Note de Curs Politici 2019-2020

An universitar 2019 – 2020
UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRONOMICE ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ din

BUCUREŞTI
Facultatea de Medicină Veterinară
Suport de curs
“POLITICI ŞI STRATEGII GLOBALE DE SECURITATE

ALIMENTARĂ”
CURS I.
Conceptul de securitate alimentară
Securitatea alimentara reprezintă dreptul fiecarui individ de a-si procura cantitatea de

hrana zilnica.
Problema securităţii alimentare globale revine în actualitate pe fondul creşterii
preţurilor la cereale – în special la porumb şi soia – pe pieţele internaţionale.
Principalele organisme mondiale implicate in monitorizarea securitatii sunt: FAO, CE,
USDA.
FAO defineşte securitatea alimentară astfel: ”accesul nemijlocit al tuturor oamenilor la
hrană de care au nevoie pentru a-şi satisface funcţiile vitale şi pentru a duce o viaţa sănătoasă
şi activă”.
Istoric : Conceptul de securitate alimentară a fost formulat pentru prima dată după cel
de-al doilea război mondial în cadrul dezbaterilor FAO în 1963 prin celebrul manifest:
,,Proclamaţia dreptului fiecărui om de a mânca pentru a-şi astâmpăra foamea“.
Securitatea alimentară face parte din securitatea fiecărui stat din lume, fiind şi
obligaţia statului.
Un stat trebuie să-şi gestioneze eficient şi raţional resursele altfel se pune în pericol.
După Mircea BULGARU securitatea alimentară cuprinde trei elemente
fundamentale :
- Asigurarea disponibilităţilor alimentare îndestulătoare pentru consum;
- Accesul efectiv al populaţiei la achiziţionarea de bunuri alimentare prin cererea
solvabilă a populaţiei;
- Un sistem agroalimentar şi o piaţa corespunzătoare a bunurilor de consum alimentar
(ofertă).
Problema securităţii alimentare, constituie o preocupare majoră cu care se
confruntă, într-o măsura mai mare sau mai mică toate ţările lumii, dar în primul rând cele
subdezvoltate sau în curs de dezvoltare.
1
Factorii care influenţează securitatea alimentară

Alimentele si alimentaţia reprezintă o problema deosebit de importantă în orice
societate şi are consecinţe economice, sociale şi influenţează mediul şi sănătatea umană.
Securitatea alimentară reprezinta cantitatea de alimente necesara unui individ,
exprimate în unităţi fizice, convenţionale (kilocalorii) şi în trofine (substanţe nutritive), pentru
asigurarea echilibrului fiziologic şi acoperirea celor trei raţii de consum :
- Raţia de întreţinere
- Raţia de creştere
- Raţia de activitate
În baza conceptelor de securitate alimentară întalnim trei tipuri de securitate alimentară:

 Securitatea alimentară individuala (SAI): posibilitatea de a avea acces la o
alimentație sigură și suficientă pentru o viața sanatoasă;
 Securitatea alimentară a familiilor (SAF): este necesară pentru asigurarea SAI, dar nu
este suficientă.
 Securitatea alimentară naţională (SAN): corespunde posibilităților pe care le au
diferite ţări de a garanta SAF și SAI.
Se poate considera ca securitatea alimentară are trei dimensiuni:
- asigurarea disponibilităților alimentare pe locuitor;
- accesul permanent la hrana a întregii populații;
- utilizarea fiziologică a hranei consumate.
Disponibilitatea alimentară definește nivelul maxim al ofertei de alimente, la nivelulunei
colectivitati – nivel national, exprimat in kg/ locuitor/an.
Disponibilitatea alimentară depinde de productia agroalimentra, dar este influentata și
de:
• Stocurile de alimente,
• Importurile de alimente,
• Ajutoarele alimentare,
• Productia alimentara proprie (casnica).
• Disponibilitatea alimentara influenteaza si pretul alimentelor
2
Accesul permanent la hrană al întregii populaţii este asigurat atunci cand aceasta are resurse
adecvate pentru procurarea alimentelor necesare unei diete corespunzatoare. Aceasta depinde
de:
• productia agroalimentară,
• piata de vanzare- cumparare a alimentelor,
• trasferuri / împrumuturi.
• și influenteaza si consumul de alimente
Utilizarea fiziologică a hranei consumate presupune folosirea de catre organism a

nutrientilor, in cantitati adecvate fata de nevoile sale , in vederea cresterii, dezvoltarii si
functionarii normale.
Aceasta depinde de:
• consumul de alimente,
• calitatea alimentatiei,
• starea de sanatate.
Factori majori care influenţează securitatea alimentară :

 Creşterea populației
 Neexploatarea totală a terenurilor arabile
 Climă
 Situaţia financiară a fiecărei persoane fizice
 Consumul iraţional al hranei
 Educaţia
 Utilizarea tehnologiilor mai puțin performante
 Repartizarea inegală a hranei la nivel global
Conform „Declaraţiei Mondiale asupra Nutriţiei“ şi a „Declaraţiei asupra

Securitaţii Alimentare Mondiale”, securitatea alimentară există atunci când toţi oamenii,
în orice moment, au acces fizic şi economic la alimente sigure şi nutritive care îndeplinesc
necesităţile de hrană ale organismului uman.
Monitorizare - proces de colectare şi analiză a datelor, de prezentare a rapoartelor cu
privire la executarea lucrărilor.
În urma dezbaterilor, la Bonn, în cadrul simpozionului cu tema "Securitatea
alimentară durabilă pentru toti, până în 2020" s-a concluzionat o serie de priorităţi, în
ceea ce priveşte securitatea alimentară, cum ar fi:
- igienizarea surselor de apă;
- promovarea agriculturii şi dezvoltării rurale;
- dezvoltarea cercetării agricole, în scopul promovării noilor tehnologii agricole
moderne;
- promovarea dezvoltării durabile în zone defavorizate;
- sprijinirea unui comerţ naţional şi internaţional sănătos şi a politicilor
macroeconomice;
- efectuarea globalizării în sprijinul săracilor
3
O componentă importantă a securităţii alimentare este Siguranţa alimentară şi

determinată obligatoriu de trei condiţii pe care trebuie să le îndeplinească un produs
neprelucrat, prelucrat parţial, prelucrat total sau nou creat:
1)Să nu pună în pericol organismul uman, respectiv consumatorul normal şi sănătos.
2) Să aibă valoare nutritivă şi energetică
3) Nutrienţii alimentari să fie disponibili pentru organism.
În concluzie pentru îmbunataţirea securităţii alimentare trebuie să ne bazăm pe
urmatoarele principii:
Concentrarea asupra finantarii programelor de securitate alimentară
Implementarea unei politici şi o buna integrare a instrumentelor securitaţii alimentare.
Completarea diferenţelor de ajutor alimentar de la managementul rezervelor din
agricultura europeană
Reducerea riscului lipsei alimentaţie poate fi evitată prin mai multe metode:
- Îmbunatățirea accesului la reprezentările producţiei;
- Facilitatea accesului la credit și la informaţie;
- Dezvoltarea slujbelor şi sporul activităţilor în sectorul agricol;
CURS II
Comportamente alimentare și evoluția demografică
Cuprins:
1. Nevoile energetice ale unui individ; comportamente alimentare
2. Disponibilități alimentare în lume
3. Modelul de consum alimentar pentru populația din U.E.
4. Evoluția demografică și securitatea alimentară
5. Recomandări FAO pentru îmbunătățirea consumului populației
1. Nevoile energetice ale unui individ; comportamente alimentare

