lipozomi au şi
numeroase puncte slabe şi dificultăţi în ceea ce priveşte condiţiile de preparare
complicate şi costisitoare, dificultăţile întâmpinate la sterilizare, stabilitatea scăzută pe
timpul depozitarii, limitările privind capacitatea scăzută de solubilizare pentru mai multe
medicamente hidrofobe. În administrarea parentală, o altă problemă observată la
utilizarea acestui tipde formulare a fost eliminarea rapidă din circuitul sangvin, acest
lucru reflectându-se într-o biodisponibilitate scăzută de medicament şi o toxicitate locală
în ţesuturile asociate sistemului reticuloendotelial.
În ultimele două decenii, dezvoltarea aşa numiţilor lipozomi “Stealth” (lipozomi
care au suprafaţa modificată cu derivaţi de tip polietilenoxid – PEO) a rezolvat cel puţin
câteva dintre aceste probleme, existând şi în prezent o activitate crescută în acest
domeniu.

Administrarea locală a lipozomilor. Distribuţia medicamentelor pe cale dermala

şi locală reprezintă o altă arie de interes în care lipozomii au fost consideraţi utili.
Problemă majoră în ceea ce priveşte distribuţia locală a medicamentului este aceea ca
medicamentul poate să nu ajungă la poziţia de acţiune. Pentru a contracara această
problemă, formulările locale pot să conţină aşa-numiţii intensificatori de penetrare, cum
ar fi dimetilsufoxidul, propilenglicolul. Un mod de a obţine o penetrare crescută a
medicamentului fără utilizarea intensificatorilor de penetrare este utilizarea

9
microemulsiilor. Deşi exista un număr mare de medicamente care pot fi de interes în ceea
ce priveşte distribuţia de medicament transdermala lipozomala, de interes particular sunt
anestezicele locale, retinoizii şi corticosteroizii.

Lipozomii în terapia genetică. La amestecarea lipidelor cu ADN, pot fi obţinuţi

complecşi compacţi, în special în cazul lipidelor cationice. Prin utilizarea lipozomilor a
fost observată o eficienţă crescută a distribuţiei de ADN. S-a observat că eficienţa
transformării depinde de sarcina netă a complexului. Totuşi, această dependentă nu este
directă şi diferite linii celulare necesita sarcini variate ale complexului în vederea unei
exprimări optime. Există câteva probleme potenţiale legate de distribuţia în vivo de gena,
prin preluare mediată de sarcina cationică. De exemplu, în cazul administrării
intravenoase, transportorul complex întâlneşte proteice serice încărcate negative,
lipoproteine şi celule din sânge, astfel că apare riscul floculării şi de formare de embolii.
În ceea ce priveşte transportorii administraţi pe calea aerului, apr probleme referitoare la
surfactantii cu catena lungă. În ambele cazuri, exista riscul ca transportorii să nu fie
capabili să menţină sarcinile lor positive până când ajung la ţintă, ceea ce le deteriorează
performanţele. Cu atât mai mult, transportorii administraţi intravenos sunt scoşi din
circulaţie rapid prin RES. În pofida acestor obstacule, s-a confirmat faptul că ADN-ul
administrat prin intermediul complecşilor lipozomici cationici este mult mai eficient
decât distribuţia ADN-ului liber.

10
 I.3. Niozomii și sfingozomii

Niozomii și sfingozomii sunt vezicule cu structură similară. Spre deosebire de

lipozomi, surfactanții neionici, ex. poligliceril alchil eteri, sau sfingolipidele alcătuiesc
bistratul niozomilor și sfingozomilor, respectiv: (fig. 3).

Fig. 3. Structura chimică a lipidelor din alcătuirea sfingozomilor și niozomilor

Niozomii sunt vezicule de surfactant neionic (NSV-uri), ce se aseamănă în

constituţia lor cu lipozomii şi constau din molecule superficial active sintetice (de ex.:
alchil polioxietilen eteri). Lanţurile hidrocarbonate săturate şi legăturile eter
intramoleculare cresc stabilitatea chimică a niozomilor.
NSV-urile se formează prin autoasamblarea amfifililor neionici în medii apoase,
conducând la structuri bistrat închise.
Niozomii, similar lipozomilor, pot fi preparaţi pe aceeaşi cale, într-o varietate de
condiţii, conducând la formarea structurilor unilamelare şi multilamelare. Niozomii sunt

11
consideraţi ca fiind superiori lipozomilor, fiind capabili să încapsuleze ambele categorii
de medicamente hidrofile şi lipofile şi pot servi ca transportori eficienţi de medicament.
Stabilitatea mare, costul scăzut al surfactantilor şi problemele minore de stocare au
determinat exploatarea acestor vezicule ca o alternativă a veziculele fosfolipidice.
O aplicaţie importantă a acestor compuşi s-a materializat sub formă de dispersii
veziculare utilizate în domeniul chemoterapiei cancerului, medicamente precum
doxorubicin şi methotrexat fiind încapsulate în niozomi.
Veziculele sunt în general destinate să fie încorporate în amestecuri complexe.
Multe substanţe organice sunt mai mult sau mai puţin superficial active, de aceea este
essential să se studieze proprietăţile surfactantilor în prepararea veziculelor
Încapsularea medicamentelor în niozomi poate scădea toxicitatea, poate creşte
absorbţia medicamentului şi de asemenea poate întârzia îndepărtarea medicamentului din
circulaţie, datorită eliberării lente a medicamentului. Cu toate acestea, caracteristicile
veziculelor/niozomilor preparaţi cu surfactanti neionici, precum stabilitatea dispersiei,
dimensiunea particulei şi microfluiditatea, nu au fost inc ape deplin elucidate, deoarece
majoritatea studiilor în acest domeniu au fost anexate pe potenţială utilizare a acestor
vezicule ca sisteme de distribuţie controlată.

I.4. Sisteme de nanoparticule în distribuţia medicamentelor

12
 Nanosuspensiile particulelor de medicament sunt produse uzual prin două metode.
Prima metodă a producerii nanosuspensiei implică spargerea particulelor mai mari
la dimensiune nanometrică, utilizând omogenizarea la presiune înaltă a suspensiilor de
medicament, în prezenţa unor surfactan’i precum Tween 80 şi Pluronic F68.
A doua metodă implica cristalizarea, construind nanoparticule de la starea de
soluţie suprasaturată. Starea solidă a nanosuspensiei este mult mai stabilă chimic, oferă o
masă mai mare de medicament pe volum de încărcare şi este utilă în special pentru
compuşi terapeutici care necesită dozare riguroasă. În etapa de preparare este necesară
menţinerea medicamentului în stare cristalină în domeniul nanometric, dar nu şi în starea
dizolvată a medicamentului.
Nanoparticulele pot fi subclasate după compoziţia lor în: nanoparticule pe bază de
lipid (nanoparticule lipidice solide), de polimer (nanoparticule polimerice), de materiale
ceramice (nanoparticule ceramice), nanoparticule de albumină şi nanogeluri.

