DECLANŞAREA EXECUTĂRII

SILITE POTRIVIT NOULUI COD

DE PROCEDURĂ CIVILĂ.
NATURA ADMINISTRATIV-
JURISDICŢIONALĂ
A ACESTEI ETAPE

Evelina OPRINA

Initiation of Enforcement Measures

According to the New Civil Procedure Code.
The Administrative-Jurisdictional Nature
Evelina OPRINA of This Stage
Lect. univ. dr., Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”,
Facultatea de Ştiinţe Juridice şi Administrative, Bucureşti,
Abstract
România The right to initiate enforcement measures
Tel.: 0040-744-347.709 belongs to the creditor, unless otherwise provided
E-mail: evelinaoprina@yahoo.com by law, who nevertheless cannot proceed in this
respect unless it meets procedural requirements
expressly regulated by the lawmaker.
The procedural formalities required to initiate
the enforcement measures are the existence of an
unquestionable and due claim, the submission of
a request for enforcement to the competent bailiff,
obtaining the permission for enforcement from the
enforcement court and the preliminary notification
of the debtor.
The initiation of enforcement measures in the
regulation brought by the new Civil Procedure Code
seems a complex activity of a mixed nature, which
has both a jurisdictional side, represented by the
activity of the court of law, and an administrative
side, consisting in the enforcement activity of the
bailiff.
Revista Transilvană Key words: request, bailiff, investiture,
de Ştiinţe Administrative permission for enforcement, summons, admi-
3 (27)/2010, pp. 114-134 nistrative-jurisdictional nature.

114
1. Consideraţii generale
Ca şi în actuala reglementare, în accepţiunea noului Cod de procedură civilă
aprobat prin Legea nr. 134/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I,
nr. 485/15.07.2010, executarea silită se integrează procesului civil, reprezentând cea
de-a doua fază a acestuia, o procedură prin intermediul căreia creditorul, titular al
dreptului recunoscut printr-o hotărâre judecătorească ori printr-un alt act executoriu,
constrânge, cu concursul organelor de stat competente, pe debitorul său care nu-şi
execută de bună voie obligaţiile decurgând dintr-un asemenea titlu, de a le aduce la
îndeplinire, în mod silit (Zilberstein şi Ciobanu, 2001, p. 23; Deleanu, 2003, p. 538;
Ciobanu şi Boroi, 2005, p. 475; Ciobanu, Boroi şi Nicolae, 2001, pp. 3-37; Ciobanu,
Tăbârcă şi Briciu, 2005, p. 9 şi urm.; Leş, 2007; Puie, 2008; Florescu et al., 2009;
Oprina, 2010, pp. 20-124).
Întrucât este posibil ca debitorul să nu recurgă benevol la realizarea obligaţiei dispuse
de instanţă în sarcina sa, legiuitorul a instituit un ansamblu de mijloace procesuale
de natură a face posibilă realizarea efectivă de către creditor a dreptului statuat fie
prin hotărârea instanţei de judecată, fie prin alt înscris care are putere executorie.
Dreptul de a porni executarea silită aparţine, aşadar, creditorului, dacă prin lege
nu se prevede altfel (art. 654 alin. 1 din noul Cod de procedură civilă) care, însă, nu
poate proceda în acest sens decât cu respectarea unor exigenţe de ordin procedural
expres reglementate de legiuitor.
Astfel, urmează a fi analizate formalităţile de ordin procedural necesare declanşării
executării silite, respectiv cererea de executare silită (Ciobanu şi Boroi, 2005, p. 475 şi
urm.; Zilberstein şi Ciobanu, 2001), procedura încuviinţării executării silite şi înştiinţarea
prealabilă a debitorului (Oprina, 2009, pp. 161-167).

2. Cererea de executare silită

2.1. Cuprinsul cererii
Aşa după cum am arătat deja, executarea silită este guvernată de principiul
disponibilităţii, în conformitate cu care executarea silită se declanşează la cererea
creditorului (art. 654 alin. 1).
Menţiunile pe care trebuie să le cuprindă cererea de executare sunt prevăzute de
art. 654 alin. 3 coroborat cu art. 143 la care face trimitere şi care constituie norma
generală în privinţa formei cererilor. Aceste elemente sunt:
– indicarea executorului judecătoresc căruia îi este adresată;
– numele, prenumele şi domiciliul sau, după caz, denumirea şi sediul creditorului
şi debitorului;
– numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa reprezentanţilor lor, dacă este cazul;
– bunul sau, după caz, felul prestaţiei datorate;
– modalitatea de executare solicitată de creditor.
– motivele cererii;
– semnătura.

115
 Lipsa vreunuia din elementele anterior menţionate atrage sancţiunea nulităţii şi,
faţă de caracterul virtual al acesteia, ea poate interveni numai cu condiţia dovedirii
producerii unei vătămări, ce nu poate fi înlăturată altfel decât prin anularea actului
(art. 170 alin. 1).

2.2. Aspecte procedurale

Cererea de executare silită se depune, personal sau prin reprezentant legal ori
convenţional, la biroul executorului judecătoresc competent ori se transmite acestuia
prin poştă, curier, telefax, poştă electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea
textului şi confirmarea primirii cererii de executare cu toate documentele justificative
(art. 654 alin. 2).
Sub aspectul competenţei executorului judecătoresc, art. 642 prevede că, dacă
prin lege nu se dispune altfel, hotărârile judecătoreşti şi celelalte titluri executorii
se execută de către executorul judecătoresc din circumscripţia curţii de apel, după
cum urmează:
– în cazul urmăririi silite a bunurilor imobile, al urmăririi silite a fructelor prinse
de rădăcini şi al executării silite directe imobiliare, executorul judecătoresc din
circumscripţia curţii de apel unde se află imobilul. Dispoziţii similare se regăsesc
şi în art. 808 alin. 1.
– în cazul urmăririi silite a bunurilor mobile şi al executării silite directe mobiliare,
executorul judecătoresc din circumscripţia curţii de apel unde se află domiciliul
sau, după caz, sediul debitorului.
– în cazul executării silite a obligaţiilor de a face şi a obligaţiilor de a nu face, executorul
judecătoresc din circumscripţia curţii de apel unde urmează să se facă executarea.
Dacă bunurile urmăribile, mobile sau imobile, se află în circumscripţiile mai multor
curţi de apel, este competent oricare dintre executorii judecătoreşti care funcţionează
pe lângă una dintre acestea. În acelaşi sens sunt şi prevederile art. 808 alin. 2.
Când se urmăresc mai multe imobile, înscrise la acelaşi birou sau la birouri de
cadastru şi publicitate imobiliară diferite, pentru o creanţă garantată cu ipotecă
colectivă, cererea se va îndrepta la executorul judecătoresc în a cărui rază teritorială
este înscrisă ipoteca principală (art. 808 alin. 3).
Dacă bunul mobil care face obiectul urmăririi silite ori al executării silite directe
a fost mutat în timpul procedurii de executare, competent teritorial este executorul
judecătoresc care a început procedura de executare sau executorul judecătoresc din
circumscripţia curţii de apel unde a fost deplasat bunul. Dovada deplasării bunului
se poate face prin orice mijloc de probă. Actele de executare silită, precum şi orice
acte şi lucrări efectuate anterior deplasării bunului rămân valabile.
La cererea de executare se vor ataşa titlul executoriu în original şi dovada achitării
taxelor de timbru, inclusiv timbrul judiciar, precum şi, dacă este cazul, înscrisurile
anume prevăzute de lege. Dacă sunt sesizaţi mai mulţi executori judecătoreşti, la
cererea de executare se va ataşa copie legalizată de pe titlul executoriu, menţionându-
se biroul executorului judecătoresc unde a fost depus titlul original.