În spatele varietății lor aparente, alimentele se rezumă sau se transformă toate în
cateva clase de nutrienți: glucide, proteine, lipide, langă care trebuie adaugate câteva elemente
indispensabile precum vitaminele și apa.
În afară de elementele indispensabile pe care le furnizează dezvoltării si vieții
corpului uman, alimentația aduce, de fapt, energie. Din acest punct de vedere, nu exista
o clasificare a mancării, căci ea ne ofera în cantităti diferite energie sub forma de calorii.
Necesarul de calorii
Un adult cu o greutate normala trebuie sa isi echilibreze in fiecare zi aportul sau de
alimente in functie de nevoile sale. Acestea sunt determinate de consumul energetic al
organismului, care sunt de mai multe tipuri:
- simpla mentinere in viata a corpului reprezinta de la 70% la 75% din totalul
consumului in 24H
- activitatea fizica, nu reprezinta decat 15-20% pentru un sedentar care nu practica mai
mult decat 2 ore de sport pe saptamana.
4
- cheltuielile necesare pentru reglarea temperaturii corpului, sunt neglijabile intr-un

climat temperat si intr-un mediu incalzit artificial. Ultimele 10% privesc productia de caldura
ce survine dupa repaus,
Pentru adultii avand o activitate fizica medie, se ridica la 2000-2500 calorii la barbati
si pot varia intre 1800-2000 calorii la femei.
La persoane cu activitate fizica crescuta nevoia energetica poate ajunge la 3000-3500
calorii.
5
Comportamentul alimentar desemnează atitudinea omului în faţa hranei, fiind o

componentă importantă a alimentaţiei. Este foarte important ce mâncăm, dar aceasta
nu însemnă că putem neglija modalitatea în care mâncăm, dacă dorim să trăim sănătos.
Principalele trăsături ale unui comportament alimentar sănătos
Schiţa cadrul pentru un comportament alimentar sanatos în cazul adulţilor, este
bine să se ţină cont de următoarele recomandări:
- să se mănânce 3-5 (de preferinţă 4) mese pe zi, la cel puţin 3 ore distanţă una faţă de
cealaltă
- orele şi numărul meselor să fi regulate
- mâncatul să se facă încet, mestecând bine
- să se evite în timpul mesei, conversaţiile, îndeosebi cele tensionate, cititul, vizionarea
televizorului, ascultarea radioului
- ambientul să fie cât mai plăcut, atmosfera cordială şi alimentele estetice
- niciodată după o masă, nu trebuie să se simtă senzaţia de "prea plin", deoarece însemnă că
s-a depăşit limita de saţietate.
Disponibilitate alimentară în lume ține de câteva criterii indispensabile:
- Aprovizionare suficientă: alimente în kcal/persoană/ zi și dependența cronică de
subvențiile pentru alimente;
- Cheltuieli publice pentru cercetare și dezvoltare agricolă;
- Infrastructura agricolă;
6
- Volatilitatea producției agricole;

- Riscul de instabilitate politică.
3. Modelul de consum alimentar pentru populația din U.E.

Modelul de consum alimentar este o noțiune foarte complexâ și explicâ mecanismul
comportamental de cumpârare și consum al consumatorului. Se referâ la modalitățile
oamenilor pentru a-și organiza consumul, practicile alimentare, natura și calitatea alimentelor
consumate, raportările consumului față de comportamenul (conduita) alimentară. În
comportamentul consumatorilor pot exista modele statistice sau dinamice care pot lua sau nu
în consideratie interactiunile dintre consumatori.
În tabel este redată structura de investigare pentru situația unei analize a modelului de consum
alimentar.
4. Evoluția demografică și securitatea alimentară

Deşi previziunile organizaţiilor internaţionale sunt destul de divergente, se estimează
totuşi, că la nivelul anului 2050 populaţia globului va fi în jurul pragului de 10 miliarde de
locuitori (în decursul ultimilor 30 de ani, populaţia mondială a crescut cu 2,4 miliarde de
locuitori, respectiv cu 60%)
Hrănirea acestor populaţii ridică probleme deosebite, întrucât această creştere
demografică se plasează în regiuni unde deja domneşte foametea cronică şi unde schimbările
climatice vor fi mai pronunţate decât în alte părţi.
Conceptul de securitate alimentară este incomplet dacă nu este privit prin prisma a
cel puţin două componente: disponibilitate şi accesibilitate. În ceea ce priveşte
7
disponibilitatea, sensul este acela că hrana trebuie să existe în mod fizic, material, să fie
produsă în mod constant în cantităţi suficiente şi într-o structură convenabilă
5. Recomandări FAO pentru îmbunătățirea consumului populației:

 Strategia Siguranţei Alimentelor pentru anii 2014-2020
 Dezvoltarea infrastructurii moderne de piață și substituirea importurilor
 Agricultura conservativă / low-till
 Sectorul de producere a cărnii şi a laptelui
 Sprijin pentru dezvoltarea energiei regenerabile din materii prime agricole
 Reorganizarea sistemului de subvenț ionare în agricultură, pentru a sprijini
implementarea politicilor de modernizare a sectoarelor strategice
 Sisteme informaționale de bază pentru susţinerea funcțională
Transformarea de la agricultura de subzistență la agricultura orientată spre piață
Reforma funciară şi de management.
Sănătatea animală.
Acvacultura.
Managementul resurselor naturale și amenințărilor la adresa mijloacelor de trai
Managementul şi îmbunătăţirea păș unilor ș i terenurilor pentru păşunat.
Schimbările climatice ș i managementul riscului dezastrelor.
Creșterea capacității de monitorizare a calității resurselor naturale.
Guvernanța și reglementarea a bunelor funcții publice care susţin agricultura orientată
spre piață, adăugarea de valoare, comerțul și integrarea economică
Asistența pentru integrarea în UE..
Siguranța alimentară, managementul pesticidelor, şi sistemele de carantină a plantelor.
Asistență pentru RGA 2010.
Dezvoltarea sectorului semincer.
Resursele genetice ale plantelor.
Biotehnologia agricolă şi biosiguranţa - agricultura organică / co- existenţa.
CURS III.
Sectorul agroalimentar
Cuprins:
1. Cadru conceptual
2. Evoluția sectorului agroalimentar
3. Integrarea agroalimentară și agroindustrială
4. Transformarea produselor agricole
1. Cadru conceptual
Sectorul agroalimentar, considerat de către un număr din ce în ce mai mare de ţări ca
strategic, a manifestat o pretabilitate evidentă pentru integrare, cu atât mai evidentă cu cât s-a
8
dezvoltat economia agroalimentară. Aceasta s-a realizat, în principal, prin industrializarea şi