a. Nanoparticule lipidice dispersate

A. Faze cristal – lichid dispersate. Astfel de sisteme transportoare sunt preparate

prin omogenizarea la presiune înaltă a fazelor cristal lichid cubice, care sunt de asemenea
stabile în echilibru în exces de apă. Particulele cu faza cubică dispersată sunt stabilizate
împotriva floculării şi coalescentei, de exemplu prin adăugarea unui copolimer ce conţine
PEO. Datorită dimensiunilor mici care pot fi atinse (~100-300 nm) şi a acoperirilor pe
bază de PEO, este surprinzător faptul că aceste particule sunt capabile să circule prin
sistemul sangvin o perioadă considerabilă de timp. Astfel de sisteme oferă avantaje
potenţiale referitoare la biodisponibilitatea crescută a medicamentelor şi reducerea
efectelor toxice în ţesuturile asociate RES, precum şi capacitatea ambelor substanţe
solubile în apă şi ulei de a fi solubilizate în particule eliberate într-o manieră controlată.

B. Nanoparticule lipidice solide (SLN). Aceste sisteme prezintă un interes

deosebit datorită faptului că permit un grad ridicat de încărcare cu medicamente

13
hidrofobe, deoarece degradarea hidrolitică este limitată iar viteza de eliberare a
medicamentelor poate fi controlată prin dimensiunea particulelor şi a compoziţiei.
Particulele lipidice solide sunt obţinute prin cristalizarea şi/sau precipitarea în
sisteme de emulsie ulei/apă sau prin dispersia obţinută prin omogenizare la presiune
ridicată la temperature înalte, urmate de răcirea şi solidificarea picăturilor lipidice. Pentru
biodisponibilitatea îmbunătăţită a SLN-urilor sunt necesare măsuri de protecţie ale
moleculelor de medicamente sensibile la diferiţi factori de mediu (apă, lumina) şi
cunoaşterea caracteristicilor de eliberare controlată. Încapsularea cu succes a
medicamentelor a fost realizată nu numai în cazul moleculelor lipofile, ci şi în cazul
moleculelor hidrofile.
SLN-urile prezintă însă şi câteva dezavantaje ce includ: creşterea şi agregarea
particulelor, tendinţa de gelifiere neprevăzută, dinamici neaşteptate în ceea ce priveşte
tranziţiile polimorfe, eliberarea bruscă a medicamentelor şi capacitatea de încorporare
relative scăzută datorită structurii cristalină a lipidului solid.

NLC şi LDC. La sfârşitul anilor 2000 au fost introduşi modificatori ai SLN-

urilor, aşa-numiţii transportori lipidici nanostructurati (NLC) şi nanoparticule
conjugate cu medicament lipidic (LDC). Aceste sisteme de transport previn limitările
obeservate în cazul SLN-urilor convenţionale.
Lipidele lichide au capacitate de solubilizare a medicamentelor mult mai mare
decât lipidele solide. În accord cu acest model, nanoparticulele NLC oferă o capacitate de
încorporare ridicată şi un control al eliberării medicamentului. S-a demonstrat că
moleculele de trigliceride cu lanţ mediu (MCT) pot înlocui cu succes moleculele
convenţionale de behenat de gliceril, GB în reţeaua cristalină într-o distribuţie
întâmplătoare, până la o încărcare de MCT de 16% (procente de masă din lipidul total).
Alte încercări au arătat că grade de incaracare ridicate de ulei (până la 38%) pot fi
încorporate sub formă de clusteri de MCT în interiorul matricei solide, particulele solide
fiind descries a fi sferice, forma care le conferă un volum maxim pentru incorporare de
ulei sau medicament. În pofida eforturilor de cercetare susţinute, la nivelul anului 2004
nici una din cele două categorii de nanoparticule (SLN şi NLC) nu a fost industrializata

14
încă pentru utilizare clinică. Utilizarea SLN-urilor pentru incorporare medicamentelor
lipofile este o aplicaţie arhicunoscută. Datorită efectelor de distribuţie din timpul
procesului de obţinere, pot fi încorporate cu succes în matricea lipidica solidă numai
medicamente care sunt eficiente în concentraţii mici. Cu scopul de a elimina aceasta
limitare, au fost dezvoltate aşa-numitele “nanoparticule de medicamente lipidice
conjugate” (“lipid drug conjugate nanoparticles” – LDC) care prezintă capacitate de
înglobare a medicamentului până la 33%.

b. Nanoparticule polimerice

Nanoparticulele polimerice se obţin din polimeri biodegradabili ai căror produşi

de degradare sunt netoxici şi uşor de resorbit. Avantajul acestor particule îl constituie
ţintirea specifică şi eliberarea controlată a medicamentelor încorporate. Nanoparticulele
polimerice dispersate preparate din astfel de polimeri sunt interesante ca transportori
pentru distribuţia orală a medicamentelor convenţionale, antigeni vaccinuri sau enzime,
dar în general pentru acele medicamente care nu sunt stabile în stomac, pentru vaccinări
orale şi pentru formulări unde este dorită biadeziunea. Componentele active pot fi
dizolvate sau captate în matricea polimerică sau pot fi absorbite pe suprafaţa particulelor.
În funcţie de polimer, de interacţiunea dintre medicament şi polimer şi metoda de
obţinere, eliberarea medicamentului este diferită. Ambele căi de administrare, orală şi
parentala, a sistemelor transportor coloidale sunt dependente de natura transportorului. În
ultimul caz, preluarea reticuloendoteliala (RES) a transportorilor coloidali de medicament
depinde de o serie de factori, cei mai importanţi find proprietăţile superficială ale
transportorului. Aceasta este asociată cu absorbţia anumitor proteine serice (opsonina) la
suprafaţă trasportorului, care iniţiază diferite răspunsuri biologice.
Polimerii adecvați pentru prepararea nanoparticulelor includ: derivaţi celulozici,
poli (alchilciano – acrilaţi), poli (metiliden – malonat), poli (ortoesteri), poli (anhidride),
acid poli (lactic), acid poliglicolic şi copolimerii lor. Obligatoriu trebuie luate în
consideraţie toxicitatea substanţelor, iniţiatorii de radicali sau reziduuri de solvent.

15
 Nanoparticulele formate din polimeri de tipul acidului poli (lactic)-PLA, acidului
poli (glycolic)-PGA şi amestecuri ale acestora sunt cele mai mult utilizate, deoarece sunt
biocompatibile şi aprobate de Federaţia Internaţională de Administrare a Medicamentelor
pentru administrare umană. PLA şi PGA se degradează prin hidroliza la metabolite de tip
acid lactic şi acid glicolic, care sunt eliminaţi din organism prin intermediul căilor
naturale.
Pot apărea de asemenea şi câteva probleme legate de erodarea polimerului, de
difuzia medicamentului prin matrices au de desorbţia de pe suprafaţa. Citotoxicitatea
polimerilor după introducerea acestora în celule este aspectul crucial şi adesea cel mai
discutat, alături de producerea problematică la scară industrială a nanoparticulelor
polimerice.