116
 Se remarcă că legiuitorul a instituit obligaţia creditorului de a achita taxă judiciară
de timbru şi timbru judiciar aferente cererii de executare, ceea ce înseamnă că, se
impune, de lege ferenda, completarea dispoziţiilor Legii nr. 146/1997 privind taxele
judiciare de timbru şi ale O.G. nr. 32/1995 privind timbru judiciar în acest sens, pentru
a se asigura eficienţă practică dispoziţiilor procedurale menţionate.
Referitor la aspectul vizând posibilitatea creditorului de a ataşa cererii de executare
o copie legalizată a titlului, art. 632 dispune că nu se vor elibera aceloraşi părţi mai
multe exemplare ale titlurilor învestite cu formulă executorie decât cu încuviinţarea
instanţei judecătoreşti şi numai dacă acestea justifică un interes legitim, respectiv
dacă executarea trebuie să se efectueze în diferite locuri sau hotărârea s-a dat în
folosul mai multor creditori şi altele asemenea. Instanţa se va pronunţa în acest
sens printr-o încheiere, după regulile specifice procedurii necontencioase, adică în
camera de consiliu şi fără citarea părţii. Încheierea astfel pronunţată va fi susceptibilă
de apel, în condiţiile art. 527. Interesul legitim pe care trebuie să-l justifice partea
pentru a obţine eliberarea mai multor exemplare ale titlului executoriu poate să
constea în aceea că:
– executarea trebuie să se efectueze în diferite locuri. Astfel de situaţii se pot
întâlni de exemplu, în cazul în care creditorul urmăreşte executarea silită a
debitorului atât în modalitatea urmăririi imobiliare, cât şi a popririi, ipoteză în
care competenţa de executare aparţine, în primul caz, executorului judecătoresc
din circumscripţia curţii de apel unde se află imobilul, iar, în al doilea caz,
executorului judecătoresc al cărui birou se află în circumscripţia curţii de apel
unde îşi are domiciliul sau sediul debitorul ori terţul poprit.
– hotărârea s-a dat în folosul mai multor creditori. O asemenea ipoteză se poate
întâlni în practică în situaţia în care între creditori au existat raporturi de
coparticipare procesuală, în condiţiile art. 58-59.
– alte asemenea cazuri, precum: pierderea de către creditor a exemplarului ce-i
servea drept titlu, distrugerea acestuia.
Potrivit art. 655 alin. 1 din noul cod, de îndată ce primeşte cererea de executare,
executorul judecătoresc, prin încheiere, va dispune înregistrarea acesteia şi deschiderea
dosarului de executare. Încheierea prin care se dispune înregistrarea cererii şi
deschiderea dosarului de executare silită se comunică de îndată creditorului.
Aşadar, în noua procedură execuţională executorul judecătoresc este obligat ca
imediat după ce primeşte o cerere de executare silită admisibilă, să dispună, printr-o
încheiere, fără citarea părţilor, asupra înregistrării cererii şi a deschiderii dosarului
de executare, încheierea astfel pronunţată urmând ca în cel mai scurt timp să fie
comunicată creditorului.
În cazul în care creditorul prezintă personal cererea executorului judecătoresc,
nimic nu-l împiedică pe acesta din urmă ca, după verificarea actelor depuse, să emită
încheierea despre care face vorbire art. 655 alin. 1 şi, totodată, să-i comunice personal
încheierea creditorului. Dacă procedează în acest mod, atunci executorul judecătoresc

117
este obligat să încheie un proces-verbal din care să rezulte că această încheiere a fost
comunicată creditorului.
Dacă executorul judecătoresc refuză deschiderea procedurii de executare silită,
încheierea se comunică de îndată creditorului, care poate face plângere în termen de
15 zile de la data comunicării încheierii de refuz la judecătoria în a cărei circumscripţie
îşi are biroul executorul judecătoresc (art. 655 alin. 2).
„De îndată” înseamnă fără întârziere, numaidecât, astfel că executorul judecătoresc
este obligat ca după emiterea încheierii de refuz să o comunice în cel mai scurt timp
creditorului.
Se poate constata că, în cazul plângerii, numai creditorul are legitimare procesuală
activă, întrucât este singurul care ar putea fi vătămat prin refuzul executorului.
Motivele pentru care un executor judecătoresc poate refuza înregistrarea cererii şi
deschiderea dosarului de executare silită sunt multiple. De exemplu, titlul executoriu
nu este valabil; hotărârea judecătorească sau înscrisul ce constituie titlul executoriu
nu sunt învestite cu formulă executorie, în cazurile în care legea prevede acest lucru;
nu s-au achitat taxele de timbru sau timbrele judiciare prevăzute de lege; nu s-a ataşat
cererii titlul executoriu în original etc.
Sub aspectul competenţei de soluţionare a plângerii, art. 655 alin. 2 prevede
că aceasta revine judecătoriei în a cărei circumscripţie îşi are biroul executorul
judecătoresc, instituindu-se, astfel, o normă de competenţă materială şi teritorială
exclusivă.
În conformitate cu art. 460 alin. 3, hotărârea pronunţată va fi nesusceptibilă de apel,
întrucât va fi pronunţată de judecătorie în ultimă instanţă în exercitarea controlului
judecătoresc, rămânând susceptibilă numai de recurs, în conformitate cu art. 477,
de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Pentru a se evita, însă, încărcarea
rolului instanţei supreme cu soluţionarea unui astfel de recurs, Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie având menirea principală de a asigura o practică judiciară unitară la nivelul
întregii ţări, opinăm că se impune ca, prin Legea de punere în aplicare a noului Cod
de procedură civilă, să fie completat art. 655 alin. 2 în sensul ca hotărârea pronunţată
asupra plângerii să fie susceptibilă numai de recurs care se va soluţiona de instanţa
ierarhic superioară celei care a pronunţat-o, în acord cu art. 477 alin. 4 din noul cod.

3. Încuviinţarea executării silite

3.1. Consideraţii preliminare
În conformitate cu dispoziţiile art. 656 alin. 1 din noul Cod de procedură civilă,
în termen de maximum 3 zile de la înregistrarea cererii, executorul judecătoresc va
solicita să se dispună încuviinţarea executării de către instanţa de executare, căreia îi
va înainta, în copie certificată de executor pentru conformitate cu originalul, cererea
creditorului, titlul executoriu, încheierea prevăzută la art. 655 alin. 1 şi dovada taxei
de timbru.
Trebuie precizat că actualul Cod de procedură civilă a fost modificat prin O.U.G.
nr. 42/2009, prin care s-a reintrodus procedura încuviinţării silite, după ce, anterior,

118
prin Decizia nr. 458/2009 publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr.
256/17.04.2009, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 3731 Cod procedură civilă, în forma în care era eliminată obligaţia
executorului judecătoresc de a solicita încuviinţarea executării silite de către instanţa
de executare şi procedura de încuviinţare în ansamblul său.
Criticile aduse de instanţa de control constituţional dispoziţiilor procedurale
au vizat, în principal, următoarele:
– prin înlăturarea controlului judecătoresc asupra începerii executării silite,
s-a conferit executorului judecătoresc competenţa de a decide cu privire
la legalitatea şi temeinicia cererii de executare silită, încălcându-se, astfel,
dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. 4 şi art. 126 alin. 1, prin lăsarea unei
faze a procesului civil la aprecierea reprezentanţilor unui serviciu administrativ,
care nu se bucură de garanţiile de independenţă şi imparţialitate ale instanţei
de judecată.
– lipsa unui control real şi eficient al instanţei asupra executării silite are ca
efect prelungirea duratei executării silite, prin litigii ulterioare născute din
contestarea actelor de executare, neputându-se susţine, în consecinţă, că statul
român a găsit cele mai adecvate mijloace pentru a asigura executarea hotărârilor
judecătoreşti definitive şi obligatorii, ca răspuns la cele stabilite de Curtea
Europeană a Drepturilor Omului.
– existenţa unei reglementări neunitare şi contradictorii a procedurii executării
silite, în condiţiile în care la instanţa de executare nu se mai constituia un dosar
privind executarea, iar Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti
prevedea în continuare obligaţia executorului judecătoresc de a comunica instanţei
copii de pe actele de executare silită, o astfel de necorelare legislativă fiind de
natură să tulbure bunul mers al executării silite şi să creeze disfuncţionalităţi
în derularea acesteia.
Decizia instanţei de control constituţional a fost supusă unor critici acerbe în
toată doctrina de specialitate (Spinei, 2004, pp. 58-63; Hurubă, 2005, pp. 54-55;
Ciobanu, 2009, pp. 72-95; Dinu, 2009, pp. 124-133; Leş, 2009, pp. 79-93; Hurubă, 2009,
pp. 40-54), iar efectele practice ale acesteia au constat în îngreunarea procedurilor
de executare, în sensul amânării urmăririlor silite şi încărcarea exagerat de mare
a rolului instanţelor judecătoreşti cu sute de cereri de încuviinţare a executării. În
plus, experienţa practică din ultimul an a demonstrat cu prisosinţă că, sub aspect
statistic, numărul cauzelor având ca obiect contestaţii la executare nu s-a diminuat, ci
a rămas cel mult acelaşi, în condiţiile în care, prin raportare la considerentele Curţii
Constituţionale, numărul acestora ar fi trebuit să cunoască o diminuare considerabilă
ca urmare a controlului exercitat de instanţă asupra declanşării urmăririi silite.
Contrar motivării instanţei de control constituţional şi având în vedere realităţile
vieţii juridice practice, consider că reintroducerea procedurii încuviinţării executării
silite nu a avut drept efect decât o întârziere nejustificată a procedurii execuţionale,
atâta vreme cât, orice fel de neregularitate procedurală putea şi poate fi în continuare