capitalizarea sistemelor de producţie şi de distribuţie agroalimentară. Marile societăţi
naţionale şi transnaţionale sunt, în esenţă, puternice conglomerate integrate agroalimentar, dar
şi în alte activităţi cu sau fără legătură cu aceasta. De aceea, politicile de integrare ale
societăţilor naţionale şi transnaţionale sunt în prezent principalele forţe agroalimentare pe
plan internaţional.
Sectorul agroalimentar este o forță motrice vitală pentru economia UE, cuprinzând
peste 17 milioane de întreprinderi din agricultură, din industria alimentară și din sectorul
serviciilor conexe, a comunicat reprezentanţa Comisiei Europene în România.
Sistemul agroalimentar – ansamblul de agenţi economici aflaţi în interacţiune dinamică care
participă direct sau indirect la crearea unor fluxuri de bunuri şi servicii (producere şi transfer)
orientate spre asigurarea alimentației unei populaţii date.
Sistemul agroalimentar – agenţi economici:
• exploataţii agricole;
• societăţi de stocare a materiilor prime;
• întreprinderi de procesare (agroalimentare)
• întreprinderi de comercializare
• instituții financiare
• organisme publice și private
•
Stadiul agricol:
 corespunde unei economii de autosubzistenţă, cu circuit scurt;
 consumatorii sunt în mare majoritate producători ai propriei lor hrane;
 transformarea şi comercializarea produselor agricole sunt limitate, sectoarele
industriei agroalimentare sunt reduse/marginale sau inxistente;
 a caracterizat Europa timp de mai multe secole după căderea Imperiului
Roman;
 astăzi, este specific ţărilor mai puţin avansate, cu mai puţin de 700 de dolari
PIB/cap de locuitor/an
Stadiul de tranziţie:
 începuturile sale ţin de apariţia unui sector comercial (prăvălii, târguri) şi a
restaurantelor de stradă sau de găzdurirea călătorilor;
 se dezvoltă prelucrarea artizanală a materei prime în afara agriculturii şi/sau
un sector agroindustrial legat de culturile pentru export;
 aceasta este caracteristică diviziunii muncii absente în societăţile prospere din
antichitate, apoi, începând cu Renaşterea, în Europa;
 faza este foarte legată de creşterea fluxurilor comerciale şi financiare;
 astăzi, stadiul este întâlnit în majoritatea ţărilor în curs de dezvoltare, zise şi cu
“venituri slabe” (700-2800 dolari/locuitor/an)
Stadiul agroindustrial:
 se regăseşte în puţine ţări ale lumii şi se consideră că este atins când valoarea
adăugată brută (VAB) creată în industria de procesare o depăşeşte pe cea din agricultură.
9
 industriile alimentare au trecut la o producţie de masă, influenţate şi de

creşterea preferinţelor consumatorilor pentru produsele elaborate, valorificând activitatea lor
în preţurile produselor alimentare;
 se observă o puternică creştere a consumului în restaurante, baza unui
urbanism exagerat, ceea ce, adăugat la modificările modului de viaţă şi al creşterii veniturilor;
 este regăsit în ţări cu venituri ridicate; de ex. În Franţa valoarea adăugată din
industria alimentară a depăşit pe cea din agricultură în anul 1992.
Stadiul agroterţiar:
 marcat de preponderenţa serviciilor în sistemul agroterţiar;
 consumul în restaurante comportă următoarea structură:
 2/3 servicii;
 1/3 bunuri
 în ansamblul lanţului de producţie alimentară “intrările” materiale regresează
în favoarea “intrărilor” nemateriale (de ex. Preţul publicităţii în cazul cerealelor pentru micul
dejun este mai mult de 15% din preţul final);
 SUA se situează încă de la începutul anilor ’80 în acest stadiu
10
3. Integrarea agroalimentară și agroindustrială

Integrarea agroalimentară reprezintă atât un model, cât şi un mecanism, manifestat
pe plan micro, mezo şi macroeconomic, care antrenează parţial sau total activităţi
agroalimentare. Integrarea stabileşte conexiuni funcţionale simple şi eficiente între producţie,
valorificare şi consum, şi conduce la realizarea unor filiere integrate pe produse sau grupe de
produse.”
„ În sectorul agricol şi agroalimentar, conceptul de filieră a cunoscut un succes important

începând cu anii 1960 când a reprezentat ocazia de abordare a diferitelor teme în legătură cu
importanţa economică şi politică a sectorului agricol şi a industrializării sale ( filiere în curs
de industrializare, rolul director jucat de industria agroalimentară, integrarea verticală ca
vector principal de modernizare a agriculturii şi mai recent rolul distribuţiei alimentelor ).
4. Transformarea produselor agricole

Dar din punctul de vedere al domeniului valorificării produsul agricol pentru a
deveni produs alimentar este necesar să sufere urmatoarele transformări esentiale:
- o transformare fizică şi/sau chimică, de exemplu laptele poate fi prelucrat obtinându-se
derivate ale acestuia (produse lactate);
- o schimbare în spaţiu, de exemplu tomatele recoltate într-un anumit bazin legumicol pot fi
disponibile pentru vânzare în magazinele oricărei localitaţi;
- o transformare în timp, de exemplu grăul recoltat in luna iulie este oferit pentru consum în
tot timpul anului sub forma iniţială (brută), sau sub formă transformată;
11
- o schimbare de proprietate a produsului respectiv, de exemplu prin transferul de produse

agricole dintre producătorul agricol şi alt agent economic, situaţie în care, produsul agricol se
consideră angrenat într-o primă transformare în produs alimentar.
CURS IV
Producția agricolă și utilizarea resurselor, baza asigurării securității
alimentare
Cuprins:
1. Nivelul și evoluția producției agricole
2. Resursele agricole și utilizarea lor pe plan mondial
3. Impactul modernizării agriculturii asupra productivității agricole
1. Nivelul și evoluția producției agricole
În ultimele decenii, lumea satului românesc s‐a aflat într‐un continuu proces de
transformare care a dus la modificarea atât a specificului localităților rurale, cât şi a
coordonatelor demografice, ocupaționale şi valorice ale populației.
După revoluția din 1989, ruralul românesc a intrat într‐o nouă etapă de evoluție,
caracterizată prin dificultăți economice şi creşterea eterogenității rurale. Transformările
economice ale acestei perioade au determinat, un proces de reruralizare a țării, în sensul în
care mediul rural şi agricultura au jucat rolul de ultim refugiu pentru segmentele din
populație afectate de restructurarea economiei.
Agricultura reprezintă un sector de primă importanţă, atât prin contribuţia pe care o
are în economia naţională, cât şi prin rolul său social vital. Cu o contribuţie de 6,7% la
valoarea adăugată brută (VAB) naţională1, raportat la nivelul anului 2010, agricultura
a jucat dintotdeauna un rol important pentru economia României.
Conform Agricultural Census 2007, în UE‐27 se înregistrau, în 2010, un număr de

aproape 12 milioane de ferme. Aceste ferme acopereau o suprafaţă de 170 milioane de
12
hectare (1,7 milioane km2, 40% din teritoriul UE‐27), suprafaţa medie a unei ferme fiind de
14,3 ha.Din cele aproximativ 12 milioane de ferme existente în Uniunea Europeană, în anul
2010, mai mult de 3,85 milioane (32%) sunt în România, fapt ce relevă amploarea
fenomenului de fragmentare a exploatațiilor agricole românești, cu consecințe negative asupra
performanțelor economice și stării generale de evoluție și de dezvoltare a acestora.
Dimensiunea medie a unei ferme în UE‐27 este de 14,3 ha, iar în România de 3,45
ha (de peste 4 ori mai mică), fapt ce influențează negativ punerea în valoare a resurselor
agricole și rurale disponibile, cu efecte nefavorabile asupra economiei rurale şi asupra
veniturilor agricultorilor.
Performanța agriculturii în România este afectată grav de fragmentarea excesivă
a proprietății (3.859 mii ferme, în 2010, faţă de 3.931 mii ferme, în 2007 ‐ cu nici 2% mai
puţin), în condiţiile în care un procent de 93% din numărul total de ferme româneşti
aveau, în 2010, o suprafață mai mică de 5 hectare și dețineau 29,6% din totalul
suprafeţei agricole utilizate (prin comparaţie, ponderea fermelor sub 5 hectare, la nivelul
UE‐27, este de 69%, iar suprafața utilizată de 6%). În consecință, mărimea actuală a
exploatațiilor agricole nu favorizează punerea în valoare cu eficiență a resurselor
disponibile în agricultură, ceea ce are efecte negative asupra economiei rurale și asupra
veniturilor agricultorilor.
România are așadar o structură bipolară a fermelor agricole: fermele mari,
competitive, coexistă cu fermele mici, aflate la limita subzistenţei.
2. Resursele agricole și utilizarea lor pe plan mondial

