CAPITOLUL 2

DREPTURILE, LIBERTĂŢILE ŞI INDATORIRILE

FUNDAMENTALE POTRIVIT CONSTITUŢIEI REVIZUITE

2.1. Aspecte generale

2.2. Principii ale drepturilor fundamentale

2.3. Conţinutul drepturilor şi libertăţilor
fundamentale potrivit Constituţiei revizuite
2.3.1. Inviolabilităţile
2.3.2. Drepturile social-economice şi culturale
2.3.3. Drepturile şi libertăţile social-politice
2.3.4. Drepturile exclusiv politice
2.3.5. Drepturile garanţii

a. Îndatoririle fundamentale
b. Avocatul Poporului
2.5.1. Rolul instituţiei Avocatului Poporului
2.5.2. Organizarea instituţiei Avocatului Poporului
2.5.3. Atribuţiile Avocatului Poporului
Studierea acestui capitol vă permite:
 Cunoaşterea importanţei consacrării drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor
fundamentale în Constituţia României revizuită;
 Înţelegerea noţiunii de drept OBIECTIVE
fundamental din perspectivă juridică;
 Cunoaşterea principiilor care guvernează materia drepturilor, libertăţilor şi
îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor români;
 Cunoaşterea conţinutului concret al drepturilor , libertăţilor şi îndatoririlor pe care
Constituţia României le reglementează, al sensurilor şi interpretărilor acestora;
 Înţelegerea consecinţelor pe care consacrarea şi garantarea prin legea fundamentală
a drepturilor şi libertăţilor fundamentale generează asupra sistemului de garanţii
naţionale şi internaţionale a drepturilor omului;
 Înţelegerea rolului, organizării, funcţionării şi a atribuţiilor instituţiei Avocatului
Poporului
 2.1. Aspecte generale

Drepturile şi libertăţile omului, cu implicaţiile lor teoretice şi practice, reprezintă

un domeniu important în preocupările fiecărui stat precum şi în ale comunităţii umane
internaţionale. Prezentul capitol este consacrat analizării principiilor, limitelor şi
garanţiilor drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor individului în România, precum şi
prezentării conţinutului concret al acestor drepturi, libertăţi şi îndatoriri, aşa cum este
el prevăzut în Constituţia revizuită.
Nu vom prezenta amplul şi îndelungatul proces de afirmare şi de evoluţie a
drepturilor omului, întrucât acest aspect reprezintă obiectul materiei intitulată Protecţia
internaţionala a drepturilor omului.
Pentru a putea distinge drepturile fundamentale de toate celelalte drepturi mai
puţin importante ale individului trebuie să luam în consideraţie următoarele aspecte 1:
1. drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, ele fiind aşadar facultăţi,
posibilităţi ale subiectelor raportului juridic (indivizii) de a acţiona într-un anume fel sau
de a cere celuilalt sau celorlalte subiecte o atitudine corespunzătoare (abţinerea de la
a aduce în vreun fel atingere dreptului sau) şi de a beneficia de protecţia şi sprijinul
statului în realizarea pretenţiilor legitime (intervenţia în caz de nevoie a forţei coercitive
a statului);
2. drepturile fundamentale sunt drepturi esenţiale pentru cetăţeni. Vom
desemna criteriul valoric drept criteriu prin care să deosebim celelalte drepturi
subiective ale individului de drepturile subiective esenţiale, astfel încât reţinem ca ele
trebuie să fie esenţiale pentru viaţa, libertatea şi personalitatea indivizilor. Nu
putem însă face abstracţie de condiţiile concrete de existenţă ale unei societăţi date,
astfel încât un drept subiectiv poate fi considerat esenţial şi deci fundamental într-o
societate dată, într-un anumit moment, dar îşi poate pierde acest caracter în aceeaşi
societate în alt moment sau într-o altă societate.
3. datorită importantei lor drepturile fundamentale sunt înscrise în acte cu
forţă juridică supremă – legile fundamentale. Simpla lor consacrare constituţională
nu reprezintă decât o declaraţie de principiu, astfel încât acestor drepturi li se stabilesc
şi garanţii pentru ocrotirea şi exercitarea lor, atât la nivel normativ, cât şi instituţional.
Înainte de a trece la analiza principiilor ce stau la baza reglementării drepturilor
fundamentale trebuie să analizăm importanţa deosebită a art. 1 alin. 3 care precizează
caracteristicile statului legate de drepturile omului ce se fundamentează, aşa cum
prevede expres legea de revizuire „pe tradiţiile democratice ale poporului român şi pe
idealurile Revoluţiei Române din Decembrie 1989.”2
Documentele ce consacră aceste idealuri revoluţionare sunt:
- Comunicatul către ţară al Consiliului Frontului Salvării Naţionale din 22
decembrie19893 (act juridic dar şi politic)
- Decretul Lege nr. 2/1989 privind constituirea, organizarea şi funcţionarea
Consiliului Frontului Salvării Naţionale şi a consiliilor teritoriale ale Frontului Salvării
Naţionale4 .
Aceste două acte normative au avut valoare constituţională la momentul
adoptării lor, când ne amintim că nu mai exista o Constituţie care să reflecte noile

1 Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU, Drept constituţional si instituţii politice, vol. I, Ed. IX,
Ed. All Beck, 2003, pp. 134-140
2 Corneliu-Liviu POPESCU, Constituţionalizarea formală, prin revizuirea constituţională, a normelor

care consacră valorile revoluţiei române din decembrie 1989, Revista Dreptul, nr. 1/2005, pp.12-24
3 Publicat in M. Of. Nr. 1/22 decembrie1989
4 Publicat in M. Of. Nr. 4/27 decembrie1989
realităţi politice din România. Actele ce cuprindeau principiile revoluţionare cu
caracter de program, reprezentând valorile supreme ale statului au fost valabile pana
la adoptarea Constituţiei la 21 noiembrie 1991, aprobată de popor prin referendum şi
intrată în vigoare la 8 decembrie 1991. Noua Constituţie abroga expres Constituţia din
1965 şi, în egală măsura afecta cele două acte normative, astfel:
a) cele care contraveneau Constituţiei erau abrogate expres indirect prin art.
150 „Legile şi toate celelalte acte normative rămân în vigoare în măsura în care ele nu
contravin prezentei Constituţii.”
b) cele care nu erau supuse abrogării exprese indirecte, îşi pierdeau oricum
caracterul constituţional, păstrând numai o forţă juridică de lege sau egală cu a legii.
Intrarea în vigoare a revizuirii constituţionale din 2003 a produs însă un impact
deosebit asupra normelor juridice, de natură revoluţionară, reafirmând valorile din
programul Revoluţiei din decembrie 1989,. Putem considera aşadar că au renăscut
din punct de vedere juridic, au reintrat în vigoare atât Comunicatul către ţară cât
şi Decretul –lege 2/1989. Consecinţele concrete ale acestei situaţii de drept sunt
diferite şi pot fi apreciate doar în urma unei analize concrete a idealurilor consacrate
de normele revoluţionare, astfel:
1. Cele mai multe reprezintă soluţii care se regăsesc expres în dispoziţiile
constituţionale, de exemplu, regulile privind sistemul democratic pluralist de
guvernare, principiile economice, învăţământul şi cultura, libertatea presei, libertatea
de religie, numărul maxim de două mandate pentru şeful statului, etc. (pentru acestea
nu există nici un efect direct al consacrării lor ca şi idealuri ale Revoluţiei)
2. un element cu adevărat diferit, cuprins într-o normă revoluţionară, dar care
nu se regăseşte în conţinutul propriu-zis al Constituţiei şi nici nu este în contradicţie
cu aceasta vizează „respectarea angajamentelor internaţionale decurgând din
acordurile de la Helsinki, din cadrul Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în
Europa, actuala Organizaţie cu aceeaşi denumire. Prin această trimitere „în cascadă”
(art. 1 alin. 3 din Constituţia revizuită trimite la preambulul Decretului-lege 2/1989 care
la rândul lui trimite la angajamentele internaţionale din cadrul procesului de la Helsinki,
actele juridice şi politice ale OSCE dobândesc valoare constituţională şi trebuie
utilizate de Curtea Constituţională ca norme de referinţa în controlul de
constituţionalitate.
3. Unele norme au fost de unică aplicare – ex. organizarea de alegeri libere în
cursul lunii aprilie 1990
4. Alte norme vin în contradicţie cu dispoziţiile constituţionale – ex. oprirea
exportului de produse agroalimentare şi reducerea exportului de produse petroliere,
contravin art. 135, conform căruia economia României este economie de piaţa, bazată
pe libera iniţiativă şi pe concurenţă.

2.2. Principii ale drepturilor fundamentale

În România, există anumite reguli fundamentale aplicabile tuturor drepturilor,

libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale, ce rezultă fie din Capitolul I al Titlului II al
Constituţiei (art. 15-21, fie din coroborarea acestor articole cu altele (de exemplu
interpretarea art. 15 prin referire la art. 1 alin 3), fie din alte articole, precum art. 53.
Fundamentate pe demnitatea umană şi libera dezvoltare a personalităţii
umane, drepturile şi libertăţile fundamentale în România au la baza reglementării lor
următoarele principii:
1. Universalitatea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor(art. 15)
2. Egalitatea în drepturi a cetăţenilor (art. 16 alin. 1 şi 3, art. 4 alin. 2)
 3. Neretroactivitatea legii (art. 15 alin. 2)
4. Principiul legalităţii în conformitate cu care trebuie să fie exerciţiul oricărui
drept, libertate sau obligaţie (art. 16 alin. 2)
5. Accesul liber la justiţie (art. 21)
6. Caracterul de excepţie al restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor
libertăţi (art. 53)
7. Funcţiile şi demnităţile publice pot fi ocupate de persoanele care au
cetăţenia română şi domiciliul în ţară (art. 16 alin. 3)
8. Protecţia cetăţenilor români în străinătate şi obligaţiile lor (art. 17)
9. Cetăţenii străini şi apatrizii se bucură în România de protecţie juridică (art.
18)
10. Cetăţenii români nu pot fi extrădaţi sau expulzaţi din România

1. Universalitatea drepturilor şi libertăţilor se referă atât la sfera propriu-zisă a

drepturilor, cât şi la titularii acestora. Sub primul aspect, ea exprimă vocaţia omului, a
cetăţeanului, pe planul realităţilor juridice interne ale fiecărei ţări, de a beneficia de
toate drepturile şi libertăţile. Sub cel de-al doilea aspect, universalitatea exprimă ideea
că toţi cetăţenii unui stat se pot bucura de aceste drepturi şi libertăţi. Desigur, aceasta
este o posibilitate juridică generală şi abstractă, recunoscută de Constituţie fiecărui
cetăţean. Valorificarea concretă şi exerciţiul efectiv al acestor drepturi şi libertăţi sunt
de asemenea garantate de Constituţie, ceea ce nu poate fi interpretat decât în sensul
că depinde de fiecare cetăţean, de capacităţile şi eforturile sale, să le valorifice în
condiţiile conferite de ordinea constituţională, cât şi de starea sa socială, întrucât
Constituţia oferă atât şansele, cât şi mijloacele şi garanţiile juridice necesare.5
Universalitatea drepturilor implică şi universalitatea îndatoririlor. Este de
altfel firesc ca cetăţeanul să aibă atât drepturi, cât şi obligaţii faţă de semenii săi şi faţă
de societate. Articolul 15 din Constituie exprimă, pe fond, legătura indisolubilă dintre
drepturi, libertăţi şi îndatoriri, intercondiţionarea lor. Intr-o viziune largă îndatoririle
devin garanţii ale drepturilor, deoarece pentru a avea trebuie mai întâi să creezi, să
produci, să depui eforturi. Universalitatea, astfel cum este concepută prin art. 15
priveşte drepturile, libertăţile şi îndatoririle, fără deosebire de faptul reglementării lor
prin chiar textul Constituţiei sau prin alte legi6.
Denumirea marginală a art. 15 („Universalitatea”) nu corespunde însă
dispoziţiei pe care el o cuprinde, căci universalitatea afirmată de ea este negată de
aparenta „naţionalizare” a drepturilor şi libertăţilor, o dată ce textul se referă doar la
cetăţeni. Pentru a revela pretenţia de universalitate afirmată de denumirea articolului,
care nu poate fi în nici un caz judecată ca neproducând consecinţe juridice, ea fiind
normativă, dispoziţia art. 15 trebuie să fie pusă în legătură directă cu cea cuprinsă în
art. 1 alin. 3, care afirmă ca valori supreme şi garantate demnitatea omului, libera
dezvoltare a personalităţii umane şi dreptatea şi care scoate aceste valori din sfera
cetăţeniei romane, dându-le universalitatea pe care o afirmă, dar pare să nu o
concretizeze art. 15.
Demnitatea omului, libera dezvoltare a personalităţii umane şi dreptatea
devin astfel fundamentul drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale, în
calitatea lor de valori supreme pentru statul roman. Pentru a configura deci

5 Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU,

Constituţia României revizuită – comentarii si explicaţii, Colecţia Legi comentate, Ed. All Beck,
Bucuresti, 2004, p. 17
6 Idem
universalismul afirmat de denumirea marginala a art. 15 este esenţial să înţelegem
care este conţinutul acestor valori şi care sunt consecinţele normative ale afirmării lor. 7
Faptul ca demnitatea8 omului este valoare suprema a statului pune persoana
umană în centrul edificiului statal şi juridic. Demnitatea devine astfel bază a egalităţii,
dar o egalitate în libertate, nu o egalitate ca identitate. Ea se opune astfel atât societăţii
de castă, cât şi societăţii de masă. Oamenii sunt egali în demnitatea lor, indiferent de
caracteristicile care ii disting: rasă, naţionalitate, origine etnica, etc. iar orice act care
tinde să degradeze sau să aservească unele fiinţe umane prin aplicarea unor astfel
de criterii este un act care atentează la universalitatea omului, un act care tinde să
excludă din rândul genului uman unele fiinţe care au un drept imprescriptibil de a-i
aparţine. Diversitatea, pluralismul sunt astfel intrinseci umanităţii, iar tratarea
oamenilor ca simpli atomi identici ai unei ordini sociale este contrară demnităţii lor,
contrară umanităţii. Demnitatea umană ca valoare supremă a oricărei organizări
politice se opune astfel atât diferenţierii în vederea excluderii, cât şi identităţii
asimilaţioniste. Ea prescrie unitatea în diversitate, conciliind astfel libertatea cu
egalitatea9.
Dacă prin recunoaşterea demnităţii ca valoare suprema a statului roman se
reacţionează de fapt faţă de posibila excludere a unor indivizi sau grupuri din rândul
speciei umane sau faţă de posibila degradare sau aservirea unor fiinţe umane din
cauza unor particularităţi, recunoaşterea liberei dezvoltări a personalităţii umane
este o reacţie fată de impunerea de către autoritate a unui sistem de valori oficiale
care ar împiedica individul să-şi construiască liber identitatea. Dreptul la identitate nu
este astfel garantat de Constituţie doar cetăţenilor romani, aparţinând unei minorităţi
naţionale, ci tuturor oamenilor.
Consacrarea ca valoare supremă garantată a liberei dezvoltări a personalităţii
umane are ca funcţie principală lărgirea sferei anumitor drepturi şi libertăţi, impunând
pe lângă interpretarea teleologică10, o interpretare extensivă a dispoziţiilor
constituţionale. De asemenea ea are ca efect trecerea libertăţii individuale din poziţia
de libertate printre alte libertăţi, cum o plasează art. 23, în poziţia de dispoziţie comună
în materia drepturilor şi libertăţilor fundamentale, chiar de principiu general.
De exemplu, dreptul la integritate psihică este prevăzut de art. 22 alin. 1 din
Constituţie alături de dreptul la viată şi integritate fizica. Conţinutul noţiunii de
„integritate psihica” trebuie determinat în funcţie de valoarea supremă a liberei
dezvoltări a personalităţii umane. Protejarea integrităţii psihice nu se referă doar la

7 Dan Claudiu DĂNIŞOR, Universalitatea drepturilor si libertăţilor fundamentale potrivit Constituţiei

României, Revista de drept public, 2/2004, p.1
8 In sistemul nostru constituţional, demnitatea omului capătă valoare juridica prin dispoziţiile conjugate

ale art. 1 alin. 3 si art. 15 alin. 1. Art. 23 alin 1, care afirma ca „libertatea individuala si siguranţa
persoanei sunt inviolabile trebuie deci interpretat in consonanta cu demnitatea umana. Libertatea si
siguranţa sunt astfel nu doar inviolabile, ci si egale, egalitatea in libertate privind toate fiinţele umane si
nu doar pe cetăţeni. Demnitatea fiinţei umane este o prerogativa care exclude orice atingere publica
sau privata. Daca libertatea poate fi limitata in numele ordinii sau moralei publice, caracterul just al
acestei ordini sau acestei morale trebuie judecat in raport cu demnitatea umana. Demnitatea joaca
aşadar rolul de limita a acţiunii publice de restrângere a libertăţii. Demnitatea protejează deci individul
in raporturile cu grupul.
9 Dan Claudiu DĂNIŞOR, Op. cit., p. 1 Referirea la demnitatea umana impune dreptul la diferenţa ca

element intrinsec al egalităţii, aşa cum si Curtea Constituţional, prin practica sa, a afirmat in mod
constant ca” principiul egalităţii nu este sinonim cu uniformitatea, astfel încât pentru situaţii diferite poate
exista un tratament juridic diferit, recunoscându-se un drept la diferenţa” Decizia nr. 198/17. 10. 2000,
publicată in M. Of. Nr. 702/28.12.2000
10 Interpretarea teleologică - presupune interpretarea înţelesului normelor juridice, scopului urmărit

de legiuitor la momentul editării normei respective.

interzicerea violenţelor psihice, căci interzicerea torturii şi a pedepselor sau
tratamentelor inumane sau degradante este reglementată distinct, ci şi la interzicerea
impunerii unor valori, impunere care are pune sub semnul întrebării libera dezvoltare
a personalităţii umane. Aceasta face ca garantarea integrităţii psihice să cuprindă un
drept al fiecărei persoane de a-şi construi propria identitate, ca şi un drept de a se
autodefini în mod voluntar.
De asemenea dispoziţiile art. 23 alin. 1 care prevăd ca „libertatea individuală şi
siguranţa persoanei sunt inviolabile” trebuie interpretate în scopul de a asigura libera
dezvoltare a personalităţii umane. Astfel, deşi restul articolului se referă la siguranţă,
totuşi libertatea este cea care trebuie privilegiată. Sensul ei este un sens larg, care nu
se confunda cu asigurarea libertăţii fizice, îngrădind orice ingerinţa abuzivă a autorităţii
sau altor subiecţi care ar pune sub semnul întrebării libera dezvoltare a personalităţii
umane, şi nu doar procedurile statale ce pot duce la reţinerea, arestarea sau deţinerea
persoanei. În ce priveşte aceste din urmă proceduri, deşi art. 23 se referă la utilizarea
lor în condiţiile legii, este evident că legea nu poate stabili orice şi că, pe lângă limitele
impuse direct legiuitorului, art. 23 impune ca limită a legii în această materie libertatea
individuală, ca liberă dezvoltare a personalităţii umane. Astfel măsurile represive nu
trebuie să aibă ca scop sau ca efect distrugerea individului sau izolarea lui pură şi
simplă, ci trebuie să permită şi chiar să contribuie la dezvoltarea lui psihica. Funcţia
educativă a masurilor represive are valoare constituţională, impunând judecătorului
alegerea acelei măsuri care contribuie la o mai bună dezvoltare a personalităţii celui
care o suportă11.
Dreptatea ca valoare supremă12 se refera în fapt, la justiţie, dar preferinţa
terminologică a autorilor Constituţiei se justifică prin aceea că termenul „justiţie” ar
putea fi interpretat şi în sensul său instituţional, ceea ce în contextul art. 1 alin. 3 nu
ar fi de preferat.
Rolul dreptăţii în cadrul sistemului juridic este de a echilibra interesul individual
şi binele comun. Dreptatea este astfel limita pentru acţiunile individuale excesive, dar
şi pentru excesele guvernanţilor fiind în acelaşi timp un principiu regulator. Dreptatea
nu are un conţinut prestabilit, ci unul evolutiv, în funcţie de contextul istoric concret.
Un exemplu privind modalitatea în care dreptatea reglează relaţia între
proprietatea privată şi sistemul de impozite este prevăzut în art. 56 alin. 2 ” sistemul
legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale”.

2. Egalitatea în drepturi a cetăţenilor - este prin ea însăşi o egalitate de şanse

pe care Constituţia o acordă tuturor cetăţenilor. Acesta este şi sensul art. 16 alin. 1
care garantează egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără
discriminări13. Prin conţinutul său alin. 1 se corelează cu art. 4 alin. 2, care determină
criteriile nediscriminării, acestea fiind rasa, naţionalitatea, originea etnica, limba,
religia, sexul, opinia, apartenenţa politică, averea sau originea socială.
O completare cu profunde semnificaţii juridice s-a adus cu prilejul revizuirii
Constituţiei. Astfel, la alin. 3 s-a adăugat o teza nouă în sensul căreia statul român
garantează egalitatea de şanse dintre femei şi bărbaţi pentru ocuparea funcţiilor
publice, civile şi militare. Este astfel exprimată, la nivel constituţional evoluţia aparte a

11Dan Claudiu DĂNIŞOR, Op. cit., pp.6-8

12Idem, pp. 8-9
13Ordonanţa Guvernului nr. 137 din 31 august 2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor

de discriminare publicată în M. Of. nr. 431 din 2 septembrie 2000 şi aprobată prin Legea nr. 48/2002
publicată în M. Of. nr. 69 din 31 ianuarie 2002
principiului egalităţii. Legiuitorul va trebui să identifice formulele juridice cele mai
potrivite pentru ca acest text să nu rămână o simplă declaraţie14.

3. Neretroactivitatea legii
Constituţia consacră în art. 15 alin. 2 un principiu de drept de incontestabilă
tradiţie şi actualitate, şi anume neretroactivitatea legii. Este fără îndoială recunoscut
că o lege o dată adoptată produce şi trebuie să producă efecte juridice numai pentru
viitor. Aceasta pentru simplul motiv că legea se adresează subiectelor de drept,
permiţând sau interzicând şi bineînţeles sancţionând atitudinile deviante. Or, este
absurd să se pretindă unui om, în general unui subiect de drept, să răspundă pentru
o conduită ce a avut-o anterior intrării în vigoare a unei legi care reglementează
această conduită. Subiectul de drept nu putea să prevadă ce va reglementa legiuitorul,
iar comportamentul său este normal şi firesc dacă se desfăşoară în cadrul ordinii de
drept în vigoare.
Faţă de acest principiu potrivit căruia legea produce efecte juridice numai
pentru viitor s-au impus în practica juridică şi în legislaţie două excepţii:
a) aplicarea legii penale mai blânde şi după revizuire şi a legii contravenţionale
mai favorabile, urmare a depenalizării contravenţiilor. Finalitatea stabilirii unor
sancţiuni constă în realizarea scopului lor preventiv şi represiv, astfel încât dacă pentru
fapte sociale mai grave (infracţiuni) este unanim acceptată derogarea de la principiul
neretroactivităţii legii, cu atât mai mult ea trebuie să fie aplicată în cazul unora mai
uşoare (contravenţii).
b) legile interpretative - reprezintă o excepţie având în vedere că interpretarea
general obligatorie, ca orice interpretare de altfel lămureşte doar înţelesul normei
interpretate, şi nu adaugă şi nici nu modifică acest înţeles, ci îl clarifică. Deci prin
interpretare se explicitează conţinutul pe care norma interpretată l-a avut iniţial. De
regulă, o asemenea interpretare este de competenţa organului care a emis norma,
dar acesta – mai ales dacă organul este legiuitor – poate adăuga la normă, tocmai în
scop de clarificare, anumite reguli subsidiare, noi; în această ipoteza este necesar
însă de distins între ceea ce constituie interpretare – stricto senso – de ceea ce
reprezintă reguli noi, care, chiar dacă au fost consacrate cu scopul de a asigura o mai
riguroasa aplicare a legii, sunt aplicabile numai pentru viitor, lovindu-se de principiul
neretroactivităţii.

4. Principiul legalităţii
Art. 16 alin 2 potrivit căruia nimeni nu este mai presus de lege, este un text
cu valoare simbolică, ce asigură păstrarea ordinii de drept. Precizăm că acest principiu
este consacrat încă din art. 1 alin. 5 referitor la supremaţia Constituţiei şi obligativitatea
legii.
Legalitatea este de esenţa cerinţelor statului de drept, adică a preeminenţei
legii în reglementarea relaţiilor sociale. Principiul este însă reluat şi în Titlul II referitor
la drepturi şi îndatoriri fundamentale pentru a întări principiul egalităţii în drepturi.