119
remediată prin intermediul contestaţiei la executare, asigurându-se, astfel, respectarea
pe deplin a principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat.
Nici garanţiile asigurării unui proces echitabil nu constituie argumente pertinente
de natură a justifica soluţia Curţii Constituţionale, cu atât mai mult cu cât debitorului
nu i-au fost recunoscute prin modificarea legislativă adusă actualului Cod de procedură
civilă posibilităţi suplimentare de contestare a actelor de executare făcute cu încălcarea
legii, acesta putând să acţioneze în continuare în limitele fixate de art. 399 Cod
procedură civilă. Exercitarea unui control suplimentar din partea instanţei asupra
declanşării urmăririi silite nu este de natură decât să contribuie la o tergiversare a
procedurii execuţionale, contrar exigenţelor instituite de Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului şi a libertăţilor fundamentale şi la o încărcare exagerat de mare
a rolului instanţelor judecătoreşti cu sute de cereri săptămânal, a căror rezolvare
urgentă necesită antrenarea de timp şi personal suplimentar.
În plus, deşi procedura execuţională trebuie să fie caracterizată de echitate,
în sensul ca toate organele şi autorităţile implicate în această fază a procesului civil
să se comporte în mod egal cu părţile, fără ca vreuna din ele să fie prejudiciată sau
dezavantajată în raport cu cealaltă, nu trebuie omisă din vedere nici celeritatea
procedurii şi nici aspectul de constrângere care primează în faza de executare silită,
interesul fiind acela ca activitatea de realizare a dreptului recunoscut în faza judecăţii
să nu fie iluzoriu, iar activitatea instanţei să nu devină inutilă.
În ciuda tuturor criticilor aduse acestei formalităţi şi consecinţelor sale practice,
din care a rezultat fără putinţă de tăgadă inutilitatea procedurii, se constată că şi noul
Cod de procedură civilă menţine această formalitate, în condiţiile în care, alături
de procedura învestirii cu formulă executorie, este de natură a dubla formalităţile
procedurale prealabile executării unui titlu executoriu. Cel puţin una dintre cele două
proceduri este inutilă, de vreme ce funcţiile acestor instituţii sunt similare.
De aceea, în ceea ce mă priveşte, consider că, o soluţie de natură să garanteze dreptul
la un proces echitabil invocat de chiar instanţa de control constituţional, ar fi aceea
ca, prin Legea de punere în aplicare a noului Cod de procedură civilă, să se elimine
procedura încuviinţării executării silite sau, în măsura în care se doreşte menţinerea
acestei instituţii, propun ca aceasta să fie conferită executorului judecătoresc, care
să se pronunţe în acest sens printr-o încheiere, care să se comunice creditorului şi
debitorului şi împotriva căreia părţile să aibă posibilitatea de a exercita contestaţie la
executare. Astfel, se garantează toate imperativele statuate de Curtea Constituţională,
iar drepturile ambelor părţi implicate în executare vor fi pe deplin asigurate.
Mai trebuie precizat că, prin viitoarea reglementare s-a statuat că cererea de
încuviinţare a executării silite se soluţionează de instanţă fără citarea părţilor, iar
încheierea de admitere a cererii nu este supusă niciunei căi de atac. În plus, art. 704 alin.
2 conferă dreptul de exercitare a contestaţiei la executare numai împotriva încheierilor
executorului judecătoresc care nu sunt, potrivit legii, definitive. Prin urmare, se
constată eliminarea oricărui mijloc procesual prin care debitorul să aibă posibilitatea
de a contesta eventualele neregularităţi săvâşite cu prilejul încuviinţării executării,

120
acestuia fiindu-i suprimată atât o eventuală cale de atac separată împotriva încheierii
de admitere a cererii de încuviinţare, cât şi o eventuală contestaţie la executare.
Şi aceasta este cu atât mai inechitabil cu cât soluţionarea cererii de încuviinţare a
executării are loc fără citarea părţilor, adică fără posibilitatea de a se apăra nici cu
acest prilej şi nici ulterior pe parcursul executării şi în condiţiile în care, ca regulă,
încheierile pronunţate în procedură necontencioasă nu au autoritate de lucru judecat,
art. 528 permiţând repunerea în discuţie a aspectelor supuse cenzurii instanţei într-o
atare procedură.

3.2. Reguli procedurale

Cererea de încuviinţare a executării silite se soluţionează de instanţă în termen
de maximum 3 zile de la înregistrarea acesteia la judecătorie, prin încheiere dată în
camera de consiliu, fără citarea părţilor.
Legitimare procesuală activă în cererea de încuviinţare are numai executorul
judecătoresc, care va înainta instanţei de executare, în copie certificată pentru
conformitate cu originalul, cererea creditorului, titlul executoriu, încheierea prevăzută
la art. 655 alin. 1 şi dovada taxei de timbru.
În privinţa obligaţiei de natură fiscală, faţă de prevederile art. 19 din Legea nr.
146/1997 privind taxele judiciare de timbru, apreciez că aceasta trebuie achitată
în bugetul unităţii administrativ-teritoriale unde îşi are sediul biroul executorului
judecătoresc. Şi aceasta întrucât executorul judecătoresc este cel căruia legea i-a
atribuit competenţa de a învesti instanţa, fiind, prin urmare, debitorul taxei în înţelesul
dispoziţiilor legale menţionate, care urmează a fi interpretate în sensul că obligaţia
de a achita taxa judiciară de timbru cade în sarcina celui care învesteşte instanţa cu
soluţionarea unei cereri. Prin urmare, socotesc ca fiind greşită practica de lege lata a
acelor instanţe care obligă executorul judecătoresc să achite taxa judiciară de timbru
în contul unităţii administrativ-teritoriale în a cărei circumscripţie teritorială îşi are
domiciliul/sediul creditorul. Argumentul acestor instanţe în sensul că executorul
acţionează ca un reprezentant al statului şi că asemenea cheltuieli cad în sarcina
creditorului sunt lipsite de relevanţă juridică, organul de executare având posibilitatea
ca, în cadrul cheltuielilor de executare stabilite în sarcina creditorului, să includă şi
această obligaţie de ordin fiscal, în conformitate cu art. 660 alin. 3 pct. 1.
Competenţa de soluţionare a cererii de încuviinţare revine instanţei de executare,
care, potrivit art. 641 este judecătoria în circumscripţia căreia se află biroul executorului
judecătoresc care face executarea, în afara cazurilor în care legea dispune altfel,
instituindu-se atât o normă de competenţă materială, cât şi teritorială, exclusivă, de
la care nu sunt permise derogări.
Încheierea va cuprinde, în afara menţiunilor arătate la art. 228 alin. 1 (care constituie
dreptul comun în privinţa elementelor pe care trebuie să le conţină orice încheiere):
– arătarea titlului executoriu pe baza căruia se va face executarea;
– suma, cu toate accesoriile pentru care s-a încuviinţat urmărirea, când s-a încuviinţat
urmărirea silită a bunurilor debitorului;

