IOLANDA TOBOLCEA

Unitatea de învăţare 1.
OBIECTUL, SCOPUL ŞI SARCINILE LOGOPEDIEI. EXAMINAREA COMPLEXĂ

1.1. Obiectul, scopul şi sarcinile logopediei

Logopedia, ştiinţă relativ tânără în cadrul ştiinţelor psihopedagogice, se ocupă de problematica

limbajului în general şi tulburărilor de limbaj şi de corectarea acestora în special. Treptat, aria
preocupărilor logopediei s-a extins, fapt ce se poate vedea şi din definiţiile mai mult sau mai puţin
complexe date de diverşi autori, în decursul anilor.

IMPORTANT
 Hvatţev defineşte logopedia ca „fiind o ştiinţă pedagogică specială despre prevenirea şi corectarea
tulburărilor de limbaj”.
 Sovak o defineşte ca fiind „ştiinţa despre fiziologia şi patologia procesului de înţelegere, de
comunicare, despre prevenirea şi tratamentul pedagogico–corectiv a defectelor în domeniul
înţelegerii comunicării”.
 E. Verza precizează că logopedia se ocupă de „prevenirea, corectarea, studierea tulburărilor de
limbaj şi de realizarea procesului de înţelegere şi transmisie corectă a informaţiilor ” şi că „ logopedia
contemporană îşi defineşte azi menirea fără a se limita la corectarea tulburărilor de limbaj,
prevenirea şi studierea lor; ea are în vedere educarea şi restabilirea echilibrului psiho–fizic şi a
dezvoltării unei integre personalităţi, studierea comportamentului verbal şi a relaţiei acestuia cu
personalitatea umană”.
Logopedia s-a constituit mai târziu ca alte ştiinţe, sprijinindu-se pe o serie de informaţii, în
special din psihologia limbajului, surdopsihologiei, psihopatologiei, psihofiziologiei, tiflopsihologiei,
neuropsihiatriei, psiholingvisticii, lingvisticii, etc. La rândul ei, logopedia pune la dispoziţia acestor ştiinţe
o serie de informaţii. Şi în activitatea practică, dacă avem în vedere etiologia şi complexitatea anumitor
tulburări de limbaj, se impune colaborarea dintre specialiştii mai multor domenii ( psihologi, logopezi,
medici ).
Din lucrările contemporane şi din organizarea activităţii logopedice practice rezultă că
domeniului logopediei i se conferă fie un caracter psiho-pedagogic, fie unul medical. Astfel, în ţările
răsăritene, în special, practica logopedică se desfăşoară sub nemijlocita îndrumare a specialiştilor de
formaţie psihopedagogică, iar în unele ţări din occident, logopedia este practicată de specialişti cu
formaţie medicală. De remarcat că şi în ultimul caz, metodele şi procedeele de corectare a tulburărilor
de limbaj au un caracter psiho-pedagogic. Logopedia acordă atenţie în special copiilor deoarece
tulburările de vorbire au o frecvenţă mai mare, nu trebuie să se consolideze şi să se agraveze, pentru
că posibilităţile de corectare sunt mult mai mari şi pentru că prin înlăturarea la timp a acestora se
preîntâmpină apariţia altor modificări psihice şi comportamentale.

IMPORTANT
 Scopul logopediei este acela de a asigura, prin înlăturarea tulburărilor de vorbire, dezvoltarea
psihică generală normală a persoanelor cu tulburare de limbaj, formarea şi dezvoltarea în funcţie de
capacităţile lor, stabilirea sau restabilirea relaţiei corecte cu cei din anturaj.
 Deci, logopedia are în primul rând un scop educativ deoarece contribuie la formarea psiho-
pedagogică a copilului, facilitează procesul instructiv-educativ în cadrul şcolii.
 Logopedia urmăreşte în egală măsură să prevină şi să corecteze tulburările de limbaj.