In procesul de producţie agricolă (vegetală și animală) sunt angrenate cinci categorii
de resurse (între care există relații de interdependență):
- pământ,
- mijloace tehnice,
- forţă de muncă,
- capital,
- management.
Resursele de producţie reprezintă potenţialul natural, material, financiar şi uman de

care poate dispune unitatea agricolă la un moment dat şi care exprimă posibilităţile ei de
dezvoltare. Resursele au un caracter static, rolul lor începând să se manifeste din momentul în
care sunt angrenate în procesele de producţie sub acţiunea muncii umane, devenind factori de
producţie. Caracterul dinamic al factorilor economici în opoziţie cu cel static al resurselor, se
manifestă prin transformările pe care le suferă (integral sau parţial) în procesele de producţie.
13
3. Impactul modernizării agriculturii asupra productivității agricole

Globalizarea şi integrarea europeană pot favoriza
dezvoltarea agriculturii din România, care deţine încă o poziţie relativă importantă în
economie şi structuri de organizare a producţiei şi de ocupare a forţei de muncă ce nu
corespund modelului european.
În perioada 2000-2009 populaţia ocupată în agricultură în România s-a redus cu
41,1%, situaţie similară cu cea a altor ţări membre UE, ce au o pondere a agriculturii în PIB
relativ mai ridicată
Principalele nevoi identificate în vederea susținerii dezvoltării exploatațiilor
agricole:
- Necesitatea diminuării ponderii fermelor de subzistență și nevoia de consolidare a
exploatațiile agricole, prin creșterea dimensiunii fizice (stoparea fragmentării) și sporirea
viabilității economice;
- Nevoia de instalare a tinerilor fermieri în mediul rural (factor de stabilitate și
îmbunătățire a potențialului uman), sprijin pentru dezvoltarea de afaceri profitabile
orientate spre piață;
- Nevoia de a realiza investiții tehnice în exploatațiile agricole care produc pentru piață
(realizarea de capacități noi și/sau modernizarea activelor existente,
achiziționarea de animale, investiții în plantații, dotarea cu mașini și utilaje agricole
performante ș.a.);
14
- Nevoia de a moderniza și restructura exploatațiile de dimensiuni mici, reducerea

dezavantajelor structurale și concurențiale cu care acestea se confruntă pe piață;
- Nevoia de a adapta și diversifica producția în funcție de cerințele pieței, realizarea de noi
produse și introducerea de noi tehnologii;
- Necesitatea îmbunătățirii condițiilor de finanțare a proiectelor din fonduri europene
nerambursabile, pentru a răspunde mai bine nevoilor potențialilor
beneficiari.
CURS V
FRAUDA ALIMENTARĂ
Practici și legislaţie
1. Ce sunt fraudele alimentare?

 Trăim într-o perioadă în care ştirile despre comiterea unor fraude nu ne mai surprind.
Însă fraudele care au ca subiect alimentele nu sunt foarte bine înţelese sau se confundă cu alte
noţiuni, de exemplu siguranţa sau securitatea alimentelor. De aceea, este necesară clarificarea
terminologiei.
 Frauda alimentară este o substituţie frauduloasă şi intenţionată, diluţie sau adăugare în
produse sau materii prime, sau prezentare falsă a produselor sau materialelor, în scopul unor
câştiguri financiare, prin creşterea valorii aparente a produsului sau reducerea costului de
producție.
 În legislaţia UE nu există în prezent o definiţie a fraudei din sectorul alimentar.
15
 Falsificarea alimentelor, rareori este însoţită de afectarea sănătăţii consumatorilor

(declanşarea unor alergii alimentare, stări de boală datorită prezenţei unor componente
nedestinate consumului uman, de exemplu melaminasau uleiuri minerale etc.). În schimb,
produce efecte asupra economiei, prin obţinerea de câştiguri nejustificate şi neplata unor taxe,
efecte morale, scăzând încrederea consumatorilor în anumite produse sau industrii, având un
impact negativ asupra sectorului agroalimentar (sectorul agroalimentar este unul dintre cele
mai mari sectoare economice din UE, asigurând 48 de milioane de locuri de muncă şi
generând venituri de 715 miliarde euro anual).
2. Practici incorecte
 Fraudele alimentare au intrat în atenţia publicului, dar şi a oficialilor de la Uniunea
Europeană după scandalul cărnii de cal din 2013. Cele mai frecvente şi mai recente tipuri de
fraude alimentare sunt:
 Substituirea – înlocuirea unui ingredient sau o parte a produsului de înaltă valoare cu
un alt ingredient sau o parte din produs de valoare mai mică, de exemplu:
· comercializarea cărnii de cal ca fiind carne de vită;
· amestecarea unor condimente provenite din plante aromatice (de exemplu, oregano,
şofran) cu părţi din plante necomestibile;
· diluarea mierii de albine cu sirop de zahăr sau comercializarea mierii fără polen
(mierea este unul dintre alimentele cele mai falsificate, reprezentând 7% din cazurile de
fraudă alimentară; 75% din mierea cumpărată de la magazine nu conţine polen;
· adăugarea de melamină în lapte praf, ouă sau produse din soia;
· adăugarea în cafeaua măcinată sau instant de alte produse (de exemplu, porumb
prăjit, orz prăjit, praf de cicoare, zahăr ars etc.).
 Diluția – amestecarea unui ingredient lichid de valoare mare cu un altul de valoare
scăzută, precum:
· diluarea uleiurilor superioare (de exemplu, ulei de măsline extravirgin sau ulei de
trufe) cu uleiuri inferioare (de exemplu, ulei de porumb) sau chiar uleiuri minerale.
 Contrafacerea – copierea numelui de marcă, concept de ambalare, reţetă, metoda de
prelucrare a produselor alimentare etc., pentru a obţine câştiguri economice, cum ar fi:
· vânzarea unor vinuri inferioare sub denumiri de marcă (Murfatlar, Jidvei etc.);
· menţiunea pe etichetă a utilizării unor tehnologii avansate, care garantează siguranţa
produselor, precum termoskin pentru mezeluri feliate şi ambalate (realizarea condiţiilor de
vacuum în pachet la o presiune de 15 atmosfere), când de fapt s-au folosit tehnologii
obişnuite.
 Disimularea – ascunderea calității scăzute a unui produs sau a unui ingredient
alimentar, de exemplu:
· utilizarea alcoolului tehnic (care conţine metanol) în băuturile spirtoase;
· nemenţionarea sau menţionarea incorectă a originii unui ingredient (de exemplu,
origine UE, când de fapt este din China).
 Etichetarea incorectă – introducerea unor afirmaţii false pe ambalaj pentru câştig
economic, de exemplu:
· comercializarea alimentelor obişnuite drept alimente ecologice;
· comercializarea sării pentru drumuri drept sare alimentară;
16
· comercializarea pâinii negre fabricată din făină alba cu coloranţi;