121
– modalitatea concretă de executare silită, atunci când s-a solicitat expres aceasta;
– autorizarea creditorului să treacă la executarea silită a obligaţiei cuprinse în titlul
executoriu; şi
– în materie de urmărire imobiliară, numele, prenumele şi domiciliul sau, după
caz, denumirea şi sediul terţului dobânditor, dacă se urmăreşte un imobil ipotecat
care a fost înstrăinat; descrierea imobilului, aşa cum este individualizat în cererea
de executare; arătarea valorii de circulaţie a imobilului, dacă a fost indicată de
creditor, potrivit art. 808 alin. 4 lit. c (art. 810 alin. 1).
Scopul procedurii de încuviinţare a executării silite constă în analizarea legalităţii
şi temeiniciei cererii de executare silită, în cadrul căreia instanţa de executare va
efectua verificări privind:
– competenţa de soluţionare a cererii;
– existenţa titlului executoriu;
– legalitatea acestui titlu, adică dacă înscrisul prezentat drept act apt de executare
a fost învestit cu formulă executorie sau, în lipsa acestei formalităţi, dacă, potrivit
legii, titlul se circumscrie categoriilor de înscrisuri ce pot fi puse în executare
fără a mai fi necesară şi aplicarea acestei formule;
– dacă titlul, altul decât o hotărâre judecătorească, întruneşte toate condiţiile de
fond şi de formă cerute de lege pentru validitatea actului juridic sau a dreptului
pe care îl constată. Sub acest aspect se remarcă existenţa unei duble reglementări
cu cea prevăzută de art. 630 alin. 2 lit.b. Inutilitatea acestui demers este evident în
condiţiile în care soluţionarea atât a cererii de învestire, cât şi a celei de încuviinţare
se realizează fără citarea părţilor, petentul neavând posibilitatea de a administra
probe pe aspectele supuse cenzurii instanţei. În plus, orice motive de fapt sau de
drept privitoare la fondul dreptului cuprins în titlul executoriu atunci când acesta
nu este reprezentat de o hotărâre judecătorească sau arbitrală se pot invoca pe
calea contestaţiei la executare, în condiţiile art. 702 alin. 2, dacă legea nu prevede
în acest scop o altă cale;
– termenul de prescripţie înăuntrul căruia creditorul poate formula cererea de
executare, instanţa fiind obligată să verifice din oficiu dacă dreptul la executare
este prescris;
– caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei.
De exemplu, în ipoteza în care titlul de care se prevalează creditorul este un
antecontract de vânzare-cumpărare în care părţile nu au inserat un pact comisoriu de
ultim grad, promitentul-cumpărător nu poate solicita executarea silită a promitentului-
vânzător în vederea recuperării preţului plătit. Controlul caracterului cert, lichid şi
exigibil al creanţei invocate excede cadrului procesual ales, aceste aspecte urmând a
fi lămurite într-un eventual litigiu privind modalitatea de executare a antecontractului
în discuţie1. De asemenea, activarea clauzei penale prevăzută în contractul de vânzare-

1 Încheierea pronunţată de Judecătoria sector 6 Bucureşti în şedinţa din camera de consiliu

din data de 16.07.2009 în dosarul nr. 8734/303/2009, nepublicată.

122
cumpărare, în lipsa unui pact comisoriu de ultim grad, presupune preexistenţa unei
analize, în mod necesar, a culpei contractuale a părţii care nu şi-a respectat obligaţia
asumată prin contract sau a „motivului” care a condus la nerespectarea obligaţiei, motive
care au fost invocate de creditor chiar prin cererea de încuviinţare a executării silite,
dar care nu pot fi analizate de instanţă pe calea procedurii necontencioase întrucât
s-ar încălca dreptul părţii adverse la un proces echitabil, raţiunea instanţei fiind
întărită chiar de conţinutul clauzei înseşi. Ca atare, actul astfel încheiat nu constată
prin el însuşi o creanţă certă, lichidă şi exigibilă. Clauza penală contractuală constând
în evaluarea convenţională a prejudiciului ce ar putea fi cauzat prin nerespectarea
obligaţiei asumate de vânzători este în raport de accesorialitate faţă de obligaţia
principală a vânzătorilor şi nu conferă ab initio acestui contract valoarea de act
constatator al unei creanţe în sensul art. 66 din Legea nr. 36/1995, necunoscându-se
data exigibilităţii creanţei, dată care ar trebui stabilită de instanţă tot în raport de
administrarea unor probe vizând executarea obligaţiilor asumate prin contract, cererea
creditorului având, astfel, un caracter contencios2.
– dacă dispoziţiile titlului sunt susceptibile de executare silită;
– calitatea părţilor din procedura de executare silită, inclusiv sub aspectul unor
eventuale preluări de legitimare procesuală pe cale legală sau convenţională.
Spre exemplu, potrivit dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 136/1995, în limitele
indemnizaţiei plătite în asigurările de bunuri şi de răspundere civilă, asigurătorul
este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului asigurării
contra celor răspunzători de producerea pagubei3.
Spre deosebire de actuala reglementare, potrivit căreia nu este absolut necesar
ca, prin cererea de executare silită, creditorul să indice în concret şi bunurile asupra
cărora urmează a se efectua executarea, încuviinţarea dată de instanţă urmând a
se raporta generic la bunurile mobile sau imobile aparţinând debitorului şi situate
în circumscripţia teritorială a instanţei de executare, noul cod instituie obligaţia
indicării imobilului supus urmăririi silite inclusiv în încheierea de încuviinţare a
executării silite (art. 810 alin.1 lit. b).
În situaţia în care se încuviinţează executarea silită, aceasta permite creditorului
să ceară executorului judecătoresc care a solicitat încuviinţarea să recurgă, simultan
ori succesiv, la toate modalităţile de executare prevăzute de lege, în vederea realizării
drepturilor sale, inclusiv a cheltuielilor de executare.
De asemenea, această încuviinţare a executării silite este de drept valabilă şi pentru
titlurile executorii care se vor emite de executorul judecătoresc în cadrul procedurii de

2 Încheierea pronunţată de Judecătoria sector 6 Bucureşti în şedinţa din camera de consiliu

din data de 17.06.2009 în dosarul nr. 6957/303/2009, nepublicată.
3 Încheierea pronunţată de Judecătoria sector 6 Bucureşti în şedinţa din camera de consiliu
din data de 17.11.2006 în dosarul nr. 13.648/303/2006, nepublicată. Pentru o opinie
contrară, a se vedea încheierea pronunţată de Judecătoria sector 6 Bucureşti în şedinţa
din camera de consiliu din data de 17.06.2009 în dosarul nr. 6966/303/2009, nepublicată.