458
 LOGOPEDIE
 

Realizarea acestui deziderat determină reducerea numărului de logopaţi şi începerea activităţii

de corectare încă din perioada formării limbajului, ceea ce asigură un succes rapid şi complet în
corectare. Vârstele preşcolară şi şcolară mică, sunt cele mai favorabile pentru o acţiune logopedică
eficace.

IMPORTANT
Sarcinile logopediei sunt:
1. cunoaşterea şi prevenirea cauzelor care provoacă tulburări de limbaj şi asigurarea unui climat
favorabil dezvoltării normale a limbajului;
2. studierea şi cunoaşterea simptomatologiei tulburărilor de limbaj, a metodelor şi procedeelor de
corectare;
3. depistarea, examinarea persoanelor cu tulburări de limbaj, începând cu vârsta preşcolară şi
organizarea activităţilor în funcţie de vârstă şi tulburare;
4. corectarea tulburărilor de limbaj în paralel cu dezvoltarea gândirii, cu personalitatea, cu activitatea lor
şi formarea unei atitudini normale faţă de propriul defect şi faţă de lumea din jur;
5. elaborarea unui program terapeutic corect ţinând seama de esenţa, cauzele, mecanismele şi
dinamica tulburării;
6. iniţierea în probleme de logopedie a persoanelor din anturajul copiilor pentru înţelegerea şi sprijinirea
acestora;
7. formarea de noi specialişti logopezi, cu o bună pregătire psiho-pedagogică;
8. asigurarea condiţiilor optime desfăşurării activităţilor logopedice prin amenajarea şi dotarea
cabinetelor logopedice cu materiale adecvate practicii logopedice.

ÎNTREBĂRI
Care este problematica logopediei?
Care sunt vârstele cele mai favorabile pentru o acţiune logopedică eficace?

1.2. EXAMINAREA COMPLEXĂ ÎN LOGOPEDIE

Examinarea şi diagnosticarea tulburărilor de limbaj se integrează tabloului dezvoltării psihice

generale a copilului, precum şi interdependenţei cu mediul social în care acesta trăieşte.

IMPORTANT
Examinarea complexă logopedică trebuie să urmărească:
 aprecierea posibilităţilor de comunicare de care dispune logopatul;
 stabilirea diagnosticului şi a prognosticului;
 elaborarea proiectului de terapie;
 cunoaşterea dezvoltării intelectuale şi a trăsăturilor de personalitate.

Examinarea se face din punct de vedere pedagogic prin aplicarea metodei convorbirii cu logopatul,
cu familia şi cu factorii educativi implicaţi, prin aplicarea de probe şi teste specializate, prin folosirea
observaţiei permanente în activitatea şcolară, prin consemnarea rezultatelor şcolare.

459
IOLANDA TOBOLCEA

IMPORTANT
Examinarea complexă logopedică trebuie să ţină seama de o serie de principii:
 crearea unei atmosfere destinse, stenice, încurajatoare;
 folosirea unor probe care să evidenţieze clar deficitul de limbaj şi deficienţele asociate;
 legătura logopedului cu familia copilului pentru încadrarea clară a elementelor de anamneză;
 legătura logopedului cu educatorul/învăţătorul pentru cunoaşterea clară a relaţiilor logopat-activitate
şcolară;
 evidenţierea diagnosticului, a etiologiei deficienţei şi stabilirea unei prognoze de început, precum şi a
unei colaborări permanente cu copilul, cu familia şi cu şcoala.

