2.1.1. Teoria genetic-cognitivă şi structurală – J.S.

Bruner
Prezentare generală
Jerome Bruner este unul dintre cei mai cunoscuţi şi influenţi psihologi ai
secolului al XX- lea. A reprezentat una dintre figurile-cheie ale aşa-numitei revoluţii
cognitive , iar domeniul în care şi-a exercitat cu precădere influenţa este domeniul
educaţional. A fost interesat de identificarea manierei optime de învăţare a elevilor şi
de dimensionarea practicilor educaţionale care să promoveze această modalitate de
învăţare.
Acesta este motivul pentru care s-a afirmat că teoria lui Bruner asupra învăţării
este, în fapt, o teorie a instruirii. Ulterior, Bruner a devenit un aprig critic al
„revoluţiei cognitive”, orientându-se către construirea unei perspective educaţionale
bazate pe o psihologie culturală, care ia în considerare contextul istoric, social şi
cultural al indivizilor în interpretarea fenomenelor. Acesta este motivul pentru care
teoria autorului poate fi încadrată atât în modelul cognitivist, cât şi în acela
constructivist al învăţării.
Interesul lui Bruner pentru dezvoltarea cognitivă a copiilor derivă din
preocuparea sa pentru modul de funcţionare a unor procese cognitive, referindu-se în
special la formarea şi dezvoltarea conceptelor şi la capacitatea de rezolvare a
problemelor. Referindu-se la primul proces menţionat, Bruner afirma că, la baza
constituirii conceptelor se află procesul de categorizare: „A percepe înseamnă a
categoriza, a conceptualiza înseamnă a categoriza, a învăţa înseamnă a alcătui
categorii, a lua decizii înseamnă a categoriza.” El a susţinut ideea că oamenii
interpretează lumea în termeni de similarităţi şi diferenţe şi a lansat ideea unui sistem
de codificare a cunoaşterii bazat pe aranjarea ierarhică a categoriilor de concepte. În
ultimă instanţă, categorizarea stă la baza procesării informaţiei.
 În ceea ce priveşte perspectiva sa asupra dezvoltării şi învăţării, s-a afirmat că
Bruner este situat, într-un fel, între Piaget şi Vîgotski. Asemeni lui Piaget, Bruner
recunoaşte rolul datului biologic asupra dezvoltării cognitive, în sensul că indivizii
deţin la naştere o serie de sisteme biologice care se dezvoltă în complexitate odată cu
trecerea timpului şi care fac posibilă interpretarea mediului înconjurător. De
asemenea, în acord cu psihologul elveţian, Bruner consideră că procesul de
dezvoltare a individului trebuie să fie unul activ, că individul trebuie să-şi
construiască propria înţelegere asupra universului având la bază cunoaşterea
anterioară sau cea curentă. Cel ce învaţă selectează şi transformă informaţia,
construieşte ipoteze şi adoptă decizii sprijinindu-se pe structurile sale cognitive.
Astfel, structurile cognitive (scheme, modele mintale) oferă organizare şi semnificaţie
experienţelor şi permit individului să meargă dincolo de informaţia dată.
Spre deosebire de Piaget şi în acord cu Vîgotski, Bruner evidenţiază rolul
limbajului în dezvoltare, limbaj care nu numai că reflectă experienţa, dar o şi
transformă. Pornind de aici, Bruner a reliefat aspectul social al învăţării. El avansează
conceptul de „reciprocitate” definit ca „o nevoie umană profundă de a da o replică
altcuiva şi de a lucra împreună cu alţii pentru atingerea unui obiectiv”. Astfel,
reciprocitatea este un stimulent al învăţării: „Când acţiunea comună este necesară,
când reciprocitatea este activată în cadrul unui grup în vederea obţinerii unui
rezultat, atunci par să existe procese care stimulează învăţarea individuală şi care
conduc pe fiecare la o competenţă cerută de constituirea grupului.” (Bruner, J.,
1970)
Astfel, Bruner a formulat câteva principii necesare în înţelegerea dezvoltării
intelectuale:
1. Dezvoltarea se caracterizează prin creşterea treptată, prin instruire şi
autoinstruire a independenţei răspunsului faţă de natura imediată a stimulului.
2. Dezvoltarea depinde de interiorizarea evenimentelor într-un sistem de
depozitare corespunzător mediului, sistem care să permită achiziţii ulterioare.
3. Dezvoltarea intelectuală implică o capacitate crescută a individului de a-şi
exprima sieşi şi altora, cu ajutorul cuvintelor şi al simbolurilor, ceea ce a făcut sau va
face.
4. Dezvoltarea intelectuală se bazează pe o interacţiune sistematică şi
contingentă între un îndrumător şi cel care învaţă.
5. Predarea este facilitată de limbaj care intervine ca instrument cu ajutorul
căruia individul ordonează realitatea înconjurătoare.