123
executare silită încuviinţate, cum ar fi, spre exemplu, încheierea prin care executorul
judecătoresc se pronunţă asupra plăţii sumei rezultate din executare (art. 868 alin. 2).
În municipiul Bucureşti, încuviinţarea executării silite permite creditorului să ceară
executorului judecătoresc să facă acte de executare pe tot cuprinsul municipiului,
dispoziţie prevăzută atât de art. 656 alin. 5 din noul Cod, cât şi de art. 8 alin. 2 din
Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti.
În conformitate cu art. 656 alin. 6, instanţa poate respinge cererea de încuviinţare
a executării silite numai dacă:
– cererea de executare silită este de competenţa altui organ de executare decât cel
sesizat. În acest caz, soluţia va fi aceea de respingere a cererii de încuviinţare ca
inadmisibilă, motivată de necompetenţa executorului judecătoresc sesizat în cauză.
– titlul nu a fost învestit cu formulă executorie, dacă, potrivit legii, această cerinţă
este necesară pentru pornirea executării silite. În această situaţie, soluţia va fi de
respingere a cererii de încuviinţare ca neîntemeiată.
– titlul, altul decât o hotărâre judecătorească, nu întruneşte toate condiţiile de fond
şi formă cerute de lege pentru validitatea actului juridic sau a dreptului pe care îl
consacră. Sub acest aspect, se remarcă o dublare a reglementării cu cea prevăzută
de art. 630 alin. 2 lit. b care obligă instanţa sesizată cu cererea de învestire să
realizeze acelaşi control asupra respectivul înscris. Această dublă reglementare nu
va fi de natură decât să transforme procedura declanşării executării într-una extrem
de formalistă şi de greoaie, îndepărtând faza executării silite de la dezideratul
pe care-l presupune şi anume acela de a contribui la aducerea la îndeplinire cu
celeritate a titlului executoriu. Şi în această ipoteză, soluţia va fi de respingere a
cererii de încuviinţare ca neîntemeiată.
– creanţa nu este certă, lichidă şi exigibilă. Soluţia instanţei va fi de respingere a
cererii de încuviinţare ca neîntemeiată.
– debitorul se bucură de imunitate de executare.
Potrivit principiului suveranităţii, fiecare stat stabileşte regimul juridic pentru
persoanele care se află pe teritoriul său, chiar dacă nu au cetăţenia lui. Excepţie de la
această regulă o reprezintă statutul special al misiunilor diplomatice şi al personalului
lor, reprezentat prin privilegii şi imunităţi diplomatice. Drepturile şi privilegiile de
care se bucură misiunile diplomatice, agenţii şi personalul lor în ţara de reşedinţă
în vederea îndeplinirii în bune condiţii a misiunilor poartă numele de imunitate
diplomatică.
Acest statut juridic special al misiunilor diplomatice cuprinde inviolabilităţi,
imunităţi şi privilegii.
Imunităţile reprezintă, în principiu, exceptarea persoanelor care exercită o activitate
diplomatică şi a bunurilor lor de la jurisdicţia penală, civilă şi administrativă a statului
străin pe teritoriul căruia se află (Popescu, Năstase şi Coman, 1994, p. 277).
În reglementarea actuală a dreptului internaţional, acordarea unui statut juridic
special misiunii diplomatice şi personalului ei este o obligaţie pentru state. Conţinutul

124
privilegiilor şi imunităţilor diplomatice nu este la discreţia statelor, el fiind definit
prin Convenţia de la Viena din anul 1961 ratificată prin Decretul nr. 566/08.07.1968,
publicat în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 89/08.07.1968, având la bază
principiul reciprocităţii şi cel al egalităţii suverane a statelor.
Imunitatea de jurisdicţie reprezintă o excepţie de la principiul potrivit căruia orice
persoană este supusă jurisdicţiei statului pe teritoriul căruia se află. Ea nu trebuie,
însă, înţeleasă în sensul exceptării de la răspundere legală, ci numai o exceptare de
la jurisdicţia organelor statului de reşedinţă.
Prin asimilare, imunitatea de executare presupune exceptarea persoanelor care
exercită o activitate diplomatică şi a bunurilor lor de la urmărirea silită efectuată de
executorii judecătoreşti din România.
Într-o astfel de ipoteză, instanţa va respinge cererea de încuviinţare ca inadmisibilă,
motivată de incidenţa imunităţii de executare a debitorului.
– titlul cuprinde dispoziţii care nu se pot aduce la îndeplinire prin executare silită.
În această ipoteză, instanţa va respinge cererea de încuviinţare ca neîntemeiată.
– există alte impedimente prevăzute de lege.
– Sub aspectul regimului de exercitare a căii de atac împotriva încheierii de
încuviinţare a executării silite, art. 656 alin. 7 prevede că:
– dacă instanţa admite cererea de încuviinţare a executării silite, încheierea nu este
supusă niciunei căi de atac.
– dacă se respinge cererea de încuviinţare a executării silite, încheierea poate fi
atacată exclusiv cu apel numai de creditor, în termen de 5 zile de la comunicare.
Calitate procesuală activă în calea de atac a apelului va avea numai creditorul,
iar nu şi executorul judecătoresc, întrucât nu este parte în procedura execuţională
ci doar un participant la executarea silită, potrivit art. 634 alin. 1 pct. 5, acest drept
aparţinând exclusiv creditorului.
Termenul de 5 zile în care creditorul poate declara apel se socoteşte de la comunicarea
încheierii de către instanţa de executare, pe zile libere, astfel că nu intră în calcul
nici ziua de la care începe să curgă termenul şi nici ziua când acesta se împlineşte,
în acord cu art. 176 alin. 1 pct. 2.
Cererea de apel trebuie să cuprindă elementele prevăzute la art. 464, iar competenţa
de soluţionare a căii de atac revine tribunalului, în conformitate cu dispoziţiile art.
93 pct. 2 din noul Cod.
Având în vedere expresia folosită de legiuitor în sensul că încheierea este susceptibilă
de a fi atacată „exclusiv” cu apel, înseamnă că, după soluţionarea acestei căi de atac,
încheierea se va definitiva.

4. Înştiinţarea prealabilă a debitorului

4.1. Somaţia
Înainte de a trece la executarea silită a bunurilor debitorului, executorul judecătoresc
este obligat să-i facă acestuia o încunoştiinţare despre declanşarea executării.

125
 Această înştiinţare reprezintă o formalitate necesară, stabilită în interesul debitorului,
pentru a-i acorda un răgaz acestuia în vederea îndeplinirii obligaţiei. Totodată, ea
constituie un avertisment dat debitorului pentru ca acesta să cunoască că, dacă nu-şi
execută de bunăvoie obligaţia, se va trece la executarea silită a creanţei (Leş, 2001,
p. 846).
Această înştiinţare, care în procedura executării silite reglementate de Codul de
procedură civilă poartă denumirea de somaţie este reglementată de art. 657 din noul
Cod de procedură civilă, care statuează că, dacă cererea de executare a fost încuviinţată,
executorul judecătoresc va comunica debitorului o copie de pe încheierea dată în
condiţiile art. 656, împreună cu o copie, certificată de executor pentru conformitate
cu originalul, a titlului executoriu şi, dacă legea nu prevede altfel, o somaţie (alin. 1).
Legea prevede altfel, în următoarele cazuri:
– art. 659 care dispune că nu este necesară comunicarea titlului executoriu şi a
somaţiei, în cazurile prevăzute de art. 665 şi în cazul în care executarea se face
în temeiul titlurilor executorii prevăzute la art. 627 pct. 2.
O primă situaţie de excepţie de la caracterul obligatoriu al comunicării somaţiei este
prevăzută de art. 665 din noul cod, care reglementează instutuţia decăderii debitorului
din beneficiul termenului de plată, fiind firească reglementarea legiuitorului care-l
exonerează pe executorul judecătoresc de comunicarea către debitor a somaţiei,
întrucât, odată ce a beneficiat de termenul de graţie, debitorul a avut cunoştinţă de
împrejurarea că executarea silită este amânată până la expirarea acestui termen, astfel
încât intervenirea sancţiunii decăderii presupune implicit şi aprecierea îndeplinirii
formalităţii de comunicare a somaţiei de executare.
A doua situaţie de excepţie este reglementată de art. 627 pct. 2 care vizează
ordonanţele şi încheierile pronunţate de instanţă şi declarate de lege executorii.
Au acest caracter: încheierea prin care se stabilesc abaterea săvârşită, amenda şi
despăgubirea de către instanţa în faţa căreia s-a săvârşit fapta sau, după caz, de către
preşedintele instanţei de executare (art. 185); încheierea prin care se încuviinţează
măsuri asigurătorii, precum şi măsuri pentru asigurarea probelor (art. 198 alin. 2);
încheierea prin care se stabilesc drepturile băneşti cuvenite martorului (art. 320 alin.
2); încheierea de majorare a onorariului cuvenit experţilor (art. 333 alin. 2); încheierea
de admitere a cererii de asigurare (art. 355 alin. 1); hotărârile primei instanţe în
condiţiile art. 442; încheierea prin care se soluţionează cererea de eliberare privind
sumele de bani sau alte valori ori titluri, consemnate, precum şi orice alte bunuri,
păstrate la instanţă ori aflate în custodia altuia, după caz, în legătură cu un proces
(art. 532 alin. 2); încheierea prin care se stabileşte cuantumul onorariilor arbitrilor şi
al celorlalte cheltuieli arbitrale, precum şi modalităţile de consemnare, de avansare
sau de plată (art. 589); hotărârile pronunţate de instanţa de executare (art. 641 alin.
3); încheierea de desfiinţare a popririi (art. 783 alin. 1 teza finală); încheierea de
numire a expertului (art. 825 alin. 6); încheierea prin care executorul se pronunţă
asupra plăţii sumei rezultate din executare (art. 868 alin. 2); hotărârea prin care