5. Accesul liber la justiţie

Justiţia reprezintă una din garanţiile exercitării efective a drepturilor şi
libertăţilor fundamentale. Acest rol este motivat de locul şi rolul autorităţilor
judecătoreşti, de principiul independenţei judecătorilor. Prin generalitatea formulării
sale art. 21 permite oricărei persoane accesul la justiţie: cetăţean roman, străin sau
14A si făcut-o de altfel, in Monitorul Oficial, nr. 150/1 martie 2007 a fost republicată Legea nr. 202/2002
privind egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi
apatrid. În al doilea rând el permite accesul la justiţie pentru apărarea oricărui drept
sau libertate şi a oricărui interes legitim.
Reţinem faptul că legea fundamentală şi celelalte legi nu apără şi nu
garantează orice interese, ci numai pe acelea care se întemeiază pe drept. Interesele
nelegitime nu pot şi nu trebuie ocrotite, ele fiind contrare legalităţii şi ordinii de drept.
Trebuie însă realizată delimitarea între dreptul la acţiunea în justiţie consacrat de art.
21 şi obligaţia constituţională de ocrotire a drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime.
Aşadar accesul liber la justiţie permite depunerea oricărei cereri a cărei rezolvare este
de competenţa autorităţilor judecătoreşti. Caracterul legitim sau nelegitim al
pretenţiilor formulate va rezulta numai în urma judecării litigiului respectiv şi va fi
constatat prin hotărâre judecătorească. Folosind exprimarea „interese legitime” textul
nu condiţionează admisibilitatea acţiunii în justiţie, ci obligă justiţia să ocrotească
numai interesele legitime.

6. Caracterul de excepţie al restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al

unor libertăţi
Pentru ca autorităţile publice să-şi poată îndeplini misiunile chiar şi în situaţii
excepţionale, dictate de permanenta schimbare a realităţilor vieţii sociale, politice,
economice, fără însă a renunţa la protecţia juridică a drepturilor omului, art. 53 din
Constituţie permite restrângerea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi, dar numai ca
excepţie şi numai condiţionat.
Aşadar restrângerea se poate înfăptui numai prin lege şi numai dacă se
impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii publice, a sănătăţii
ori moralei publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, desfăşurarea instrucţiei
penale, prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, a unui dezastru ori ale unui
sinistru deosebit de grav. Aşadar se limitează posibilitatea restrângerii exerciţiului
drepturilor (fără însă a el atinge substanţa) doar la situaţii clar definite, limitativ
enumerate şi de o incontestabila importanţă. Valorile sociale şi umane ocrotite prin
art. 53 legitimează restrângerea exerciţiului unor drepturi individuale.
Există anumite condiţii care trebuie îndeplinite pentru ca restrângerea să poată
opera:
1. măsura să fie necesară într-o societate democratică
2. trebuie să existe proporţionalitate între măsura luată şi cauza care a
determinat-o
3. măsura să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere
însăşi existentei dreptului sau libertăţii.

7. Funcţiile şi demnităţile publice pot fi ocupate de persoanele care au

cetăţenia română şi domiciliul în ţară (art. 16 alin. 3)
Pentru a putea înţelege principiul la care facem referire trebuie să explicăm
noţiunile „funcţii publice” şi „demnităţi publice”. Astfel, se poate observa că misiunea
de deputat, senator, şef de stat este altceva decât o funcţie publică, atât ca mod de
ocupare, cât şi ca dimensiune a atribuţiilor, şi mod de încetare. Pentru dreptul
constituţional această delimitare este una de fond pentru că demnitarii nu sunt simpli
funcţionari publici. Demnitatea publică este prin excelenţă o categorie a dreptului
constituţional. La fel de importantă este şi precizarea că funcţia publică la care face
referire alin. 3 al art. 16 nu intră în sfera dreptului comun al funcţiei publice, şi anume
dreptul administrativ ci se referă la funcţii publice care presupun exerciţiul autorităţii
statale.
 Prin Constituţie sunt instituite două condiţii de maximă generalitate şi
importanţă pentru ocuparea unei funcţii sau demnităţi publice, şi anume: cetăţenia
română şi domicilierea pe teritoriul României.
Revizuirea Constituţiei a adus după sine o modificare substanţială a acestui
principiu. Astfel, în vechea redactare a textului se permitea accesul la aceste funcţii
doar acelora care aveau numai cetăţenia română. Faţă de perspectiva integrării
României în Uniunea Europeana s-a considerat că nu mai este justificată această
interdicţie în legătură cu cetăţenii români care au şi o altă cetăţenie.
Condiţia de domiciliere pe teritoriul ţării este o condiţie firească, domiciliul
fiind, alături de cetăţenie o garanţie a ataşamentului persoanei faţă de ţara la
guvernarea căreia participă ca demnitar sau ca funcţionar public. Precizăm că art. 16
alin. 3 se referă numai la funcţiile şi demnităţile publice civile sau militare, însă în ceea
ce priveşte ocuparea unor funcţii private, acestea nu sunt condiţionate de prevederile
constituţionale.
8. Protecţia cetăţenilor români în străinătate şi obligaţiile lor (art. 17)
Cetăţenia română, ca apartenenţă a persoanei fizice la statul român, în virtutea
căreia poate fi titular al drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor prevăzute de constituţie
este legătura juridica dintre cetăţean şi stat care, prin efectele sale determină statutul
juridic al persoanei, oriunde s-ar afla, atât în interiorul, cât şi în afara frontierelor. Din
aceste considerente cetăţenii români care se află în străinătate au dreptul să apeleze
la protecţia autorităţilor române, iar acestea au obligaţia constituţională de a le acorda
protecţia necesară.
Modalităţile concrete de acordare a protecţiei trebuie avute în vedere cu luarea
în considerare a normelor şi principiilor dreptului internaţional şi a acordurilor şi
convenţiilor existente între state.
Faptul că temporar cetăţeanul român se află în afara frontierelor României nu-
l exonerează de obligaţia de a-şi respecta îndatoririle constituţionale, în afară de cazul
în care acestea sunt incompatibile cu absenţa sa din ţară (de exemplu, simpla absenţă
din ţară nu presupune faptul că cetăţeanul român nu mai are obligaţia de plată a
impozitelor pentru imobilul al cărui proprietar este sau obligaţia de întreţinere şi
educaţie a copilului sau minor).

9. Cetăţenii străini şi apatrizii se bucură în România de protecţie juridică

(art. 18)
Populaţia unui stat cuprinde în afara cetăţenilor, şi străinii şi apatrizii (persoane
care nu au nicio cetăţenie). În reglementarea constituţională a statutului străinilor şi
apatrizilor din România se au în vedere următoarele:
a) au anumite drepturi naturale, imprescriptibile şi inalienabile (la viaţă, la
demnitate, la libertate, etc.)
b) din punct de vedere strict juridic anumite drepturi pot aparţine numai
cetăţenilor români pentru ca numai ei pot şi trebuie să participe la guvernarea statului
propriu ( dreptul de vot, de alegere al autorităţilor la nivel central – şef de stat sau
parlamentar; la alegerile pentru desemnarea autorităţilor administraţiei locale aceasta
excepţie nu mai subzistă, întrucât în aceasta situaţie nu se exprimă suveranitatea de
stat.). De asemenea pentru dobândirea şi exercitarea anumitor drepturi se cere ca o
condiţie indispensabilă şi calitatea de cetăţean român (de exemplu ocuparea unei
funcţii de magistrat).
c) există alte drepturi subiective, în afara celor naturale care pot aparţine
străinilor şi apatrizilor a căror dobândire şi exercitare legea nu le condiţionează de
calitatea de cetăţean român, înţelegând aici toate drepturile şi libertăţile, afară de cele
pentru care se impune calitatea de cetăţean român.
O altă componentă a protecţiei juridice de care se bucură străinii şi apatrizii în
România este şi dreptul de azil. Acesta reprezintă găzduirea şi protecţia pe care
statul roman le acorda acestor persoane, deoarece în statul lor de origine sunt
urmărite sau persecutate pentru activităţi desfăşurate în favoarea umanităţii,
progresului şi păcii. Azilul se acordă numai celor urmăriţi pentru activităţi politice (azil
politic) şi nu pentru fapte de drept comun.
Dreptul de azil însă nu poate fi invocat de o persoană asupra căreia există
indicii serioase de a considera că a comis o crimă contra păcii, o crimă de război sau
o crimă contra umanităţii.

10. Cetăţenii români nu pot fi extrădaţi sau expulzaţi din România (art. 19)
Extrădarea şi expulzarea sunt două măsuri foarte grave care privesc libertatea
individuală şi dreptul la libera circulaţie. Expulzarea sau extrădarea propriului cetăţean
ar fi o măsură contrară raportului de cetăţenie, care implică obligaţia de protecţie pe
care trebuie statul să o exercite cu privire la cetăţenii săi.
Ca urmare a intensificării fenomenului infracţional la nivel european însă, în
condiţiile în care terorismul face tot mai multe victime şi având în vedere dezideratul
Uniunii Europene de a crea un spaţiu european de securitate juridică, legiuitorul
constituant român a completat art. 19 cu o excepţie, stabilind că cetăţenii români pot
fi extrădaţi în baza convenţiilor internaţionale la care România este parte, în condiţiile
legii şi pe bază de reciprocitate.
Extrădarea este instituţia juridică ce permite unui stat de a cere altui stat pe
teritoriul căruia s-a refugiat unul dintre cetăţenii săi să i-l predea. Ea se asigură că
autorii unor infracţiuni internaţionale grave (dar nu numai) nu rămân nesancţionaţi
ascunzându-se pe teritoriul altor state. Situaţiile în care extrădarea este admisibilă nu
sunt însă prevăzute sau enumerate în Constituţie, urmând ca autorităţile care se
confruntă cu asemenea probleme să procedeze la o interpretare a normelor
constituţiei şi a normelor internaţionale, respectând însă câteva reguli universal
recunoscute de sistemele şi practicile juridice: nu se admite extrădarea pentru raţiuni
politice sau atunci când în ţara respectivă persoana în cauză ar putea fi condamnată
la moarte ori ar exista riscul de a fi supusă torturii şi altor pedepse sau tratamente
crude, inumane sau degradante: extrădarea se admite în cazuri precum: piraterie
aeriană sau maritimă, trafic de femei, de arme se copii sau de droguri, terorism, etc.
Expulzarea este instituţia juridică în virtutea căreia autorităţile publice dintr-un
stat pot să oblige o persoana (cetăţean străin sau apatrid) să părăsească ţara, punând
astfel capăt, în mod forţat, şederii acestei persoane pe teritoriul sau. Măsura expulzării
se ia de regula pentru ocrotirea ordinii de drept, pentru înlăturarea unei stări de pericol,
preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală şi care se iau faţă de
persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală, aşa cum prevede dreptul
intern, mai exact Codul penal.
În dreptul internaţional există anumite reguli în materia expulzării cum ar fi:
executarea deciziei de expulzare să nu fie inutil de brutală, iar expulzatului să i se lase
dreptul de a alege statul pe teritoriul căruia urmează să fie expulzat, adică expulzarea
să se facă cu respectarea drepturilor inerente persoanei.
În ceea ce priveşte autoritatea competentă să ia o decizie de expulzare sau
de extrădare pe teritoriul României aceasta este potrivit alineatului final al art. 19
justiţia, întrucât puterea judecătoreasca este chiar unul din garanţii drepturilor şi
libertăţilor fundamentale.
 *******
Nu trebuie omis faptul că cetăţenii români în calitatea lor de cetăţeni europeni
se bucură şi de o serie de alte drepturi conform legislaţiei comunitare, în afară de cele
prevăzute în Constituţia României15Astfel cetăţenia europeană de care ne bucurăm
cu toţii după 1 ianuarie 2007 aduce după sine următoarele:
1. dreptul la liberă circulaţie în interiorul Comunităţii
2. dreptul de vot şi de eligibilitate la alegerile municipale şi europene oricare ar
fi locul de rezidenţă pe teritoriul comunitar şi naţionalitatea sa
3. dreptul la protecţia diplomatică şi consulară din partea oricărui stat membru
într-o ţară terţă (în afara Uniunii Europene) în care ţara din care provine acesta nu
este reprezentată
4. dreptul la petiţie la Parlamentul european
5. dreptul de a recurge la un mediator european dacă s-a săvârşit o infracţiune
în dezavantajul său, cu răspunderea administraţiei publice.
Respectarea şi recunoaşterea acestor drepturi sunt roadele unui proces de
maturizare care a început la Roma cu cincizeci de ani în urmă. Cetăţenii europeni au
înţeles foarte repede că protejarea drepturilor lor trebuie să meargă dincolo de aşa-
zisele drepturi economice comunitare.

2.3. Conţinutul drepturilor şi libertăţilor fundamentale potrivit Constituţiei

revizuite

Constituţiile moderne urmăresc prin consacrarea drepturilor şi libertăţilor

fundamentale să stabilească garanţii cât mai eficiente pentru apărarea persoanei
umane şi a vieţii ei private, pentru participarea cetăţenilor la viaţa politică şi pentru
dezvoltarea materială şi culturală a cetăţenilor.
Pornind de la această observaţie a fost realizată următoarea clasificare a
drepturilor fundamentale:
A. Inviolabilităţile cuprind acele drepturi care au drept obiect ocrotirea
persoanei umane şi a vieţii ei private faţă de orice amestec din afară. Din această
categorie fac parte următoarele drepturi: dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi
psihică, libertatea individuală, dreptul la apărare, libera circulaţie, inviolabilitatea
domiciliului şi reşedinţei, secretul corespondenţei şi a celorlalte mijloace de
comunicare. Trăsătura comună a acestor drepturi este că ele pot fi exercitate
independent de un raport social, în cadrul căruia alţi cetăţeni să fie implicaţi într-o
atitudine participativă, cu alte cuvinte, ele pot fi exercitate în mod individual.
B. O a doua categorie de drepturi fundamentale are drept obiect asigurarea
dezvoltării materiale sau culturale a cetăţenilor motiv pentru care acestea sunt
cuprinse sub denumirea de drepturi social-economice şi culturale. Fac parte din
această categorie următoarele drepturi: dreptul la învăţătură, accesul la cultură,
dreptul la ocrotirea sănătăţii, dreptul la un mediu sănătos, dreptul la muncă şi la
protecţia socială a muncii, dreptul la greva, dreptul la proprietatea privată, dreptul de
moştenire, libertatea economică, dreptul la un nivel de trai decent, dreptul la căsătorie,
dreptul copiilor şi tinerilor la protecţie şi asistenţă şi dreptul persoanelor cu handicap
la protecţie specială.
C. Cea de a treia categorie de drepturi fundamentale drepturile social-politice
se caracterizează prin faptul că pot fi exercitate de cetăţeni, la alegerea lor, atât în
15Panagiotis GRIGORIOU, Semnificaţia cetăţeniei europene active în contextul comunitar, Revista
Română de drept comunitar nr. 4/2007, pp. 21-28
vederea participării lor la conducerea de stat, cât şi în scopul asigurării dezvoltării lor
materiale sau culturale. În această categorie intră următoarele drepturi: libertatea
conştiinţei, libertatea de exprimare, dreptul la informaţie, libertatea cultelor, libertatea
întrunirilor, dreptul de asociere. Aceste drepturi garantează posibilitatea cetăţenilor de
a acţiona fără constrângere în raporturile lor cu alţi cetăţeni în limitele stabilite de lege.
Ceea ce este specific pentru unele din aceste drepturi este faptul ca cetăţeanul nu le
poate exercita de unul singur, cum este cazul drepturilor grupate în categoria
inviolabilităţilor, ci doar în concurs cu alţi cetăţeni, care în acest mod îşi exercită
propriul lor drept fundamental (spre exemplu, dreptul de asociere). Datorită acestor
caracteristici, drepturile din aceasta categorie sunt denumite şi libertăţi publice.
D. A patra categorie de drepturi fundamentale are ca obiect exclusiv asigurarea
participării cetăţenilor la conducerea statului, cum ar fi: dreptul de a alege şi de a fi
ales în organele reprezentative locale sau naţionale, de a vota în cadrul
referendumurilor, etc. şi poarta denumirea de drepturi exclusiv politice.
E. Drepturile garanţii – reprezintă acea categorie de drepturi care asigură
persoanei mijloacele juridice necesare în cazul încălcării drepturilor sale fundamentale
pentru restabilirea ordinii de drept. Din această categorie fac parte: accesul liber la
justiţie, dreptul de petiţionare, dreptul persoanei vătămate de către o autoritate publică
În analiza drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului în lumina Constituţie
României vom recurge şi la trimiteri la normele Convenţiei Europene Drepturilor
Omului şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (în calitatea sa de
izvor de drept), deoarece chiar Constituţia, în art. 20 precizează că „Dispoziţiile
constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în
concordanţă cu (…) pactele şi celelalte tratate la care România este parte” (adică, în
principal Convenţia europeană).

2.3.1. Inviolabilităţile

1. Dreptul la viata şi la integritatea fizicăşi psihică(art.22)

Cele trei drepturi fundamentale sunt reglementate şi garantate într-un conţinut
normativ unic art. 22 din Constituţie – dreptul la viaţă, dreptul la integritate fizică şi
dreptul la integritate psihică. Deşi sunt într-o legătură indisolubilă, ele nu sunt
confundabile din punct de vedere juridic.
Constituţiile lumii reglementează nuanţat dreptul la viaţă pentru că el are mai
multe accepţiuni. Într-o accepţiune restrânsă, dreptul la viaţă priveşte viaţă persoanei
numai în sensul ei fizic, iar într-o accepţiune largă viaţă persoanei este privită ca o
multitudine de fenomene, fapte, cerinţe şi dorinţe ce se adaugă, permit şi îmbogăţesc
existenţa fizică.16
Articolul 22 se referă la accepţiunea restrânsă a dreptului la viaţă, această
soluţie fiind mai eficientă din punct de vedere juridic. Având în vedere că acest drept
fundamental implică în primul rând ca nimeni să nu poată fi privat de viaţa sa în mod
arbitrar, alin. 3 interzice pedeapsa cu moartea, ca fiind contrară drepturilor naturale
ale omului. Pedeapsa cu moartea este nu numai o încălcare a drepturilor naturale ale
omului, dar este prin natura sa, o cruzime ce rar s-a dovedit dreaptă şi niciodată
eficienta. Mai mult, ea produce efecte ireparabile, istoria dovedind că de multe ori a
fost efectul unor grave erori judiciare şi că nu întotdeauna a pedepsit ceea ce trebuia
astfel pedepsit.

16Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU,

Op. cit., pp. 36-38
 S-a pus problema dacă interdicţia prevăzută de art. 22 alin. 3 este absolută,
astfel încât nici o excepţie n-ar fi posibilă sau din contră dreptul la viaţă este totuşi un
drept relativ17. România a ratificat Protocolul nr. 6 al Convenţiei Europene a Drepturilor
Omului care aboleşte pedeapsa cu moartea, dar Protocolul se referă la obligaţia
statului de a nu aduce atingere dreptului la viaţă, nu şi la situaţiile în care moartea
poate fi provocată de o persoană fizică ce nu exercită atribuţii legale. Legea penală
reglementează legitima apărare care poate cauza moartea şi avortul, însă constituţia
nu face referiri la aceste situaţii. Concluzionăm aşadar că dreptul la viaţă este, în
lumina celor menţionate anterior un drept relativ.
Dreptul la integritatea fizică este definit prin chiar alin. 2 al art. 22 – „Nimeni
nu poate fi supus torturii şi nici unui fel de pedeapsă sau de tratament inuman ori
degradant”. Respectul integrităţii fizice obligă în egală măsură atât autorităţile publice
cât şi toate celelalte subiecte de drept să nu aducă nici o atingere integrităţii fizice a
persoanei, sub sancţiunea aplicării rigorilor legale. Trebuie menţionat că se poate
recurge la restrângerea exerciţiului acestui drept dar numai în situaţia în care o
anumită limitare a integrităţii fizice a unei persoane este necesară pentru garantarea
cel puţin la acelaşi nivel a altor drepturi fundamentale sau pentru protejarea altor valori
deopotrivă importante pentru societatea organizata în stat. Restrângerea se va realiza
în conformitate cu art. 53 din Constituţie, numai prin lege (de exemplu, vaccinarea
împotriva unei epidemii, recoltarea de sânge pentru dovedirea intoxicaţiei alcoolice,
efectuarea unei intervenţii chirurgicale cu acordul pacientului, etc.)
Dreptul la integritatea psihică este ocrotit şi considerat de valoare
constituţională deoarece omul este conceput sub aspect juridic ca un complex de
elemente în care fizicul şi psihicul nu pot fi despărţite. Practicarea torturii ori a
tratamentelor inumane ori degradante reprezintă mutilarea uneia sau alteia dintre
integrităţi, fiind o încălcare a demnităţii omului. Existenţa numeroaselor cazuri de
săvârşire a acestor acte precum şi a variatelor modalităţi de comitere a torturii sau
tratamentelor inumane ori degradante au determinat definirea acestora la nivel
internaţional18, astfel: tortura este un act prin care o durere sau suferinţă ascuţite,
fizice sau mentale, este aplicat în mod deliberat, intenţionat cu scopul de a obţine
unele informaţii ori mărturisiri, de la victimă sau de la o terţă persoană; tratamentul
sau pedeapsa inumană reprezintă tratamentul de natura să provoace în mod
voluntar puternice suferinţe mentale ori fizice şi care în speţă nu se pot justifica;
tratamentul ori pedeapsa degradantă este un rău tratament de natura să producă
victimei sentimente de teamă, de îngrijorare, în stare să o umilească în mod grav în
faţa altora sau în proprii săi ochi sau care o determină să acţioneze împotriva voinţei
ori a conştiinţei sale.
Curtea Europeana a Drepturilor Omului a apreciat că practicile instituţionalizate
cum ar fi: biciuirea delincvenţilor, lovirea unei persoane în prezenţa alteia cu scopul
de a o umili, aplicarea unei pedepse corporale în şcoală care induc umilirea sau
înjosirea, interogarea prin dezorientare senzorială, extrădarea sau expulzarea în cazul
în care persoana riscă tortura sau tratamentele inumane sau degradante reprezintă
încălcări ale dreptului la integritate fizica şi psihică ale persoanei.
Menţionam însă că aşa cum aprecia şi Curtea Europeana a Drepturilor Omului
nu trebuie identificat termenul „degradant” cu cel de „dezagreabil” sau „inconfortabil”.

17 Doina MICU, Garantarea drepturilor omului în pratica Curţii europene a drepturilor omului şi în
Constituţia României, Ed. All Beck, Bucureşti, 1998, p. 36
18 Curtea Europeana a Drepturilor Omului s-a pronunţat în repetate rânduri cu privire la definirea acestor

termeni.
 Precizăm că nu se face distincţie dacă aceste procedee sunt aplicate de un
agent al autorităţii publice sau orice altă persoană având o împuternicire oficială sau
la instigarea sa sau cu consimţământul său şi situaţia producerii acestor acte de către
orice alt subiect de drept. Formularea din constituţie nu lasă nici un dubiu cât priveşte
obligaţia generală, a tuturor subiectelor de drept de a respecta viaţa, integritatea fizică
şi psihică a persoanei. Este adevărat că autorităţile publice au obligaţii sporite în acest
domeniu, dar textul nu trebuie interpretat ca referindu-se numai la acestea.
Trebuie reţinut că interdicţia cuprinsă în art. 22 alin. 2 din Constituţie are
caracter absolut, neputându-se deroga în nicio situaţie de la respectarea integrităţii
fizice şi psihice.