· etichetarea peştelui provenind din acvacultură ca fiind pescuit în mediul sălbatic sau
comercializarea unei varietăţi inferioare de peşte sub denumirea unei categorii superioare sau
a unei specii mai scumpe;
· indicarea incorectă pe etichete a greutăţii;
· folosirea neîndreptăţită a unor logouri de calitate indicând originea sau bunăstarea
animalelor;
· falsificarea şi comercializarea alimentelor după data de expirare a acestora.
 Exagerarea neautorizată – vânzarea unor alimente cu menţionarea unor puteri
miraculoase vindecătoare.
 Piața gri. Furturi – achiziţia unor alimente din pieţe, târguri, cu preţuri foarte mici,
care indică sustragerea acestora de la producători consacraţi.
 Alte practici:
· comercializarea cărnii de cal tratate cu fenilbutazonă drept carne de cal comestibilă
(fenilbutazona este un medicament antiinflamator folosit la tratarea cailor, dar periculos
pentru om);
· utilizarea cărnii provenite de la animale clonate.
3. Legislaţie
La Uniunea Europeană nu există legislaţie specifică, dedicată fraudelor alimentare. În
câteva regulamente se regăsesc totuşi elemente specifice, cum ar fi:
- Regulamentul (CE) nr. 178/2002 al Parlamentului European şi al Consiliului
din 28 ianuarie 2002 de stabilire a principiilor şi a cerinţelor generale ale legislaţiei
alimentare, de instituire a Autorităţii Europene pentru Siguranţa Alimentară şi de stabilire a
procedurilor în domeniul siguranţei produselor alimentare:
· Articolul 8, Protecţia intereselor consumatorilor:
(1) Legislaţia alimentară are drept obiectiv protejarea intereselor consumatorilor şi
asigură o bază care le permite acestora să facă o alegere în cunoştinţă de cauză în legătură cu
produsele alimentare pe care le consumă. Ea are drept scop prevenirea:
(a) practicilor frauduloase sau înşelătoare;
(b) contrafacerii produselor alimentare;
(c) oricăror alte practici care pot induce în eroare consumatorul.
- Regulamentul (CE) nr. 882/2004 al Parlamentului European şi al Consiliului

din 29 aprilie 2004 privind controalele oficiale efectuate pentru a asigura verificarea
conformităţii cu legislaţia privind hrana pentru animale şi produsele alimentare şi cu normele
de sănătate animală şi de bunăstare a animalelor.
- Regulamentul (UE) nr. 1169/2011 al Parlamentului European şi al Consiliului
din 25 octombrie 2011 privind informarea consumatorilor cu privire la produsele alimentare:
· interzicerea reclamelor şi a practicilor de etichetare înşelătoare;
· etichetarea originii.
Ţara de origine sau locul de provenienţă trebuie să fie menţionate în următoarele
cazuri:
17
· când aceasta e obligatorie prin legislaţia UE specifică (verticală) (exemplu: carne de

vită, ulei de măsline, miere etc.);
· pentru carnea de porc, carnea de oaie, carnea de capră (proaspătă, refrigerată sau
congelată);
· acolo unde omisiunea menţionării ţării de origine sau locului de provenienţă poate
induce în eroare consumatorul cu privire la adevărata ţară de origine sau la adevăratul loc de
provenienţă al alimentului, în special dacă informaţia care însoţeşte produsul sau eticheta în
ansamblul ei ar sugera în alt fel că produsul are o altă ţară de origine sau un alt loc de
provenienţă.
În legislaţia naţională:
Legea nr. 88/2016 privind stabilirea unor măsuri suplimentare obligatorii pentru
etichetarea laptelui proaspăt pentru consum şi a produselor lactate, care are în plus faţă de
Regulamentul 1169/2011:
f) ţara de origine şi locul de provenienţă a laptelui crud, materie primă pentru consum;
g) denumirea ambalatorului şi marca de identificare;
h) numele, denumirea comercială şi adresa procesatorului din sectorul laptelui pentru
consum.
Produsele lactate trebuie să prevadă pe etichetă, în mod obligatoriu, avertizarea
cuprinzând sintagma „Conţine lapte praf în proporţie de . . .%”.
Hotărârea nr. 984 din 25 august 2005 privind stabilirea şi sancţionarea
contravenţiilor la normele sanitare veterinare şi pentru siguranţa alimentelor:
· Art. 4, litera b, cu amendă de la 2000 lei la 3000 lei: comercializarea cărnii prin
substituirea speciei de animale de la care provine;
· Art. 4, litera c), cu amendă de la 2500 lei la 3000 lei: folosirea la prepararea
produselor alimentare destinate consumului uman sau hranei pentru animale a unor aditivi sau
a altor substanţe chimice neavizate/neautorizate ori interzise, precum şi depăşirea
concentraţiilor legal admise în cazul celor permise.
Legea nr. 363 din 21 decembrie 2007 privind combaterea practicilor incorecte ale
comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia
europeană privind protecţia consumatorilor (actualizată la data de 9 aprilie 2016):
e) deformarea substanţială a comportamentului economic al consumatorilor – folosirea
unei practici comerciale cu scopul de a afecta în mod considerabil capacitatea consumatorilor
de a lua o decizie în cunoştinţă de cauză, determinându-i astfel să ia o decizie pe care altfel nu
ar fi luat-o.
Având în vedere practicile enumerate mai sus, la Uniunea Europeană s-au luat măsuri, mai
ales în privinţa îmbunătăţirii comunicării instituţionale: „Food Fraud Contact Points” (FFCP),
„Food Fraud Network” (FFN), „Administrative Assistance and Cooperation” (AAC).
Responsabilitățile referitoare la combaterea fraudelor alimentare sunt alocate
astfel:
- Sistemul rapid de alertă pentru alimente şi furaje – instrument util pentru schimbul
rapid de informaţii între statele membre şi Comisia Europeană;
18
- Oficiul Alimentar şi Veterinar al Comisiei (OAV) – care nu dispune de resursele şi

de instruirea necesare pentru a se concentra asupra fraudelor din sectorul alimentar;
- Europol (este o organizaţie de combatere a criminalităţii la nivel european, având
sediul la Haga Olanda) – schimb de informaţii referitoare la anchetele cu caracter
transfrontalier;
- Responsabilitatea întreprinderilor: de a garanta integritatea produselor alimentare şi
de a cere furnizorilor săi să menţină condiţiile de siguranţă şi de securitate în lanţul alimentar.
În România, autorităţile implicate în controlul fraudelor alimentare sunt Autoritatea Naţională
Sanitar Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentului, Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării
Regionale, Ministerul Sănătăţii,Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor şi, nu
în ultimul rând, Poliţia locală.
CURS VI.
Politici agroalimentare, agricole, alimentare și nutriționale
Cuprins:
1. Politici agroalimentare
2. Politicile agricole
3. Politicile alimentare
4. Politicile nutriționale
5. Instrumente specifice politicii agroalimentare
1. Politici agroalimentare
L. Malassis (1992) sublinia următoarele:
- politicile agricole se raportează la activităţile şi la gospodăriile agricole;
- politicile alimentare privesc mai specific produsele şi consumurile şi, de asemenea,
consumatorii;
- politicile agroalimentare reprezintă ansamblul intervenţiilor care cuprind lanţul alimentar în
totalitatea sa, cu cele şapte componente principale: agricultura, industriile, distribuţia agricolă
şi alimentară, restaurantele, industriile şi serviciile aferente, comerţul exterior agroalimentar şi
consumul.
În ce priveşte conceptul de politică agroalimentară există mai multe puncte de vedere:
- politica agroalimentară reprezintă un ansamblu de măsuri juridice de execuţie şi
administrare, care influenţeză în mod direct sau indirect, condiţiile de realizare şi valorificare
a producţiei agricole cu scopul îmbunătăţirii producţiei şi al nivelului de trai al populaţiei;
- politica agroalimentară cuprinde ansamblul intervenţiilor de stat în influenţarea
factorilor cererii şi ofertei de produse agricole şi alimentare;
- politica agroalimentară este ansamblul acţiunilor politice direcţionate cu prioritate spre
sectoarele de exploataţii agricole şi de agrobusiness, cu influenţe asupra deciziilor
producătorilor individuali şi a firmelor.
19
Sfera de acţiune a politicilor agroalimentare se extinde în mod corelat cu alte politici