126
instanţa de executare stabileşte ce sumă urmează a fi plătită ca echivalent al valorii
lucrului în cazul imposibilităţii predării acestuia (art. 881 alin. 2); încheierea prin care
instanţa de executare îl autorizează pe creditor să îndeplinească el însuşi sau prin alte
persoane, pe cheltuiala debitorului obligaţia de a face cuprinsă în titlul executoriu, dacă
debitorul refuză să o îndeplinească în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii
de încuviinţare a executării (art. 892); încheierea prin care creditorul este autorizat
de instanţa de executare să desfiinţeze el însuşi sau prin alte persoane, pe cheltuiala
debitorului, lucrările făcute de acesta împotriva obligaţiei de a nu face (art. 893 alin.
2); încheierea prin care instanţa de executare fixează suma definitivă datorată statului,
dacă în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a amenzii
civile, debitorul nu execută obligaţia prevăzută în titlul executoriu (art. 894 alin. 6);
încheierea prin care se soluţionează cererea de sechestru asigurător (art. 941 alin.
2); ordonanţa preşedinţială (art. 982 alin. 2); hotărârea primei instanţe pronunţată
în cererile cu valoare redusă (art. 1016 alin. 2); hotărârea de evacuare imediată a
locatarului sau ocupantului din imobil, pentru lipsă de titlu, la solicitarea locatorului
sau proprietarului, dacă locatarul sau ocupantul notificat refuză să evacueze imobilul
ori dacă locatarul a renunţat la dreptul său de a fi notificat şi a pierdut, din orice motive,
dreptul de a folosi imobilul (art. 1026); hotărârea de evacuare (art. 1027 alin. 5); hotărârea
arbitrală (art. 1016 alin. 3).
– art. 772 alin. 1, în materie de poprire;
– art. 878, în materie de executare silită directă;
– în materie de predare silită a bunurilor mobile;
– în materia executării silite a altor obligaţii de a face sau a obligaţiilor de a nu face;
– în condiţiile art. 982 alin. 3, instanţa va putea hotărî ca executarea ordonanţei
preşedinţiale să se facă fără somaţie sau fără trecerea unui termen.
Actul procedural al comunicării încheierii de încuviinţare către debitor prezintă
relevanţă pentru marcarea momentului de la care începe să curgă termenul pentru
exercitarea contestaţiei la executare, potrivit art. 704 alin. 1 pct. 3.
Necomunicarea titlului executoriu debitorului nu se acoperă prin deducţia că
acesta ar cunoaşte din somaţie despre ce titlu este vorba, atâta timp, cât, în condiţiile
art. 657 alin. 2, comunicarea titlului executoriu şi a somaţiei, cu excepţia cazurilor
anume prevăzute de lege, este prevăzută sub sancţiunea nulităţii executării.
Sancţiunea nulităţii find prevăzută în mod expres de lege, înseamnă că ea intervine
fără a fi nevoie să se facă proba vătămării, care este prezumată în cazul părţii care
o invocă, partea interesată putând, însă, să facă dovada contrară în sensul că, prin
necomunicarea titlului executoriu ori a somaţiei, debitorul nu a suferit nicio vătămare
(art. 170 alin. 2).
Având în vedere că legiuitorul a utilizat conjuncţia copulativă „şi”, înseamnă că
ambele acte procedurale trebuie comunicate debitorului, neexistând posibilitatea
pentru organul de executare de a alege între acestea pe care să-l comunice şi pe care
nu. Raţiunea acestei dispoziţii constă în aceea că permite debitorului să cunoască
exact ceea ce i se pretinde şi să ia măsurile necesare, de apărare în acest sens.

127
 Scopul actului procedural al somaţiei constă în aceea că debitorului i se va aduce
la cunoştinţă să îşi îndeplinească obligaţia, de îndată sau în termenul acordat de lege,
cu arătarea că, în caz contrar, se va proceda la continuarea executării silite (art. 658).

4.2. Cuprinsul somaţiei

În lipsa unor prevederi procedurale exprese, somaţia va cuprinde: denumirea şi
sediul organului de executare, data emiterii somaţiei şi numărul dosarului de executare,
numele şi domiciliul sau, după caz, denumirea şi sediul debitorului, arătarea titlului
executoriu, termenul în care cel somat urmează să-şi execute de bunăvoie obligaţia
prevăzută în titlul executoriu şi arătarea consecinţelor nerespectării acesteia, semnătura
şi ştampila organului de executare.

4.3. Caracterul somaţiei

Din reglementarea art. 657 alin. 1, rezultă că înştiinţarea debitorului prin somaţie
este obligatorie pentru fiecare procedură de executare în parte dacă legea nu prevede
altfel. Astfel, dacă debitorul a fost somat înainte de începerea executării silite imobiliare,
această formalitate nu-l exonerează pe executorul judecătoresc de obligaţia de a emite
o nouă somaţie în temeiul aceluiaşi titlul executoriu, în cazul în care se recurge la
procedura executării silite mobiliare.
În acest sens, sunt şi dispoziţiile art. 689 alin. 2, care dispun că, în cazul în care
executarea s-a perimat datorită împlinirii termenului de 6 luni de la efectuarea oricărui
act de executare şi dacă se face o nouă cerere de executare silită, se va face mai întâi
o nouă somaţie, la care nu se va mai alătura titlul ce se execută.
În toate cazurile în care formalitatea somaţiei este prevăzută de lege, nerespectarea
acesteia atrage sancţiunea nulităţii. Această nulitate este, însă, relativă, întrucât
dispoziţiile legale privitoare la încunoştinţarea debitorului sunt edictate exclusiv în
interesul acestuia, dar şi virtuală, vătămarea neprezumându-se, ci trebuind dovedită.
În noul Cod de procedură civilă există o serie de norme care prevăd obligativitatea
emiterii somaţiei, respectiv:
– art. 721, în materia urmăririi bunurilor mobile;
– art. 810 alin. 2, în materia urmăririi bunurilor imobile;
– art. 887, în materia predării silite a bunurilor imobile;
– art. 785, în materia urmăririi fructelor şi a recoltelor prinse de rădăcini;
– art. 898 alin. 2, în materia executării silite a hotărârilor judecătoreşti referitoare la
minori.
Termenul stipulat în somaţie în care debitorul poate să execute de bunăvoie
obligaţia, diferă în funcţie de modalitatea şi felurile executării silite. Astfel:
– în cazul predării silite a bunurilor imobile, de îndată (art. 887 alin. 1);
– în cazul urmăririi imobiliare, 15 zile (art. 810 alin. 2);
– în cazul urmăririi mobiliare, 1 zi (art. 721);
– în cazul fructelor neculese şi a recoltelor prinse de rădăcini, 2 zile (art. 785).

128
4.4. Forma somaţiei
Somaţia va îmbrăca forma scrisă, cu excepţia situaţiei prevăzute de art. 733 alin. 1
lit. a, care permite executorului judecătoresc să facă debitorului o somaţie verbală,
în cazul procesului-verbal de sechestru mobiliar.
Comunicarea actelor de procedură în cadrul executării silite se poate face de către
executorul judecătoresc fie personal, fie prin intermediul agentului său procedural,
dovada comunicării prin agent procedural având aceeaşi forţă probantă cu dovada
comunicării efectuate de către executor însuşi (art. 662).
În lipsa unor dispoziţii speciale, se vor aplica şi respecta, sub sancţiunea anulării
executării, dispoziţiile generale în materia comunicării actelor de procedură.