2. Libertatea individuală şi siguranţa persoanei

Subliniem faptul că art. 23 din Constituţie are un conţinut normativ complex şi
relativ minuţios reglementat faţă de nivelul de generalitate obişnuit în cazul legilor
fundamentale. Cele două noţiuni prezente în titlu nu reprezintă unul şi acelaşi drept şi
nici măcar nu formează o categorie juridică unică, deşi sunt folosite şi trebuie explicate
împreună19.
Libertatea individuală priveşte libertatea fizică a persoanei, dreptul sau de a
se putea mişca şi comporta liber, de a nu fi ţinută în sclavie sau în orice altă formă de
servitute, de a nu fi reţinuta, arestata sau deţinuta decât în cazurile şi formele expres
prevăzute de Constituţie şi legi. Libertatea individuală este expresia constituţionala a
stării naturale umane, omul născându-se liber. Acest drept nu este însă un drept
absolut, cunoaşte aşadar anumite restrângeri în exercitare, prima fiind libera
exercitare a drepturilor celorlalte subiecte de drept. Încălcarea ordinii de drept de către
individ îndreptăţeşte autorităţile publice la intervenţii de tip represiv, ceea ce implică,
în funcţie de gravitatea încălcărilor, chiar unele măsuri care privesc direct libertatea
persoanei precum percheziţii, reţineri, arestări.
Noţiunea de siguranţă a persoanei exprimă ansamblul garanţiilor care
protejează persoana în situaţiile în care autorităţile publice, în aplicarea Constituţiei şi
a legilor, iau anumite masuri care privesc libertatea individuală, garanţii care asigură
că aceste măsuri nu sunt ilegale, nu suntem aşadar în faţa unor acţiuni abuzive sau
determinate eventual de raţiuni pur politice. Acest sistem de garanţii permite realizarea
represiunii faptelor antisociale sau nelegale, dar în acelaşi timp asigură inocenţilor
ocrotirea juridică necesară20Articolul 23 stabileşte condiţiile în care se pot realiza
percheziţii, reţineri şi arestări şi anume:
1. pot fi dispuse numai în cazurile prevăzute de lege - adică în situaţiile,
împrejurările în care autorităţile publice competente pot proceda la
percheziţii, reţineri sau arestări
2. cu respectarea procedurii prevăzute de lege
Textul constituţional obliga legiuitorul să stabilească expres şi explicit atât
cazurile, cât şi procedurile.
Percheziţia este o măsură prevăzută de Codul de procedură penală,
reglementată în art. 100 astfel „Când persoana căreia i s-a cerut să predea vreun
19 Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVA, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU, Op.
cit., pp. 40-44
20 CEDO a trebuit sa rezolve in principiu problema deosebirii cazurilor de lipsire de libertate, de cele

care presupun limitări aduse libertăţii. Curtea a apreciat de exemplu ca faptul de a consemna militarii
in cazărmi nu constituie o încălcare a libertăţii individuale pentru ca aceste restricţii nu depăşesc
cerinţele impus de un serviciu militar. Normal.” De asemenea internarea intr-un spital de psihiatrie a
unui minor încredinţat părintelui sau la cererea acestuia constituie o limitare legala si justificate a
libertăţii.
obiect sau vreun înscris (…) tăgăduieşte existenţa sau deţinerea acestora, precum şi
ori de câte ori pentru descoperirea şi strângerea probelor este necesar, organul de
urmărire penală sau instanţa de judecată poate dispune efectuarea unei percheziţii.
Percheziţia poate fi domiciliară sau corporală.” Percheziţia este aşadar o măsura care
priveşte direct libertatea individuală şi mai ales siguranţa persoanei aşa cum sunt ele
consacrate de Constituţie, revine însă procedurii penale stabilirea de reguli, până în
detaliu, privind încuviinţarea, timpul, procedura de efectuare a percheziţiilor.
Reţinerea este o măsura procesual penală, preventivă reglementată în detaliu
de Codul de procedură penală (art. 143 şi art. 144) prin care persoana faţă de care
există unele indicii că a săvârşit o faptă prevăzută şi pedepsită de lege, este privată
de libertatea sa, de către autorităţile competente, pe o durată limitată. Alin. 3 al art. 23
din Constituţie care prevede că reţinerea nu poate depăşi 24 de ore trebuie interpretat
ca fiind durata maximă, ce nu poate fi depăşită şi nu ca o durată practicată în orice
caz de reţinere. (poate dura mai puţin de 24 de ore în funcţie de operativitatea
organelor de anchetă şi de motivele reţinerii în fiecare caz în parte). Nimic nu
împiedică, din punct de vedere juridic, răspunderea autorităţii care a realizat o reţinere
până la limita maximă dacă se dovedeşte că această reţinere a fost abuzivă şi că ea
nu era necesară.
Arestarea este o măsură ce atinge grav libertatea individuală, având
consecinţe grave asupra reputaţiei persoanei, a vieţii sale intime şi familiale. De aceea
arestarea este supusă unor reguli constituţionale clare şi ferme, dispunerea acestei
măsuri fiind de competenţa unor autorităţi care acţionează numai în ordinul legii,
independent şi imparţial, adică a judecătorilor.
Cele două reguli constituţionale aplicabile în privinţa arestării sunt:
1. arestarea se face numai pe baza unui mandat de arestare
2. dispunerea măsurii arestării revine doar judecătorului.
În ceea ce priveşte durata arestării, în situaţia în care această măsură a fost
luată, s-a constatat că durata de 30 de zile este o durată care, de principiu satisface
atât cerinţele procesului penal, cât şi cerinţele respectării libertăţii individuale .Având
în vedere aceste realităţi obiective, revizuirea constituţională din 2003 a făcut
distincţie, în mod expres, între cele doua faze ale procesului penal, urmărirea şi
judecata. Diferenţele se referă doar la aspectele de detaliu (durata arestării şi
ritmicitatea verificării legalităţii acestei masuri), nu şi la autoritatea competenta să
emită mandatul sau la regulile juridice fundamentale de emitere a acestuia.
Astfel, în cursul urmăririi penale arestarea preventivă se poate dispune pentru
maxim 30 de zile şi se poate prelungi cu cel mult 30 de zile de fiecare dată, fără ca
durata totală a arestului preventiv să poată depăşi un termen rezonabil, şi în nici un
caz să fie mai mare de 180 de zile. În cursul judecăţii instanţa de judecată este
obligată să verifice periodic şi nu mai târziu de 60 de zile legalitatea şi temeinicia luării
măsurii arestării. Ea are obligaţia să dispună, de îndată, punerea în libertate a
inculpatului, dacă temeiurile acestei măsuri nu mai există.
În toate situaţiile cel arestat are posibilitatea de a cere liberarea provizorie, sub
control judiciar sau pe cauţiune. Controlul judiciar şi cauţiunea sunt două instituţii de
drept procesual penal care garantează că persoana liberată provizoriu va răspunde
tuturor solicitărilor autorităţilor judiciare, solicitări legate de procesul penal în care este
implicată. Liberarea provizorie încearcă să valorifice la maximum prezumţia de
nevinovăţie, dar şi să reducă la minimum riscul unei erori judiciare.
Următoarele reguli prevăzute de Constituţie sunt comune reţinerii şi arestării
preventive:
1. cele două măsuri pot fi dispuse când exista motive legale;
 2. persoana are dreptul să cunoască motivele care impun măsuri atât de grave
în ceea ce o priveşte, acest lucru realizându-se prin comunicarea de îndată din partea
autorităţilor publice a motivelor reţinerii sau arestării, în limba pe care o înţelege cel în
cauză.
Prezenţa avocatului în etapa procesuală a învinuiri, când deja se conturează
culpabilitatea persoanei este obligatorie, autorităţile publice trebuind să ia masurile
necesare pentru asigurarea unui avocat din oficiu, atunci când nu se realizează
prezenţa unui avocat ales. Regula constituţională este foarte clară nepermiţând nici
un subterfugiu juridic, încălcarea ei fiind o gravă încălcare a Constituţiei.
În fine, art. 23 stabileşte două reguli fundamentale, de tradiţie, prezumţia de
nevinovăţie şi principiul legalităţii pedepsei, ultimul dintre ele fiind o reluare şi
aprofundare a art. 16 din Constituţie deja analizat, în cadrul Principiilor fundamentale
ale Constituţiei.
Spre deosebire de Convenţia europeană Constituţia României conţine în
articole separate prevederea dreptului la interpret şi a dreptului la recurs care sunt
în acelaşi timp garanţii intim legate de libertatea şi siguranţa persoanei 21. Mai mult
acestea nu fac parte din capitolul II al Constituţiei pe care îl analizăm „Drepturile şi
libertăţile fundamentale”, ci din capitolul VI intitulat „Autoritatea judecătorească”. Se
înţelege că legiuitorul român nu consideră aceste drepturi fundamentale? Sunt ele
fundamentale dar au fost cuprinse în capitolul menţionat deoarece sunt intim legate
de desfăşurarea activităţii judecătoreşti? Având în vedere prevederile CEDO,
jurisprudenţa Curţii Europene, precum şi aplicabilitatea directă a dispoziţiilor CEDO în
dreptul intern român considerăm cele doua noţiuni de mai sus ca fiind drepturi
fundamentale ale individului. Argumentele sunt următoarele:
1. sunt reglementate de legea fundamentală, deci au caracter fundamental
indiferent de capitolul în care sunt prevăzute sau de titlul acestuia;
2. caracterul unitar al drepturilor omului, care presupune corelarea şi
interdependenţa lor unele faţă de celelalte şi intercondiţionarea lor reciprocă;
3. existenţa obligaţiei statului român de respectare a tratatelor internaţionale la
care este parte.
3. Dreptul la apărare
Dreptul la apărare este reglementat în art. 24 distinct de libertatea individuală
şi siguranţa persoanei, deşi în strânsă legătură cu acestea deoarece prezintă un egal
interes pentru întreaga activitate judiciară, atât pentru procesele penale, cât şi pentru
cele civile, comerciale, de muncă, de contencios administrativ, etc.
Dreptul la apărare cunoaşte două accepţiuni:
1. în accepţiunea lato senso, dreptul la apărare cuprinde totalitatea drepturilor
şi regulilor procedurale care oferă persoanei posibilitatea de a se apăra împotriva
acuzaţiilor ce i se aduc, să conteste învinuirile, se probeze nevinovăţia sa ( în
procesele penale) sau să-şi valorifice pretenţiile sau să dovedească netemeinicia
pretenţiilor adversarului (în procesele civile, comerciale, de munca, etc.). Aceasta
accepţiune include şi posibilitatea folosirii avocatului.
2. în accepţiunea stricto senso, dreptul la apărare cuprinde doar posibilitatea
folosirii unui avocat.
Alin. 2 al art. 24 prevede că în cursul procesului părţile au dreptul la asistenţă
din partea unui avocat, drept pe care persoana şi-l poate exercita sau nu. Din acest
motiv intervine în textul constituţional noţiunea de avocat ales, în sensul că partea în
proces îşi alege ea însăşi avocatul calificat. În cazul proceselor penale însă în care

21 Doina MICU, Op. cit, pp. 53-54

învinuiţii sau inculpaţii sunt minori sau în care se judecă infracţiuni grave asistenţa din
partea unui avocat este obligatorie, adică legea obligă autoritatea publică competentă
să desemneze un avocat care să apere persoana în cauză.

4. Dreptul la liberă circulaţie

Dreptul la liberă circulaţie este un drept care asigură libertatea de mişcare a
cetăţeanului şi este reglementat în art. 25 din Constituţie în privinţa ambelor aspecte
ce formează conţinutul acestui drept: libera circulaţie pe teritoriul României şi libera
circulaţie în afara teritoriului.
Acest drept nu este însă un drept absolut el trebuind să fie exercitat potrivit
unor reguli şi cu îndeplinirea şi respectarea unor condiţii stabilite de lege.
Reglementările legale privind actele de identitate, paşapoartele sau celelalte
documente, regulile privind trecerea frontierelor nu sunt restricţii la libera circulaţie a
persoanelor, ci norme ce conferă un cadru eficient şi civilizat exercitării acestui drept.
Libera circulaţie pe teritoriul României asigură posibilitatea pentru orice
cetăţean de a circula nestânjenit pe teritoriul statului şi de a-şi stabili reşedinţa sau
domiciliul în orice localitate. Această prevedere nu exclude însă respectarea legilor
privind domiciliul, reşedinţa, proprietatea, etc.
Libertatea de circulaţie internaţională a persoanei, în lumina recunoaşterii
libertăţii de circulaţie în cadrul Uniunii Europene presupune trei aspecte
complementare, dar distincte22:
a) trecerea frontierelor unui stat de către cetăţeni ai altor state pentru vizite de
scurtă durată (indiferent de scop, esenţial fiind că nu se urmăreşte stabilirea pe
teritoriul statului respectiv);
b) trecerea frontierelor şi stabilirea într-un alt stat decât cel de cetăţenie.
Ambele aspecte intră sub incidenţa politicii de imigrare a statului respectiv, care sunt
un atribut suveran al acestuia. Statul defineşte condiţiile de intrare, şedere şi ieşire a
străinilor în şi din teritoriul său. Reglementările şi practica internaţională disting între
şederea de scurtă durată – de cele mai multe ori în scopuri turistice, fiind însă posibilă
şi desfăşurarea unor activităţi temporare cu caracter lucrativ – şi şederea de lungă
durată, adică stabilirea domiciliului străinului pe teritoriul statului respectiv, care
implică în mod cert accesul pe piaţa forţei de muncă.
c) modul în care străinii aflaţi în mod legal pe teritoriul unui stat beneficiază şi
îşi exercită drepturile civile, economice, sociale şi în anumite cazuri cele politice, în
cadrul acelui stat.
Cât priveşte libera circulaţie a cetăţenilor români în străinătate, aşa cum este
ea consacrată de Constituţie se face referire doar la primele două situaţii prezentate,
rămânând ca drepturile concrete de care se bucură cetăţeanul român stabilit într-un
alt stat să fie reglementate, în principal de normele statului respectiv. Astfel, prin art.
25 se garantează permiterea emigrării unui cetăţean român şi revenirea ulterioară în
ţară.
5. Dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private
În art. 26 alin. 1 Constituţia impune autorităţilor publice obligaţia de a respecta
şi ocroti viaţa intimă, familială şi privată, recunoscându-se de fapt că orice om are
dreptul la propria sa viaţă intimă, familială şi privată. Cele trei noţiuni utilizate de autorul
constituant – viaţă intimă, viaţă familială, viaţă privată – nu sunt definite în constituţie,
întrucât nu este rolul acesteia să dea definiţii. Stabilirea concretă a conţinutului

22Aurel CIOBANU DORDEA, Unele consideraţii privind libera circulaţie a persoanelor în Uniunea
Europeana şi implicaţiile acesteia pentru România, A.U.B. nr. 1/2002, pp. 26-34
fiecăreia dintre ele revine autorităţilor care operează cu ele în cazuri şi contexte
determinate.
Deşi cele trei noţiuni sunt într-o corelaţie indisolubilă, deşi se explică unele prin
altele, ele nu se confundă totuşi, fapt pentru care au fost menţionate distinct, pentru
ca ocrotirea lor să fie, pe cât posibil, din punct de vere juridic, ireproşabilă. Dacă prin
viaţă de familie se înţelege privitor la familie, viaţă intimă şi privată sunt mai dificil de
diferenţiat pentru că viaţa intimă este prin ea însăşi privată23.
Subliniem faptul că, atunci când se pune problema încălcării acestui articol din
Constituţie judecătorul român, în virtutea art. 20 alin. 1 din Constituţie va trebui să
interpreteze şi să aplice dispoziţiile constituţionale privind dreptul la ocrotirea vieţii
intime, familiale şi private în concordanţă cu tratatele internaţionale în materie, deci
şi cu Convenţia europeana a drepturilor omului, dar mai ales cu jurisprudenţa Curţii
europene care are valoare de izvor de drept al Dreptului european al drepturilor
omului.
Astfel, Curtea europeană a definit dreptul la respectarea vieţii private ca fiind
dreptul de a trăi atât cât vrei la adăpost de privirile celor străini. În plus este cuprins
aici şi dreptul de a stabili şi de a întreţine relaţii cu alte fiinţe umane, cu deosebire în
plan afectiv, pentru dezvoltarea şi realizarea propriei personalităţi.
În ceea ce priveşte expresia „viaţă de familie” Curtea o interpretează ca
înglobând cel puţin raporturile dintre rudele apropiate, care pot avea un rol
considerabil, de exemplu cele dintre bunici şi nepoţi. Deşi relaţiile de sânge sunt
invocate pentru stabilirea unei vieţi de familie, acestea sunt considerate, evaluate,
alături de alte elemente de natură financiară sau psihologică.
Dreptul persoanei la propria imagine24 intră, de asemenea, în dimensiunile
vieţii intime, familiale şi private, întrucât dreptul la imagine şi respectul intimităţii sunt
inseparabile.
Principalul obiectiv al art. 26 este să ferească individul împotriva amestecului
arbitrar al puterii publice, însă acest obiectiv trebuie extrapolat în sensul că acestei
obligaţii negative –de abţinere de la orice amestec a statului i se adaugă obligaţii
pozitive inerente unui respect efectiv al vieţii intime, private şi de familie. Aşadar nici
un subiect de drept (om, autoritate, grup) nu poate să se amestece în viata intimă,
familială sau privată a persoanei fără consimţământul acesteia, consimţământ explicit
şi liber exprimat.
Astfel, ascultarea, înregistrarea sau transmiterea imaginilor sau vorbelor
pronunţate de o persoană, fără consimţământul acesteia reprezintă o încălcare a
dreptului la viata intimă, familială şi privată. De asemenea, judecătorii au obligaţia de
a declara şedinţa de judecată secretă în procesele în care publicitatea ar afecta aceste
valori, fără a se aduce nici un serviciu legii sau justiţiei.
Din perspectiva structurală dispunerea acestui drept pe trei coordonate
prezintă atât aspecte pozitive – sunt evidenţiate cele mai importante subdomenii, ceea
ce duce la atenţionare funcţionarului public şi respectiv, a judecătorului român, care
trebuie să interpreteze norma juridică conform structurii şi conţinutului acesteia, cât şi
aspecte negative ce ţin de posibilitatea considerării enumerării ca limitative, ceea ce
apare ca o încorsetare a protecţiei juridice înseşi25.
Trebuie observat faptul că legiuitorul a reglementat simplu şi concis într-un
domeniu foarte divers, care ar fi trebuit să prevadă expres şi problematica protecţiei

23 Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU, Op. cit., p. 186

24 Decizia CNA nr. 80/2002 privind protecţia demnităţii umane şi a dreptului la propria imagine
25 Mihail Constantin EREMIA, Protecţia juridică a datelor personale in sistemul juridic al României,

AUB, nr. 3/2004,p. 72.

datelor cu caracter personal, pe care legiuitorul le-a vizat, dar nu le-a reglementat,
pasând această sarcină dificilă judecătorului şi instituţiei interpretării juridice.
În lumina art. 20 cu ajutorul metodei logice de interpretare, referitor la termenul
„neconcordanţe” va trebui să considerăm ca fiind incluse domeniile nereglementate
explicit, precum domeniul datelor personale, un domeniu nou pentru spaţiul legislativ
din România. Conţinutul său priveşte, într-o formă generică, dreptul persoanei fizice
de a-i fi apărate acele caracteristici care conduc la identificarea sa şi obligaţia
corelativă a statului de a adopta măsuri adecvate pentru a asigura o protecţie eficientă.
Legiuitorul din România, în contextul integrării europene şi al armonizării legislaţiei
romaneşti cu reglementările europene şi conştient de faptul că dispoziţiile
constituţionale nu asigură decât o reglementare generică, aproape lacunară, a
reacţionat cu o vivacitate şi inspiraţie care dau măsura şi amplitudinea transformărilor
din România, adoptând punctual norme juridice pentru protecţia datelor personale.
În acest scop, a luat fiinţă în România, o autoritate centrală cu atribuţii de
control, Autoritatea Naţională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter
Personal26. Se pune astfel problema protejării datelor cu caracter personal colectate
şi prelucrate în sisteme de evidenţă de tipul birourilor de credite sau în activitatea
desfăşurată de instanţe şi parchete.
Principiile aplicabile în activitatea de prelucrare a datelor personale sunt:
a) prelucrarea cu bună-credinţă,
b) colectarea datelor în scopuri determinate, explicite şi legitime
c) confidenţialitatea prelucrărilor, securitatea prelucrărilor, datele să fie
adecvate, pertinente şi neexcesive prin raportare la scopul în care sunt
colectate, etc.
Aliniatul 2 al art. 26 face referire la dreptul persoanei de a dispune de ea
însăşi, şi este cunoscut şi sub denumirea de dreptul persoanei de a dispune de corpul
său, libertatea corporală.
Dreptul persoanei de a dispune liber de corpul cuprinde în conţinutul său
dreptul de a folosi anticoncepţionale, dreptul la avort, transsexualismul, dreptul de a
dona organe sau ţesuturi pentru transplanturi şi inginerie genetică.
Dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi comportă două aspecte27:
1. numai persoana poate dispune de fiinţa sa, de integritatea sa fizică şi de
libertatea sa
2. prin exercitarea acestui drept persoana nu trebuie să încalce drepturile
altora, ordinea publică sau bunele moravuri.
În mod firesc dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi comportă limite
determinate de protecţia celorlalţi, a grupului social, când ingerinţa autorităţilor publice
este justificată, ca de exemplu: examenul sănătăţii impus pentru exerciţiul unor
activităţi, pentru căsătorie; examene medicale instituite în mediile şcolare şi

26 Recent înfiinţată, prin Legea nr. 102/2005, Autoritatea îşi exercită competenţa stabilită în principal de
Legea nr. 677/2001, în condiţii de independenţă faţă de orice autoritate publică sau entitate de drept
privat. Prin Legea nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter
personal şi libera circulaţie a acestor date (publicata in M. Of. nr. 790/12.12.2001) a fost transpus
acquis-ul reprezentat de Directiva 95/46/EC. Legislaţie relevanta domeniului la care facem referire în
afară de legea menţionată: Legea nr. 676/2001 privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi
protecţia vieţii private in sectorul telecomunicaţiilor, Legea nr. 682/2001 privind ratificarea Convenţiei
pentru protejarea persoanelor fata de prelucrarea automatizata a datelor cu caracter personal adoptata
la Strasbourg la 28 ianuarie 1981, Legea 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public,
Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate si Legea nr. 504/2002 a audiovizualului.
27 Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU,

Op. cit., p. 50
studenţeşti pentru depistarea unor maladii contagioase; măsurile medicale pentru
combaterea bolilor venerice sau vaccinările obligatorii.

6. Inviolabilitatea domiciliului
Respectul personalităţii umane implică şi respectul domiciliului său, care
cuprinde două aspecte: inviolabilitatea domiciliului – garantat de art. 27 din Constituţie
şi libera alegere, schimbare sau folosire a domiciliului – a cărui exprimare juridică se
regăseşte în articolul privind libera circulaţie.
Inviolabilitatea domiciliului este concepută în strânsă legătură cu respectul vieţii
intime şi private, rămânând însă un drept fundamental de sine stătător. Existenţa lui
constituie în acelaşi timp o garanţie cu privire la respectul vieţii private. Respectarea
sau încălcarea lui contribuie la respectarea sau nerespectarea dreptului la viaţă intimă
sau de familie. Acest fapt se datorează atât caracterului unitar al tuturor drepturilor şi
libertăţilor fundamentale, cât şi concepţiei care a stat la fundamentul reglementării
juridice a drepturilor prevăzute de Constituţie.
Inviolabilitatea domiciliului exprimă juridic interdicţia pătrunderii în domiciliul
unei persoane fără consimţământul acesteia.
În dreptul constituţional noţiunea de domiciliu are o accepţiune largă, spre
deosebire de dreptul civil, cuprinzând atât domiciliul în sensul dreptului civil – adică
locul unde o persoana fizica îşi are locuinţa statornică şi principală, cât şi reşedinţa
unei persoane fizice. El cuprinde nu numai camera în care doarme, camerele unde
trăieşte persoana, ci şi dependinţele, curtea, gradina, garajul sau orice loc împrejmuit
ţinând de ele.
Noţiunea de domiciliu nu trebuie confundată cu cea de proprietate sau
proprietar pentru că în dreptul public o locuinţă este domiciliu sau reşedinţa persoanei
chiar daca aceasta nu este şi proprietarul ei dar o ocupa în mod legal (camera de
hotel, camera închiriată, camera de hotel studenţesc, locuinţa de serviciu, locuinţa din
fondul de protocol) Inviolabilitatea domiciliului se fundamentează mai mult pe
respectul personalităţii umane decât pe dreptul de proprietate28.
Constituţia stabileşte, printr-o enumerare limitativa situaţiile în care se poate
deroga prin lege de la principiul în sensul căruia nimeni nu poate pătrunde sau rămâne
în domiciliul sau reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia:
1. executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătoreşti;
2. înlăturarea unei primejdii privind viata, integritatea fizica sau bunurile unei
persoane;
3. apărarea securităţii naţionale sau a ordinii publice;
4. prevenirea răspândirii unei epidemii.
Acestea sunt situaţii necesare, legale şi excepţionale, întrucât inviolabilitatea
domiciliului nu poate fi una absoluta. Acest drept este unul relativ întrucât nu ar fi just
ca protejarea acestui drept să fie mai presus decât, spre exemplu necesitatea derulării
în condiţii optime a cursului justiţiei, sau al descoperirii şi capturării răufăcătorilor sau
mai presus de luarea măsurilor necesare pentru salvarea unei vieţi sau averii unei
persoane, ori apărarea siguranţei naţionale şi a ordinii publice.
Trebuie remarcat faptul că, spre deosebire de celelalte situaţii în care legea
ordonă, pentru aplicarea ei să se pătrundă în locuinţa unei persoane, în situaţia privind
înlăturarea unei primejdii privind viata, integritatea fizica sau bunurile unei persoane
deşi nu se ordonă nici nu se sancţionează pătrunderea în domiciliul unei persoane
fără acceptul unei persoane, fiind de fapt vorba de starea de necesitate. Aceasta
28Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU,
Op. cit., p.52
constituie în anumite situaţii, în care sunt puse în pericol valori sociale ocrotite de lege,
o cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei care în mod normal ar fi socotită
ca ilicită. Aceasta înseamnă excluderea existentei unei infracţiuni şi a răspunderii
penale. Sunt considerate a fi stări de necesitate cutremure de pământ, inundaţii,
incendii şi alte calamitaţi naturale. În asemenea situaţii nu numai autorităţile dar şi
cetăţenii pot pătrunde în locuinţa unei persoane în scopul de a înlătura primejdia
privind viata, integritatea fizica sau bunurile unei persoane.
Având în vedere implicaţiile juridice şi morale ale percheziţiei Constituţia
consacra acestora doua alineate distincte. Principiile constituţionale care guvernează
aceasta instituţie juridica sunt:
1. autoritatea competenta să dispună percheziţii este, după revizuirea
constituţiei exclusiv judecătorul;
2. procedura de efectuare a percheziţiei este stabilita de lege, fără ca astfel să
se poată aduce atingere substanţei dreptului;
3. sunt interzise percheziţiile în timpul nopţii, în afara de situaţia flagrantului
delict.
Tratamentul juridic al flagrantului delict este ca regula diferit şi, ca atare, în
asemenea situaţii, interesul justiţiei are prioritate. Conţinutul concret al expresiei „în
timpul nopţii” este precizat de codul de procedura penală: înseamnă între orele 6-20,
cu menţiunea că percheziţia începută între orele 6-20 poate continua şi în timpul nopţii.
Alte reguli importante prevăzute de acelaşi cod în dezvoltarea textului constituţional
au în vedere instituirea unor obligaţii pentru organului judiciar ce urmează să
efectueze percheziţia: legitimarea acestuia; efectuare percheziţiei în prezenta
persoanei de la care se ridica obiecte sau înscrisuri, iar în lipsa acestuia a unui
membru a familiei sau a unui vecin având capacitate de exerciţiu; limitarea acţiunii
organului judiciar la ridicarea numai a obiectelor şi înscrisurilor care au legătură cu
fapta săvârşita, precum şi a obiectelor sau înscrisurile a căror circulaţie sau deţinere
este interzisă.
În fine trebuie să reţinem ca articolul 27 din Constituţie se refera doar la
percheziţiile domiciliare, delimitându-se astfel percheziţiile efectuate asupra unei
persoane aflata fie la domiciliul său fie la domiciliul sau reşedinţa altuia cunoscută sub
denumirea de percheziţie corporală şi care face obiectul protecţiei stabilite prin
articolul 23 referitoare la libertatea individuală.