1.2.1. Înregistrarea cazului este realizată în urma perioadei de depistare a tulburărilor de limbaj.
Depistarea se face în urma unui examen sumar prin care se evidenţiază deficienţele grave, dar şi prin
semnalarea de către familie şi de cadrele didactice a cazurilor problemă. Momentul depistării este foarte
important, iar problemele aplicate variază în funcţie de logoped şi de experienţa pe care acesta o
posedă. În general munca logopedică impune ca depistarea să se realizeze la fiecare început de an
şcolar de la 15 septembrie la 15 octombrie.
1.2.2. Anamneza. Anamneza se consemnează în urma convorbirii cu unul din părinţi (de
preferinţă mama) şi făcând apel la fişa medicală a copilului. Este important, la acest nivel, să se
evidenţieze: bolile ereditare, malformaţiile, naşterea, bolile infecţioase care au lăsat urmări, dezvoltarea
afectivităţii, dezvoltarea relaţiilor intrafamiliale, integrarea copilului în familie, momentele de progres
psiho-fizic, traume sau accidente, tot ceea ce este legat de apariţia şi evoluţia limbajului (când şi cum a
început să vorbească, primele cuvinte, primele propoziţii etc.).
1.2.3. Examinarea limbajului rostit. În realizarea examinării limbajului rostit sunt parcurse
următoarele etape:
a. Examinarea nivelului de înţelegere a vorbirii se realizează în funcţie de vârsta cronologică, nivel
şcolar şi prezenţa tulburărilor psihice. La copiii peste clasa a III-a se poate folosi chiar manualul
clasei anterioare. Se cere copilului să indice lecţia care i-a plăcut cel mai mult, i-o citim cu voce tare
şi îl rugăm să explice sensul unor cuvinte din vocabularul acesteia. La copiii din grupa mare, şcolari
mici şi copii cu probleme speciale în educaţie, se pot aplica o serie de probe ca: proba de înţelegere
verbală şi de completare a unor lacune după Alice Descoeudres. Până la vârsta de 6 ani şi la copiii
cu nevoi speciale în educaţie, ce prezintă întârzieri în dezvoltarea mintală sau deficit mintal,
înţelegerea vorbirii se testează, în genere, pe obiecte concrete.
b. Examinarea auzului. Este bine ca în cazul evidenţierii clare a acuităţii auditive să indicăm examenul
audiometric efectuat la medicul de specialitate.
Nivelul dezvoltării auzului se evidenţiază prin:
- probele de înţelegere a vorbirii (propuse deja);
- observaţii asupra conduitei: copilul repetă întrebările în timp ce-i dăm îndrumări; caracterul
întrebărilor puse de copil.
c. Examinarea articulării verbale se referă la aparatul articulator, la articularea (pronunţia) propriu-zisă.
Examinarea aparatului articulator cuprinde următoarele aspecte:
- Integritatea funcţională în ansamblu. Aici se are în vedere în primul rând sistemul labio-comisural
(simetria, integritatea, mobilitatea şi forţa). Apoi se evidenţiază aparatul dental (integritatea, forma,
muşcătură, forma dentală individuală).La maxilare se pune în evidenţă forma mandibulei, forma
arcurilor maxilarelor, existenţa prognatismului inferior sau superior. În ceea ce priveşte limba,
logopedul trebuie să observe în examinare: forma, mobilitatea pe plan transversal şi longitudinal,
mărimea, fixarea ei, frenul. Palatul dur este examinat ca formă, amplitudinea bolţii. Palatul moale
interesează ca mobilitate, formă şi mărime. Logopedul trebuie să observe şi omuşorul (mobilitate,