Nanocapsule polimerice. Nanocapsulele ce conţin ulei sunt diferite de

nanoemulsiile ulei-in-apa în ceea ce priveşte furnizarea unei bariere de natura polimerică,
poziţionată între miez şi mediul înconjurător. Adesea, pentru prepararea nanocapsulelor
sunt aplicate metodele de înlocuire a solventului şi polimerizarea interfaciala.
În acord cu caracterul lipof al conţinutului din capsula, pot fi dizolvate
medicamente lipofile şi hidrofile. În plus, suprafaţa particulei polimerice poate servi drept
compartiment unde medicamentele hidrofile pot fi adsorbite.

c. Nanoparticule ceramice
Nanoparticulele preparate pe bază de materiale ceramice precum silice, alumina şi
oxidul de titan prezintă câteva avantaje pe lângă nanoparticulele polimerice. În primul
rând prepararea lor este simplă, similară cunoscutului proces sol-gel, şi necesită condiţii
de temperatură ambientală. În al doilea rând, materialele ceramice utilizate sunt
biocompatibile şi suprafeţele lor pot fi uşor modificate cu diferite grupări funcţionale
pentru ataşarea unui ligand. În al treilea rând, particulele sunt inerte şi pot fi preparate la
mărimea şi forma dorită. Ele nu suferă modificări în ceea ce priveşte fenomenele de
gonflare şi de modificare a porozităţii odată cu varierea pH-ului şi nu sunt sensibile la
atacul microbian.

16
 d. Nanoparticule de albumină. Nanoparticulele de albumina au fost investigate
pentru distribuţia ADN-ului, deoarece complexul ADN-albumina poate evita distrugerea
anticorpilor de către celulele immune şi preluarea prin MPS. Nanoparticulele de ADN-
polietilenimina (PEI)-albumina sunt mai puţin toxice decât complecşii ADN-PEI
individuali chiar şi în concentraţii ridicate.

II. METODE DE PREPARARE A LIPOZOMILOR

17
 II.1. Mecanismul formării veziculare

Lipozomii (veziculele lipidice) se formează atunci când filme subțiri lipidice sau
multistraturi lipidice sunt hidratate și stive de bistraturi cristaline lichide se fluidizează și
se umflă. Foile hidratate lipidice se detașează în timpul agitării și se autoînchid formînd
vezicule mari, multilamelare ( (LMV) care previn interacția apei cu miezul hidrocarbonat
al bistratului la margini. Odata aceste particule fiind formate, reducerea dimensiunii lor
necesită energie externă sub formă de energie sonică (sonicare) sau energie mecanică
(extrudare).

Fig. 4 – Mecanismul formării veziculare

II.2. Metode de preparare a lipozomilor

18
 Caracteristicile formulărilor lipidice pot varia în funcție de compoziție (specii
lipidice cationice, anionice, neutre), totuși, aceeași metodă de preparare poate fi folosită
pentru toate veziculele lipidice indiferent de compoziție. Elementele generale de
procedură implică prepararea lipidelor pentru hidratare, hidratarea cu agitare, și
redimensionarea la o distribuție omogenă de vezicule.

a. Pregătirea lipidelor pentru hidratare:

Când se prepară lipozomi cu compoziție lipidică mixtă, lipidele trebuie mai întâi
dizolvate și amestecate într-un solvent organic ca sa asigure omogenitatea amestecului de
lipide. În mod uzual, acest proces este realizat folosind cloroform sau amestecuri
cloroform: metanol. Intenția este de a obține o soluție lipidică limpede penru amestecarea
completă a lipidelor. Soluțiile lipidice tipice se prepară cu 10-20 mg lipid/ mL de solvent
organic, deși concentrații mai înalte pot fi folosite dacă solubilitatea lipidului și amestecul
sunt acceptabile. Odată ce lipidele sunt amestecate temeinic cu solventul organic,
solventul se îndepărtează pentru a obține un film lipidic.
Pentru volume mici de solvent organic (<1mL), solventul poate fi evaporat
folosind un curent uscat de azot sau argon într-o hotă. Pentru volume mai mari, solventul
organic ar trebui îndepărtat prin centrifugare obținând un film lipidic subțire pe pereții
cuvelor cu fund rotund. Filmul lipidic este uscat temeinic pentru a îndepărta solventul
organic rezidual prin plasarea flaconului sau cuvelor la un rotavapor peste noapte.
Dacă folosirea cloroformului este controversată, o alternativă este dizolvarea
lipidului sau lipidelor în t-butanol sau ciclohexan. Soluția lipidică este transferată în
recipiente și înghețată prin plasarea acestora pe un bloc de gheață uscat sau agitarea
recipientului într-o baie uscată de acetonă înghețată sau alcool (etanol sau metanol).
Trebuie avut grijă în timpul procedeului cu baia ca recipientul să poată suporta schimbări
bruște de temperatură fără să crape. După înghețarea completă, stratul lipidic înghețat
este plasat la o pompă de vid și liofilizat până la uscare (1-3 zile în funcție de volum).
Grosimea stratului lipidic nu ar trebui să fie mai mare decât diametrul recipientului
folosit pentru liofilizare. Filmele sau straturile uscate lipidice pot fi îndepărtate de la

19
pompa de vid, recipientul închis strâns și sigilat, și depozitat înghețat până când este gata
de hidratare.

Fig. 5 – Etapele procesului de pregătire a lipidelor pentru hidratare

b. Hidratarea filmului/ stratului lipidic:

20
 Hidratarea filmului/ stratului lipidic uscat se realizează simplu prin adăugarea
unui mediu apos în recipientul cu lipidul uscat și agitare. Temperatura mediului de
hidratare ar trebui să fie superioară temperaturii de tranziție gel – lichid (Tc sau Tm) a
lipidelor cu cel mai înalt Tc înainte de adăugarea lipidelor uscate. După adăugarea
mediului de hidratare, suspensia lipidică ar trebui menținută deasupra Tc în timpul
perioadei de hidratare. Pentru lipide cu tranziție înaltă, acest lucru se realizează ușor prin
transferarea suspensiei lipidice într-un flask cu fund rotund și plasarea acestuia pe un
rotavapor fără vid. Învârtirea flaskului cu fund rotund în baie de apă fierbinte menținută
la o temperatură peste Tc a suspensiei lipidice permite lipidului să se hidrateze în faza lui
fluidă cu o agitare adecvată.
Timpul de hidratare poate varia ușor în funcție de specia și structura lipidului,
totuși, este foarte recomandat un timp de hidratare de 1 oră cu agitare viguroasă,
amestecare sau mișcare. De asemenea, se crede că permițând suspensiei veziculare să stea
peste noapte (îmbătrânire) înainte de micșorarea dimensiunilor face procesul de
dimensionare mai ușor și îmbunătățește omogenitatea distribuției dimensionate. Procesul
de îmbătrânire nu este recomandat pentru lipidele cu tranziție înaltă deoarece hidroliza
lipidelor crește cu temperatura ridicată.
Mediul de hidratare este în general determinat de aplicația veziculelor lipidice.
Mediul de hidratare potrivit include apă distilată, soluții tampon, saline, și neelectroliți,
precum soluțiile zaharoase. Osmolalitatea fiziologică (290 mOsm/kg) este recomandată
pentru aplicațiile in vivo. Soluțiile general acceptate care întrunesc această condiție sunt
0.9% sare, 5% dextroză, și 10% sucroză. În timpul hidratării, unele lipide formează
complexe unice cu structura lor. Lipidele cu încărcare electrică înaltă s-a observat că
formează un gel vâscos când sunt hidratate cu soluții cu tărie ionică slabă. Problema
poate fi evitată prin adăugarea de sare sau prin micșărarea dimensiunilor suspensiei
lipidice. Lipidele slab hidratate, cum este fosfatidiletanolamina, au tendința de a forma
agregate după hidratare. Veziculele lipidice care conțin mai mult de 60 mol%
fosfatidiletanolamină formează particule care prezintă un strat subțire de hidratare în jurul
veziculei. Pe măsură ce particulele se apropie unele de altele nu există repulsie de
hidratare care să le facă să se respingă și cele două membrane cad într-un minim de

21
energie în care aderă și formează agregate. Agregatele se separă de soluție sub formă de
flocoane mari care se dispersează la agitare, dar se refac în repaus.

Fig. 6 – Etapele procesului de hidratare

Produsul hidratării este o veziculă mare, multilamelară (LMV), analoagă în

structură unei cepe, în care fiecare bistrat lipidic este separat de un strat apos. Distanța
dintre bistraturile lipidice este dictată de compoziție cu straturi polihidratate mai
apropiate decât straturile cu încărcare electrică înaltă care se separă datorită repulsiilor
electrostatice. Odată ce a fost produsă o suspensie stabilă, hidratată de vezicule LMV,
particulele pot fi micșorate printr-o varietate de tehnici, incluzând sonicarea sau extruzia.
c. Dimensionarea suspensiei lipidice

22
 i. Sonicarea: Dezagregarea suspensiei de LMV folosind energie sonică (sonicare)
produce în general vezicule mici, unilamelare (SUV) cu diametre de ordinul 15-50 nm.
Cea mai obișnuită aparatură pentru prepararea particulelor sonicate sunt băi și sonicatoare
tip sondă. Sonicatoarele de tip ceașcă, deși mai rar folosite, au produs cu succes SUV.
Sonicatoarele tip sondă transmit energie înaltă suspensiei lipidice dar suferă de
supraîncălzire, cauzând degradarea suspensiei lipidice. Sonicatoarele mai au, de
asemenea, tendința să elibereze particule de titan în suspensia lipidică care trebuie
îndepărtate prin centrifugare înainte de folosire. Din aceste motive, sonicatoarele cu baie
sunt aparatele cel mai înțelept de folosit pentru obținerea de SUV. Sonicarea unei
dispersii LMV se realizează prin plasarea unui tub test conținând suspensia într-un
sonicator tip baie (sau plasând al tip de sonicator în tubul test) și sonicând pentru 5-10
minute peste temperatura Tc a lipidului.
Suspensia lipidică ar trebui să se limpezească conducând la o soluție ușor
opalescentă. Opalescența se datorează împrăștierii luminii induse de particulele mari
reziduale rămase în suspensie. Mărimea principală și distribuția sunt influențate de
compoziție și concentrație, temperatură, timp de sonicare și putere, volum și frecvența
sonicatorului. Cum sunt aproape imposibil de reprodus condițiile sonicării, variații de
dimensiuni între loturi diferite nu sunt neobișnuite. De asemenea, datorită gradului înalt
de curbare al acestor membrane, SUV sunt instabile prin naștere și și vor fuziona spontan
pentru a forma vezicule mai mari daca sunt depozitate sub temperatura lor de tranziție de
fază.

Fig. 7 - Ultrasonicator
ii. Extruzia: Extruzia lipidelor este o tehnică în care o suspensie lipidică este
forțată să treacă printr-un filtru policarbonat cu dimensiuni definite ale porilor pentru a

23
obține particule cu un diametru apropiat de dimensiunea porilor filtrului utilizat. Înainte
de extruzia prin filtrul cu mărimea finală a porilor, suspensiile LMV sunt dezagregate fie
prin câteva cicluri de înghețare – dezghețare, fie prin prefiltrarea suspensiei printr-un
filtru cu marime mai mare a porilor (de obicei 0,2-1 μm). Această metodă ajută la
prevenirea vicierii membranelor și îmbunătățește omogenitatea distribuției mărimilor
particulelor a suspensiei finale. Ca toate procedurile de micșorare a dispersiilor LMV,
extruzia ar trebui făcută la o temperatură peste Tc a lipidului. Încercările de extruzie sub
Tc nu vor avea succes deoarece membrana are tendința de a forma membrane rigide care
nu pot trece prin pori. Extruzia prin filtre cu pori de 100 nm duce de obicei la vezicule
mari, unilamelare (LUV) cu un diametru general de 120-140 nm. Dimensiunea generală a
particulelor depinde de asemenea de compoziția lipidică și este destul de reproductibilă
de la lot la lot.

Fig. 8 – Graficul extruziei lipozomilor prin filtru cu pori de 100 nm

Calculul numărului de molecule lipidice per lipozom, dacă dimensiunile și

lamelaritatea lipozomilor se cunosc:

24
 O cale de a măsura lamelaritatea lipozomilor este spectroscopia 31P-NMR. Putem
de asemenea presupune că lipozomii de 100 nm sunt unilamelari. Ecuația de mai jos este
folosită pentru a calcula numărul de molecule lipidice într-un lipozom unilamelar.

unde

este aria suprafeței unuia din monostraturile lipozomului (d este diametrul lipozomului)
h este grosimea bistratului și este de aproximativ 5 nm
a este suprafața grupărilor de capete lipidice. Suprafața grupărilor de capete
lipidice la fosfatidil colină este de cca 0,71 nm pătrați.
În ecuația de mai sus sunt adunate împreună ariile suprafețelor ambelor
monostraturi ale lipozomului multilamelar. Apoi suprafața totală a lipidului este împărțită
la suprafața grupării cap a unei molecule de lipid.

25
 Pentru un lipozom unilamelar compus din fosfatidilcolină, ecuația de mai sus se
simplifică la:

De exemplu, nr de lipide într-un lipozom cu mărimea de 100 nm este cca 80047.