7. Secretul corespondentei
Garantarea secretului corespondentei este, în concepţia Constituţiei României
o îndatorire a statului care trebuie să prevină şi să sancţioneze imixtiunile ilegale sau
arbitrare săvârşite de autorităţile publice sau alte subiecte de drept, cu privire la
corespondenta şi convorbirile telefonice ale individului. Dreptului acestuia, care este
inviolabil, ii corespunde corelativ obligaţia statului de a-l garanta prin toate mijloacele
pe care le considera potrivite şi concordante cu ordinea juridica europeana.
Acest principiu fundamental urmăreşte să protejeze posibilitatea persoanei de
a-şi comunica în scris, prin telefon sau prin alte mijloace de comunicare gândurile şi
opiniile sale, fără a-i fi cunoscute de alţii, cenzurate sau făcute publice29.
Prin „corespondenta” textul constituţional înţelege scrisori, telegrame,
convorbiri telefonice şi alte mijloace legale de comunicare.
Conţinutului dispoziţiilor art. 28 din Constituţie trebuie interpretat ca interdicţia
oricărui subiect de drept fie el persoana fizica sau autoritate publica de a retine,
29Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU,
Op. cit., p. 55
deschide, citi, distruge, dau publicităţii o corespondenta ce nu-i e adresata, având
obligaţia de a o restitui destinatarului daca din întâmplare a intrat in posesia ei. De
asemenea, nimeni nu are dreptul de a intercepta o convorbire telefonica sau de a
divulga conţinutul unei convorbiri telefonice de care a luat cunoştinţă întâmplător.
O situaţie aparte o reprezintă funcţionarii din posta şi telecomunicaţii care prin,
natura muncii lor şi uneori prin natura comunicărilor (cărţi poştale, telegrame) iau
cunoştinţă de conţinutul acestor corespondente. Eu sunt ţinuţi de obligaţia de a păstra
secretul, în caz contrar conform statutului lor fiind sancţionaţi.
Inviolabilitatea secretului corespondentei este un drept relativ, putând să
sufere limitări şi ingerinţe în exercitarea sa, dar numai daca acestea au loc în interesul
justiţiei, cu stricta respectare a art. 53 din constituţie referitoare la restrângerea
exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi.

2.3.2. Drepturile şi libertăţile social-economice şi culturale

1. Dreptul la învăţătura30
Dreptul la învăţătura, ca parte a dreptului la educaţie are un specific al regimului
juridic rezultând din îmbinarea libertăţii cu obligaţia. Pentru că dreptul la învăţătură
este şi o îndatorire se explică obligativitatea unor forme de învăţământ (primar,
gimnazial).
Exercitarea dreptului la învăţătură trebuie să aibă ca finalitate educarea
persoanei pentru ca aceasta să devina, profesional şi civic, capabilă de a avea un rol
util în societate.
Constituţia stabileşte, în art. 32 formele organizatorice concrete prin care se
realizează dreptul la învăţătură: învăţământul obligatoriu, învăţământul liceal,
învăţământul profesional, învăţământul superior şi alte forme de perfecţionare.
Enumerarea nu este una limitativă, textul rezumându-se la a menţiona formele
principale, tradiţionale de învăţământ.
Din analiza dispoziţiilor constituţionale rezulta că exista trei categorii de instituţii
de învăţământ: de stat, particulare şi confesionale. Indiferent de categoria din care fac
parte toate instituţiile de învăţământ se înfiinţează şi funcţionează în condiţiile legii.
Daca regulile de desfăşurare a activităţii pentru celelalte grade de învăţământ sunt
lăsate strict la latitudinea legiuitorului, pentru învăţământul universitar, fie el de stat
sau particular, Constituţia consfinţeşte un principiu fundamental, şi anume garantarea
la nivel constituţional a autonomiei universitare.
Este indiscutabil că asigurarea dreptului la învăţătura implică obligaţii şi prestaţii
materiale din partea statului, astfel încât Constituţia garantează gratuitatea
învăţământului de stat, precum şi posibilitatea de a beneficia de burse sociale de studii
acordate copiilor şi tinerilor care provin din familii defavorizate şi celor instituţionalizaţi.
Este fără îndoială că învăţământul obligatoriu trebuie să fie gratuit, însă gratuitatea
învăţământului superior trebuie interpretată în lumina principiului mai sus amintit al
autonomiei universitare.
O importanta componenta a dreptului la educaţie şi învăţământ este
învăţământul religios. În acest domeniu Constituţia stabileşte doua reguli:
1. privind învăţământul religios organizat de culte ce asigura libertatea
învăţământului religios, potrivit cerinţelor specifice fiecărui cult, ceea ce transpune în
domeniul învăţământului exigentele juridice ale libertăţii conştiinţei

30Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU,

Op. cit., pp 66-70
 2. privind învăţământul religios în şcolile de stat pentru care textul prevede ca
este organizat şi garantat de lege, dar astfel încât să nu contravină marilor principii ce
rezulta din art. 29 din Constituţie referitor la libertatea conştiinţei. Astfel Legea
învăţământului nr. 84/1995 republicata prevede ca religia este o disciplina şcolară, dar
elevul poate, pe de o parte, cu acordul părintelui sau al tutorelui legal instituit să-şi
aleagă pentru studiu religia şi confesiunea şi, pe de altă parte, la solicitarea scrisă a
părintelui sau a tutorelui legal instituit poate să nu frecventeze orele de religie, aceste
prevederi dând astfel satisfacţie deplina libertăţii conştiinţei şi mai ales dreptului
părinţilor sau tutorilor de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor
minori a căror răspundere le revine.
Organizarea şi desfăşurarea învăţământului de toate gradele trebuie să se
realizeze în limba oficială a statului, care, potrivit art. 13 este limba română.
Constituţia ia însă în considerare şi realitatea ca în România exista şi cetăţeni romani
de alta naţionalitate, precum evrei, maghiari, romi, lipoveni, etc. care au, potrivit art. 6
al Constituţiei dreptul la păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice,
culturale, lingvistice şi religioase.
Astfel, Constituţia garantează dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor
naţionale de a învaţă limba lor materna şi dreptul de a putea fi instruite în aceasta
limba.
Mai mult, data fiind o alta realitatea, cea a liberei circulaţii a oamenilor, dar şi a
informaţiilor, ce presupune o pregătire profesionala aparte se permite de asemenea,
prin art. 32 al Constituţiei desfăşurarea învăţământului într-o limbă de circulaţie
internaţională, în condiţiile legii.

2. Accesul la cultură
Accesul la cultura este un drept fundamental nou introdus după revizuirea
constituţiei, fiind un adevărat drept complementar al dreptului la învăţătura şi împreuna
cu acesta, parte integranta a unui drept la educaţie văzut într-un sens mai larg, de
posibilitate neîngrădită şi nediscriminatorie de acces la informaţia cu caracter educativ
şi cultural31.
Cu toate ca textul constituţional utilizează expresia „libertatea persoanei”, în
prima parte a conţinutului accesului la cultura, în realitate suntem în fata unui adevărat
drept, întrucât „libertatea persoanei” este acompaniata de obligaţiile constituţionale
ale statului pentru realizarea ei.32
Aşadar, acest drept are un caracter complex şi cuprinde pe de o parte libertatea
persoanei de a-şi dezvolta spiritualitatea şi de a accede la valorile culturii naţionale şi
universale (art. 33 alin. 2 din Constituţie), iar pe de alta parte, o dubla obligaţie a
statului pentru realizarea acestei libertăţi: abţinerea de a aduce vreo atingere
posibilităţii oricărei persoane de a accede la valorile culturii naţionale şi universale, dar
şi garantarea să, ceea ce implica un amplu efort la nivel normativ, instituţional şi
concret-material, pentru a asigura păstrarea identităţii spirituale a oricărei persoane.33
Libertatea persoanei de a-şi dezvolta spiritualitatea, dar şi accesul la valorile
culturii nu pot fi îngrădite în nici un mod, nici măcar prin lege. O asemenea regula
constituţională cu caracter absolut este fireasca având în vedere multitudinea de

31 Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU,

Op. cit., p. 71
32 Gheorghe IANCU, Gheorghe GLĂVAN, Noile drepturi fundamentale. Accesul la cultura si libertatea

economica, AUB nr. 1/2004, pp. 32-33

33 Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU,

Op. cit., p. 71
probleme cu care s-au confruntat naţiunile: revoluţii culturale, eliminarea unor forme
de cultura, etc.
Corelativ libertăţii persoanei sunt reglementate obligaţiile statului: asigurarea
păstrării identităţii spirituale, sprijinirea culturii naţionale, stimularea artelor, protejarea
şi conservarea moştenirii culturale, dezvoltarea creativităţii contemporane,
promovarea valorilor culturale şi artistice ale României în lume, obligaţii ce vor fi aduse
la îndeplinire prin legi adoptate de Parlament.
Menţionăm ca o noutate absoluta faptul că statul are obligaţia de a asigura
păstrarea identităţii spirituale şi pentru etnicii majoritari (nu numai pentru minorităţile
naţionale), ceea ce în Constituţia nerevizuita nu se prevedea, o asemenea lipsă
neputând să stârnească decât nedumerire şi nemulţumire.

3. Dreptul la ocrotirea sănătăţii

Dreptul la ocrotirea sănătăţii ţine de condiţia umana la nivelul cerinţelor actuale
de viaţă, asigurându-se în acest fel cetăţeanului păstrarea şi dezvoltarea calităţilor
sale fizice şi mentale care să-i permită o reala şi eficienta participare la viata politica,
economica, sociala şi culturala.
Justificarea consacrării în constituţie a unui asemenea drept rezida în aceea ca
statul trebuie să se implice în rezolvarea unor aspecte importante precum: scăderea
mortalităţii nou-născuţilor şi a mortalităţii infantile, devotarea sănătoasă a copilului,
profilaxie şi tratamentul maladiilor epidemice, profesionale, crearea de condiţii care să
asigure servicii medicale şi un ajutor medical în caz de boala.
Garantând dreptul la ocrotirea sănătăţii, art. 34 stabileşte obligaţii clare şi
ferme în sarcina statului, şi anume de a lua masurile ce se impun pentru asigurarea
igienei şi sănătăţii publice.
Rămâne însă ca principalele domenii şi aspecte ale domeniului sănătăţii
precum organizarea asistentei medicale şi a sistemului de asigurări sociale pentru
boala, accidente, maternitate şi recuperare, controlul exercitării profesiilor medicale şi
a activităţilor paramedicale, protecţia consumatorilor34, precum şi alte masuri de
protecţie a sănătăţii fizice şi mentale a persoanei, să fie reglementate prin autoritatea
legislativa – Parlamentul drept urmare a obligaţiei impuse prin textul constituţional.

4. Dreptul la mediu sănătos

Dreptul la un mediu înconjurător sănătos a fost introdus ca urmare a revizuirii
constituţiei în 2003, deşi el era menţionat implicit la nivel constituţional şi înainte de
revizuire în art. 134 care preciza că „statul trebuie să asigure (…) refacerea şi ocrotirea
mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic.” Evoluţia realităţilor
sociale a demonstrat că este necesară prevederea unor veritabile drepturi subiective
ale persoanelor în această materie, astfel încât să se ofere posibilitatea unei mai clare
definiţii a tipurilor de acţiune la care este ţinut statul.35
Utilizarea elementului „sănătos” din denumirea acestui drept este justificată de
ideea că acest drept constituie o premisă a realizării altor drepturi fundamentale, şi
anume: dreptul la viaţă, la integritate fizică şi psihică, dreptul la ocrotirea sănătăţii,
precum şi existenţa obligaţiei fundamentale a statului de a asigura refacerea şi

34 A se vedea în acest sens, Ordonanţa nr. 21 din 21 august 1992 republicată în M. Of. Nr. 208 din
28 martie 2007
35 Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVA

N, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU Op. cit., p.73

ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic şi obligaţia
de creare a condiţiilor necesare pentru creşterea calităţii vieţii.36
Daca titlul articolului este dreptul la un mediu sănătos, conţinutul acestuia
adaugă şi caracteristica de „echilibrat ecologic”, întrucât nevoia de protecţie a mediului
este nu numai aceea de a proteja sănătatea omului, ea cere, de asemenea ca omului
să-i fie garantată o viaţă demnă de a fi trăită. Preocuparea esenţială a statului trebuie
să fie aceea de a asigura nu numai ca omul să trăiască subzistând cu orice preţ, ci ca
el să îşi poată exercita în mod plenar dreptul său la viaţă. Un drept la un mediu
înconjurător sănătos şi echilibrat aduce o protecţie mai largă decât cea care poate
rezulta dintr-un drept doar al protecţiei sănătăţii.37
Trebuie însă reţinut că indiferent cum este denumit un asemenea drept
fundamental, drept la mediu sănătos, curat, decent, de calitate, ecologic echilibrat el
trebuie să fie protejat, acesta fiind elementul esenţial de conţinut şi de terminologie.
Noţiunea de protecţie îi asigură acestui drept generalitatea optimă care să nu îl
transforme într-un „drept gigant” şi astfel să existe riscul de a se pierde chiar sensul şi
rostul dreptului examinat.
Însăşi folosirea cuvântului „sănătos” este relativă, pentru că nu se precizează
la ce se raportează mediul înconjurător pentru a fi considerat sănătos. Un exemplu în
acest sens îl constituie următorul fapt: Amazonia nu este considerată un areal sănătos
pentru individ, dar este plămânul verde al planetei, esenţial pentru biosferă şi, deci,
sănătos pentru populaţia globului.38
Dreptul la mediu sănătos are un anumit specific faţă de celelalte drepturi
fundamentale:
1. caracter pozitiv – statul trebuie, în virtutea caracterului său social să ia
măsuri, inclusiv prin crearea cadrului legislativ pentru exercitarea acestui drept,
concretizarea acestei obligaţii făcându-se prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 195/2005
modificata privind protecţia mediului;39
2. nu este un drept fundamental la un mediu sănătos ideal, care este imposibil
de definit, ci la un mediu înconjurător concret, care trebuie să fie protejat pentru a oferi
fiinţei umane şi colectivităţii sănătate, calitate a vieţii şi siguranţă a traiului;
3. este singurul drept fundamental care necesită existenţa unui element
temporal, pentru că acesta nu este reglementat şi recunoscut numai pentru
generaţiile prezente, ci şi pentru cele viitoare;
4. sub aspect procedural trebuie subliniat ca protejarea mediului înconjurător
se poate face şi prin măsuri preventive. Dauna ecologică produsă echivalează cu
neconservarea şi neprotejarea mediului înconjurător, uneori fiind ireversibilă,
responsabilizarea pentru impactul ecologic produs uneori nemaiavând decât un rol
educativ, nu reparator. Cu alte cuvinte, în domeniul acestui drept, esenţialul este
prevenirea, şi nu caracterul reparator al răspunderii pentru daune ecologice.
5. necesitatea informării asupra protecţiei mediului şi a participării tuturor,
acest drept creând drepturi şi obligaţii pentru toţi, nu numai pentru stat. Prin urmare
indivizii trebuie să fie informaţi, dar pentru a putea percepe informaţiile ei trebuie să
dobândească o anumită educaţie şi, în acelaşi timp trebuie să aibă dreptul de a

36 Gheorghe IANCU, Gheorghe GLĂVAN, Op. cit., p. 47

37 Jean Paul JACQUE, La protection du droit a l environnment au niveau europeen ouregional,
U.N.E.S.C.O., 1987, p. 70
38 Gheorghe IANCU, Gheorghe GLĂVAN, Op. cit., p.48
39 Ordonanţa de urgenţă nr. 195 din 22 decembrie 2005 a fost publicată în M. of. Nr. 1196 din 30

decembrie 2005, şi modificată inclusiv în cursul anului 2007 prin alte doua ordonanţe de urgenţă.
participă la luarea deciziilor capabile să exercite o influenţă asupra mediului
înconjurător.
6. calitatea subiecţilor acestui drept fundamental, cu alte cuvinte titularul său
este una problematică întrucât se pune întrebarea dacă dreptul la mediu trebuie
considerat ca un drept al persoanei umane, beneficiar unic privilegiat al conservării
naturii ori el înglobează în câmpul său de protecţie întreg mediu - Drept al individului
ori drept al naturii.40
Titularul unui asemenea drept nu poate fi decât fiinţa umană, întrucât dreptul
trebuie recunoscut doar în funcţie de viaţa umană. Omul trebuie însă considerat ca
parte componentă a mediului înconjurător. Protejând omul este necesar să protejăm
mediul înconjurător iar protejarea acestuia din urmă are drept consecinţă protejarea
fiinţei umane41.
Trebuie de asemenea să menţionăm că art. 35 din Constituţie precizează că
statul recunoaşte dreptul la un mediu sănătos tuturor subiectelor individuale de drept,
nu numai cetăţenilor români.
7. necesitatea garantării acestui drept atât la nivel naţional, cât şi la nivel
internaţional având în vedere consecinţele pe care le pot avea degradările produse
mediului înconjurător.
Corelativ dreptului la mediu sănătos sunt stabilite îndatoririle tuturor
persoanelor fizice şi juridice de a proteja şi ameliora mediul înconjurător, conform alin.
3 al art. 35 din Constituţie. Acelaşi alineat aduce în prim-plan necesitatea acordării
unei mai mari atenţii educaţiei în domeniu, care se realizează atât în procesul de
învăţământ, cât şi în familie. În conţinutul dreptului fundamental la mediu sănătos nu
figurează însă răspunderea juridică pentru săvârşirea unei ilegalităţi sau a unor daune
ecologice.
Din analiza prevederilor art. 35 alin. 3 ar rezulta că statul nu ar avea îndatoriri,
în realitate însă una dintre cele mai importante obligaţii a acestuia este chiar cea din
alin. 2 al aceluiaşi articol şi anume cea de asigurare a cadrului legislativ pentru
exercitarea dreptului fundamental, o alta la fel de importantă, dar nemenţionată expres
de aceasta dată în textul constituţional fiind participarea activă la cooperarea
internaţională în domeniu, ştiut fiind că protecţia mediului înconjurător face obiectul
negocierilor politice şi al documentelor internaţionale cu caracter juridic, chiar dacă de
multe ori nu există şi o constrângere însoţită de sancţiune în caz de nerespectare.
Există totuşi în planul dreptului internaţional o serie de principii aplicabile în această
materie cum ar fi: interzicerea poluării sau „poluatorul plăteşte”.

5. Dreptul la munca şi la protecţia sociala a muncii42

Prin articolul 41 Constituţia precizează că dreptul la muncă nu poate fi îngrădit
întrucât, se consideră că dreptul la muncă este dreptul fiinţei umane de a trăi
procurându-şi resursele necesare vieţii prin munca sa. Într-o asemenea viziune
dreptul la muncă este un drept inerent fiinţei umane, natural şi imprescriptibil.
Dreptul la muncă este un drept complex, el incluzând: libertatea alegerii
profesiei, meseriei sau ocupaţiei; libertatea alegerii locului de muncă; protecţia socială
a muncii; retribuţia muncii depuse; dreptul la negocieri colective; caracterul obligatoriu
al convenţiilor colective încheiate ca urmare a acestor negocieri.

40 M. A. MEKOUAR, Le droit a l environment dans ses rapports avec les autres droits de l homme,
U.N.E.S.C.O., 1987, pp102-103.
41 Gheorghe IANCU, Gheorghe GLĂVAN, Op. cit , pp.52-53
42 Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU Op.

cit, pp. 85-88

 Consacrând libertatea alegerii profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei şi libertatea
alegerii locului de muncă Constituţia dă fiecărui om posibilitatea de a face anumite
alegeri cu privire viata sa profesională, alegeri determinate de aptitudini, dorinţe,
coordonate de ordin economic şi de voinţa celor interesaţi. Aceasta libertate trebuie
însă corelată cu principiul dominant într-o societate funcţională acela al ocupării
locurilor de muncă pe criteriul competenţei.
Protecţia socială a muncii exprimă corelaţia strânsă dintre libertatea oricărei
fiinţe umane de a munci şi necesara intervenţie a statului pentru a face posibil şi
realizabil în concret acest lucru.
Componentele dreptului la protecţie socială sunt: securitatea şi igiena muncii;
regimul de muncă al femeilor şi al tinerilor; salariul minim pe economie; repausul
săptămânal; concediul de odihnă plătit; prestarea muncii în condiţii grele; formarea
profesională, precum şi alte situaţii specifice, aşa cum prevede alineatul 2 al articolului
41. Subliniem aşadar că textul constituţional face doar o enumerare exemplificativă,
marcând astfel caracterul său receptiv, deschis spre soluţii venite din partea
legiuitorului.
Durata zilei de lucru este în medie de cel mult 8 ore pe zi. O asemenea
repartizare a orelor unei zile răspunde cerinţelor vieţii, sănătăţii şi chiar eficienţei
muncii. Limita de 8 ore este limita peste care un salariat nu poate fi obligat să
muncească, însă stabilirea unei durate de muncă mai redusă este legal posibilă.
Desfăşurarea unor activităţi poate însă implica unele prelungiri ale programului de
lucru dintr-o zi. Astfel, ar fi absurd ca un salariat să oprească activitatea la împlinirea
celor 8 ore de muncă, de exemplu un pilot care dirijează un avion de cursă lungă, din
acest motiv s-a formulat în constituţie „în medie 8 ore”. Aceasta implică obligaţia
pentru angajator şi pentru salariat de a stabili un program de muncă, în funcţie de
natura muncii care să realizeze regula celor 8 ore, fie la nivelul săptămânii de lucru,
fie la nivelul altei perioade convenite.
Art. 41 alin. 4 reia, în materia muncii un principiu statuat în alte doua articole
din Constituţie, 4 şi 16, şi anume egalitatea în drepturi a femeilor cu bărbaţii, exprimat
prin formularea „ la munca egala, femeile au salariu egal cu bărbaţii”.În fine, art. 41
garantează atât dreptul la negocieri colective în domeniul muncii şi al protecţiei sociale
a muncii, cat şi caracterul obligatoriu al convenţiilor colective de munca.
Trebuie avut în vedere faptul ca dreptul de munca semnifica libertatea de a-şi
alege profesia sau locul de munca, fiind în fapt expresia libertăţii şi personalităţii
umane, aşa încât o persoana nu va putea fi obligata să desfăşoare o munca pe care
nu şi-a ales-o, impusă împotriva voinţei sau acceptării libere a acesteia43. Constituţia
interzice expres în art. 42 munca forţată, interdicţia având un caracter absolut,
nefiind admisă nicio derogare în timp de pace sau război. Principiul constituţional al
interzicerii muncii forţate cunoaşte totuşi trei excepţii precizate expres, considerându-
se astfel ca nu constituie munca forţată:
1. activităţile pentru îndeplinirea îndatoririlor militare sau activităţile prestate în
locul acestora de cei care, potrivit legii, nu prestează serviciul militar din motive
religioase sau de conştiinţa (de exemplu îndeplinirea unor obligaţii cu caracter militar
precum portul sau folosirea armelor de foc pot fi interzise de religia pe care o persoana
o practica sau de convingerile sale intime, aşa încât persoana va fi scutita de
asemenea obligaţii, dar va presta în locul acestor activităţi, altele.

43Curtea europeana a drepturilor omului a refuzat cererea unui avocat stagiar care aprecia ca obligaţia
de a asigura apărarea din oficiu fără remunerare sau cu o restituire a cheltuielilor efectuate constituie
munca forţata, impusa de barou din oficiu., deoarece exigentele impuse accesului la profesia de avocat
sunt proporţionale si neexcesive fata de avantajele viitoare, iar ele au fost liber acceptate de acesta.
 2. munca unei persoane condamnate, prestat în condiţii normale, în perioada
de detenţie sau de libertate condiţionată
3. prestaţiile impuse de situaţia creata de calamitaţi ori de alt pericol, precum şi
cele care fac parte din obligaţiile civile normale stabilite de lege, întrucât acestea sunt
impuse de nevoia de a salva naţiunea, interesul general primând în mod justificat în
astfel de împrejurări..