economice (fiscală, preţuri, industrie etc.) şi cuprinde următoarele noţiuni: politica preţurilor,
politica de marketing, politica imputurilor, politica de credit etc.
Politica preţurilor – acţiuni desemnate a influenţa nivelul şi stabilitatea preţurilor.
Politica de marketing – priveşte drumul parcurs de produsele agricole de la poarta
fermei la consumatorul domestic sau la consumatorul extern.
Politica imputurilor – influenţează preţurile plătite şi cheltuielile efectuate de către
firme pentru obţinerea produselor.
Politica de cercetare – urmăreşte generarea şi difuzarea noilor tehnologii destinate să
crească productivitatea resurselor.
Toate aceste politici sunt definite drept politici sectoriale şi au ca scop să influenţeze
dezvoltarea socială şi economică a sectorului agroalimentar.
Sfera de acţiune a politicii agroalimentare se extinde, în mod corelat, asupra mai multor
domenii, cum ar fi:
- aprovizionarea cu mijloace de producţie pentru agricultură;
- asigurarea condiţiilor de producţie agricolă;
- comercializarea produselor;
- procesarea producţiei agricole;
- relaţii de structuri de proprietate şi de exploataţii.
2. Politicile agricole
Politicile agricole şi de dezvoltare rurală au numeroase particularităţi naţionale şi
zonale, se concep şi se aplică diferit la nivelul exploataţiilor agricole, a activităţilor economice
şi sociale din mediul rural şi în raporturile pe care agricultura le are cu agenţii economici din
amonte şi aval. Din punctul de vedere istoric, ca sferă de cuprindere, intensitate şi diversitate,
ca resurse alocate şi ca rol în rezolvarea problemei alimentare, politicile agricole ocupă primul
loc în preocupările statelor lumii. în ultimele decenii, politicile agricole se abordează tot mai
mult în interdependenţă cu politicile de dezvoltare rurală şi de protecţie a mediului natural.
3. Politicile alimentare
Politicile alimentare cuprind un set de măsuri cu caracter restrictiv sau/şi orientativ
cu privire la calitatea produselor destinate consumului uman, minimizarea costului social al
alimentaţiei, eliminarea sărăciei şi a subconsumului populaţiei.
Politicile alimentare sunt îndreptate spre asigurarea satisfacerii nevoilor calitative,
asigurarea igienei prin respectarea criteriilor de calitate în toate componentele filierelor
agroalimentare în vederea satisfacerii necesităţilor biologice complexe ale consumatorilor.
Principalele instrumente de politică alimentară sunt subvenţiile la consumator pentru
asigurarea accesului la hrană a populaţiei cu venituri reduse şi măsurile de protecţie a
consumatorilor. Protecţia consumatorilor se asigură pe baza elaborării şi respectării
standardelor pentru alimentele existente în comerţul naţional şi internaţional, care cuprind
criterii obligatorii privind calitatea, valoarea nutritivă, puritatea etc.
Încă de la crearea Comunităţii Europene s-a stabilit ca obiectiv prioritar aplicarea unor
politici alimentare comune. Extinderea spre Est a Uniunii Europene presupune adoptarea
20
Aquis-ului comunitar de către toate ţările care vor adera, iar acesta cuprinde numeroase
reglementări în domeniul agroalimentar.
4. Politicile nutriționale
Politicile nutriţionale au ca scop ameliorarea calităţii raţiilor alimentare în vederea
satisfacerii nevoilor nutriţionale ale populaţiei, protecţia consumatorului şi reducerea
riscurilor privind sănătatea. Aceste politici sunt strâns legate de politicile alimentare, de
veniturile populaţiei, de preţurile produselor etc. şi au la bază norme privind nutrienţii
(conţinutul alimentelor în calorii, proteine, glucide, lipide, minerale, vitamine etc.) necesari
pentru menţinerea sănătăţii omului.
Politicile nutriţionale diferă pe ţări şi regiuni ale lumii, în funcţie de nivelul de
dezvoltare economică, de climă, de resursele locale, de modelele istorice de consum etc. în
ultimele decenii a crescut puternic preocuparea pentru alimentaţia ecologică (ecoproduse
alimentare), bazată pe materii prime provenite din exploataţiile agricole care produc în
sisteme de agricultură ecologică (biologică).
Adaptarea legislaţiei alimentare la progresele realizate de ştiinţa şi tehnica mondială este o
preocupare majoră a Uniunii Europene în procesul de gestiune a pieţelor agricole. Nivelul
ridicat de protecţie a sănătăţii se bazează pe intervenţii rapide, menite să elimine riscurile
îmbolnăvirilor, şi pe o legislaţie severă.
La nivel comunitar, se promovează sistematic o politică a calităţii alimentelor pentru
oameni şi animale. La vechile reglementări, din 1988, Comisia Europeană a adăugat, în 1991
şi 1992, reglementări noi privind producţia biologică şi indicaţiile geografice (de origine) care
atestează produsele agricole şi alimentele.
5. Instrumente specifice politicii agroalimentare

Principalele instrumente folosite în politica agricolă şi de dezvoltare rurală sunt:
A) Politicile de preţuri, care au menirea să influenţeze nivelul şi stabilitatea preţurilor
primite de agricultori, preţurile la consumatori sau la agenţii economici pe filiera de
comercializare. Se folosesc preţuri garantate, menite să asigure creşterea şi stabilizarea
veniturilor, dar şi combinaţii de politici care urmăresc menţinerea preţurilor scăzute la
producători pentru a menţine preţuri scăzute la consumatori, cu asigurarea unor compensaţii
agricultorilor pentru a acoperi pierderile de venit. Se poate interveni şi pe canalele de
distribuţie a produselor agroalimentare.
B ) Subvenţiile agricole sunt strâns legate de politica de preţuri.
Se cunoaşte o mare diversitate a acestora, în timp şi pe domenii de activităţi, astfel:
• subvenţii la producători, care se pot aplica la nivelul preţurilor inputurilor agricole sau
la nivelul outputurilor,
• controlul administrativ al preţurilor printr-un sistem complex de subvenţionare a
consumului la unele alimente de bază;
• subvenţii acordate la serviciile pentru agricultură;
• alocaţii de la buget pentru ameliorarea solurilor, protecţia plantelor, servicii
veterinare, prevenirea catastrofelor naturale etc;
• credite acordate cu dobândă subvenţionată pentru investiţii destinate modernizării
fermelor sau pe bază de proiecte cofinanţate;
21
• subvenţii pentru dezvoltarea complexă, integrată, a economiei rurale, finanţate de