5. Natura juridică a declanşării executării silite

Opinia potrivit căreia activitatea de executare silită ar prezenta un caracter
administrativ întrucât, odată pronunţată hotărârea de către instanţa de judecată,
aceasta s-a dezînvestit, poate fi considerată desuetă (Herovanu 1942, p. 7 şi urm.).
Şi aceasta pentru că, deşi rolul central în faza executării silite revine executorului
judecătoresc, întreaga activitate de executare este şi în viitoarea reglementare supusă
controlului instanţei de executare ori altor instanţe expres prevăzute de lege. Instanţa
care încuviinţează executarea are permanent sub controlul ei activitatea executorului
judecătoresc şi, astfel, are rolul de a arbitra între interesele părţilor în conflict.
Faza executării silite nu poate fi ruptă de faza judecăţii, ele fiind componente ale
aceleiaşi activităţi, evident, fiecare prezentând caractere diferite. În doctrină se arăta
că „executarea silită nu constituie o instituţie diferită de acţiunea civilă, ci apare
ca o fază succesivă a procesului civil pentru obţinerea realizării hotărârii definitive.
A considera executarea silită ca o instituţie distinctă de acţiunea civilă înseamnă a
goli conţinutul acţiunii civile de mijlocul concret de realizare efectivă a drepturilor
recunoscute” (Porumb, 1964, p. 22).
Astfel, potrivit noii reglementări, în etapa de declanşare a executării silite, instanţa
are atribuţii legate de:
– învestirea cu formulă executorie a hotărârilor judecătoreşti sau a altor înscrisuri
cărora legea le recunoaşte putere executorie (art. 630-631), învestire ce se face de
instanţele expres menţionate în art. 629;
– soluţionarea plângerii împotriva refuzului de emitere a titlului executoriu de către
alte organe competente şi dacă legea specială nu prevede altfel (art. 629 alin. 2);
– soluţionarea recursului împotriva încheierii de respingere a cererii de învestire
cu formulă executorie (art. 630 alin. 4);
– soluţionarea cererii de eliberare a mai multor exemplare ale titlurilor învestite cu
formulă executorie (art. 632 alin. 3);
– soluţionarea plângerii împotriva încheierii executorului judecătoresc de deschidere
a dosarului de executare (art. 655 alin. 2);
– încuviinţarea executării silite (art. 656);

129
– soluţionarea apelului exercitat împotriva încheierii de respingere a cererii de
încuviinţare a executării silite (art. 656 alin. 7);
– rezolvarea contestaţiilor împotriva încheierilor date de executorul judecătoresc
(art. 701), hotărârea astfel pronunţată putând fi atacată numai cu apel (art. 707);
Pe de altă parte, textele următoare introduc în procedura urmării silite executorul
judecătoresc. Astfel:
– cererea de executare silită se depune la biroul executorului judecătoresc competent
(art. 654). Se precizează, astfel, că hotărârile judecătoreşti şi celelalte titluri
executorii se execută de către executorul judecătoresc din circumscripţia curţii de
apel în care urmează să se efectueze executarea, după distincţiile introduse de art.
642 în funcţie de modalităţile de executare la care înţelege să recurgă creditorul.
– înregistrează cererea şi deschide dosarul de executare (art. 655).
– calculează dobânzile, penalităţile sau alte sume, al căror cuantum nu a fost stabilit
prin titlul executoriu prin care au fost acordate (art. 619 alin. 2).
– actualizează valoarea obligaţiei principale stabilite în bani, indiferent de izvorul ei,
dacă prin titlul executoriu au fost acordate dobânzi, penalităţi sau alte asemenea
sume al căror cuantum poate fi stabilit (art. 619 alin. 3).
– notifică debitorului să îşi exercite dreptul de alegere, în cazul hotărârilor care
cuprind obligaţii alternative, în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii de
încuviinţare a executării, sub sancţiunea decăderii. După expirarea termenului
prevăzut anterior, dreptul de alegere trece asupra creditorului, caz în care,
executorul judecătoresc îl va soma pe debitor, punându-i în vedere să execute
prestaţia aleasă de creditor.
– ulterior încuviinţării instanţei, executorul judecătoresc procedează la somarea
debitorului de a-şi îndeplini obligaţia, în condiţiile art. 657-659.
– în materia urmării silite imobiliare, comunică încheierea de încuviinţare a executării,
în copie certificată, debitorului şi terţului dobânditor, dacă este cazul, însoţită de
titlul executoriu şi de somaţie, punându-li-se în vedere ca în termen de 15 zile de
la primirea acesteia să plătească întreaga datorie, inclusiv dobânzile şi cheltuielile
de executare. Iar, dacă s-a încuviinţat urmărirea numai pentru cota-parte din
dreptul de coproprietate aparţinând debitorului în imobilul aflat în proprietate
comună pe cote-părţi, copii certificate ale încheierii de încuviinţare a executării
vor fi comunicate şi coproprietarilor, cu invitaţia de a-şi exercita dreptul ce le
este recunoscut prin art. 812 (art. 810 alin. 2 şi 3).
Din cele ce preced, se poate afirma că rolul instanţei de judecată în faza de debut
a urmăririi silite este atât unul preventiv, atunci când dispune învestirea cu formulă
executorie şi încuviinţarea executării silite, dar şi unul sancţionator, care se manifestă
prin anularea actelor de executare nelegale şi prejudiciabile, la sesizarea făcută de
cei interesaţi fie prin contestaţia la executare, fie prin intermediul celorlalte mijloace
procedurale puse la dispoziţia acestora de lege.

130
 Cu toate acestea, organul de executare este cel sesizat de creditor, este ţinut să
respecte legea, principul legalităţii fiind cel care îi guvernează activitatea şi alcătuieşte
dosarul de executare.
În plus, art. 2 din Legea nr. 188/2000 statuează că executorii judecătoreşti sunt
învestiţi să îndeplinească un serviciu de interes public, iar, actul îndeplinit de
executorul judecătoresc, în limitele competenţelor legale, purtând ştampila şi
semnătura acestuia, precum şi numărul de înregistrare şi data, este act de autoritate
publică şi are forţa probantă prevăzută de lege.
Deşi s-ar putea susţine că profesia de executor judecătoresc este liberală şi
independentă, astfel cum rezultă din prevederile art. 11 din Statutul Uniunii
Naţionale a Executorilor Judecătoreşti şi a profesiei de executor judecătoresc,
precizez că activitatea acestui organ de executare se circumscrie exerciţiului unui
serviciu public, prin delegarea acestuia de către stat, ca o componentă esenţială a
administraţiei publice. Justiţia este un serviciu public, constituie monopol de stat
şi, ca o consecinţă a acestui principiu, statul este obligat să împartă justiţia atunci
când este solicitat şi, implicit, în calitate de depozitar al forţei publice, este chemat
să manifeste un comportament diligent şi să-l asiste pe creditor în executarea hotărârii
care îi este favorabilă. Altfel, dreptul de acces la justiţie ar fi iluzoriu şi lipsit de
eficienţă practică dacă ordinea juridică internă a statului, care respectă preeminenţa
dreptului, ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă şi obligatorie sau alt înscris
ce constituie titlu executoriu să rămână neexecutate în detrimentul uneia dintre părţi.
Acestea sunt considerente care conduc la concluzia că, în ciuda caracterului
liberal al profesiei, executorii judecătoreşti desfăşoară o activitate cu un pronunţat
caracter administrativ, de vreme ce serviciul pe care îl îndeplinesc face parte din
administraţia de stat.
În considerarea aceleiaşi concluzii sunt şi dispoziţiile Legii nr. 188/2000, dar şi
ale Statutului profesiei potrivit cărora numirea executorilor judecătoreşti definitivi
se face de către ministrul justiţiei, iar legitimare procesuală în acţiunea disciplinară
exercitată împotriva executorului judecătoresc are şi ministrul justiţiei, reprezentant
al puterii executive.
Prin urmare, se poate vorbi de exercitarea unui drept de jurisdicţie al instanţei
care se manifestă în faza de debut a executării, dar şi de o activitate cu caracter
administrativ exercitată de executorul judecătoresc, a cărei latură este de necontestat.
În acest context, trebuie precizat că executarea silită reglementată de unele dispoziţii
speciale, cum este cazul procedurii execuţionale pentru realizarea creanţelor fiscale,
prevăzută prin O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată
cunoaşte un mai pronunţat caracter administrativ, organul de executare având o
independenţă operativă. Într-o asemenea procedură, instanţa judecătorească nu are
decât rolul de a judeca eventualele contestaţii la executare introduse de cei interesaţi,
având, aşadar, numai un rol sancţionator pentru a anula actele de executare nelegale
şi prejudiciabile. Astfel, deşi şi în cadrul acestei proceduri execuţionale speciale, latura