6. Dreptul la grevă
Greva44 constituie o încetare colectiva şi voluntara a lucrului de către
salariaţii unei întreprinderi, compartiment, sector de activitate, încetare prin
care se urmăreşte obţinerea, prin constrângere, a modificării condiţiilor de
muncă şi de viaţă.
Trebuie observat faptul că dreptul la grevă este în strânsă corelaţie cu alte
drepturi şi libertăţi, precum libertatea întrunirilor, dreptul de asociere şi, în principal, cu
asocierea în sindicate45. Potrivit dispoziţiilor constituţionale (art. 9) sindicatele
contribuie la apărarea drepturilor şi promovarea intereselor profesionale, economice
şi sociale ale salariaţilor, iar greva are drept scop întocmai apărarea intereselor
profesionale, economice şi sociale, aşa cum prevede art. 43 alin. 1 din Constituţie.
Sunt aşadar licite numai grevele care-şi propun şi afirmă asemenea interese şi, de
regulă, sunt considerate ilicite grevele cu caracter politic. De altfel enumerarea
prezentă în art. 43 alin. 1 din Constituţie este una limitativă, „interese profesionale,
economice şi sociale”, aşa încât nu rezultă că dreptul la grevă priveşte şi interese
politice.
Greva poate fi declanşată numai dacă, în prealabil au fost epuizate fără succes
posibilităţile de soluţionare a conflictului de interese prin procedurile prevăzute de
lege46, reprezentând aşadar o soluţie in extremis prin care patronatul trebuie convins
să satisfacă revendicările salariaţilor.
Dreptul la greva nu aparţine fiecărui individ, ci doar acelora care se bucură de
calitatea de salariat, aşa încât nu beneficiază de regimul juridic al grevelor diverse
manifestări organizate de persoane care nu au această calitate, chiar dacă aceste
manifestări se autointitulează greviste.
Există totuşi anumite categorii de salariaţi, care nu au drept la grevă, precum:
procurorii, judecătorii, personalul Ministerului Apărării şi al instituţiilor şi structurilor din
subordinea sau coordonarea acestuia, personalul angajat de forţele armate străine
staţionate pe teritoriul României, personalul militar şi funcţionarii publici cu statut
special din cadrul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative şi din instituţiile şi
structurile din subordinea sau coordonarea acestuia, personalul militar al Serviciului
Român de Informaţii, al Serviciului de Informaţii Externe, al Serviciului de
Telecomunicaţii Speciale, precum şi alte categorii de personal cărora, prin legi
organice, li se interzice exercitarea acestui drept47.
De asemenea încetarea serviciilor publice precum transporturile, poşta,
ordinea publică, sănătatea, creează neajunsuri prea mari celorlalţi astfel încât grevele

44 Grevele pot fi de avertisment, propriu-zise si de solidaritate. Pentru o detaliere a acestora, a se vedea

Legea nr 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de munca, publicata in M. Of. partea I, nr. 582 din
29/11/1999
45Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU Op.

cit., p. 91
46 Legea nr 168/1999 privind soluţionarea conflictelor de munca
47 Art. 63 din Legea 168/1999
în aceste domenii de activitate sunt supuse unor regimuri juridice speciale, astfel încât
să se asigure serviciile esenţiale pentru societate.
Pentru a se evita exercitarea abuzivă a acestui drept s-a prevăzut în alin. 2 al
art. 43 din Constituţie posibilitatea ca prin lege să se poată aduce anumite limitări şi
condiţionări acestui drept, cu privire mai ales la concilierea conflictelor de muncă,
declararea, desfăşurarea şi încetarea grevei, etc. Reţinem aşadar că dreptul la grevă
este un drept relativ, şi nu unul absolut.

7. Dreptul de proprietate privată

Dreptul de proprietate este un drept tradiţional, recunoscut indivizilor încă din
cele mai vechi timpuri. Acesta reprezintă dreptul unei persoane de a se bucura şi
dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, precum şi de a putea transmite
altuia dreptul său. Observăm aşadar că dreptul de proprietate conferă titularului său
posesia, folosinţa şi dispoziţia (jus possidendi, jus utendi, jus fruendi, jus abutendi)
asupra bunului proprietate privată.
Dreptul de proprietate privată este un drept:
- exclusiv, deoarece asigură monopolul titularului dreptului de proprietate
asupra bunului său şi în acelaşi timp exclude terţii, inclusiv autorităţile publice, de la
exercitarea prerogativelor proprietăţii.
- perpetuu, în sensul că el durează atâta vreme câtă există şi bunul care face
obiectul dreptului.
Poate fi titular al acestui drept atât o persoană fizică, cât şi o persoană juridică,
inclusiv statul, caz în care bunurile aparţinând proprietăţii private a statului sunt supuse
aceluiaşi regim juridic ca bunurile aflate în proprietatea oricărei alte persoane.
Constituţia revizuită a introdus o noua prevedere referitoare la titularii dreptului de
proprietate, dispoziţie care reflectă noua condiţie a României de stat membru al
Uniunii Europene. Astfel cetăţenii străini şi apatrizi pot dobândi drept de proprietate
privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la
Uniune şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de
reciprocitate, precum şi prin moştenire legală.
Cât priveşte obiectul dreptului de proprietate acesta se poate consta nu numai
în bunurile mobile şi imobile, corporale, ci şi în cele necorporale, cum ar fi dreptul de
autor, brevete de invenţii sau mărci, şi acestea fiind în egală măsură protejate de stat.
Realizarea dreptului de proprietate presupune obligaţia statului de a garanta şi
apăra proprietatea obţinută pe căi licite. De altfel se interzice confiscarea averii
dobândite licit, ba mai mult, constituţia precizează următorul aspect „caracterul licit al
dobândirii se prezumă”, aşa încât sarcina probei caracterului ilicit al unei averi revine
celui care afirmă un asemenea lucru. De asemenea bunurile destinate, folosite sau
rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate în condiţiile legii.
Constituţia garantează în art. 44 dreptul de proprietate privată, precum şi
creanţele asupra statului, însă stabileşte şi anumite limite exprimând dreptul de
proprietate ca pe un drept relativ. Astfel există anumite limite în exercitarea acestui
drept, cum ar fi: naţionalizarea, exproprierea şi folosirea subsolului unei proprietăţi
imobiliare de către autorităţile publice.
Naţionalizarea reprezintă trecerea silită în proprietatea publică a statului a
terenurilor şi construcţiilor fără plata unei despăgubiri echivalente şi pentru temeiuri
de multe ori arbitrare. Constituţia interzice în art., 44 alin. 4 (alineat nou introdus) doar
naţionalizarea şi orice alte măsuri de trecere silită în proprietatea publică a unor bunuri
pe baza apartenenţei sociale, etnice, religioase, politice sau de altă natură (este
aşadar o enumerare exemplificativă, nu limitativă), acestea putând constitui temeiuri
arbitrare pentru o astfel de măsură. Trebuie reţinut însă că textul constituţional nu
exclude cu desăvârşire naţionalizarea din rândul modalităţilor de trecere silită as
proprietăţii private în proprietate publică, acesta putând fi uneori singura modalitate de
soluţionare a unor probleme interstatale, în condiţii de reciprocitate.
Exproprierea reprezintă trecerea silită în proprietatea statului a terenurilor şi
construcţiilor pentru cauze de utilitate publică, cu respectarea a două condiţii:
a) să existe o cauză de utilitate publică, stabilită conform legii
b) plata unei prealabile şi juste despăgubiri – stabilită de comun acord cu
proprietarul, sau în caz de divergenţă, stabilită în justiţie.
Prin această dublă condiţionare se încearcă asigurarea echilibrului just între
interesul colectiv şi cel individual, ceea ce conduce la stabilirea unei securităţi juridice.
Chiar dacă exproprierea reprezintă o atingere adusă exercitării dreptului de
proprietate, ea rămâne singura modalitate acceptată în ţările democratice de transfer
al proprietăţii prin transformarea dreptului de proprietate privată în proprietate publică.
Pentru folosirea subsolului unei proprietăţi imobiliare de către autorităţile
publice pentru lucrări de interes general statul va acorda proprietarului despăgubiri,
stabilite de comun acord cu proprietarul sau, în cazul lipsei acestuia, în justiţie, pentru
daunele aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor, precum şi pentru daunele
imputabile autorităţii, conform alin. 5 al art. 44.
Dreptul de proprietate creează însă pentru titular şi anumite obligaţii, prevăzute
expres în alin. 7 al art. 44 din Constituţie:respectarea sarcinilor privind protecţia
mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini
care, potrivit legii sau obiceiului revin proprietarului.

8. Dreptul la moştenire
Dreptul la proprietate presupune în mod firesc şi dreptul de moştenire. În art.
46, Constituţia se limitează la a statua că dreptul la moştenire este garantat, lăsând
enumerarea regulilor şi principiilor aplicabile în materia succesiunii în seama dreptului
civil.

9. Libertatea economică
Libertatea economică este reglementată ca drept fundamental în art. 45 din
Constituţie, articol nou-introdus. O asemenea reglementare este o necesitate într-o
ţară cu economie de piaţă, bazată pe libera iniţiativă aşa cum este economia
României. Un asemenea tip de economie atrage după sine o serie de îndatoriri ale
statului (libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil
pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie), ceea ce trebuie să atragă, corelativ,
reglementarea unui drept fundamental corespunzător48.
Expresia de libertate economică îşi are sorgintea în lupta micii burghezii pentru
câştigarea dreptului la liber schimb pe plan economic şi apoi în impunerea, pe plan
politica principiului libertăţii49, astăzi sintagma referindu-se la dreptul persoanei la o
activitate economică (activitate cu scop lucrativ), şi corelativ îndatorirea statului
de a-l recunoaşte şi de a crea cadrul legal exercitării sale. Nu este vorba de orice
acces al unei persoane fizice la o activitate economică, ci unul liber, neplanificat, bazat
pe libera iniţiativă şi în condiţiile existenţei unei economii de piaţă.
Acest nou drept este strâns legat de alte drepturi fundamentale, fără de care
reglementarea sa nu ar avea nici un sens. Astfel, s-a arătat că libertatea economică
48Gheorghe IANCU, Gheorghe GLĂVAN, Op. cit., pp 34-36
49Ştefan ZELETIN, Burghezia română. Originea şi rolul ei istoric, Ed. Cultura Naţională, Bucureşti,
1925, pp.9-60
este un corolar firesc al dreptului de proprietate privată sau, într-o altă viziune premisă
indezirabilă a acestuia.50
Libertatea economică se fundamentează pe o serie de premise fără de care nu
poate fi reglementată:
- existenţa unei economii de piaţă;
- recunoaşterea liberei iniţiative de a întreprinde;
- garantarea şi ocrotirea proprietăţii publice;
- existenţa unui sistem financiar şi a unui de control financiar;
- respectarea principiului egalităţii;
- necesitatea ca fiecare să aibă dreptul de a utiliza în mod legal, capacităţile şi
bunurile sale pentru o activitate de producţie sau orice altă activitate economică;
- interzicerea monopolului şi a liberei concurenţe.
Libertatea economică nu are un caracter absolut, întrucât ea nu poate aduce
atingere valorilor supreme ocrotite de constituţie, precum: securitatea naţională,
siguranţa publică, apărarea ordinii, a sănătăţii şi a moralei publice, protecţia drepturilor
şi libertăţilor cetăţenilor.

10. Dreptul la un nivel de trai decent

Art. 47 din Constituţie consacra un drept fundamental cetăţenesc receptat mai
târziu în catalogul drepturilor şi libertăţilor umane. Prin conţinutul său, dreptul la un
nivel de trai decent, include dreptul cetăţeanului la condiţii rezonabile de viata care să-
i asigure, lui şi familiei, un trai civilizat şi decent. El cuprinde dreptul la condiţii
rezonabile de existenta şi la ameliorarea lor continua; dreptul la hrana, îmbrăcăminte
şi locuinţă satisfăcătoare.
Desigur, traiul decent se realizează în principal prin munca proprie şi a familiei,
dar statul trebuie să contribuie decisiv la ameliorarea condiţiilor de viaţă pentru a se
realiza standardele civilizaţiei. De aceea Constituţia obligă statul la luarea masurilor
de dezvoltare economica şi de protecţie sociala corespunzătoare51.
Asigurarea unui nivel de trai satisfăcător, mai ales în condiţiile unei economii
convulsive şi tranzitorii, este o aspiraţie, realizabila progresiv, prin masuri de
dezvoltare economica şi de protecţie sociala, iar dreptul la un nivel de „trai decent”
este un drept fundamental, nu o simpla problema de politica economica şi socială.
O discuţie aparte trebuie făcută în legătură cu depenalizarea faptelor de
vagabondaj şi cerşetorie52, ceea ce se încadrează într-o largă tendinţă europeană.
Infracţiunea de vagabondaj a fost prevăzută până în 2006 în art. 327 C.pen. : “Fapta
persoanei care nu are locuinţă statornică şi nici mijloace de trai şi care, deşi are
capacitatea de a munci, nu exercita în mod obişnuit o ocupaţie sau profesie, ori nu
prestează nici o alta munca pentru întreţinerea sa, se pedepseşte cu închisoare de la
o luna la 3 ani.” S-a pus întrebarea daca persoana care săvârşeşte infracţiunea de
vagabondaj poate fi pedepsita în condiţiile în care nu-şi poate asigura cele necesare
traiului, pentru a avea siguranţa zilei de mâine, având în vedere ca societatea nu-i
poate asigura unei asemenea persoane nici măcar o locuinţă socială. Răspunsul la

50 Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU Op.
cit., p. 96
51 Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU Op.

cit., pp. 97-98

52 Depenalizare realizată prin Legea nr. 278 din 4 iulie 2006 pentru modificarea şi completarea Codului

penal, precum şi pentru modificarea şi completarea altor legi publicată în M. Of. nr. 601 din 12 iulie
2006
aceasta întrebare a fost chiar acţiunea de a scoate din sfera răspunderii penala
vagabondajul şi cerşetoria.
Dreptul la un nivel de trai decent este în strânsă legătură cu dreptul la securitate
sociala, deja prezentat, aşa cum este el prevăzut în art. 41 relativ la dreptul la muncă
şi protecţia socială a muncii. Dreptul la securitate socială poate fi examinat din doua
perspective:
- stricto senso, acest drept înseamnă securitatea muncii şi a muncitorului, iar în
anumite condiţii chiar a familiei lui; de exemplu, implicarea societăţii în determinarea
condiţiilor de munca, de angajare şi salarizare, asigurarea pentru incapacitate de
munca din diverse motive (bătrâneţe, invaliditate, etc.).
- lato senso, consta în asigurarea satisfacerii trebuinţelor ireductibile, a unor condiţii
minime de baza, pentru existenta fiecărui individ, adică asigurarea unui nivel de
trai decent.
Statul de drept trebuie să fie însă un stat a asistentei sociale minimale prin
activarea societăţii civile şi a comunităţilor locale în rezolvarea acestor cazuri, care în
mod evident, aşa cum s-a constatat de altfel nu pot fi rezolvate prin represiune
penala53.
Complexitatea acestui drept, dificultăţile pe care statul le întâmpină, fac ca
efortul acestuia să nu fie suficient,ceea ce implica o cooperare internaţională, în
scopul punerii fiinţelor umane la adăpost de foame şi de mizerie, îmbunătăţirii
metodelor de producţie,de conservare şi de distribuire a produselor alimentare prin
deplina utilizare a cunoştinţelor tehnice şi ştiinţifice, prin difuzarea principiilor de
educaţie în ce priveşte alimentaţia şi prin dezvoltarea sau reforma regimurilor agrare,
în aşa fel încât să se asigure cat mai bine punerea în valoare şi utilizarea resurselor
naturale, şi în scopul asigurării unei repartiţii echitabile a resurselor alimentare
mondiale în raport cu nevoile54.
Art. 47 alin. 2 din Constituţie nominalizează anumite domenii intim legate de
asigurarea nivelului de trai decent, în care cetăţenii au anumite drepturi, precum:
dreptul la pensie, la concediu de maternitate plătit,la asistenta medicala în unităţile
sanitare de stat,la ajutor de şomaj,şi la alte forme de asigurări sociale publice sau
private, prevăzute de lege.

11. Dreptul la căsătorie

Dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie este diferit şi distinct de
dreptul la respectul vieţii private şi de familie şi determină categorii distincte de obligaţii
ale statului. Desigur sunt drepturi corespondente care se presupun reciproc şi
împreună contribuie la întemeierea familiei şi păstrarea ei ca şi entitate juridică.
Căsătoria este definită ca o modalitate de dobândire a unui statut juridic
prin formarea unei asociaţii (legături) generatoare de solidaritate juridică între
un bărbat şi o femeie. Crearea unei astfel de asociaţii este posibilă chiar şi atunci
când coabitarea nu este posibilă, aceasta fiind o alternativă practică întâlnită în cazul
deţinuţilor de exemplu.
Art. 48 din Constituţie garantează căsătoria liber consimţită, în condiţii de
egalitate între soţi, ceea ce reprezintă de fapt o reconfirmare şi la nivelul familiei a
principiului constituţional studiat la începutul acestui capitol privind egalitatea în
drepturi a cetăţenilor fără deosebire de sex.

53 Astfel, masurile de corecţie penala sau administrativa au fost înlocuite cu masuri de asistenta sociala,
in care ar trebui sa fie implicat nu numai statul, ci si societatea civilă.
54 Acestea sunt dispoziţii care se regăsesc în Pactul internaţional relativ la drepturile economice,sociale

si culturale.
 Se consacră dreptul, dar şi obligaţia constituţională a părinţilor de a asigura
creşterea, educaţia şi instruirea copiilor, fără a se preciza expres că nu trebuie să
existe o distincţie în legătură cu naşterea acestei obligaţii după cum copii rezultă din
căsătorie sau din afara ei. Aceasta este însă o interpretare firească, dat fiind alineatul
3 al aceluiaşi art. 48 care stabileşte „copiii din afara căsătoriei sunt egali în faţa legii
cu cei din căsătorie.”
Procedura privind încheierea, desfacerea şi declararea nulităţii este prevăzută
în lege55, neexistând decât o regulă cu caracter constituţional în acest sens, în
celelalte privinţe făcându-se doar trimiteri la lege. Regula prevăzută în Constituţie
constă în stabilirea unei succesiuni în celebrarea căsătoriei civile şi a căsătoriei
religioase, aşa încât autorităţile religioase vor fi obligate să constate dacă cei care
solicită căsătoria religioasă au realizat mai întâi căsătoria civilă.
Un aspect distinct al substanţei dreptului de a se căsători se pune în cazurile
de încheiere a căsătoriei între persoane de acelaşi sex şi în cazul transsexualilor,
neacceptate încă în România, însă neinterzise prin formularea dispoziţiilor
constituţionale. Aşadar o viitoare schimbare a prevederilor Codului familiei care
foloseşte expres noţiunile de „bărbat” şi „femeie”, în sensul eliminării acestor limitări
cu privire la cei doi soţi nu ar necesita o revizuire a Constituţiei, mai mult ar fi în
concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului care s-a pronunţat
în numeroase cauze în sensul acceptării căsătoriilor între persoane de acelaşi sens.
Curtea a arătat de exemplu că nu constituţie o obiecţie relevantă imposibilitatea de
procreare în cazul în care căsătoria se încheie între persoane de acelaşi sex,
deoarece inaptitudinea fizică de procreare are fie caracter absolut în cazul
transsexualilor, fie caracter personal, subiectiv în cazul persoanelor de acelaşi sex şi
ea se poate întâlni chiar în cazul familiilor formate dintr-un bărbat şi o femeie56.

a. Dreptul copiilor şi tinerilor la protecţie şi asistenţă

Articolul 49, relativ la protecţia copiilor şi a tinerilor este de fapt un drept de
sinteză, întrucât o serie de alte drepturi prevăzute în Titlul II din Constituţie se referă
la drepturi care aparţin în principal, sau în exclusivitate copiilor şi tinerilor, cum ar fi:
dreptul la învăţătură, dreptul la muncă, dreptul la întemeierea unei familii57.
Acest articol este expresia ideii că tinerii reprezintă marele potenţial uman,
continuitatea şi viitorul societăţii umane. Din aceste considerente şi pentru
salvgardarea acestui inestimabil potenţial, copii şi tinerii au dreptul la o protecţia aparte
din partea statului, care este astfel obligat să le asigure condiţiile necesare dezvoltării
armonioase a aptitudinilor lor fizice şi intelectuale.
Titularii acestui drept sunt aşadar copiii şi tinerii, însă constituţia nu precizează
limitele exacte ale vârstei până la care beneficiarii acestui drept se pot bucura de acest
regim special de protecţie şi asistenţă. Aceste limitări, necesare mai ales pentru a
putea identifica în mod precis categoria tinerilor sunt prevăzute în legile adoptate în
aplicarea acestui articol din Constituţie58 (de obicei 35 de ani). Există însă şi o serie

55 Legea nr. 4 din 1953- Codul familiei republicată în Buletinul Oficial nr. 13 din 18 aprilie 1956
modificată şi completată, ultima modificare realizându-se prin Legea nr. 288 din 29 octombrie 2007,
publicată în M. Of. nr. 749 din 5 noiembrie 2007
56 Arrets et decisions, Serie A, nr. 106. Cauza Rees vs. Regatul Unit
57 Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU Op.

cit., p. 101
58; Legea Nr. 646 din 7 decembrie 2002 privind sprijinul acordat de stat tinerilor din mediul rural,
publicată în M. Of. nr. 901 din 12 decembrie 2002 ; Legea nr. 15 din 9 ianuarie 2003 privind sprijinul
acordat tinerilor pentru construirea unei locuinţe proprietate personală modificată şi completată, ultima
modificare făcându-se prin Legea nr. 293/2007 publicată în M. Of. nr. 760 din 9 noiembrie 2007
de dispoziţii constituţionale care stabilesc anumite limite de vârstă, cum ar fi alin. 4 al
aceluiaşi art. 49 care stabileşte interdicţia angajării ca salariaţi a tinerilor sub vârsta de
15 ani.
Articolul 49 stabileşte de asemenea că statul acordă alocaţii pentru copii şi
ajutoare pentru îngrijirea copilului bolnav ori cu handicap. Caracterul deschis al
prevederilor constituţionale spre dinamica vieţii şi exigenţelor acesteia, dar şi al
posibilităţilor, mai ales materiale ale statului, este exprimat prin posibilitatea acordată
legii de a stabili şi alte forme de protecţie socială.59
Mai mult, textul constituţional interzice exploatarea minorilor, folosirea lor în
activităţi care le-ar dăuna sănătăţii, moralităţii sau care le-ar pune în primejdie viaţa
ori dezvoltarea normală. În fine, trebuie observat că se pune în sarcina statului
obligaţia de a contribui la asigurarea condiţiilor pentru participarea liberă a tinerilor la
viaţa politică, socială, economică, culturală şi sportivă a ţării.

13. Dreptul persoanelor cu handicap la protecţie speciala

Revizuirea Constituţiei din 2003 a introdus o formulare diferită atât la nivelul
titlului marginal al articolului, cât şi în cuprinsul său, peroanele anterior denumite
„handicapate” fiind acum desemnate drept „persoane cu handicap”, într-o terminologie
conformă cu ultimele evoluţii ale exprimării juridice la nivel internaţional.
Pe fond modificările esenţiale aduse acestui drept sunt:
1. se redefineşte politica naţională în acest domeniu prin structurarea ei de
acum înainte pe principiul egalităţii de şanse, principiu anterior prezentat în curs.
2. instituirea unei obligaţii pentru stat de a asigura prin promovarea unei
legislaţii corespunzătoare şi prin măsuri concrete de implementare a acestei legislaţii,
nu doar condiţiile necesare pentru prevenirea şi tratarea oricăror forme de handicap,
ci şi o politică coerentă de inserţie socială a acestor persoane60.
În acest sens a fost creată Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu
Handicap (ANPH), organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu
personalitate juridică, în subordinea Ministerului Muncii, Familie şi Egalităţii de Şanse.
Autoritatea coordonează la nivel central activităţile de protecţie şi promovare a
drepturilor persoanelor cu handicap, elaborează politicile, strategiile şi standardele în
domeniul promovării drepturilor persoanelor cu handicap, asigură urmărirea aplicării
reglementărilor din domeniul propriu şi controlul activităţilor de protecţie specială a
persoanelor cu handicap61.