460
 LOGOPEDIE
 

integritate, mărime, aşezare) şi sistemul nazal (inflamări acute sau cronice, dureri de sept,
malformaţii).
- Examinarea articulării propriu-zise
După ce s-a sesizat starea aparatului articulator, examinăm capacitatea articulatorie. Important în
această etapă este ca obrazul copilului să fie luminat şi să fie la aceeaşi înălţime cu obrazul
examinatorului.
Se vor urmări următoarele aspecte:
- Vorbirea reflectată (capacitatea de redare prin imitaţie)
La acest nivel examinatorul pronunţă:
- sunetele alfabetului în ordinea dificultăţilor. Se cere logopatului să repete şi el.
- apoi se pronunţă silabe directe şi inverse cu sunetele respective, solicitând pronunţia copilului.
- se pronunţă cuvinte în care sunetele la care se observă deformări se găsesc în poziţie iniţială, de
mijloc şi finală.
- la sfârşit se pronunţă propoziţii care conţin sunete deficitare (de 2-3 ori) pentru a se evidenţia clar
tulburarea.
- se examinează şi combinaţii de consoane sau de vocale în diferite cuvinte.
- Vorbirea independentă
Pentru examinarea capacităţii de pronunţie în vorbirea independentă se pot folosi: alfabetul
ilustrat, tabele cu imagini a căror denumire prezintă sunetele în poziţii diferite (început, mijloc, sfârşit).
Se vor folosi ca procedee: “citirea” de ilustraţii, recitarea, cântecul, povestirea liberă. După acestea,
examinatorul notează sunetele care întâmpină greutăţi, tipul tulburărilor intervenite, modul de recitare,
ritmul, melodicitatea vorbirii, respiraţia în timpul recitării şi cântecului, dacă poate povesti, surprinderea
esenţialului, respectarea structurii logice a povestirii.

IMPORTANT
În examinarea vorbirii reflectate, cât şi a vorbirii independente trebuie să se urmărească:
 folosirea cuvintelor uzuale, pentru fi înţelese şi de copiii care dispun de un vocabular sărac;
 folosirea cuvintelor care sunt uşor ilustrate cu imagini;
 pronunţarea sunetelor în diferite combinaţii în cadrul cuvintelor;
 articularea uşoară şi dificilă a sunetelor, la început, la mijloc şi la sfârşitul cuvintelor.

d. Examenul vocii
Vocea se observă de la primul contact, fiind de obicei în concordanţă cu dezvoltarea fizică şi cu
conformaţia fiziologică a copilului. Se urmăreşte: sonoritatea, tonalitatea, valoarea, nuanţa,
răguşeala, astenia vocală, rezonanţa, disfonia, la pubertate (rareori înainte), rinolalia, intensitatea
vocii, melodicitatea vorbirii, vorbirea sacadată.
e. Examinarea structurii gramaticale
Se realizează observând formarea propoziţiilor simple (2-4 cuvinte) corecte în vorbirea spontană sau
reprodusă; folosirea corectă a singularului şi pluralului (acord, număr-gen, la substantive cunoscute
şi noi); folosirea timpurilor verbelor, verbalizarea corectă a unor relaţii temporale simple; folosirea
corectă a pronumelui personal şi a celui demonstrativ.
f. Examinarea vocabularului activ
Se realizează prin observarea volumului de cuvinte folosite în povestire şi vorbirea independentă a
substantivelor, verbelor şi adjectivelor.

461
IOLANDA TOBOLCEA

ÎNTREBĂRI
Care sunt etapele examinării limbajului rostit ?
Ce este vorbirea reflectată şi vorbirea independentă ?

1.2.4. Examenul lexic şi grafic

Dacă examenul vorbirii se face de la 5 ani în sus, examenul limbajului scris, se realizează în
cazurile de disgrafie, dislexie la nivelul clasei a II-a şi a III-a de studiu. Există şi o diagnosticare precoce
a tulburărilor limbajului scris, care se efectuează de la vârstele mici şi terapia va cuprinde antrenarea
capacităţilor psiho-motrice specifice pentru scris şi citit.
Pentru o examinare corectă a tulburărilor intervenite în scris şi citit. este necesar ca în anamneză
să se stabilească anumite elemente precum: întârzieri în apariţia vorbirii, dislalii polimorfe sau fiziologice
prelungite, bilingvismul, întreruperi de şcolaritate, exigenţele familiei asupra copilului, exersarea scris-
cititului acasă.

IMPORTANT
Examinarea lexiei şi grafiei trebuie să cuprindă:
 imaginea schemei corporale,
 a lateralităţii,
 a motricităţii fine.
Se folosesc probele:
 probe pentru determinarea orientării spaţiale,
 proba pentru determinarea sincineziilor digitale,
 proba pentru determinarea lateralităţii,
 testul OSERETSKI,
 proba LIEBMANN etc.