Dacă se cunoaște concentrația lipidelor din soluție, atunci se poate ușor calcula nr
total de particule per mL, după următoarea formulă:

unde N(a) este numărul lui Avogadro și este egal 6.023 *1023,
M (lipid) este concentrația molară a lipidului,
și N(tot) este numărul total de lipide per lipozom.

De exemplu, nr de lipozomi, dacă presupunem ca sunt unilamelari și au

dimensiuni de 100 nm, într-un mL de soluție care are o concentrație lipidică de 3 μM este
de 22,6 bilioane.

26
 II.3. Producerea industrială a lipozomilor

Principalele probleme cu care se confruntă formulatorii și supervizorii producției

sunt prezența reziduurilor de solvenți organici, stabilitatea fizică și chimică, controlul
pirogenității, sterilitatea, dimensiunile și distribuția mărimilor și reproductibilitatea de la
lot la lot
Lipozomii pentru uz parenteral trebuie sa fie sterili și lipsiți de pirogeni. Pentru
experimentele pe animale, o sterilitate adecvată poate fi obținută prin trecerea lipozomilor
printr-o membrană filtranta Millipore cu dimensiunea porilor de cca 400 nm. Pentru uzul
uman, precauțiile pentru sterilitate trebuie luate pe parcursul întregului proces de
preparare, adică:
- materialele de lucru trebuie să fie sterile și lipsite de pirogeni
- prepararea în sistem steril: zonele de lucru trebuie să fie echipate cu hote
în flux laminar
- folosirea de containere sterile.
Unele chestiuni legate de fosfolipide necesită atenție. Lipozomii bazați pe
fosfolipidele din gălbenușul crud de ou nu sunt foarte stabili. Costul lipidelor purificate
este foarte ridicat. Mai nou, au fost preparați lipozomi folosind lipide sintetice și
polimerizabile. Lipozomii preparați din lipide polimerizabile sunt expuși la lumină UV.
Procesul de polimerizare are loc în bistrat. Unele preparate lipozomale au în mod uzual
stabilitate mai mare de depozitare.

(i) Dializa cu detergenți

Avantajele metodei de dializă a detergenților sunt reproductibilitatea excelentă și
producerea de populații de lipozomi omogene ca dimensiuni. Principalul dezavantaj este
retenția urmelor de detergenți în interiorul lipozomilor.

27
 O instalație pilot denumită LIPOPREPR II-CIS este disponibilă în Diachema,
Elveția. Capacitatea de producție la concentrații lipidice ridicate (80 mg/ml) este de 30 ml
lipozomi/ minut.
Diachema, AG, Switzerland. The production capacity at higher lipid concentration
(80 mg/ml) is 30 ml liposomes/minute. Dar când concentrația lipidică este de 10-20
mg/ml, 100 mg/ml până la mai mulți litri de lipozomi pot fi produși. În SUA,
LIPOPREPR este comercializată de compania Dianorm-Geraete.
(ii) Microfluidizarea
O metodă bazată pe microfluidizare/ microemulsificare/ omogenizare a fost
dezvoltată pentru prepararea lipozomilor. MICROFLUIDIZERR este disponibil de la
compania Microludics Corporation, Massachusetts, SUA. O instalație bazată pe această
tehnologie poate produce cca 20 galoane/ minut de lipozomi cu dimensiuni de 50-200
nm. Se poate ajunge la un randament al încapsulării de 75%.

(iii) Dispersiile apoase de lipozomi au adesea tendința de agregare și fuzionare și

sunt susceptibile de hidroliză și/ sau oxidare. Au fost propuse două soluții în acest sens:
(iiia) Prolipozomi
În prolipozomi, lipidul și medicamentul sunt îmbrăcate într-un purtător solubil ,
formând un material granular care prin hidratare formează o suspensie lipozomală
izotonică. Această abordare poate oferi o oportunitate de fabricare pe scară largă a
lipozomilor conținând medicamente lipofile particulare.
(iiib) Liofilizare
Înghețarea-uscarea (liofilizarea) implică îndepărtarea apei din produse în stare
congelată la presiuni extrem de scăzute. Procesul este în general folosit pentru uscarea
produselor termolabile și care ar fi distruse prin uscarea la căldură. Tehnica are un mare
potențial ca metodă penru rezolvarea problemelor de stabilitate în timp lung cu referire la
stabilitatea lipozomilor. În timpul procesului de congelare și uscare și recontituirii pot
avea loc scurgeri de materiale înglobate. Recent, s-a constatat că liofilizarea lipozomilor
în prezența unor cantități adecvate de trehaloză (un carbohidrat care se găsește în mari
concentrații în organism) reține aproape 100% din conținutul original. Trehaloza este un

28
excelent crioprotector pentru lipozomi. Echipamente de liofilizare pe scale de la mici
laboratoare până la unități industriale mari sunt disponibile pe piața farmaceutică.

III. STABILITATEA LIPOZOMILOR

Stabilitatea lipozomilor este o chestiune complexă. Există trei tipuri de stabilitate

a lipozomilor:
1) Stabilitate fizică;
2) Stabilitate chimică;
3) Stabilitate biologică.

Stabilitatea fizică indică constanța dimensiunilor și raporului lipidelor la

componenta activă precum medicamente, molecule ADN etc. Lipozomii cationici pot fi
stabili la 4˚C (frigider) pentru o perioadă îndelungată de timp dacă sunt sterilizați
corespunzător.
Instabilitatea chimică se referă în principal la hidroliza și oxidarea lipidelor.
Hidroliza detașează lanțurile hidrofobice de legăturile esterice. Oxidarea este mai
probabil datorată prezenței lanțurilor nesaturate. Adăugarea de antioxidanți formulei
lipozomale poate proteja în general lipidele de oxidare.
Stabilitatea biologică a lipozomilor este limitată. Lipozomii cationici în plasmă
sunt dispuși agregării și scurgerilor. Lipoproteinele de înaltă densitate (HDL) sunt
responsabile de destabilizarea lipozomilor datorită interacției acestora cu celule
fagocitare circulante precum monocitele. Destabilizarea lipozomilor se datorează
schimburilor de lipide între lipozomi și HDL.
Aplicarea industrială a lipozomilor (ex. comercializarea formulărilor de
medicamente lipozomale) cere studii extensive de stabilitate pe raft. Expirarea perioadei
de valabilitate a unui produs medicamentos este definită ca fiind timpul la care media
caracteristicilor medicamentului (ex. potența) rămâne la niște specificații aprobate după
fabricație.