2.3.3. Drepturile şi libertăţile social-politice

1. Libertatea conştiinţei

59 Spre exemplu, Legea nr. 16/9 ianuarie 2003 pentru aprobarea OUG NR. 96/2002 privind acordarea
de produse lactate şi de panificaţie pentru elevii din clasele I - IV din învăţământul de stat, publicată în
M. Of. nr. 38 din 23 ianuarie 2003, Ordonanţa de urgenţă nr. 26 din 9 iunie 1997 republicată privind
protecţia copilului aflat în dificultate publicată în M. Of., nr. 276 din 24 iulie 1998
60 Legislaţia relevantă în domeniu este alcătuită din Legea nr. 448 din 6 decembrie 2006 privind
protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap publicată în M. Of. nr. 1006 din 18
decembrie 2006 modificată ultima dată prin Legea nr. 275 din 10 octombrie 2007 privind aprobarea
OUG nr.. 14/2007 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 448/2006, publicată în M. Of. nr. 700 din
17 octombrie 2007.
61 Există în acest sens un Plan de acţiune privind implementarea Strategiei naţionale pentru protecţia,

integrarea şi incluziunea socială a persoanelor cu handicap în perioada 2006-2013, "Şanse egale

pentru persoanele cu handicap - către o societate fără discriminări", adoptat prin Hotărârea nr. 1175
din 29/09/2005, Publicată in M. Of. nr. 919 din 14/10/2005
 Noţiunile de „gândire”, „conştiinţă” şi „ credinţe religioase” care apar în
prevederile articolului 29 din Constituţie intitulat „Libertatea de conştiinţă” subliniază
conţinutul şi largul înţeles atribuit libertăţii de gândire în general. Conţinutul complex
al acestui drept este reflectat şi de prevederile Constituţiei care se referă practic la trei
aspecte:
1. consacrarea şi garantarea libertăţii de conştiinţă,
2. dreptul la educaţia religioasă
3. regimul juridic al cultelor.
1. Aşadar, într-o accepţiune largă „libertatea conştiinţei” este posibilitatea
individului de a avea şi de a exprima public o concepţie a sa despre lume, viaţă,
societate, de a împărtăşi sau nu o credinţă religioasă, de a aparţine sau nu unui cult
religios, de a îndeplini sau nu ritualul cerut de acea credinţă.
Un loc aparte în conţinutul acestei libertăţi îl ocupă libertatea religioasă
înscrisă în catalogul drepturilor omului după îndelungate secole de zbucium presărate
cu intoleranţă şi ruguri, cu excomunicări şi prejudecăţi.62 Subliniem că deşi s-a susţinut
că libertatea religioasă include libertatea conştiinţei sau că cele două sunt libertăţi
distincte, teoria larg acceptată astăzi este ca libertatea conştiinţei are o sferă mai largă
cuprinzând şi libertatea religioasă.63
Libertatea conştiinţei este o libertate esenţială, ea comandă existenţa altor
libertăţi, cum ar fi libertatea cuvântului, libertate a presei, libertatea asocierii, pentru
că, în fond aceste libertăţi nu sunt decât mijloace de exprimare a gândurilor, religiei,
opiniilor.
Conştiinţa omului nu poate fi şi nu trebuie direcţionată prin mijloace
administrative, ci ea trebuie să fie rezultatul libertăţii acestuia de a gândi şi a-şi
exterioriza gândurile sale. Orice constrângere reprezintă o încălcare a acestui drept
natural şi imprescriptibil. În consecinţă art. 29 alin. 1 stabileşte că nimeni nu poate fi
constrâns să adopte o opinie ori să adere la o credinţă religioasă, contrare
convingerilor sale. De asemenea statul garantează libertatea conştiinţei atâta timp cât
aceasta se manifestă în spirit de toleranţă şi de respect reciproc.
2. Acest drept presupune alegerea educaţiei copiilor minori sau a celor
aflaţi în custodie, de către părinţi sau persoanele responsabile cărora le revine
răspunderea, în conformitate cu convingerile persoanelor majore. Această prevedere
a alin. 6 a art. 29 nu este discordantă cu dreptul fiecăruia de a-şi alege potrivit propriei
convingeri credinţa religioasă, deoarece trebuie luate în considerare mai multe
aspecte cum ar fi: continuitatea spirituală în cadrul familiei, creşterea şi educarea
copiilor în spiritul ideilor şi concepţiilor părinţilor, filiaţia fiind prin ea însăşi o relaţie
spirituală, părinţii purtând răspunderea morală, socială şi deseori juridică pentru
faptele şi actele copiilor lor minori.
3. O serie de prevederi se referă la cultele religioase. Termenul de cult
cunoaşte două accepţiuni: fie o asociaţie, o organizaţie religioasă, fie ritualul practicat.
Organizarea cultelor religioase este liberă, ea realizându-se prin statutele proprii,
elaborate în condiţiile legii64.
În ceea ce priveşte raporturile dintre stat şi culte Constituţia consacră separarea
statului de biserică, garantând autonomia cultelor religioase. Se creează în acelaşi
timp pentru stat obligaţia de sprijinire a cultelor, inclusiv prin înlesnirea asistenţei

62Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU Op.
cit., p. 57
63 Idem
64 Legea nr. 489 din 28 decembrie 2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor,

publicată în M. Of. nr. 11 din 8 ianuarie 2007

religioase în armată, în spitale, în penitenciare, în azile şi orfelinate, statul fiind obligat
aşadar să aibă un comportament pozitiv activ.
Singura limită pe care o fixează Constituţia cu privire la modalităţile de
exercitare a conştiinţei religioase o constituie actele sau acţiunile de învrăjbire
religioasă, pentru a realiza liniştea şi pacea între cultele religioase.

2. Libertatea de exprimare65
Gândurile, credinţele religioase, creaţiile spirituale de orice fel intra în circuitul
juridic numai daca sunt exteriorizate, comunicate, exprimate, altfel rămân în universul
spiritual interior al omului, neputând fi cunoscute de ceilalţi.66
Definim aşadar libertatea de exprimare ca fiind posibilitatea omului de a-şi
exprima prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de
comunicare în public gândurile opiniile, credinţele religioase şi creaţiile spirituale de
orice fel. Prin formularea „creaţii de orice fel” textul constituţional reuşeşte să fie
cuprinzător, întrucât o nominalizare a tuturor creaţiilor spirituale pe care fantezia şi
mintea iscoditoare a omului le poate imagina şi realiza sunt nemăsurabile şi
neprevizibile. De asemenea mijloacele de exprimare sunt extrem de variate,
enumerarea din Constituţie nefiind una limitativa, ci doar exemplificativa: viu grai,
scris, imagini, sunete, alte mijloace de comunicare în public.
Subliniem faptul ca pentru a ne afla pe tărâmul libertăţii de exprimare ca drept
fundamental trebuie ca „exprimarea” să se realizeze în public.
Libertatea de exprimare este strâns legata de libertatea conştiinţei, situându-
se în succesiunea, în continuarea fireasca a libertăţii de conştiinţa, fiind un corolar al
acesteia. Mai mult libertatea de exprimare presupune şi existenta concomitenta a altor
doua drepturi fundamentale dreptul la informaţie şi învăţătura. Fără o informaţie
actuala, complexa, la care individul să aibă acces atât prin mijloace moderne, cat şi
prin participarea directa şi garantat la procesul educaţional organizat de stat, libertatea
de exprimare şi libertatea conştiinţei ar fi golite de conţinut şi sens.67
Vom analiza în continuare următoarele aspecte fundamentale ale libertăţii de
exprimare:
1. principiul interzicerii cenzurii
2. limitările aduse libertăţii de exprimare
3. răspunderea juridica pentru depăşirea limitelor impuse libertăţii de
exprimare.
1. Exprimarea libera presupune absenta cenzurii, libertatea de a înfiinţa
publicaţii, interzicerea suprimării publicaţiilor, dar nu exclude spre exemplu regimul
autorizărilor cu privire la timpul de emisie. Prevederea constituţionala prin care se
interzice cenzura de orice fel este o prevedere decisiva pentru libertatea de
exprimare. De asemenea suprimarea unei publicaţii ca sancţiune este considerata o
sancţiune exagerata ce vine în conflict cu ideea de respect a libertăţilor umane.
Subliniem însă ca suspendarea unei publicaţii nu este interzisă prin Constituţie ceea
ce lasă la latitudinea legiuitorului aceasta decizie, care în momentul adoptării unei
viitoare legi a presei în România (pana în acest moment neexistând una), să prevadă
sau nu printre sancţiuni şi pe aceea de suspendare a unei publicaţii.

65 Libertatea de exprimare mai este cunoscută si sub denumirile diferitelor aspecte ale sale, libertatea
cuvântului sau libertatea presei. Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU,
Elena Simina TĂNĂSESCU Op. cit p. 61
66 Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU Op.

cit., p. 60
67 Doina MICU, Op. cit., p. 108
 O alta prevedere extrem de interesanta este cea referitoare la posibilitatea, ca
prin lege să se facă publica sursa finanţării mijloacelor de comunicare, garanţie practic
a acestei libertăţi, dar şi a responsabilităţii în domeniu.
Facem precizarea ca exista o distincţie între „responsabilitate” şi „răspundere”:
răspunderea intervine atunci când încetează responsabilitatea, adică „ pe tărâmul
răului înfăptuit”.. Altfel spus câta vreme un subiect de drept are o conduita conforma
sistemului de valori al societăţii el este responsabil. Când subiectul de drept deviază
de la sistemul de valori instituit de societate el devine răspunzător.
2. Libertatea de exprimare are un caracter autonom care se datorează faptului
ca aceasta libertate individuala este o valoare nesubordonata interesului general sau
valorilor determinate de stat la un moment dat. Absenta caracterului autonom ar duce
la negarea pluralismului şi ar crea posibilitatea ingerinţei statului în actul de creaţie,
informare şi exprimare al individului. Caracterul autonom al libertăţii de exprimare nu
exclude însă limitarea exerciţiului acestui drept, în condiţii expres şi concret prevăzute
de lege. Libertatea de exprimare, nefiind absolută, aşa cum este libertatea gândirii,
comportă o serie de formalităţi, condiţii, restricţii sau sancţiuni, în aplicarea
acestei libertăţi fiind necesară o mare prudenţă.
Art. 30 alin. 7 din Constituţia României stabileşte ca sunt interzise acele
exprimări care urmăresc: defăimarea tarii şi a naţiunii, îndemnul la război de
agresiune, la ura naţionala, rasiala, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare,
la separatism teritorial sau la violenta publica, precum şi manifestările obscene,
contrare bunelor moravuri. Aceste restricţii nu fac decât să ocrotească la nivel
constituţional anumite valori fundamentale constitutive pentru statul român, valori de
grup, ale statului în sine, dar şi valori individuale umane, statale, publice. În acest sens
trebuie să existe un dialog între stat şi indivizi, o interacţiune pentru a nu se naşte un
dezechilibru între aceste doua subiecte, deoarece în caz contrar însuşi individul nu va
avea protecţia asigurată din partea unui organism statal.
Totuşi nu putem omite faptul ca, în art. 30 alin. 7 la care am făcut referire există
trei restricţii în plus faţă de ceea ce prevede Pactul Internaţional cu privire la Drepturile
civile şi politice, tratat ale cărui prevederi sunt, în virtutea articolelor 11 şi 20 din
Constituţie aplicabile în România68. Cele trei limitări sunt: defăimarea ţării şi a naţiunii,
îndemnul la ura de clasă şi îndemnul la separatism teritorial. Care este semnificaţia
acestor prevederi suplimentare din Constituţie? Să analizam distinct cele trei limitări,
recurgând la interpretarea per a contrario. Admiţând aşadar posibilitatea de a recurge
la incitare la segregaţie rasială se loveşte deja o anumită categorie de indivizi,
violându-se dreptul acestora la egalitate şi nediscriminare. Mai mult daca admitem
incitarea la separatism teritorial se afectează elementul fundamental al statului
organizat politic, al cărui nucleu de forţă este structura teritorială. Restricţia libertăţii
de exprimare cu privire la interzicerea defăimării tarii şi a naţiunii aduce cu sine însă
următoarea problema: nu cumva s-ar putea interpreta de către judecător ca fiind
defăimare a tarii şi a naţiunii în sensul constituţional o opinie critica la adresa
autorităţilor, care, pe acesta cale ar fi confundate cu tara şi cu naţiunea? Rămâne deci
chestiunea posibilei interpretări, a posibilei confundări, la nivel de lege sau pe cale de
decizie judecătoreasca69.

68 Masă rotundă la CDO, Libertatea de expresie, versus art. 30 paragraful 7 din Constituţia României,
Revista Drepturile Omului, nr. 1/1993, pp. 54- 71
69 In acelaşi timp se pune problema daca gestul arderii unui steag in piaţa publica este un act de

defăimare interzis prin Constituţie sau nu este un asemenea act. Daca ne poziţionam pe prima ipoteza
atunci vom pedepsi individul care face aceasta acţiune. Ce se întâmpla insa in situaţia ion care exista
manifestaţii cu zeci sau sute de mii de indivizi in care au loc asemenea acte, de ardere a drapelului?
 Concluzionam însă ca trebuie realizat un permanent echilibru între libertatea
de exprimare şi dreptul de a nu fi răspândite idei rasiste în dispreţul drepturilor celuilalt.
Astfel de idei sunt, de altfel, de natură să perturbe ordinea socială, având în vedere
că toleranţa, în special cea rasială constituie o caracteristică esenţială a societăţii
democratice.70
3. Excesele care apar în cazul exercitării libertăţii de exprimare atrag
răspunderea mijlocului de comunicare în public indiferent de faptul ca actul nejustificat
şi ilegal se îndreaptă împotriva individului, persoanelor juridice sau intereselor
superioare ale statului.
Alin. 8 stabileşte explicit doua forme ale răspunderii pentru abuzul în
exercitarea acestui drept: răspunderea civilă şi răspunderea penală. Cat priveşte
răspunderea civila textul constituţional stabileşte ca ea revine editorului sau
realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului
de multiplicare, al postului de radio şi de televiziune, în condiţiile legii. Cat priveşte
răspunderea pentru delictele de presă – răspunderea penala ea este cea stabilita de
lege.
În cazul mijloacelor de informare, respectarea adevărului în privinţa faptelor şi
onestitatea în opinii şi comentarii devin esenţiale pentru îndeplinirea responsabilă a
rolului lor în societate, având în vedere extraordinara capacitate de influenţare de care
dispun.
O menţiune aparte trebuie făcuta cu privire la evoluţia regimului juridic al insultei
şi calomniei, ca delicte de presă în perioada postrevoluţionara.
Pana în vara lui 2006 cele doua acţiuni erau calificate ca infracţiuni, fiind aşadar
prevăzute de Codul penal.
Prin legea nr. 278/2006 care amenda Codul Penal s-au eliminat articolele
referitoare la insulta, calomnie, proba verităţii şi defăimarea tarii sau a naţiunii,
scoaterea de sub incidenţa Codului Penal a celor două delicte de opinie a fost
considerată, la vremea respectiva, un gest european71.
În ianuarie 2007 însă Curtea Constituţională a decis drept neconstituţională
dezincriminarea infracţiunilor de insultă şi calomnie72, ce erau prevăzute în art.205-
206 Cod penal73. Judecătorii Curţii consideră că dezincriminarea este de principiu
inacceptabilă, argumentând că demnitatea umană este o valoare fundamentală în
societatea românească, recunoscută ca atare de Constituţie - şi, pe cale de

Vor fi pedepsiţi cu toţii? Ar fi imposibil cu siguranţa ca mecanismul coercitiv statului sa funcţioneze

pentru toţi manifestanţii respectivi. Pentru detalii asupra acestei probleme a se vedea Masă rotundă la
CDO, Libertatea de expresie, versus art. 30 paragraful 7 din Constituţia României, Revista Drepturile
Omului, nr. 1/1993, pp. 54- 71
70 Irina MOROIANU ZLĂTESCU, Un echilibru instabil: libertatea de exprimare şi interdicţia discriminării

rasiale, Revista de drept public, p. 46

71 Presiunea aşteptatei aderări la Uniunea Europeană s-a făcut simţită - şi şi-a îndeplinit nobilul efect.

Acum, ca proaspeţi membri UE, ne putem permite să ne dăm frâu liber pornirilor noastre justiţiare. Ca
politică generală, UE nu poate cere unui stat membru mai mult decât cere altuia. Astfel, standardele
cele mai joase din oricare stat membru devin un fel de “numitor comun” la nivel comunitar: standardele
minimale (cele obligatorii, adică. Cei care susţin incriminarea insultei si calomniei îsi argumentează
poziţia pe ideea ca si alte state democratice precum Franţa ;i Italia stabilesc acelaşi regim juridic pentru
insulta si calomnie. Adevărat, insa, Franţa o face printr-o lege datând din 1881 si pierde, la fel si Italia
– ca si noi de altfel - procese pe aceasta temă, în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
72
Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.I pct. 56
din Legea nr. 278/2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi
completarea altor legi, publicată în M. Of. nr.104 din 12.02.2007.
73 Pentru un punct de vedere contrar incriminării insultei si calomniei a se vedea Renate WEBER,

Libertatea de exprimare ca infracţiune, Revista Drepturile omului, nr. 25/2003, pp. 8-17
consecinţă, statul trebuie să acorde o protecţie solidă şi eficace acestei valori. Curtea
mai adaugă că protecţia în cadrul dreptului civil este insuficientă, pentru că
“dezonoarea este prin natura ei iremediabilă, iar demnitatea umană nu poate fi
evaluată în bani”. Curtea invocă şi un aşa numit “vid legislativ” creat după
dezincriminarea insultei şi calomniei, pornind de la paragraful 8 al alin. 30 al
Constituţiei conform căruia “Delictele de presă se stabilesc prin lege”. O astfel de lege
nu există, spune Curtea, în afara Codului Penal, aşadar insulta şi calomnia trebuie să
fie menţinute ca şi infracţiuni.
Şi totuşi decizia rămâne una controversata, societatea civila manifestându-se
vehement împotriva la momentul adoptării ei. Nu se poate însă face abstracţie de
efectele deciziilor Curţii constituţionale, prevăzute în Constituţie, în sensul în care
deciziile sunt obligatorii şi general aplicabile

3. Dreptul la informaţie
Dezvoltarea materiala şi spirituala a omului, exercitarea libertăţilor prevăzute
prin Constituţie şi mai ales a acelora prin care se exprimă gândurile, opiniile, credinţele
religioase şi creaţiile de orice fel, implica şi posibilitatea de a putea recepţiona date şi
informaţii privind viata sociala, economica, ştiinţifică şi culturala74. Astfel orice
persoana are dreptul de a solicita, primi şi comunica informaţii şi idei de orice fel, fără
a se tine seama de frontiere, prin orice mijloc de comunicare (oral, scris, tipărit, sub
forma de arta, etc.)75
Dreptul la informaţie are ca scop crearea condiţiilor necesare pentru asigurarea
accesului la documente oficiale, informaţii interne şi internaţionale actuale, asigurarea
cunoaşterii mai multor puncte de vedere contrare, opinii divergente. Garantarea de
către stat, prin asumarea obligaţiei de a nu îngrădi accesul la informaţie asigură pe de
o parte participarea individului la conducerea societăţii în cunoştinţă de cauza76, iar pe
de alta parte este esenţial pentru monitorizarea activităţilor desfăşurate de autorităţi.
În acest sens art. 31 din Constituţie – „Dreptul la informaţie” este cel care da
expresie juridică acestui drept complex şi dinamic, având următoarele dimensiuni
principale:
1. accesul liber la sursele de informare în general, exprimarea alin. 1 al art. 31
fiind „orice informaţie de interes public”, înţelegând aici informaţii de natura ştiinţifică
şi tehnică, culturala, sportivă, etc., inclusiv posibilitatea persoanei de a recepţiona
direct şi în mod normal emisiunile de radio şi televiziune;
2. dreptul persoanei de a fi informata prompt, corect şi clar cu privire la masurile
preconizate şi mai ales luate de către autorităţile publice – „treburile publice”
3. dreptul persoanei de a fi informata asupra „problemelor de interes
personal”77.
Subliniem faptul ca asigurând dreptul la informaţie, Constituţia stabileşte şi
obligaţii corelative doar în sarcina autorităţilor publice, cum ar fi: informarea corecta
a cetăţenilor asupra problemelor publice şi personale; asigurarea prin serviciile publice
a dreptului de antenă. Obligaţia statului de a facilita accesul la informaţii nu se

74 Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVA, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU Op.
cit., p. 64
75 Manuela STEFĂNESCU, Accesul la informatii, Revista Drepturile omului, nr. 20/2001, p. 31
76 Doina MICU, Op. cit., p.109
77 A se studia in acest sens si Legea 187/1999 privind accesul la propriul dosar si desconsiprarea

Securitatii ca politie politica, publicata in M. Of. nr. 603/9 decembrie 1999 modificata si completata
suprapune cu obligaţia juridica a autorităţilor publice de a comunica informaţii de
natura confidenţială, cu caracter judiciar sau care aduc atingere securităţii statului78.
Cât priveşte alin. 4 şi 5 ale art. 31 care fac referire la mijloacele de informare
în masă, indiferent ca sunt publice sau private, dat fiind rolul important al acestora în
realizarea dreptului la informaţie, Constituţia stabileşte o obligaţie comuna pentru
acestea, aceea de a informa în mod corect opinia publica. Aceasta prevedere pune
în valoare probabil cel mai mare imperativ care trebuie respectat în materie de
informaţie – corectitudinea, alături de altele precum exactitatea şi onestitatea.
O atenţie deosebita este însă acordata serviciilor publice de radio şi
televiziune a căror activitate este reglementat în mod judicios în alin. 5 al art. 31.
Astfel:
a) activitatea acestor serviciile publice de radio şi de televiziune se desfăşoară
pe baza principiului autonomiei;
b) se instituie obligaţia acestora de a garanta dreptul la antena ce revine
grupurilor sociale şi politice importante, obligaţie a cărei executare nu poate fi refuzata
pe temeiul autonomiei mai sus-menţionate;
c) se instituie un control parlamentar asupra activităţii lor prin lege organica.
Orice restrângere a exerciţiului acestui drept esenţial la informaţii trebuie să fie
justificată aşa cum este prevăzut în alin. 3 numai de existenta unor prejudicii aduse
masurilor de protecţie a tinerilor sau securităţii naţionale.

4. Libertatea întrunirilor
Libertatea de întrunire este un drept care se exercită în mod colectiv,
complementar drepturilor individuale. Acesta aparţine fiecărui individ, dar se exercită
de mai multe persoane împreuna79. Acest drept nu face parte din categoria drepturilor
de solidaritate sau drepturilor cu caracter colectiv, cum ar fi dreptul la pace şi
securitate, apărute ca efect al internaţionalizării drepturilor, spre deosebire de acestea
libertatea întrunirilor rămâne un drept individual care se exercita în mod colectiv de
către titularii săi.
Libertatea întrunirilor este o libertate cu caracter social-politic care constă în
posibilitatea oamenilor de a se întruni în reuniuni private sau publice pentru a-şi
exprima gândurile, opiniile, credinţele. Prin conţinutul sau, se afla într-o strânsă
corelaţie cu libertatea conştiinţei, precum şi cu libertatea de exprimare, toate trei
constituind de fapt, alături de dreptul de asociere care va fi prezentat ulterior categoria
drepturilor social-politice , denumite şi libertăţi de opinie80.
Deşi articolul nu defineşte noţiunea de „întrunire” în doctrina81 s-a cristalizat
următoarea formulare: este o grupare de persoane, organizata, cu caracter temporar,
destinata schimbului de idei, concepţii, opinii. De asemenea, orice întrunire presupune
totuşi o legătura între participanţi, un scop comun, o aspiraţie comuna şi un minim de
organizare. Toate aceste trăsături deosebesc întrunirile de grupările sau aglomerările
întâmplătoare de persoane.

78 A se vedea in acest sens Legea nr. 182/2002 privind protectia informatiilor clasificate, publicata in M.
Of. nr. 248/12 aprilie 2002 completata si modificata
79 Gabriel ANDREESCU, Drepturile colective exercitate individual, Revista Romana a Drepturilor

Omului, nr. 13/1996

80 Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU Op.

cit., pp 80-81
81 Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU Op.

cit., p. 81
 Întrunirile pot fi de doua categorii: publice şi private, şi întrucât textul
constituţional nu distinge între aceste doua categorii urmează să interpretam ca
regulile constituţionale sunt aplicabile oricărui fel de întrunire.
Dar care sunt aceste reguli de natura constituţională?
1. Întrunirile sunt libere, indiferent de denumirea pe care acestea o poarta,
iar textul constituţional, enumera exemplificativ şi nu limitativ asemenea forme:
mitinguri, demonstraţii, procesiuni, existând aşadar o mare varietate şi diversitate a
formelor de întrunire. Eventuala procedura de autorizare a exercitării acestui drept nu
reprezintă o încălcare a caracterului liber al întrunirilor atât timp cat are ca scop
asigurarea caracterului paşnic al acesteia, autorităţile statului neputând să restrângă
sau să limiteze libertatea întrunirii decât în condiţiile art. 53 din Constituţie, menţinut
anterior.
2. Întrunirile trebuie să se organizeze şi să se desfăşoare numai în mod
paşnic, nefiind relevant pentru stabilirea caracterului paşnic al acestora faptul ca
întrunirea a fost una statica sau a presupus defilarea publica.
3. se interzice purtarea şi utilizarea oricărui tip de arme la întruniri.
Alte reguli privind organizarea şi desfăşurarea întrunirilor sunt precizate, în
completarea textului constituţional în legislaţia în vigoare, care dezvolta dispoziţiile
Constituţiei. 82

5. Dreptul de asociere83
Dreptul de asociere trebuie corelat cu celelalte drepturi din categoria libertăţilor
de opinie şi anume libertatea conştiinţei, libertatea de exprimare, libertatea întrunirilor,
cu care şi prin care conţinutul său se explică.
Dreptul de asociere, aşa cum este reglementat în art. 40 din Constituţie
reprezintă posibilitatea cetăţenilor romani de a se asocia, în mod liber, în partide sau
formaţiuni politice, în sindicate, patronate sau alte forme şi tipuri de organizaţii, ligi şi
uniuni, cu scopul de a participa la viata politica, ştiinţifică, sociala şi culturala, pentru
realizarea unor interese comune.
Subliniem faptul ca art. 40 face referire doar la asociaţiile de drept public, fie
ele partide politice, sindicate, patronate, asociaţii, fundaţii, temeiul lor fiind libertatea
de asociere şi nu contractul care este temeiul societăţilor de drept privat. De
asemenea aceste asociaţii nu au scopuri lucrative, nu urmăresc obţinerea de beneficii,
scopul lor fiind exclusiv unul politic, religios, cultural, etc, scopuri care să reflecte
libertatea de gândire şi de exprimare a gândurilor, opiniilor, credinţelor.
Din aceste considerente art. 40 din Constituţie nu poate fi temeiul juridic al
creării unor societăţi comerciale sau al unor alte asociaţii cu caracter lucrativ., acestea
avându-şi fundamentul constituţional în art. 45 referitor la libertatea economica.
Diferenţa de natura juridica dintre aceste doua tipuri de asocieri explica şi
regimul juridic diferit pe care ele îl cunosc în privinţa creării şi înregistrării lor84.
Un aspect important este diferenţa care exista între noţiunile de întrunire şi
asociere, deşi exista anumite trăsături comune (ambele sunt grupări de persoane liber

82 Legea nr. 60 din 23 septembrie 1991 republicată privind organizarea şi desfăşurarea adunărilor
publice publicată în M. Of. nr. 888 din 29 septembrie 2004
83 Ordonanţa nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii publicată în M. Of. nr. 39 din 31 ianuarie 2000,

modificată şi completată, în plus Legea nr. 195 din 20 aprilie 2001 republicată Legea voluntariatului,
publicată în M. Of. nr. 276 din 25 aprilie 2007; Legea nr. 14 din 9 ianuarie 2003 Legea partidelor politice
publicată în M. Of. nr. 25 din 17 ianuarie 2003
84 Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU Op.

cit, p. 83
consimţite în vederea atingerii unui scop comun), cea din urma se distinge prin
următoarele aspecte:
1. are un caracter durabil
2. este constituita cu scop permanent
3. are o structura care funcţionează pe baza unor reguli create şi acceptate
de membrii ei.
În ceea ce priveşte formele de asociere care au ca temei art. 40 din Constituţie
cele mai importante, din acest motiv fiind şi nominalizate în text, sunt partidele
politice şi sindicatele. În acest sens art. 40 trebuie corelat cu art. 8 alin. 2 şi art. 9
din Constituţie care face referire la scopurile acestor forme de asociere – „definirea şi
exprimarea voinţei politice a cetăţenilor” pentru partide, respectiv „apărarea drepturilor
şi promovarea intereselor profesionale, economice şi sociale ale membrilor lor” pentru
sindicate, patronate şi asociaţii profesionale.
Criteriul caracterului liber consimţit al asocierii este în mod deosebit important
atunci când ne referim la forma negativa a dreptului, altfel spus dreptul de a nu se
afilia la o asociaţie, sindicat sau partid politic, cetăţenii nefiind obligaţi şi constrânşi să
se afilieze la una dintre formele de asociere menţionate pentru a-şi păstra de exemplu
locul de munca.
Legea fundamentala interzice expres asociaţiile cu caracter secret şi pe cele
care, prin scopurile ori prin activitatea lor, militează împotriva pluralismului politic, a
principiilor statului de drept ori a suveranităţii, a integrităţii sau a independentei
României le considera neconstituţionale. Justificarea unei asemenea dispoziţii este
protejarea unor valori politice, juridice şi statale consacrate încă în primul titlu al
Constituţiei. Constatarea şi declararea ca neconstituţională a unei asociaţii este una
dintre atribuţiile Curţii Constituţionale, aşa cum am arătat în capitolul în care a fost
prezentata aceasta instituţie.
De asemenea art. 40 conţine o excepţie cu privire la dreptul de asociere în
partide politice a unor categorii determinate de persoane. Legea impune „neutralitatea
politica” judecătorilor de la Curtea Constituţională, Avocatului poporului, magistraţilor,
membrilor activi ai armatei, poliţiştilor şi altor categorii de funcţionari publici determinaţi
prin lege organica. Explicaţia unei asemenea interdicţii de aderare la partide politice
consta în aceea ca aceasta ar reprezenta un obstacol în buna exercitate a funcţiilor
acestor categorii de persoane.
Subliniem ca textul constituţional face referire la categoria funcţionarilor publici
(unii fiind nominalizaţi de Constituţie, alţii urmând a fi precizaţi prin lege organica), fapt
ce se înscrie în teoria neutralităţii serviciilor publice existenta în sistemele
constituţionale democratice.