După rezolvarea acestor probe este examinată direct lexia şi grafia logopatului prin intermediul
unor probe specifice în care se verifică: literele, silabele, cuvintele, analiza şi sinteza lexico-grafică,
propoziţiile şi micile texte. Este folosită copierea şi dictarea, citirea de pe carte şi de pe caiet şi se aplică
o fişă de evaluare a greşelilor tipice pentru fiecare copil.

ÎNTREBARE
La nivelul cărei clase de studiu se poate fixa diagnosticul de dislexie-disgrafie?

1.2.5. Examinarea motricităţii

- testul OSERETSKI
- motricitatea organelor fonatorii
- examenul de praxie
- examenul lateralităţii
- examenul de ritm
1.2.6. Examinarea dezvoltării mintale
Se pot folosi probele:
- desenul omuleţului, pomului şi al casei;

462
 LOGOPEDIE
 

- matricile progresive: J.C. RAVEN (6-12 ani);

- proba comparării de noţiuni;
- proba definirii de noţiuni;
- proba de completare a lacunelor.
1.2.7. Examenul personalităţii
Probele pentru determinarea trăsăturilor de personalitate pot releva tulburările comportamentale
asociate celor de limbaj, microtraume şcolare sau familiale. Indicate sunt testele: RORSCACH, T.A.T.,
tabloul familiei.
1.2.8. Examenul medical
Se recomandă unele examene medicale de tipul: ORL, audiologic, stomatologic, neuro-psihiatric
general, mai ales cu privire la dezvoltarea somatică şi hormonală.
1.2.9. Examinarea rezultatelor activităţii şcolare este de o mare importanţă în alcătuirea unui
tablou corect simptomatologic. Gradul de integrare şcolară a copilului sau integrare în viaţa grupului
şcolar se poate examina nu numai prin înregistrarea principalelor rezultate în activitatea de învăţare dar
şi cu asistenţe ale logopedului la lecţii, convorbiri cu educatoarea (învăţătorul) şi chiar cu ceilalţi copiii.
1.2.10. Consemnarea rezultatelor examinării se face în mod detaliat în Fişa Logopedică,
urmărindu-se evaluarea tulburărilor la începutul terapiei, în timpul şi la sfârşitul acesteia.

Referinţe bibliografice
 Mititiuc, I., Probleme psihopedagogice la copilul cu tulburări de limbaj, Editura Ankarom, Iaşi,1996;
 Păunescu, C., Toncescu, M., Neagu, F, Ludu, I., Bîrzea,C., Nedezvoltarea vorbirii copilului, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972;
 Verza, E.,Tratat de logopedie vol.I, Editura Fundaţiei Humanitas, Bucureşti, 2003;
 Vrăşmaş, E., Stănică, C., Terapia tulburărilor de limbaj, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1997.

Bibliografie obligatorie pentru cursanţi

Referinţe principale:
 Tobolcea, Iolanda (2013). Logopedie. Manual pentru Învăţământul la distanţă - Pedagogia
învăţământului primar şi preşcolar, Editura Universităţii Alexandru Ioan Cuza, Iaşi
Referinţe suplimentare:
 Păunescu, C. (coordonator), Tulburările de limbaj la copil, Editura Medicală, Bucureşti, 1984;
 Tobolcea Iolanda, Soponaru Camelia. (2013). Coordonare volum Logopedie. Strategii terapeutice în
corectarea tulburărilor de limbaj, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, ISBN:978-973-
703-848-7, (350 pagini).
 Tobolcea Iolanda, Turliuc Maria Nicoleta. (2008). Coordonare volum „Actualităţi şi perspective în
practica logopedică”. Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, ISBN:978-973-703-375-8,
(344 pagini).

463