29
 Sunt mai multe modalități de a crește stabilitatea chimică și fizică a lipozomilor:

1. O cale este de a evita folosirea fosfolipidelor nesaturate, care formează obiectul

proceselor de peroxidare. Totuși, acest lucru nu este întotdeauna posibil și folosirea
lipidelor nesaturate poate fi necesară unor formulări de lipozomi. Dacă sunt folosite
lipide nesaturate, atunci este important să se procedeze în următoarele feluri:
* Să se mențină un mediu lipsit de oxigen în timpul procesului de fabricație și
depozitării;
* Să se adauge tocoferoli sau alți antioxidanți activi de membrane;
* Să se limiteze expunerea la lumină în timpul procesului de fabricație și depozitării.
2. Depozitarea lipozomilor la 4˚C.
3. Niciodată nu se congelează lipozomii.
4. Menținerea cu ajutorul soluțiilor tampon a pH-ului lipozomilor 6-6.5 în timpul
fabricării și depozitării pentru a evita hidroliza catalitică atât acidă cât și bazică.
5. Majoritatea tampoanelor sporesc hidroliza, trebuie asigurată concentrația
minimă de tampon suficientă pentru menținerea pH.
6. Adăugarea de acid etilendiaminotetraacetic (EDTA) care să asigure absența
cationilor multivalenți. Prezența acestora poate cauza agregări și destabilizări ale
bistratului.
7. Controlul temperaturii sau alegerea de lipide astfel încât sa nu se întâmple
tranziții de fază lipidice în timpul depozitării.
8. Monitorizarea stadiului de agregare al lipozomilor și ajustarea fazei apoase sau
compoziției lipidice corespunzător.
9. Evitarea folosirii compozițiilor lipidice care fuzionează spontan sau își sporesc
activitatea fuzională după acumularea de produși de hidroliză
10. Încorporarea de colesterol în lipozomi poate reduce efectele destabilizatoare
ale produșilor de hidroliză.

30
 Prezența colesterolului exercită o profundă influență a proprietăților bistratului
lipidic al lipozomilor. Se știe că adăugarea de colesterol la un bistrat în fază fluidă, în
principal din lipide nesaturate, scade permeabilitatea lui la apă. Un lipozom alcătuit 100%
din lipide nesaturate în fază fluidă nu poate menține conținutul încapsulat și
medicamentele încapsulate solubile în apă vor ieși în timp, fenomen pentru prevenirea
căruia este necesară adăugarea de colesterol. Moleculele de colesterol umplu spațiile
libere care se formează în lanțurile de lipide nesaturate și scad flexibilitatea lanțurilor
lipidice înconjurătoare. Această interacție crește de asemenea rigiditatea mecanică a
bistratului fluid și scade difuzia laterală a acestuia. În opoziție, adăugarea de colesterol la
bistraturi în fază de gel, alcătuite în principal din lipide saturate, întrerupe împachetările
locale și crește coeficientul de difuzie. Lipozomii alcătuiți 100% din lipide saturate sunt
rezistenți la scurgeri în absența colesterolului. Unul din motivele principale de adăugare a
colesterolului la lipozomii formați din lipide saturate este scăderea temperaturii de
tranziție de fază.

Efectul temperaturii de tranziție de fază la formularea lipozomilor

Proprietățile fizico-chimice ale lipozomilor depind de mulți factori precum tăria

ionică, pH și temperatură. Lipozomii obișnuiți au permeabilitate slabă pentru moleculele
încapsulate, dacă molecula nu este permeabilă prin membrană. Permeabilitatea
membranei se schimbă cu temperatura. Una din cele mai importante proprietăți a
bistratului lipidic este relativa fluiditate și mobilitatea individuală a fiecărei molecule de
lipid în interiorul bistratului. Mobilitatea lipidelor se schimbă cu temperatura. La o
temperatură dată un bistrat lipidic poate exista în fază solidă (gel) sau lichidă. În ambele
faze moleculele lipidice sunt constrânse la cele două planuri dimensionale ale
membranei, dar în fază lichidă moleculele lipidice pot difuza mult mai ușor în cadrul
planului. La o temperatură dată, o moleculă lipidică își va schimba poziția cu moleculele
lipidice vecine de milioane de ori pe secundă, iar procesul este total întâmplător.
Temperatura de tranziție de fază a bistraturilor de fosfolipide și lipide depinde de
următorii factori:
1) Lungimea lanțului acil în lipid

31
 2) Gradul de saturare al lanțului hidrocarbonat în lipid
3) Tăria ionică a mediului de suspensie
4) Tipul grupării capului polar

Comportarea de fază a bistratului lipidic este determinată de interacțiile Van der

Waals între moleculele adiacente de lipid, interacții guvernate în principal de doi factori:
1) Lungimea lanțului acil în lipid
2) Împachetarea lipidelor în bistrat
Lipidele cu cozi mai lungi au mai multă suprafață de interacție, ceea ce va crește
tăria interacței și va scădea consecvent mobilitatea lipidului. De aceea la o temperatură
dată un lipid cu coadă scurtă va fi mai fluid decât un lipid identic cu coadă lungă.
Gradul de nesaturare al cozilor lipidice poate influența împachetarea lipidelor în
bistrat. O dublă legătură nesaturată poate produce o deformare a lanțului alcanic, care va
crea spațiu liber în plus între bistraturi, ceea ce va permite o mai mare flexibilitate a
lanțurilor adiacente. Lipidele nesaturate au o temperatură de tranziție de fază semnificativ
mai scăzută comparativ cu lipidele saturate.
Lipozomii formați exclusiv din fosfolipide (în absența colesterolului) nu se vor
forma la temperaturi mai scăzute decât temperatura de tranziție de fază a fosfolipidului.
Dacă molecula încapsulată este sensibilă la temperatură (ex. o proteină), nu pot fi folosite
lipide pure cu lanțuri saturate lungi deoarece acestea trebuie încălzite la temperaturi înalte
pe care proteinele nu le tolerează.
Majoritatea bistraturilor lipidice nu sunt alcătuite dintr-un singur tip de lipid. În
natură, membranele lipidice sunt de obicei un amestec complex de diverse molecule
lipidice. Dacă unele lipide din amestec sunt lichide la o anumită temperatură, în timp ce
altele sunt în faza de gel, atunci cele două faze vor exista în populații separate spațial.
Acest fenomen se numește "separare de fază".