2.3.4. Drepturile exclusiv politice

Exista o categorie aparte de drepturi care au în vedere exclusiv aspecte ale

participării cetăţenilor la viata politica a statului, altfel spus participarea la guvernare.
Acestea sunt: dreptul de vot, dreptul de a fi ales şi în anumite limite, dreptul de a fi
ales în Parlamentul European.
Întrucât primele doua drepturi urmează a fi tratate în mod detaliat în capitolul
referitor la Desemnarea organelor reprezentative din România, nu facem decât să le
menţionam în acest capitol, ca fiind o categoria aparte de drepturi fundamentale ale
cetăţenilor, alături de celelalte categorii deja enumerate.
 În ceea ce priveşte însă dreptul de a fi ales în Parlamentul European vom
face acum o serie de precizări85. În primul rând acest drept deşi este un drept electoral
nu se încadrează deplin în categoria drepturilor exclusiv politice în sens tradiţional,
deoarece nu presupune o participare la exercitarea suveranităţii statale, ci reprezintă
un proces electoral menit să desemneze un organ reprezentativ la nivel continental.
În al doilea rând deşi titlul marginal al art. 38 este „dreptul de a fi ales în
Parlamentul European”, făcându-se aşadar referire la un singur drept, în conţinutul
propriu-zis al articolului sunt menţionate de fapt doua drepturi: dreptul de a alege şi de
a fi ales în Parlamentul european. Acestea însă, aşa cum am arătat implica
participarea cetăţenilor romani în cadrul singurei instituii europene reprezentative,
aleasă printr-un proces electoral asemănător celui utilizat pentru desemnarea
parlamentului naţional.
Aderarea României la Uniunea Europeană în ianuarie 2007 a determinat şi
modificarea cadrului legislativ în materie electorală86. România, în calitate de membră
cu drepturi depline a Uniunii Europene participă la constituirea tuturor organismelor
comunitare.
Alegerea membrilor Parlamentului European trebuie să se supună unor reguli
prevăzute în Constituţie şi legea naţională, pe de o parte, şi în reglementările
comunitare, pe de altă parte.
Legiuitorul român a optat pentru sistemul scrutinului pe listă, potrivit principiului
reprezentării proporţionale, şi pe bază de candidaturi independente. Legilatia
defineste, în completarea art. 38 din Constitutie o serie de termeni precum 87:
- alegător comunitar - orice cetăţean al unui stat membru al Uniunii Europene, altul
decât România, care are dreptul de a alege în România pentru Parlamentul European,
având domiciliul sau reşedinţa în România;
- alegător resortisant - orice cetăţean al României care are dreptul de a alege membri
din România în Parlamentul European;
- persoană eligibilă comunitar - orice cetăţean al unui stat membru al Uniunii Europene
care are dreptul de a fi ales pentru Parlamentul European, având domiciliul sau
reşedinţa în România.
Au dreptul de a alege cetăţenii români care au vârsta de 18 ani, împliniţi până
în ziua alegerilor inclusiv. Nu au drept de vot debilii şi alienaţii mintal puşi sub

85 A se vedea Legea nr.33/2007 privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru Parlamentul

European, publicata in M. Of. nr.28 doin 16 ianuarie 2007 modificata si completata, lege ce transpune
Directiva Consiliului nr. 93/109/CE din 6 decembrie 1993 care stabileşte condiţiile de exercitare a
dreptului de vot şi de a candida în alegerile pentru Parlamentul European de către cetăţenii Uniunii
Europene care locuiesc într-un stat membru a cărui cetăţenie nu o deţin, publicată în Jurnalul Oficial al
Comunităţilor Europene nr. L 329 din 30/12/1993 şi Actul din 1976 privind alegerea membrilor
Parlamentului European, prin vot universal direct, publicat în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene
nr. L 278 din 8/10/1976, cu modificările ulterioare.
86 Parlamentul European este instituţia comunitară care reprezintă popoarele statelor membre ale

Uniunii Europene. Aceste este o adevărată tribună internaţională, devenind in timp interpretul acţiunilor
interne şi externe ale Uniunii, ceea ce permite participarea deputaţilor şi, prin intermediul lor, a
cetăţenilor, la definirea viziunii politice europene. Parlamentul European este singura instituţie
supranaţională ai cărei membri sunt aleşi în mod democratic, prin vot universal direct.
Fiecare stat membru hotărăşte cu privire la modul de desfăşurare a alegerilor, aplicând, însă, aceleaşi
reguli democratice: dreptul de vot de la împlinirea vârstei de 18 ani, egalitatea între sexe şi votul secret.
Alegerile europene respectă deja o serie de reguli comune: votul universal direct, reprezentarea
proporţională şi un mandat de cinci ani care se poate reînnoi Reprezentarea femeilor în Parlamentul
European este în continuă creştere. În prezent, aproximativ o treime din deputaţi sunt femei. A se vedea
www.cdep.ro, Sectiunea Centrul educational
87 Art. 5 din Legea nr. 33/2007
interdicţie şi persoanele care, în ziua alegerilor, sunt condamnate prin hotărâre
judecătorească definitivă la pierderea drepturilor electorale.
Pentru a fi eligibil în Parlamentul European, cetăţeanul român trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
1. să aibă drept de vot;
2. să fi împlinit vârstă de 23 de ani, inclusiv până în ziua alegerilor.
Condiţiile menţionate mai sus se aplică şi cetăţenilor români care au domiciliul
sau reşedinţa în străinătate şi au drept de vot.
În ceea ce priveşte organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru Parlamentul
European facem următoarele precizări:
1. Pentru a fi înregistrate la Biroul Electoral Central, listele de candidaţi propuse
de partidele politice, organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale,
alianţele politice sau alianţele electorale, trebuie însoţite de o listă88 cuprinzând cel
puţin 200.000 de alegători care susţin candidatura organizaţiei respective pentru
alegerea membrilor din România pentru Parlamentul European.
2. Candidaţii independenţi pot participa la alegeri individual dacă sunt susţinuţi
de cel puţin 100.000 de alegători. Nu se admit candidaturi independente pe listele de
candidaţi depuse de partidele politice, alianţele politice sau alianţele electorale.
O analiza comparativă a alegerilor în diferite ţări europene(Austria, Belgia,
Danemarca, Franţa, Germania, Italia, Olanda, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei
de Nord, Spania şi România)89, fără a avea pretenţia de a fi exhaustivă releva
următoarele concluzii:
1. Reprezentarea proporţională este opţiunea dominantă pentru tipul de scrutin
utilizat la nivel european. Metoda de atribuire este însă puţin diferită de la ţară la ţară,
metoda d΄Hondt fiind cea mai folosită, doar Italia foloseşte metoda resturilor integrale
şi a celor mai mari resturi90.
2. Dreptul de a alege în cadrul alegerilor pentru Parlamentul European aparţine
oricărui cetăţean european resortisant al unui stat membru, altul decât cel de origine.
În toate statele membre analizate au dreptul de a alege cetăţenii care au împlinit vârsta
de 18 ani. Vârsta minimă pentru eligibilitate este de 18 ani în Danemarca, Spania,
Olanda şi Germania, în Austria de 19 ani, în Belgia şi Marea Britanie de 21 de ani, în
Franţa şi România de 23 de ani, iar în Italia de 25 de ani.
3. Referitor la listele de candidaţi, în Austria, Danemarca, Olanda şi Germania
doar partidele şi asociaţiile politice pot prezenta liste de candidaţi, în celelalte state
însă, inclusiv în România, se pot prezenta şi candidaţi independenţi susţinuţi de un
anumit număr de alegători.

2.3.5. Drepturile garanţii

1. Accesul liber la justiţie91

Dreptul la justiţie s-a impus ca un principiu absolut indispensabil protecţiei
drepturilor omului, fiind un pilon fundamental de susţinere a protecţiei concrete şi

88 Modelul listei de susţinători a fost aprobat prin H.G. nr. 77/2007(M. Of. nr.99 din 8 februarie 2007).
89 www.cdep.ro
90 A se vedea prezentarea metodele de atribuire din capitolul privind Desemnarea organelor

reprezentative
91 Merită menţionat şi faptul că România, prin Legea nr. 215/2003, publicată în M. Of. nr. 375 din 2 iunie

2003 a aderat la Conventia privind facilitarea accesului international la justitie, incheiata la Haga la 25 octombrie
1980
eficace a drepturilor omului, căci controlul jurisdicţional constituie cea mai puternică
garanţie efectivă92.
Accesul liber la justiţie are o dublă natură juridică: drept prin care se
garantează exercitarea efectivă a celorlalte drepturi şi libertăţi fundamentale, fiind
aşadar încadrat în categoria drepturilor garanţii, dar şi principiu care guvernează
drepturile şi libertăţile fundamentale, aspect deja prezentat în acest capitol.
Am văzut deja că accesul liber la justiţie în scopul apărării drepturilor şi
libertăţilor, precum şi a intereselor legitime este garantat de Constituţia României, nici
o lege neputând îngrădi exercitarea acestui drept, înţelegând prin aceasta că se
interzice adoptarea unor dispoziţii normative care să împiedice protecţia drepturilor şi
intereselor legitime sau care să prevadă anumite atribuţii ale organelor statului de
natură să golească de conţinut dreptul proclamat de art. 21 din Constituţie.
Din aceste considerente ne vom limita la o analiză a alin. 3 şi 4 ale art. 21 din
Constituţie privind dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un
termen rezonabil, precum şi la existenţa unor jurisdicţii speciale administrative
facultative şi gratuite, prevederi nou introduse după revizuirea din 2003.
Textul constituţional nu defineşte sintagma „proces echitabil”, însă există
anumite aspecte identificate de doctrină şi de Curtea Europeană a drepturilor omului
care sunt incluse în ideea de „echitate a procesului” cum ar fi: „egalitatea armelor”,
principiu ce semnifică ideea că fiecare parte în proces trebuie să aibă şanse egale de
a-şi prezenta cauza şi că nimeni nu trebuie să beneficieze de un avantaj substanţial
în faţa adversarului său93, şi chiar termenul rezonabil poate fi interpretat ca fiind o
exigenţă a unui proces echitabil94.
Prin scopul pe care îl urmăreşte, procesul este mijlocul restabilirii dreptului şi a
integrităţii lui în timp util, spulberând cât mai repede cu putinţă drama aşteptărilor şi a
incertitudinilor.95 Procedura trebuie interpretată nu ca o „armă” la îndemâna
autorităţilor sau a uneia dintre părţi, pentru a temporiza deznodământul, ci ca o
„metodă” de organizare şi desfăşurare a unui proces.
Aşadar, termenul rezonabil exprimă realitatea că justiţia nu trebuie realizată
cu întârzieri care să compromită eficienţa şi credibilitatea sa. Criteriul „termenului
rezonabil” este o noţiune subiectivă ce trebuie apreciat în funcţie de circumstanţele
cauzei96: complexitatea, noutatea şi adeseori dificultatea problematicii juridice97,
natura cauzei – civilă sau penală, importanţa cauzei98 comportamentul părţilor99,

92 Nicolae POPA, Marin VOICU, Dreptul la un proces într-un „timp rezonabil”. Noi coordonate europene
privind judecarea cauzelor într-un termen optim şi previzibil, Revista de drept public, nr. 4/2004, p. 62
93 Doina MICU, Op. cit., p. 76
94 Ion DELEANU, „Termenul rezonabil” – exigenţă a unui proces echitabil. De la un „termen rezonabil”

la un „termen optim şi previzibil”, Revista de drept public, nr. 1/2005, pp. 129-130
95 Idem
96 Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU Op.

cit., p. 34
97 Gradul de complexitate al cauzei se poate referi la complexitatea faptelor ce trebuie elucidate,

numărul inculpaţilor şi al martorilor, necesitatea de a recurge la expertize, dificultăţile inerente oricărei

operaţii de reconstituire funciară vizând zeci de persoane şi acoperind sute de hectare, A se vedea
Nicolae POPA, Coordonate europene actuale privind dreptul la un proces într-un timp „optim” şi
„previzibil”, Revista de drept public, nr. 1/2005, p. 111
98 Există anumite cauze care cer autorităţilor să dea dovadă de „o promptitudine specială” într-o serie

de materii cum ar fi: starea şi capacitatea persoanelor, securitatea socială, contenciosul muncii etc.
99 Participanţii la proces pot să contribuie la prelungirea procedurii în diverse forme prin : sesizarea

iniţială a unei jurisdicţii necompetente, cereri de amânare, schimbări repetate de avocaţi, formularea de
susţineri de noi fapte care au trebuit să fie verificate şi s-au dovedit inexacte, etc.
comportamentul autorităţilor publice100, dificultatea probelor, aspectul internaţional al
situaţiei, claritatea regulii de drept aplicabile101.
Mai mult decât atât anumiţi factori obiectivi privind volumul mare al cererilor şi
proceselor, calitatea precară a multor acte normative, instabilitatea legislativă, starea
materială a justiţiei, slaba logistică, constituie tot atâtea elemente negative care
determină în numeroase cazuri depăşirea acelui termen rezonabil stabilit prin textul
constituţional. Una dintre soluţiile acestei crize de celeritate o reprezintă constituirea
unor organisme extrajudiciare care preiau unele litigii şi utilizarea mai frecventă a
anumitor proceduri speciale, de exemplu procedura medierii conflictelor, concilierea
prealabilă, arbitrajul comercial.
Deşi plângerile care au ca obiect nerespectarea „termenului rezonabil” relevă
lungimea şi nu durata redusă a procedurii sau procedurilor incriminate, totuşi
reprezintă o neconformare la exigenţele textului constituţional şi o grabă exagerată
(fără a mai asigura de exemplu timpul necesar pregătirii apărării), la fel ca şi o lentoare
anormală.
Concluzionăm prin sublinierea faptului că celeritatea nu este singurul
imperativ al procesului, calitatea are categoric întâietate. Totuşi, un echilibru între
„calitate” şi „celeritate” este necesar şi raţional: obţinerea „rapidă” a unei hotărâri
„injuste” nu face decât să-i multiplice acesteia nefastele urmări; obţinerea unei hotărâri
„juste”, dar după o perioadă de dramatică aşteptare, s-ar putea să nu mai procure nici
o satisfacţie beneficiarului ei.102
Un alt aspect reglementat de art. 21, aşa cum am precizat anterior este
referirea la jurisdicţiile speciale administrative al căror rol este de
descongestionare a justiţiei, iar gratuitatea acestora reprezintă un mijloc de încurajare
pentru a se recurge la asemenea proceduri. Sintagma „jurisdicţii speciale
administrative” are în vedere acele activităţi de soluţionare a litigiilor care se
desfăşoară în faţa unui organ administrativ-juridicţional prin emiterea unui act
administrativ-juridicţional. Nu intră sub incidenţa acestui articol de exemplu recursurile
prealabile cerute de Legea contenciosului administrativ pentru a putea introduce o
acţiune în justiţie (pentru că acestea nu presupun contradictorialitatea, fiind soluţionate
printr-o procedură necontencioasă) sau concilierile la care sunt obligate părţile în
materie comercială.

2. Dreptul la petiţionare

Dreptul de petiţionare reprezintă pe de o parte o modalitate eficienta de

rezolvare a unor probleme personale sau care privesc o colectivitate, însă pe de alta
parte este o garanţie juridica generala pentru celelalte drepturi şi libertăţi, aceasta fiind
justificarea pentru încadrarea lui în categoria drepturilor garanţii.
Prin petiţie se înţelege cererea, reclamaţia, sesizarea sau propunerea
formulată în scris, ori prin poştă electronică, pe care un cetăţean sau o organizaţie
legal constituită o poate adresa autorităţilor şi instituţiilor publice centrale şi locale,

100 Autorităţile judiciare pot contribui la prelungirea procesului în diferite moduri: ordonarea de către
judecător cu întârziere a audierii martorilor sau a expertizelor, omiterea conexării unor cauze, deşi
interdependente, întârzierea instanţei de a-şi declina competenţa, de a constata lipsa citării anumitor
părţi, întârzierea redactării hotărârii judecătoreşti după pronunţare. Şi celelalte autorităţi naţionale pot
contribui la creşterea duratei proceselor prin crearea unor tulburări politice, supraîncărcarea instanţelor
de judecată.
101 De exemplu dificultăţi în aplicarea unei legi noi şi imprecise, sau probleme de competenţă, sau cu

privire la interpretarea unui tratat internaţional.

102 Ion DELEANU, Op. cit., p.130
serviciilor publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte organe centrale,
companiilor şi societăţilor naţionale, societăţilor comerciale de interes judeţean şi
local, precum şi regiilor autonome103.
Dreptul de petiţionare poate fi exercitat, potrivit Constituţiei atât individual, cât
şi de câtre un grup de cetăţeni sau de către organizaţii legal constituite. Petiţiile cărora
li se aplica regimul juridic stabilit de art. 51 din Constituţie vor fi adresate doar
autorităţilor publice şi vor fi redactate doar în nume propriu (al petiţionarului sau al
colectivelor pe care organizaţiile petiţionare le reprezintă).
Aşadar petiţiile trebuie semnate şi trebuie să conţină datele de identificare
ale petiţionarului, petiţiile anonime, ilizibile, ori confuze, precum şi cele care au fost
deja analizate şi au beneficiat de un răspuns fiind clasate.
Obligaţia autorităţilor publice, corelativa dreptului la petiţionare este de a
examina şi răspunde în termenul stabilit de lege104, şi anume 30 de zile de la data
înregistrării petiţiei la autoritatea sau instituţia publică competentă, indiferent dacă
soluţia este favorabilă sau nefavorabilă. În situaţia în care aspectele sesizate prin
petiţie necesită o cercetare mai amănunţită, conducătorul autorităţii sau instituţiei
publice poate prelungi termenul cu cel mult 15 zile105.
Scutirea de taxa pentru exercitarea dreptului de petiţionare este o regula
constituţională care asigura acestui drept posibilitatea realizării sale depline.106

3. Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică

Un alt drept garanţie, aflat de altfel în strânsă legătură cu dreptul la petiţionare
este dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică. Acesta este reglementat de
art. 52 din Constituţie care constituţie în acelaşi timp şi temeiul constituţional al
răspunderii autorităţilor publice pentru vătămările cauzate cetăţenilor prin
încălcarea sau nesocotirea drepturilor, libertăţilor şi a intereselor legitime ale acestora.
Răspunderea autorităţilor publice intervine, conform art. 52 din Constituţie
atunci când:
1. emit un act administrativ prin care vatămă o persoana, indiferent de
autoritatea publica, atât vreme cat este vorba de un act cu caracter
administrativ (nu se includ aici aşadar legea – ca act al Parlamentului sau
hotărârea judecătorească, însă structurile interne ale Parlamentului,
precum şi conducătorii instanţelor judecătoreşti pot emite şi acte
administrative care sunt cuprinse în sfera de aplicare a art. 52);
2. nu soluţionează în termen o cerere a unei persoane, ceea ce nu permite
autorităţilor publice ca pur şi simplu să ignore o asemenea cerere;
3. prin erori judiciare săvârşite în timpul proceselor se produc prejudicii,
indiferent de natura cauzelor în care au fost săvârşite.
Pretenţiile pe care le poate formula cetăţeanul sunt:
1. recunoaşterea dreptului pretins
2. anularea actului
3. repararea pagubei, cu recunoaşterea dreptului sau anularea actului.

103 Art.2 din Ordonanţei Guvernului nr. 27/2002 privind reglementarea activităţii de soluţionare a
petiţiilor, publicata in M. Of. nr. 84 din 1 februarie 2002 si aprobata prin Legea nr.233/2002 publicata in
M. Of. nr.296/30 aprilie 2002
104 Art. 8 OG nr. 27/2002
105 Art. 9 OG nr. 27/2002
106 Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU

Op. cit., p. 105

 În realizarea acestor pretenţii cetăţeanul nu are obligaţia de a proba vinovăţia
funcţionarului public sau autorităţii publice, trebuind doar să justifice dreptul sau şi ca
actul emis de către autoritatea publica i-a produs o vătămare., revenindu-i aşadar
sarcina probei doar în ceea ce priveşte legătura cauzala între actul autorităţii şi
paguba(vătămarea) sa.
Condiţiile şi limitele exercitării acestui drept sunt stabilite prin lege organica
potrivit textului constituţional, legea fiind cea a contenciosului administrativ, Legea nr.
554/2004107.
Art. 52 face de asemenea referire şi la răspunderea profesionala şi juridica a
magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea credinţă sau grava neglijenta,
răspundere stabilită în subsidiar faţă de răspunderea asumata de stat.

***
Consacrarea materiala a drepturilor fundamentale trebuie să fie dublată şi de o
latură procedurală, care să asigure protecţia reală şi efectivă a drepturilor şi libertăţilor
fundamentale, existând în acest sens o serie de garanţii interne (naţionale) şi
internaţionale.
Astfel, între garanţiile prevăzute de Constituţia României se regăsesc trei
categorii:
I. Reglementarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale în cuprinsul
Constituţiei, ca norme fundamentale ale dreptului pozitiv, constituie o măsură de
protecţie a individului în raporturile sale cu autorităţile publice, cu statul;
II. controlul constituţionalităţii legilor – art. 1 alin. 5 şi art. 146 din Constituţie
III. dispoziţiile exprese ale Constituţiei prin care se creează un mecanism
original de protecţie speciala a drepturilor omului prin:
a) asumarea obligaţiei de a crea compatibilitatea sistemului juridic romanesc
cu cel european în domeniul drepturilor omului prin aplicarea directa a normelor
Convenţiei Europene a drepturilor Omului şi a celorlalte tratate la care România este
parte;
b) interzicerea revizuirii dispoziţiilor constituţionale daca aceasta are ca scop
suprimarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor
acestora (art. 152 din Constituţie).
Garanţiile internaţionale reglementate de Convenţia europeana constau în
mecanismul de protecţie a drepturilor omului în fata Curţii europene, mecanism ce va
fi studiat în cadrul unei discipline autonome - Protecţia internaţională a drepturilor
omului.

2.4. Îndatoririle fundamentale

1. Fidelitatea fata de ţară

Îndatorirea de fidelitate faţă de ţară este o consecinţă logică a legăturii de
cetăţenie şi reprezintă fundamentul tuturor celorlalte îndatoriri cetăţeneşti prevăzute
în Constituţie. Obligaţia de fidelitate faţă de ţară nu trebuie limitată doar la conţinutul
său juridic, ci trebuie avut în vedere şi conţinutul moral ce dă expresie devotamentului
pe care cetăţenii ar trebui să-l manifeste faţă de patria lor108.