131
jurisdicţională se poate manifesta prin introducerea contestaţiei la executare, ceea ce
antrenează o dezbatere cu caracter contradictoriu în faţa instanţei de judecată, aceasta
nu imprimă caracterul ei întregii proceduri.
Aşadar, declanşarea executării silite în reglementarea adusă de noul Cod de
procedură civilă se prezintă ca o activitate complexă cu caracter mixt, în care se distinge
atât o latură jurisdicţională, reprezentată prin activitatea instanţei de judecată, cât şi o
latură administrativă, constând în activitatea execuţională a executorului judecătoresc
(Tereacă, 2010, pp. 44-49). Dimpotrivă, un alt autor susţinea că, în toate cazurile,
executarea silită are un caracter jurisdicţional, natura ei juridică nefiind influenţată
nici de faptul că ea n-a fost precedată de o fază de judecată şi nici de faptul că ea
implică şi participarea unor organe administrative (Boroi, 1999, p. 195).
În ceea ce mă priveşte, apreciez că activitatea propriu-zisă de executare se realizează
de executorul judecătoresc, care este un organ auxiliar al justiţiei, ce lucrează sub
controlul ei, instanţa de executare având permanent sub supravegherea ei activitatea
materială a executorului.
Astfel, se poate concluziona că etapa de debut a executării silite are şi în viitoarea
reglementare un caracter administrativ-jurisdicţional, latura administrativă, fiind, însă,
în continuare, preponderentă.

Bibliografie:
1. Boroi, G., Drept civil. Partea generală, ediţia a 2-a, Bucureşti: All Beck, 1999.
2. Ciobanu, V.M., Boroi, G. şi Nicolae, M., „Modificările aduse Codului de procedură
civilă prin O.U.G. nr. 138/2000 (III)”, 2001, Dreptul, nr. 4, pp. 3-37.
3. Ciobanu, V.M. şi Boroi, G., Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă, ediţia
a 3-a, Bucureşti: All Beck, 2005.
4. Ciobanu, V.M., Tăbârcă, M. şi Briciu T., „Comentariu asupra modificărilor aduse
Codului de procedură civilă prin Legea nr. 219/2005”, 2005, Dreptul, nr. 12, pp.9-36.
5. Ciobanu, V.M., „Curtea Constituţională – garant al supremaţiei Constituţiei, putere
legiuitoare sau expert parlamentar?”, 2009, Revista română de drept privat, nr.
3, pp. 72-95.
6. Deleanu, I., Tratat de procedură civilă, ediţia a 3-a revăzută, completată, actualizată,
vol. II, Arad: Servo-Sat, 2003.
7. Dinu, C.C., „Implicaţii practice ca urmare a admiterii, de către Curtea Constituţională,
a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3731 alin. 1 Cod procedură
civilă, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 13 din Legea nr. 459/2006”, 2009,
Revista română de drept privat, nr. 3, pp. 124-133.
8. Herovanu, E., Teoria execuţiunei silite – cercetări în domeniul problemelor ei
fundamentale, Editura Librăriei R. Cioflec, 1942.
9. Hurubă, E., „Consideraţii în legătură cu necesitatea încuviinţării începerii executării
silite”, 2005, Revista de executare silită, nr. 4, pp. 54-55.

132
10. Hurubă, E., „Consideraţii privitoare la necesitatea încuviinţării de către instanţă a
începerii executării silite şi unele note critice la decizia Curţii Constituţionale nr.
458 din 31 martie 2009”, 2009, Revista română de executare silită, nr. 1, pp. 40-54.
11. Leş, I., Tratat de drept procesual civil, Bucureşti: All Beck, 2001.
12. Leş, I., Legislaţia executării silite. Comentarii şi explicaţii, Bucureşti: C.H. Beck, 2007.
13. Leş, I., „Pe marginea unei decizii de neconstituţionalitate”, 2009, Revista română
de executare silită, nr. 2, pp. 79-93.
14. Oprina, E., Executarea silită în procesul civil, Bucureşti: Universul Juridic, 2009.
15. Oprina, E., „Studiu asupra diferitelor categorii de titluri executorii”, 2010, Revista
română de executare silită, nr. 1, pp. 20-124.
16. Popescu, D., Năstase, A. şi Coman, F., Drept internaţional public, Bucureşti: Casa
de editură şi presă „Şansa“ - S.R.L., 1994.
17. Porumb, G., Teoria generală a executării silite şi unele proceduri speciale, Bucureşti:
Editura Ştiinţifică, 1964.
18. Puie, O., Executarea hotărârilor judecătoreşti în contenciosul administrativ, ediţia
a 2-a, Bucureşti: C.H. Beck, 2008.
19. Spinei, S., „Consideraţii în legătură cu natura juridică a încheierii de încuviinţare
a executării silite”, 2004, Curierul Judiciar, nr. 1, pp. 58-63.
20. Tereacă, C.T., „Natura juridică a executării silite de drept comun”, în Tereacă
(ed.), Executarea silită în Noul Cod de procedură civilă, Bucureşti: Universul
Juridic, 2010, pp. 44-49.
21. Zilberstein, S. şi Ciobanu, V.M., Tratat de executare silită, Bucureşti: Lumina
Lex, 2001.

Jurisprudenţă
1. Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea
intelectuală, decizia civilă nr. 290A/05.07.2005, în Culegere de practică judiciară
civilă, Bucureşti: Universul Juridic, 2006, pp. 321-323.
2. Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia civilă nr. 622/07.03.2002, în
Practică judiciară civilă 2001-2002, pp. 449-450.
3. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă, decizia nr. 2374/24.03.2004, în
Pietreanu, S.G. şi Gavriş, M.D., Executarea silită. Culegere de practică judiciară,
Bucureşti: Wolters Kluwer, 2009, pp. 19-23.
4. Judecătoria sector 3 Bucureşti, sentinţa civilă nr. 5905/05.08.2004, în Tăbăraş, M.,
Contestaţia la executare. Culegere de practică judiciară, Bucureşti: All Beck, 2005,
pp. 32-34.
5. Judecătoria sector 6 Bucureşti, încheierea pronunţată în şedinţa din camera de
consiliu din data de 17.11.2006 în dosarul nr. 13.648/303/2006, nepublicată.
6. Judecătoria sector 6 Bucureşti, încheierea pronunţată în şedinţa din camera de
consiliu din data de 17.06.2009 în dosarul nr. 6957/303/2009, nepublicată.
7. Judecătoria sector 6 Bucureşti, încheierea pronunţată în şedinţa din camera de
consiliu din data de 17.06.2009 în dosarul nr. 6966/303/2009, nepublicată.

133
8. Judecătoria sector 6 Bucureşti, încheierea pronunţată în şedinţa din camera de
consiliu din data de 16.07.2009 în dosarul nr. 8734/303/2009, nepublicată.
9. Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 1754/15.08.1995, în Culegere
de practică judiciară civilă a Tribunalului Bucureşti 1993-1997, Bucureşti: All
Beck, 1998, p. 408.
10. Tribunalul Suprem, plen, decizia de îndrumare nr. 3/29.05.1976, în Zilberstein, S.
şi Ciobanu, V.M., Drept procesual civil. Îndreptar de practică judiciară, Bucureşti:
Editura didactică şi pedagogică, 1980, pp. 261-262.

134