32
 IV. APLICAȚIILE PRINCIPALE ALE LIPOZOMILOR

Lipozomii sunt folosiți în domenii variate, cum ar fi tratarea tumorilor, vaccinuri

și tratamente cosmetice.
Lipozomii care sunt folosiți ca sisteme de livrare, pot încapsula hidrolitic
substanțe în miez. Substanțe amfifile și lipofile, de ex filtre UV liposolubile, pot fi
incorporate în bistratul lipidic. Lipozomii cu încărcătură, precum și fară încarcătură,
simpli, sunt folosiți în cosmetică. Efectul principal al lipozomilor simpli este o creștere a
umidității pielii.,
Beneficiile folosirii lipozomilor în produsele de îngrijire a pielii
Lipozomii favorizează frecvent dispoziția ingredientelor active încapsulate în
epidermă și dermă, în timp ce rata de pătrundere scade. Aceasta ajută la fixarea
ingredientelor active la straturile superficiale ale pielii, așa cum se dorește la produsele
cosmetice. Simultan, spălarea lor poate fi întârziată., astfel incât, de exemplu, produsele
apoase de îngrijire și protecție colară care conțin lipozomi - filtre UV încapsulate – sunt
rezistente la apă.
Mărimea, compoziția și numărul lipozomilor folosiți determină succesul
acestora în produsele cosmetice
Totuși, efectele pozitive menționate depend de compoziția, dimensiunile și
cantitatea de lipozomi, astfel că nu se justifică concluziile generale. Cătă vreme este
vorba de lipozomi goi, efectele positive nu sunt puternic legate de natura veziculară.
Prezența lipidelor potrivite (fosfolipide, sfingolipide) este suficientă pentru eficacitate
cosmetică.
Compatibilitatea cu pielea a fosfolipidelor aplicate în present este foarte înaltă. Nu
există restricții privind utilizarea lor în industria alimentară și cosmetică, nici în UE, nici
prin reglementările Administrației Alimentelor și Medicamentelor din US, lecitinele sunt
în general acceptate ca fiind sigure. Totuși, este cunoscut faptul că doze înalte de

33
fosfolipide care sunt aplicate pe o perioadă mai mare de timp poate duce la iritații pe
pielea uscată și normală. Asfel, datorită unui mecanism de feedback biochemic, aplicarea
pe termen lung a fosfolipidelor poate influența metabolismul lipidic dermal.
Una din principalele consecințe ale descoperirii inițiale a lipozomilor de către
Bengham este folosirea lor ca vectori de livrare selectivă a componentelor active la
țesuturile specifice. Bazat pe proprietățile lor unice, datorate lipidelor amfifilice,
lipozomii pot fi administrați fără să producă efecte secundare semnificative.
Sistemele de terapie convențională a cancerului au arătat o eficiență scăzută în
livrarea componentelor bioactive, astfel că este importantă cercetarea sistemelor de
livrare care au ca efecte o eficiență crescută și limitează toxicitatea diverșilor agenți
chemoterapeutici. În majoritatea cazurilor, folosirea lipozomilor permite eliminarea și
reducerea semnificativă a multor dezavantaje, cum este toxicitatea, și oferă multe
beneficii, precum :
- protejarea medicamentului, stabilizarea și prelungirea timpului de înjumătățire
biologic;
- doze aplicate reduse;
- căi alternative de aplicare medicamentoasă: intravenos, dermal/transdermal, prin
intermediul mucoaselor.
Lipozomii pot fi alcătuiți astfel încât să includă o largă varietate de agenți, atât
hidrofili, cât și hidrofobi, și să protejeze agenții încapsulați de procesele metabolice
celulare. Pentru o terapie de succes cu componente active incluse în lipozomi, aceștia ar
trebui să fie capabili să ajungă cu precizie la destinație, la momentul potrivit, cu o
concentrație corectă și o viteză adecvată. Bioîncapsularea componentelor active în
lipozomi schombă proprietățile farmaco-cinetice ale acestora, iar acest lucru poate fi
folosit pentru a atinge scopurile terapiei. Utilitatea lor este bazată pe proprietățile lor
(mărime, eficiență, proprietăți de suprafață, stabilitate), proprietăți care pot fi modificate
de interacțiile biologice și în timpul procesului de preparare
Lipozomii au proprietatea de proteja mediul înconjurător prin păstrarea
componentei încapsulate un timp îndelungat fără s-o elibereze. Timpul de păstrare a a
componentei este variabil, de la câteva secunde până la câteva săptămâni, în funcție de un

34
mare număr de parametri, precum : timp, dimensiuni, încărcare electrică, fluiditate,
polaritate, prezența ionilor bivalenți, a detergenților și a componentelor serice în mediu.

V. Medicamente pe bază de lipozomi existente pe piață

Există o varietate de formule pe bază de lipozomi care au fost comercializate și

sunt multe formule pe bază de lipozomi care sunt în diverse stadii de testări clinice.
Mai jos sunt enumerate câteva formule comercializate și din faza a III-a de
testare:
1) Myocet (doxorubicină lipozomală)- Aceasta este o formulă non PEG-ilată a
doxorubicinei lipozomale. (PEG-ilarea reprezintă modificarea unei proteine, peptide sau
molecule neproteice prin legarea unuia sau mai multor lanțuri de polietilenglicol, polimer
netoxic, nealergic, care nu declanșează răspuns imun, înalt solubil în apă. Medicamentele
conjugate cu PEG au câteva avantaje: rezistență prelungită în corp, degradare
scăzută de către enzimele metabolice și reducerea sau eliminarea
imunogenității proteice). Lipozomii sunt compuși din fosfatidilcolină (PC) din
ou (EPC): colesterol (raport molar 55:45). Este folosit în terapia
combinațională a tratamentului cancerului de sân recurent.
2) Doxil, Caelyx (doxorubicină lipozomală)- Aceasta este o formulă PEG-ilată a
doxorubicinei lipozomale. Lipozomii sunt compuși din fosfatidilcolină hidrogenată
din soia (HSPC): colesterol: PEG 2000-DSPE (raport molar 56:39:5). Este folosit în
tratamentul sarcomului Kaposi refractar, cancerul de sân recurent și cancerul ovarian.
3) LipoDox (doxorubicină lipozomală)- Aceasta este o formulă PEG-ilată a
doxorubicinei lipozomale. Lipozomii sunt compuși din fosfatidilcolină
dehidrogenată din soia (DSPC): colesterol : PEG 2000-DSPE (raport molar
56:39:5). Este folosit în tratamentul sarcomului Kaposi refractar, cancerul de sân recurent
și cancerul ovarian.
4) Thermodox (doxorubicină lipozomală)- Aceasta este o formulă PEG-ilată a
doxorubicinei lipozomale. Thermodox este o formulă cu eliberare la țintă. Lipozomii își
vor elibera conținutul după căldură. Tumpra este încălzită folosind ablație prin radio