107 Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ a fost publicata in M. Of. nr. 1154 din 7 decembrie
2004
108 Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU

Op. cit, p. 110

 Art. 54 din Constituţie nu poate să fie mai limpede formulat: „Fidelitatea faţă de
ţară este sacră” – aducându-se în acest fel în prim-plan legăturile istorice, religioase
şi spirituale care coagulează de fapt un grup de oameni şi teritoriul pe care şi-au
întemeiat patria, dându-se astfel expresie ideii de naţiune.
Alineatul 2 face referire la categorii determinate de cetăţeni, întrucât dacă
aceasta îndatorire este firească pentru orice cetăţean, ea capătă valenţe specifice
pentru aceia cărora le sunt încredinţate funcţii publice precum şi pentru militari.
Fidelitatea faţă de ţară a acestora este marcată în mod solemn prin depunerea unui
jurământ în forma prevăzută de lege, aşa cum precizează textul constituţional.

2. Apărarea ţării
Îndatorirea de apărare a patriei impune cetăţenilor săi să fie întotdeauna
pregătiţi pentru a da riposta cuvenită atât în cazul unei agresiuni armate, cât şi în cazul
altor acţiuni îndreptate împotriva ţării. Această îndatorire aparţine tuturor cetăţenilor
români, bărbaţi şi femei, fără deosebire de origine naţională, religie, ocupaţie şi
pregătire profesională, ea constituind în acelaşi timp un drept al oricărui cetăţean109.
O formă particulară a cestei îndatoriri generale este legată de satisfacerea
obligaţiilor militare, referitor la care textul constituţional după revizuire se rezumă să
dispună că urmează a se stabili prin lege organică toate condiţiile privind îndeplinirea
lor. Ne amintim că anterior modificării Constituţiei exista îndatorirea de a satisface
serviciul militar, îndatorire ce aparţinea bărbaţilor cu vârste cuprinse între 20 şi 35 de
ani. Dispare aşadar caracterul obligatoriu al satisfacerii stagiului militar, instituindu-se
un serviciu militar bazat pe voluntariat110.
Având în vedere obiectivul pe termen lung pe care România şi l-a propus, acela
de a avea o armată formată din profesionişti, precum şi cel pe termen scurt, de a putea
participa activ la diverse alianţe militare pe plan internaţional, legea de modificare,
deşi a menţinut limitele de vârstă pentru încorporarea în armată (între 20-35 de ani),
a adăugat o excepţie de la acest regim juridic, cazul voluntarilor, pentru care prin lege
organică se stabilesc reguli speciale111 (legea a prevăzut de exemplu o limită de vârstă
pentru voluntari cuprinsă între 18 şi 25 de ani).

3. Contribuţiile financiare
Art. 56 din Constituţie reglementează îndatorirea cetăţenilor de a contribui, prin
taxe şi impozite, la cheltuielile publice. Este o îndatorire firească dacă ţinem seama
de prestaţiile în special cui caracter social pe care statul este obligat să le realizeze în
beneficiul cetăţenilor săi.
Deşi formularea din textul constituţional este „cetăţenii au obligaţia…”, este
evident că prin această exprimare nu au fost excluse de la această obligaţie subiectele
colective de drept, adică persoanele juridice care obţin venituri.

109 Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU
Op. cit., p. 111
110 A se vedea în acest sens Legea nr. 384 privind statutul soldaţilor şi gradaţilor voluntari din 10

octombrie 2006 publicată în M. Of. nr. 868 din 24 octombrie 2006. Principalele avantaje pe care le vor
avea tinerii care doresc sa devina soldaţi si gradaţi voluntari, potrivit legii sunt acum semnarea, la
angajare, a unui contract pentru o perioada de până la patru ani, următoarele contracte putând avea
durata de 2-3 ani fiecare, până la limita de vârsta în grad; posibilitatea de a fi selecţionaţi, până la
împlinirea vârstei de 30 de ani, pentru a urma cursul de baza pentru formarea deprinderilor de comanda
ale subofiţerilor; echipament gratuit si hrănire sau compensaţie de hrana; compensaţie lunara pentru
chirie în situaţia în care nu au o locuinţă proprie.
111 Mihai CONSTANTINESCU, Antonie IORGOVAN, Ioan MURARU, Elena Simina TĂNĂSESCU

Op. cit., p. 112

 Alin. 2 al art. 56 precizează o aplicaţie particulară a principiului egalităţii în
materie fiscală: „Sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea justă a
sarcinilor fiscale”, obligaţie al cărui titular expres nominalizat este legiuitorul.
Caracterul just al impunerilor face trimitere la principiul proporţionalităţii şi la cel al
echităţii, deşi formularea este extrem de flexibilă putându-se interpreta atât în sensul
unei repartizări egalitare a obligaţiilor fiscale, pentru a se asigura egalitatea de şanse,
cât şi în sensul realizării justiţiei sociale, care urmăreşte o distribuire a obligaţiilor ce
tinde la o egalitate de rezultat.

2.5. Avocatul Poporului112

1. Rolul instituţiei Avocatului Poporului

Avocatul Poporului este denumirea clasică sub care s-a organizat şi
funcţionează în România clasica instituţie a ombudsmanului. Ombudsmanul este de
sorginte suedeză şi s-a răspândit în Europa sub denumiri diferite: comisar
parlamentar, apărătorul poporului, apărătorul public, mediatorul public, avocatul
poporului.
Există de asemenea un Ombudsman European care investighează plângerile
privind cazuri de administrare defectuoasă în acţiunea instituţiilor şi organelor Uniunii
Europene. Ombudsmanul este complet independent şi imparţial 113.
Mai mult, din septembrie 2005 printr-o hotărâre de Senat a fost creată, la nivelul
Universităţii Bucureşti instituţia Ombudsmanului universitar cu rolul de a consilia, în
condiţii de independenţă, imparţialitate, confidenţialitate pe toţi membrii comunităţii
academice care se consideră trataţi incorect114.
În România instituţia Avocatului Poporului a fost creată prin Constituţia din
1991, ca o noutate în viaţa juridico-statală, dar a fost înfiinţată practic şi a început să
funcţioneze după adoptarea legii sale organice, adică în 1997.
Avocatul Poporului este o instituţie autonomă şi independentă faţă de orice
altă autoritate publică, menita să protejeze cetăţenii de abuzuri din partea autorităţilor
administraţiei publice, însă doar pe cale amiabilă, utilizând medierea şi dialogul. El
nu poate însă să ofere asistenta justiţiabililor şi nici să le asigure reprezentarea în
instanţă.
Avocatul Poporului în exercitarea atribuţiilor sale nu se substituie autorităţilor
publice şi nu poate fi supus nici unui mandat imperativ sau reprezentativ, nimeni nu îl
poate obliga să se supună instrucţiunilor sau dispoziţiilor sale. Activitatea să are
caracter public, dar la cererea persoanelor lezate în drepturile şi libertăţile lor sau
datorită unor motive întemeiate, poate decide asupra caracterului confidenţial al
activităţii sale.
112 A se vedea Legea nr. 35/1997 privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatul Poporului
republicată, publicată în M. Of. nr. 844 din 15 septembrie 2004
113 Ombudsmanul European nu poate investiga: 1. plângeri împotriva autorităţilor naţionale, regionale

sau locale din statele membre, nici chiar în cazurile în care plângerile se referă la chestiuni privind UE.
Exemple de astfel de autorităţi sunt ministerele, agenţiile de stat şi consiliile locale. 2. activităţile
tribunalelor naţionale sau ale ombudsmanilor naţionali. Ombudsmanul European nu este un organ de
apel împotriva deciziilor luate de aceste entităţi. 3. plângerile împotriva societăţilor comerciale sau a
persoanelor fizice.
114 Potrivit Hotărârii Senatului Ombusmanul universitar are următoarele atribuţii şi competenţe: primeşte

cererile făcute de persoanele ale căror drepturi sau libertăţi au fost încălcate în cadrul comunităţii
academice şi decide asupra modului de soluţionare a acestor cereri; acordă audienţe; poate desfăşura
investigaţii pentru soluţionarea cererilor cu care este sesizat; formulează recomandări; ajută toate
părţile implicate într-un conflict să identifice posibile soluţii de rezolvare a problemelor, prin acordarea
unor îndrumări de specialitate; colaborează cu factorii de decizie de la nivelul Universităţii.
 Instituţia Avocatului Poporului îşi exercită atribuţiile, din oficiu sau la cererea
persoanelor lezate în drepturile şi în libertăţile lor, care poate să fie orice persoană
fizică, fără deosebire de cetăţenie, vârstă, sex, apartenenţă politică sau convingeri
religioase.

2. Organizarea instituţiei Avocatului Poporului

Avocatul Poporului este numit de către Camera Deputaţilor şi de Senat, în
şedinţă comună, pentru un mandat de 5 ani, care poate fi reînnoit o singură dată.
Avocatul Poporului este ales din rândul personalităţilor vieţii publice care îndeplinesc
condiţiile de numire prevăzute pentru judecătorii de la Curtea Constituţională.
Acesta este asistat de adjuncţi specializaţi pe domenii de activitate, numiţi de
către Birourile permanente ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, la propunerea
Avocatului Poporului, cu avizul Comisiilor juridice ale celor două Camere ale
Parlamentului.
Funcţia de Avocat al Poporului este asimilată cu funcţia de ministru, iar funcţia
de adjunct al Avocatului Poporului este asimilată cu funcţia de şef de departament din
aparatul Parlamentului.
Instituţia Avocatul Poporului îşi desfăşoară activitatea pe următoarele domenii
de specializare:
a) drepturile omului, egalitate de şanse între bărbaţi şi femei, culte religioase
şi minorităţi naţionale;
b) drepturile copilului, ale familiei, tinerilor, pensionarilor, persoanelor cu
handicap;
c) armată, justiţie, poliţie, penitenciare;
d) proprietate, muncă, protecţie socială, impozite şi taxe.
În vederea realizării atribuţiilor ce îi revin potrivit legii, Avocatul Poporului
organizează birouri teritoriale115 care îşi desfăşoară activitatea pe raza teritorială de
competenţă a curţilor de apel.

3. Atribuţiile Avocatului Poporului

Avocatul Poporului are, potrivit legii, următoarele atribuţii principale116:

1. primeşte şi repartizează cererile făcute de persoanele lezate prin încălcarea
drepturilor sau libertăţilor cetăţeneşti de către autorităţile administraţiei publice şi
decide asupra acestor cereri;
2. urmăreşte rezolvarea legală a cererilor primite şi cere autorităţilor sau
funcţionarilor administraţiei publice în cauză încetarea încălcării drepturilor şi
libertăţilor cetăţeneşti, repunerea în drepturi a petiţionarului şi repararea pagubelor;
3. formulează puncte de vedere, la cererea Curţii Constituţionale;
4. poate sesiza Curtea Constituţională cu privire la neconstituţionalitatea legilor,
înainte de promulgarea acestora;
5. poate sesiza direct Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a
legilor şi ordonanţelor;
6. reprezintă instituţia Avocatul Poporului în faţa Camerei Deputaţilor, a Senatului
şi a celorlalte autorităţi publice, precum şi în relaţiile cu persoanele fizice sau juridice.
Sunt supuse petiţionării actele sau faptele administrative ale autorităţilor
publice prin care s-au încălcat drepturile şi libertăţile persoanelor fizice. Sunt
115 În prezent funcţionează douăsprezece birouri teritoriale: Alba Iulia, Bacău, Oradea, Suceava,
Braşov, Cluj-Napoca, Constanţa, Craiova, Galaţi, Iaşi, Târgu Mureş şi Piteşti.
116 Art. 13 din Legea nr. 35/1997 republicată
asimilate actelor administrative tăcerea organelor administraţiei publice şi emiterea
tardivă a actelor. Este vorba aşadar de acte sau fapte administrative ce provin de la:
administraţia publică centrală (ministere, departamente, etc), prefecţi, serviciile
publice descentralizate din teritoriu ale ministerelor şi ale celorlalte organe centrale,
administraţia publica locala (consilii locale, primari, consilii judeţene) precum şi de la
funcţionari ai acestor organe117.
Nu fac obiectul activităţii instituţiei Avocatul Poporului şi vor fi respinse fără
motivare cererile privind: actele emise de Camera Deputaţilor, Senat,
Parlament;· actele şi faptele deputaţilor şi senatorilor, Preşedintelui
României,Guvernului, Curţii Constituţionale, Preşedintelui Consiliului Legislativ şi
autorităţii judecătoreşti.
Condiţiile pentru primirea şi examinarea cererii118 sunt:
· să fie formulată în scris ( poate fi transmisă prin poştă, inclusiv cea electronică, fax
ori poate fi depusă personal sau prin mandatar119);
· să fie semnată de petiţionar;
· să conţină informaţii complete referitoare la datele de identificare ale persoanei, date
despre vătămările produse, autoritatea administrativă sau funcţionarul public în cauză,
dovada întârzierii sau refuzului administraţiei publice de a soluţiona cererea, potrivit
legii, în termenul prevăzut; menţiunea obligatorie dacă cererea face obiectul unei
cauze aflate pe rolul unei instanţe judecătoreşti sau dacă a format obiectul unei
judecăţi; precizarea autorităţilor publice care au fost sesizate anterior; se anexează
orice acte care pot susţine cererea.
Situaţiile în care cererile nu pot fi luate în considerare sunt:
 nu sunt de competenţa Avocatului Poporului;
 sunt anonime sau făcute în numele altei persoane fără acordul acesteia;
 sunt adresate mai târziu de un an de la data la care încălcările s-au produs ori
de la data la care persoana în cauză a luat cunoştinţă de ele;
 pot fi respinse motivat cererile vădit nefondate.
Modalităţile de lucru în soluţionarea cererilor ale Avocatului Poporului sunt:
- Anchetele –prin care cere autorităţilor administraţiei publice orice informaţii sau
documente necesare, audiază şi ia declaraţii de la conducătorii autorităţilor
administraţiei publice şi de la orice funcţionar care poate da informaţiile necesare
soluţionării cererii.
- Recomandările – care nu pot fi supuse controlului parlamentar şi nici controlului
judecătoresc. Prin recomandările emise, Avocatul Poporului prin care solicita
organului administrativ ori funcţionarului public în cauza să înlăture abuzul comis, să
repare pagubele produse prin actul sau faptul administrativ ilegal şi să repună
persoana lezata în drepturile sale legitime.
- Rapoarte speciale – în cazul în care Avocatul Poporului constată, cu prilejul
cercetărilor întreprinse, lacune în legislaţie sau cazuri grave de corupţie, ori de
nerespectare a legilor ţării, va prezenta un raport, conţinând cele constatate,
preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului sau, după caz, primului-ministru.

117 De exemplu: eliberarea unei autorizaţii sau adeverinţe, a unui permis, etc; efectuarea unei înscrieri,
luarea in evidenta sau recunoaşterea unei calităţi prevăzute de lege; acordarea unor facilităţi si ajutoare
prevăzute de lege.
118 Cererea adresată Avocatului Poporului este scutită de taxa de timbru
119 Pentru motive temeinice, la solicitarea petiţionarului, acestuia i se poate încuviinţa să îşi prezinte

oral sau prin serviciul dispecerat cererea, care va fi consemnată de către personalul desemnat în acest
scop, pe formulare tip.
- Audienţele – sunt asigurate de personalul de specialitate al instituţiei. De asemenea,
cetăţenii pot fi primiţi în audienţă de către Avocatul Poporului şi de adjuncţii acestuia,
în conformitate cu prevederile legale.
Avocatul Poporului răspunde numai în faţa Parlamentului, răspundere ce se
materializează prin obligaţia prezentării de rapoarte. Raportul anual este bilanţul
activităţii instituţiei care se înaintează celor doi preşedinţi ai Camerelor Parlamentului
şi poate cuprinde pe lângă prezentarea activităţii instituţiei pe anul respectiv şi
recomandări de modificare a legislaţiei sau propuneri de măsuri ce sunt utile în
protecţia drepturilor omului.

SINTEZA IDEILOR PRINCIPALE

 Drepturile fundamentale au următoarele trăsături caracteristice:
1. sunt drepturi subiective, adică facultăţi, posibilităţi ale subiectelor
raportului juridic (indivizii) de a acţiona într-un anume fel sau de a cere
celuilalt sau celorlalte subiecte o atitudine corespunzătoare şi de a
beneficia de protecţia şi sprijinul statului în realizarea pretenţiilor
legitime
2. sunt drepturi esenţiale pentru viata, libertate şi personalitatea
indivizilor.
3. sunt înscrise în acte cu forţă juridică suprema – legile fundamentale.
 Principiile drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale potrivit
Constituţiei revizuite sunt:
1. Universalitatea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor
2. Egalitatea în drepturi a cetăţenilor
3. Neretroactivitatea legii
4. Principiul legalităţii în conformitate cu care trebuie să fie exerciţiul
oricărui drept, libertate sau obligaţie
5. Accesul liber la justiţie
6. Caracterul de excepţie al restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al
unor libertăţi
7. Funcţiile şi demnităţile publice pot fi ocupate de persoanele care au
cetăţenia română şi domiciliul în ţară
8. Protecţia cetăţenilor romani în străinătate şi obligaţiile lor
9. Cetăţenii străini şi apatrizii se bucura în România de protecţie juridica
10. Cetăţenii romani nu pot fi extrădaţi sau expulzaţi din România
o Drepturile şi libertăţile fundamentale pot fi clasificate astfel:
A. Inviolabilităţile - acele drepturi care au drept obiect ocrotirea persoanei
umane şi a vieţii ei private fata de orice amestec din afara. Din aceasta categorie
fac parte următoarele drepturi:
1. dreptul la viata şi la integritate fizica şi psihica
2. libertatea individuală şi siguranţa persoanei
3. dreptul la apărare
4. libera circulaţie
5. dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private
6. inviolabilitatea domiciliului şi reşedinţei
7. secretul corespondentei.
B. Drepturile social-economice şi culturale au drept obiect asigurarea
dezvoltării materiale sau culturale a cetăţenilor. Fac parte din aceasta categorie
următoarele drepturi:
 1. dreptul la învăţătură,
2. accesul la cultura,
3. dreptul la ocrotirea sănătăţii,
4. dreptul la un mediu sănătos,
5. dreptul la munca şi la protecţia sociala a muncii,
6. dreptul la greva,
7. dreptul la proprietatea privată,
8. dreptul de moştenire,
9. libertatea economică,
10. dreptul la un nivel de trai decent,
11. dreptul la căsătorie,
12. dreptul copiilor şi tinerilor la protecţie şi asistenţă
13. dreptul persoanelor cu handicap la protecţie specială.
C. Drepturile social-politice se caracterizează prin faptul ca pot fi
exercitate de cetăţeni, la alegerea lor, atât în vederea participării lor la
conducerea de stat, cat şi în scopul asigurării dezvoltării lor materiale sau
culturale. În aceasta categorie intra următoarele drepturi:
1. libertatea conştiinţei,
2. libertatea de exprimare,
3. dreptul la informaţie,
4. libertatea întrunirilor,
5. dreptul de asociere.
D. Drepturile exclusiv politice au ca obiect exclusiv asigurarea participării
cetăţenilor la conducerea statului, cum ar fi:
1. dreptul de a alege
2. şi de a fi ales în organele reprezentative locale sau naţionale,
3. dreptul de a alege şi de a fi ales în Parlamentul European
E. Drepturile garanţii – reprezintă acea categorie de drepturi care asigura
persoanei mijloacele juridice necesare în cazul încălcării drepturilor sale
fundamentale pentru restabilirea ordinii de drept. Din aceasta categorie fac
parte:
1. accesul liber la justiţie,
2. dreptul de petiţionare,
3. dreptul persoanei vătămate de către o autoritate publica
o Îndatoririle fundamentale potrivit Constituţiei revizuite sunt:
1. Fidelitatea fata de ţară
2. Apărarea ţării
3. Contribuţiile financiare
 Avocatul Poporului este denumirea clasică sub care s-a organizat şi
funcţionează în România clasica instituţie a ombudsmanului.
 Avocatul Poporului este o instituţie autonomă şi independentă faţă de orice
altă autoritate publică, menită să protejeze cetăţenii de abuzuri din partea
autorităţilor administraţiei publice, însă doar pe cale amiabilă, utilizând
medierea şi dialogul. Avocatul Poporului este numit de către Camera
Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună, pentru un mandat de 5 ani, care
poate fi reînnoit o singură dată.
 Avocatul Poporului are, potrivit legii, următoarele atribuţii principale:
1. primeşte şi repartizează cererile făcute de persoanele lezate
prin încălcarea drepturilor sau libertăţilor cetăţeneşti de către autorităţile
administraţiei publice şi decide asupra acestor cereri;
 2. urmăreşte rezolvarea legală a cererilor primite şi cere
autorităţilor sau funcţionarilor administraţiei publice în cauză încetarea
încălcării drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, repunerea în drepturi a
petiţionarului şi repararea pagubelor;
3. formulează puncte de vedere, la cererea Curţii Constituţionale;
4. poate sesiza Curtea Constituţională cu privire la
neconstituţionalitatea legilor, înainte de promulgarea acestora;
5. poate sesiza direct Curtea Constituţională cu excepţia de
neconstituţionalitate a legilor şi ordonanţelor;
6. reprezintă instituţia Avocatul Poporului în faţa Camerei
Deputaţilor, a Senatului şi a celorlalte autorităţi publice, precum şi în relaţiile cu
persoanele fizice sau juridice.

INTREBĂRI DE EVALUARE

1. Analizaţi principiile ce guvernează materia drepturilor şi libertăţilor

fundamentale în România.
2. Care sunt drepturile de care se bucură cetăţenii români, urmare a aderării
României la Uniunea europeană?
3. Precizaţi asemănările şi deosebirile între existente între dreptul de asociere
şi libertatea întrunirilor.
4. Ce diferenţă există între consacrarea şi garantarea unui drept? Există
drepturi în România care sunt doar consacrate?
5. Evidenţiaţi rolul instituţiei Avocatului Poporului în România.

TESTE DE AUTOEVALUARE
 1. Reprezintă o excepţie de la principiul neretroactivităţii legii:
a) legile ce produc efecte juridice numai pentru viitor;
b) legile interpretative;
c) aplicarea legii penale mai aspre;
d) legea contravenţională.

2. Restrângerea exerciţiului unor drepturi individuale poate avea loc dacă:

a) este necesară într-o societate democratică;
b) este invers proporţională cu valoarea socială ocrotită;
c) sunt mai multe persoane cărora li se aplică această măsură;
d) este dispusă numai prin hotărâre a Guvernului.

3. Este o inviolabilitate:
a) dreptul la apărare;
b) dreptul la ocrotirea sănătăţii;
c) dreptul de asociere;
d) dreptul de a alege şi dreptul de a fi ales.

4. Libertatea de exprimare este:

a) un drept garanţie;
b) un drept social-politic;
c) o inviolabilitate;
d) un drept exclusiv politic.

5. Extrădarea:
a) este o instituţie juridică absolută;
b) este reglementată de anumite norme universal recunoscute,
c) instituţia juridică în virtutea căreia autorităţile statale pot să oblige un
cetăţean străin să părăsească ţara;
d) poate fi dispusă numai de Preşedintele României.

6. Arestarea:
a) se poate face şi în baza unui mandat de arestare;
b) poate fi dispusă de procuror;
c) nu poate depăşi 24 de ore;
d) poate fi dispusă când există motive legale.

7. Unul dintre principiile aplicabile în activitatea de prelucrare a datelor

personale este:
a) colectarea datelor în scopuri determinate, explicite şi legitime;
b) posibilitatea obţinerii confidenţialităţii la cerere;
c) obţinerea completă a datelor persoanei respective;
d) posibilitatea refuzării de către o persoană a declarării datelor personale
pertinente.

8. Este o atribuţie a Avocatului poporului:

a) reprezentarea în instanţă a cetăţenilor;
b) sesizarea Curţii Constituţionale cu privire la neconstituţionalitatea legilor,
doar înainte de promulgarea acestora;
c) urmărirea rezolvării legale a cererilor primite de la cetăţeni;
 d) declararea recursului în cazul pierderii procesului de către o persoană în
primă instanţă.

9. Se dau propoziţiile: A – Cerea cetăţeanului adresată Avocatului Poporului

poate fi adresată şi în formă orală; B - Avocatul Poporului răspunde numai în faţa
Parlamentului şi a Preşedintelui, datorită legitimităţii aparte a acestor două instituţii
statale; C- Sunt asimilate actelor administrative care pot constitui obiectul unei cereri
adresate Avocatului Poporului şi tăcerea organelor administraţiei publice şi emiterea
tardivă a actelor.
Alegeţi varianta corectă:
a) Propoziţia A este falsă, propoziţia B este falsă, propoziţia C este falsă.
b) Propoziţia A adevărată, propoziţia B este adevărată, propoziţia C este adevărată.
c) Propoziţia A falsă, Propoziţia B falsă, propoziţia C adevărată;
d) Propoziţia A adevărată, propoziţia B falsă, propoziţia C adevărată.

10. Se dau propoziţiile: A – Controlul constituţionalităţii legilor reprezintă o

garanţie internă a respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale; B – Există un
temei constituţional al răspunderii autorităţilor publice pentru vătămările cauzate
cetăţenilor prin încălcarea sau nesocotirea drepturilor, libertăţilor şi a intereselor
legitime ale acestora;C- Criteriul „termenului rezonabil” este o noţiune obiectivă.
Alegeţi varianta corectă:
a) Propoziţia A este falsă, propoziţia B este falsă, propoziţia C este falsă.
b) Propoziţia A adevărată, propoziţia B este adevărată, propoziţia C este falsă;
c) Propoziţia A falsă, Propoziţia B falsă, propoziţia C adevărată;
d) Propoziţia A adevărată, propoziţia B falsă, propoziţia C adevărată.