6. Dezvoltarea intelectuală se caracterizează prin creşterea capacităţii
individului de a opera simultan cu mai multe alternative, de a tinde către urmărirea
mai multor succesiuni de fapte în aceeaşi perioadă de timp şi de a aloca timp şi
atenţia corespunzătoare acestor solicitări multiple.
În teoria sa, Bruner a identificat trei modalităţi de procesare a informaţiei, de
umană: cunoaştere
Modalitatea activă: realizată prin manipularea liberă a obiectelor şi prin
exersare, acţiuni
indispensabile în formarea priceperilor şi a deprinderilor, dar şi în achiziţionarea
primelor cunoştinţe (această modalitate este specifică primilor ani ai vieţii în care
copilul învaţă să-şi controleze propriul corp şi mediul înconjurător prin acţiuni fizice
asupra acestora).
Modalitatea iconică: se bazează pe imagini mai ales vizuale, dar şi sonore şi
olfactive, această modalitate fiind guvernată de principiile organizării perceptuale
(Bruner a încercat să explice eşecul copiilor din studiile lui Piaget în ceea ce priveşte
conservarea prin faptul că aceştia erau tributari modalităţii iconice de procesare a
informaţiei).
Modalitatea simbolică: această modalitate reprezintă un important salt în
dezvoltarea cognitivă, în sensul că imaginile sunt înlocuite cu simboluri (cuvinte sau
alte semne convenţionale), permiţând apariţia conceptelor, a noţiunilor. S-ar putea
spune că şi teoria lui Bruner, asemenea celei a lui Piaget, este o teorie a dezvoltării în
stadii, dar diferenţa majoră între cei doi autori constă în faptul că, în vreme ce Piaget
considera că gândirea logică, abstractă este ultima fază a dezvoltării cognitive, Bruner
susţine că toate aceste modalităţi de reprezentare a realităţii sunt valabile şi mai ales
necesare adultului angajat într-un proces de rezolvare de probleme. Altfel spus,
utilizarea modalităţilor menţionate nu este condiţionată de apartenenţa la un anumit
nivel de vârstă, pur şi simplu sarcini diferite impun strategii de rezolvare diferite.
Aplicaţii ale teoriei lui Bruner
Una dintre implicaţiile-cheie pentru procesul de instruire ce rezultă din
elementele teoriei lui Bruner se referă la faptul că eşecul şcolar al unor elevi poate să
aibă şi alte explicaţii plauzibile, obiective, decât lipsa de pregătire şi interes a
acestora.
Există cel puţin două astfel de explicaţii în concepţia autorului:
(1) disciplinele pe care trebuie să le parcurgă elevii nu sunt predate într-o
manieră care să satisfacă modalitatea de reprezentare a lumii, de cunoaştere specifică
fiecărui elev (activă, iconică, simbolică) şi
(2)în proiectarea şi implementarea procesului de instruire se ignoră
dimensiunea culturală a învăţării (există probleme şi modalităţi de soluţionare a
acestora tipice unei culturi sau alteia).
Altfel spus, dacă cele trei modalităţi de reprezentare a lumii oferă o explicaţie
asupra învăţării individului „dinăuntru spre în afară”, dimensiunea culturală asigură o
imagine „din afară spre înăuntru”.
 Prin urmare, recomandarea lui Bruner este ca predarea unei discipline
să se facă astfel încât să reflecte modalitatea de gândire prin care operează
copilul. Mai mult, Bruner considera că „orice copil poate fi învăţat orice, la
orice vârstă, cu condiţia să fie alese mijloacele şi metodele de educaţie
corespunzătoare.”(Bruner, J., 1970).
Se desprinde de aici ideea lui Bruner cu privire la structurarea
curriculum-ului în spirală: tratarea şi apoi reluarea unor concepte la vârste
diferite, dar cu o mai mare complexitate.
În ceea ce priveşte metoda de învăţare, Bruner propune învăţarea prin
descoperire, punerea elevului în situaţia de a mânui obiecte, de a rezolva
contradicţii, probleme. Pornind de aici, Bruner sugerează că procesul de
instruire trebuie să asigure participarea reală, activizarea elevului: „A instrui
pe cineva nu este o chestiune de înmagazinare de rezultate (memorare de
informaţii), ci presupune a-l învăţa să participe la procesul care face
posibilă crearea de cunoştinţe; nu predăm o materie oarecare pentru a
produce mici biblioteci vii în acea materie, ci pentru a-l face pe elev să
gândească el însuşi matematic, să privească fenomenele asemenea unui
istoric, să ia parte la procesul de creare a cunoştinţelor. Cunoaşterea este
un proces, nu un produs.” (Bruner, J., 1970). Prin teoria sa, Bruner a oferit
educatorilor perspective deosebit de valoroase cu privire la felul în care
învaţă elevii şi la modalităţile optime în care trebuie să conceapă procesul de
instruire.