35
frecvență (RFA). Lipozomii își eliberează conținutul în interiorul tumori după încălzire.
Lipozomii sunt alcătuiți din DPPC, mono steroil PC (MSPC) și PEG2000-DSPE. Este
folosit la tratamentul cancerului primar de ficat (carcinom hepatocelular) și cancer de sân
recurent. Thermodox este în faza III în testele clinice.
5) DaunoXome (Daunorubicină lipozomală)- Aceasta este o formulă non PEG-
ilată a daunorubicinei lipozomale. Lipozomii sunt alcătuiți din DSPC și colesterol. Este
folosit pentru tratamentul sarcomului Kaposi.
6) Ambisome (amfoteracină B lipozomală)- Aceasta este o formulă non PEG-
ilată a amfoteracinei B lipozomale. Lipozomii sunt alcătuiți din HSPC, DSPG, colesterol
și amfoteracină B în raport molar 2:0.8:1:0.4. Este folosit la tratamentul infecțiilor
fungice.
7) Marqibo (vincristină lipozomală)- This Aceasta este o formulă non PEG-ilată
a vincristinei lipozomale. Lipozomii sunt alcătuiți din sfingomielină din ou și colesterol.
Este folosit la tratamentul melanomului malign metastatic uveal. Marqibo este în faza III
de teste clinice.
8) Visudyne (verteporfină lipozomală)- Aceasta este o formulă non PEG-ilată a
verteporfinei lipozomale (BPD-MA). Lipozomii sunt alcătuiți din BPD-MA:EPG:DMPC
în concentrație molară de 1:05:3:5. Este folosit la tratamentul degenerărilor maculare
legate de vârstă, miopiei patologice și histoplasmozei oculare.
9) DepoCyt (citarabină lipozomală)- Aceasta este o formulă non PEG-ilată a
citarabinei lipozomale. Platforma Depo-Foam este folosită în DepoCyt. Depo-Foam este
un matrix lipozomal sferic multilamelar de 20 microni alcătuit din Colesterol: Trioleină:
Dioleoilfosfatidilcolină (DOPC): Dipalmitoilfosfatidilglicerol (DPPG) în raport molar de
11:1:7:1. Medicamentul este folosit prin administrare intratecală pentru tratamentul
meningitei neoplastice și meningitei limfomatoase.
10) DepoDur (sulfat de morfină lipozomal)- Aceasta este o formulă non PEG-
ilată a sulfatului de morfină lipozomal. Platforma Depo-Foam este folosită în DepoCyt.
Depo-Foam este un matrix lipozomal sferic multilamelar de 20 microni alcătuit din
Colesterol: Trioleină: Dioleoilfosfatidilcolină (DOPC): Dipalmitoilfosfatidilglicerol
(DPPG) în raport molar de 11:1:7:1. Medicamentul este folosit prin administrare

36
epidurală pentru tratamentul durerilor postoperatorii care urmează după operațiile
chirurgicale majore.
11) Arikace (amikacină lipozomală)- Aceasta este o formulă non PEG-ilată a
amikacinei lipozomale. Lipozomii sunt alcătuiți din DPPC și colesterol. Mărimea
lipozomilor este de 200-300 nm. Este folosit pentru tratamentul infecțiilor pulmonare
datorită patogenilor susceptibili. Arikace este folosit în formă nebulizată și este inhalat de
pacienți. Medicamentul este în faza a III-a în testele clinice.
12) Lipoplatin (cisplatin lipozomal)- Aceasta este o formulă PEG-ilată a
cisplatinului lipozomal. Lipozomii sunt alcătuiți din DPPG, colesterol PC din soia și
PEG2000-DSPE. Este folosit pentru tratamentul malignităților epiteliale cum ar fi
cancerele de plamâni, cap și gât, ovarian, vezică urinară și testicular.
13) LEP-ETU (paclitaxel lipozomal)- Aceasta este o formulă non PEG-ilată a
paclitaxelului lipozomal. Lipozomii sunt alcătuiți din DOPE, colesterol și cardiolipină.
Este folosit pentru tratamentul cancerului ovarian, de sân și pulmonar. LEP-ETU termină
faza II a testelor clinice.
14) Epaxal (vaccin pentru Hepatita A)- Lipozomii au fost folosiți ca un
adjuvant al vaccinului în această formulare. Vaccinurile inactivate conțin uzual un
adjuvant care potențează răspunsul imun la antigen. În ultimii 70 de ani, sărurile de
aluminiu au fost singurul adjuvant licențiat pentru uz uman. Activitatea adjuvantului se
bazează pe folosirea lui ca depozit de antigeni și inducerea unui răspuns inflamator
localizat. Acești lipozomi, cunoscuți ca fiind imunopotențatori ai virusului Influenza
reconstituit (IRIV) sunt alcătuiți din DOPC/DOPE în raport molar de 75:25. Lipozomii
au dimensiuni de 150 nm.
15) Inflexal V (vaccin gripal)- Lipozomii au fost folosiți ca un adjuvant al
vaccinului în această formulare. Lipozomii sunt alcătuiți din DOPC/DOPE în raport
molar de 75:25. Lipozomii au dimensiuni de 150 nm.

37
 BIBLIOGRAFIE

1. Aurelia Meghea, Ioana Lăcătușu, Nicoleta Badea, Sinteza dirijată de

nanostructuri pentru materiale cu proprietăți multifunctionale,vol.I, Ed. Politehnica
Press, Bucuresti 2009;
2. D.D. Lasic, Applications of Liposomes, R. Lipowsky, E. Sackmann, Handbook of
Biological Physics, Elsevier Science, 1995;
3. M. U. Uhumwangho, R. S. Okor, Current trends in the production and
biomedical applications of liposomes: a review, Journal of Biomedical Science, Vol.
4, No. 1, 2005;
4. O. M. Atrozz, The Incorporation Effects of Methanolic Extracts of Some Plant
Seeds on the Stability of Phosphatidylcholine Liposomes, Pakistan Journal of
Biological Science 10, 2007;
5. W. L. Stone, M. Smith, Therapeutic Uses of Antioxidant Liposomes, Molecular
Biotechnology, Volume 27, 2004;
6. N. A. Kshirsagar, S. K. Pandya, B.G. Kirodian, S. Sanath, Liposomal drug
delivery system from laboratory to clinic, Journal of Postgraduate Medicine, Vol. 51,
2005;
7. Bangham, A.D. and R.W. Horne, 1964, Negative staining of phospholipids and
their structured modofication by surface active agents as observed in the electron
microscope, Mol. Biol. 8;
8. Papahadjopoulos, D. (ed.), 1978, Liposomes and their use in biology and
medicine, Ann. NY Acad. Sci. 308;
9. Lasic, D.D., 1992, Liposomes, Am. Sci. 80;
10. Lipowsky, R., 1992, The conformation of membranes, Nature 349;

38
11. Lasic, D.D., 1993, Liposomes: From Physics to Applications (Elsevier,
Amsterdam) 1993;
12. Friese J. (1984). In: Liposome Technology (Gregoriadis G., ed.) CRC Press,
Florida, Vol.1, Chapter 10;
13. Gabizon, A., 1992, Selective tumor localization and improved therapeutic
efficacy of anthracyclines encapsulated in long circulating liposomes, Cancer Res.
52;
14. Felgner, P., T.R. Gadek, M. Holm, R. Roman, M.Wenz, J.P. Northrop, G. Ringold
and M. Danielsen, 1987, Lipofectin: A highly efficient, lipid mediated DNA
transfection procedure, Proc. Nat. Acad. Sci. USA 84.

39