Fondurile structurale ale UE;
• subvenţii la exportul unor produse agricole;
• subvenţionarea consumului categoriilor defavorizate, pe baza unor programe sociale
de combatere a sărăciei;
• subvenţii pentru protecţia capitalului natural şi a mediului din zonele rurale etc.
C ) Politicile comerciale cuprind un regim de măsuri care afectează direct sau indirect
preţurile agricole interne, întrucât influenţează preţurile produselor importate sau exportate şi
cantităţile importate sau exportate:
• taxe sau subvenţii la importuri, care influenţează creşterea preţurilor interne;
• restricţii asupra cantităţilor importate, care duc la creşterea preţurilor interne peste
nivelul preţului de import;
• taxe la exporturi care, dacă se scad din preţul FOB (preţul internaţional convertit în
monedă naţională la cursul de schimb oficial sau preţul de graniţă a produsului), influenţează
direct nivelul preţului la producător;
• cote şi interdicţii la export;
• subvenţii la exportul unor produse agricole;
* reducere de taxe la importul unor inputuri etc.
D ) Regimul cursului de schimb se utilizează de unele guverne pentru influenţarea
preţurilor produselor agricole.
E ) Politicile de marketing agroalimentar vizează intervenţiile care pot avea loc de-
a lungul filierelor produselor agroalimentare, în drumul lor de la producătorul agricol,
industria alimentară, comerţul şi până la consumatorul final.
Aplicarea acestora se poate face astfel:
• printr-un anumit control al comerţului intern, prin intermediul unor agenţii
(organisme de intervenţie pe piaţă)
• controlul procesului de procesare a produselor agricole (în special reglementări
privind calitatea produselor);
• intervenţii privind costul transporturilor produselor agricole şi a inputurilor;
• impozite şi subvenţii în diferite noduri ale filierei unui produs agroalimentar sau pe
canalele de distribuţie etc.
F ) Politicile de creditare se aplică în vederea finanţării agriculturii pentru asigurarea
de capital circulant necesar achiziţionării de materii prime, materiale etc.
G ) Politicile de cercetare ştiinţifică, formare profesională, extensie au ca obiective
introducerea progresului tehnico-ştiinţific şi a tehnologiilor moderne.
H ) Politicile funciare urmăresc scopuri diverse:
* crearea cadrului legal şi instituţional pentru desăvârşirea reformelor agrare în ţările în
tranziţie;
* crearea şi funcţionarea pieţei funciare;
* formarea dimensiunilor economice ale exploataţiilor agricole;
• protecţia solului etc.
I ) Politicile fiscale sunt generale şi locale, directe şi indirecte, şi vizează sistemul de
impozite, taxele pentru pământ şi alte bunuri rurale, impozitele pe veniturile agricole şi pe
întreaga filieră a produselor agroalimentare etc.
22
Curs VII
Geostrategia alimentară în securitatea mondială
Cuprins:
1. Prezentarea instituțiilor internaționale din domeniu
2. Descrierea autorităților naționale cu impact în siguranța alimentară
Geostrategia este un studiu al influenței datelor geografice asupra strategiilor statelor,

alianțelor și coalițiilor. Este vorba in principiu, de influența acestor date asupra strategiilor,
adică asupra strategiei generale a statelor, guvernelor și coalitiilor.
Strategiile în favoarea securităţii alimentare se bazează pe patru piloni principali:
 disponibilitatea produselor alimentare, care necesită un lanţ agroalimentar durabil,
o intensificare a producţiei agricole, o dezvoltare a comerţului internaţional şi a integrării
regionale. Sprijinirea micilor exploataţii agricole este esenţială în măsura în care zonele rurale
sunt cel mai afectate de penurii (este vorba despre sprijinirea gestionării pierderilor, a
depozitării, a utilizării solurilor etc.);
 accesul la alimente, prin sprijinirea locurilor de muncă, a creşterii veniturilor şi a
mecanismelor sociale de compensare a acestora, inclusiv în perioadele de criză;
 valoarea nutritivă a aportului alimentar, în special pentru femeile însărcinate sau
cele care alăptează şi pentru copiii sub cinci ani. Acest domeniu de acţiune necesită în
principal acţiuni de formare şi de educare, precum şi o mai mare diversificare a producţiei
agricole;
 prevenirea şi gestionarea crizelor, prin asocierea diferitelor organizaţii de ajutor
umanitar şi de dezvoltare la punerea în practică a unor strategii care reunesc ajutorul de
urgenţă, reabilitarea şi dezvoltarea (AURD) şi reducerea riscului de dezastre (RRD). Strategia
trebuie, de asemenea, să contribuie la integrarea regională şi la combaterea volatilităţii
preţurilor (prin creşterea producţiei şi stabilitatea stocurilor de mărfuri alimentare).
1. Prezentarea instituțiilor internaționale din domeniu

Organisme internaţionale cu atribuţii în asigurarea siguranţei şi securităţii
alimentare pe plan mondial:
- Organizaţia Mondială a Sănătăţii (WHO - World Health Organization)
- Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO - Food
and Agriculture Organization of the United Nations)
- Comisia Codex Alimentarius - organism mixt al Organizaţiei pentru
Alimentaţie şi Agricultură (FAO) şi al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (WHO)
23
Strategia UE privind siguranţa alimentară:

 acoperă siguranţa alimentelor, sănătatea şi bunăstarea animalelor şi sănătatea
plantelor
 permite trasabilitatea produselor alimentare, de la fermă la consumator, fără a ţine cont
de frontierele naţionale. Astfel, comerţul se poate desfăşura liber, iar consumatorii au la
dispoziţie o ofertă variată
 prevede standarde înalte de siguranţă, care se aplică atât produselor alimentare
fabricate în UE, cât şi celor importate.
Instituţiile şi organismele UE
 Parlamentul European
Comisia pentru mediu, sănătate publică şi siguranţă alimentară
 Consiliul Uniunii Europene
Ocuparea forţei de muncă, politică socială, sănătate şi consumatori
 Comisia Europeană
Siguranţa alimentară
Sănătate publică
Protecţia consumatorilor
 Comitetul Economic şi Social European
Secţiunea „Agricultură, dezvoltare rurală şi protecţia mediului”
 Comitetul Regiunilor
Comisia pentru resurse naturale (NAT)
 Agenţiile UE
Autoritatea Europeană pentru Siguranţa Alimentară
2. Descrierea autorităților naționale cu impact în siguranța alimentară

Pe plan național autoritățile cu impact în domeniu siguranței și securitatii
alimentare sunt urmatoarele:
- A.N.S.V.S.A.
- A.N.P.C.
Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor

- este organizată şi funcţionează potrivit prevederilor Ordonanţei Guvernului nr.
42/2004 privind organizarea activităţii veterinare, aprobată cu modificări şi completări prin
Legea nr. 215/2004, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi ale Hotărârii
Guvernului nr.1.415/2009 privind organizarea şi funcţionarea Autorităţii Naţionale Sanitare
Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor şi a unităţilor din subordinea acesteia, cu
modificările şi completările ulterioare.
- este autoritate de reglementare şi control în domeniul sanitar-veterinar şi pentru
siguranţa alimentelor, organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate
juridică, în subordinea Guvernului şi în coordonarea ministrului agriculturii şi dezvoltării
rurale.
Autoritatea Nationala pentru Protectia Consumatorilor

24
- este institutie publica si functioneaza ca organ de specialitate al administratiei publice

centrale, cu personalitate juridica, in subordinea Guvernului si in coordonarea ministrului
economiei, comertului si mediului de afaceri.
Autoritatea are ca principale obiective:
a) crearea unui cadru legislativ national in domeniul protectiei consumatorilor
compatibil cu cel din Uniunea Europeana;
b) desfasurarea activitatii de informare si educare a cetatenilor privind drepturile pe
care le au in calitate de consumatori;
c) desfasurarea activitatilor de supraveghere a pietei produselor si serviciilor destinate
consumatorilor;
d) protejarea consumatorilor impotriva practicilor comerciale incorecte;
e) efectuarea activitatii de analiza si marcare a metalelor pretioase si de expertizare a
acestora si a pietrelor pretioase;
f) autorizarea persoanelor fizice si juridice, in conditiile legii, sa efectueze operatiuni
cu metale pretioase, aliaje ale acestora si pietre pretioase;
g) asigurarea, ca autoritate romana desemnata, a aplicarii Programului de atestare a
Procesului Kimberley
CURS VIII
POLITICA AGRICOLĂ A U.E.
Politica agricolă a UE (politica agricolă comună) servește mai multor scopuri:

 îi ajută pe agricultori să producă alimente în cantități suficiente pentru toată Europa
 garantează că alimentele sunt sigure, de exemplu, prin intermediul trasabilității
 îi protejează pe agricultori împotriva volatilității excesive a prețurilor și a crizelor de
pe piață
 îi ajută pe agricultori să investească în modernizarea fermelor
 susține comunitățile rurale viabile, cu economii diversificate
 creează și menține locurile de muncă din industria alimentară
protejează mediul și bunăstarea animalelor
De asemenea, reformele își propun:
 să îi ajute pe consumatori să facă alegeri în cunoștință de cauză, cu ajutorul sistemelor
europene de etichetare a calității. Aceste etichete, care indică originea geografică și utilizarea
unor metode sau ingrediente tradiționale (inclusiv organice) contribuie și la creșterea
competitivității produselor agricole europene pe piețele internaționale.
 să promoveze inovarea în agricultură și în prelucrarea alimentelor (cu ajutorul
proiectelor europene de cercetare), pentru a crește productivitatea și reduce efectele asupra
mediului, de exemplu prin utilizarea subproduselor și a deșeurilor agricole în producția de
energie
25
 să încurajeze relații comerciale echitabile cu țările în curs de dezvoltare, prin

suspendarea subvențiilor la export pentru produsele agricole și prin facilitarea exporturilor
țărilor în curs de dezvoltare către UE.
Provocări pentru viitor

 Producția mondială de alimente va trebui să se dubleze până în 2050, pentru a face
față creșterii populației și cererii tot mai mari de produse de origine animală, ținând cont, în
același timp, de efectele schimbărilor climatice (pierderea biodiversității, deteriorarea solului
și a calității apei).
 Politica noastră își propune să le ofere agricultorilor consiliere în materie de investiții
și inovare pentru a-i ajuta în această misiune.
Finanțarea agriculturii europene

 Agricultura este unul dintre domeniile de acțiune în care țările UE au convenit să-și
pună în comun atât responsabilitatea, cât și finanțarea publică. Aceasta înseamnă că sprijinul
politic și financiar nu este gestionat de fiecare țară în parte, ci de UE în ansamblu.
 Ponderea cheltuielilor agricole în bugetul UE a scăzut foarte mult (de la nivelul record
de aproape 70 % în anii '70 la 38 % în prezent). Această evoluție reflectă atât extinderea
celorlalte responsabilități ale UE, cât și faptul că reformele întreprinse au făcut posibilă
realizarea de economii. Din 2004 și până azi, UE a primit în rândurile sale 13 noi state, fără ca
aderarea acestora să antreneze o creștere a fondurilor alocate agriculturii.
CURS IX.
Politica agrolimentară a S.U.A.
Cuprins:
1. Performanțele agriculturii americane. Evoluția politicilor agricole
2. Legea Federală a Ameliorării și Reformei Agriculturii
3. Consecințele asupra agriculturii americane și a pieței agricole mondiale
Politica agrolimentară a S.U.A.

Statele Unite ale Americii au în acelaşi timp o politică agricolă şi o politică alimentară.
Politica alimentară este compusă din programe de ajutor alimentar urmărind completarea
alimentaţiei persoanelor cu venituri scăzute şi promovarea unei strategii alimentare mai
sănătoase şi mai economice.
La fiecare cinci ani, începând cu anii’30, un nou Farm Bill (proiect de lege agricolă) este
promulgat, amendând legislaţia permanentă – reprezentate de Agricultural Adjustement Act
din 1932 şi Agricultural Act din 1949 – înlocuind un Farm Bill precedent. Farm Bill
26
determină susţinerea venitului şi preţurilor pentru producătorii numeroaselor produse

agricole.
1. Performanțele agriculturii americane. Evoluția politicilor agricole

Agricultura Statelor Unite ale Americii, puternic mecanizată și automatizată
concentraza doar 3% din populatia activă, ocupa primul loc pe glob și este considerată cea
mai perofmantă si cu cel mai mare randament. Pe baza unor legi clare, știintific fundamentate,
întreaga producție agricolă este zonată și
concentrată în mari regiuni specializate, asa numitele “helts” = centuri, cum ar fi “Dairz helt”
centura laptelui in Nord-Est ; “corn helt” = centura porumbului la Sud de Marile Lacuri, etc.
Porumb
Statele Unite au cea mai mare suprafață cultivată cu porumb, de 31 milioane hectare în anul
2010, iar producția medie este de 9,6 tone/hectar. Producția de porumb a fost de 367 milioane
de tone in anul 2014.
Grau
Se cultiva pe 21,5 milioane hectare cu o productie medie de 2830 kg/ha respectiv 60,8
milioanetone productie totala ceea ce reprezinta 12% din productia mondiala.
Orez
Se cultiva pe 1,3 milioane ha cu o productie medie de 4830 kg/ha si o productie totala de
6.0milioane tone respectiv 1,5 % din productia mondiala.Bugetul anual al Agriculturii este de
90 miliarde dolari, respectiv 10% din bugetul Federal din care :
39,7 miliarde pentru programul alimentar care se ocupa de nutritia populatiei;
32,5 miliarde pentru sprijinirea produselor de interes major (grau,orz, ovaz, porumb
boabe,lapte etc.);
9,7 miliarde pentru dezvoltarea rurala;
4,4 miliarde pentru imbunatatiri funciare si resurse
2. Legea Federală a Ameliorării și Reformei Agriculturii

Legea agricola din 1996 marchează o etapa noua fată de sistemul de susținere în
vigoare după anii ’30 și are consecințe deosebite asupra agriculturii americane pe
termen mediu cu privire la prețurile garantate ,subvenții ,protecția mediului ,cercetarea
știintifică agronomică ,bonurile alimentare pentru săraci.
A .Mecanismele de interventie si ajutoarele acordate agriculturii:
Pentru culturile de camp , Fair Act a simplificat mecanisul de intervenție lasând în mai
mare masură jocul liber al pieței . Orientarea în acest sector vizeaza suprimarea sau reducerea
programelor de retragere din cultura terenurilor (siteaside),decuplarea (delimitarea)
ajutoarelor directe de productie și diminuarea subvențiilor acordate producatorilor.
B. Programele de agromediu
Fair Act consolideaza programele în derulare privind protecția mediului și creează
altele noi. Creditele destinate acestor programe se ridică la 2,2 mld. dolari în perioada 1996-
2002. Principalele programe de agromediu sunt:

27
 Program de zeci de ani de conservare a solului. Acesta este plafonat la nivelul atins in
anul 1995.
 Programul de reabilitare a zonelor umede creat în 1990 , în prezent este limitat la
400.000 hectare.
 Alte programe ecologice privesc apararea calitații mediului , ajutoarele acordate
fermierilorpentru protectia resurselor naturale, ajutoare pentru cofinantarea infrastructurilor,
ajutoare infavoarea crescatorilor de animale.
C. Programe sociale
 Legile agricole regrupează un numar mare de programe sociale, care au
finanțare mult mai mare a agriculturi. Principalul program social ,finanțat de USDA , este
FOOD Stamp Program, care asigura americanilor saraci bonuri pentru cumpararea
alimentelor.
3. Consecințele asupra agriculturii americane și a pieței agricole mondiale

Liberalizarea politicii agricole fragilizează veniturile fermierilor, dar permite
ameliorarea competitivităţii exporturilor americane pe pieţele mondiale.
Concepţia intervenţionistă a noii legi – statul ajută agricultorii care-şi controlează
producţiile, susţinerea veniturilor acestora prin bonificaţia preţurilor garantate pe cultură –
succede unei dorinţe de dezangajare progresivă a puterii publice.
Liberalizarea insuflată de FAIR Act, va afecta indubitabil şi nivelul şi stabilitatea
veniturilor producătorilor.
Consecinţele FAIR Act. riscă a fi mai importante în ceea ce priveşte stabilitatea
veniturilor agricole. Încasările fermierilor vor fluctua mult mai puternic în viitor datorită în
special dispariţiei sistemului de plăţi compensatorii, care asigură obţinerea de preţuri
garantate la cereale indiferent de evoluţia cursurilor.
SUA exportă mai mult de jumătate din producţia lor de grâu şi orez, 40 % din recolta
de soia şi 30 % din producţia de porumb. De această mişcare de internaţionalizare a beneficiat
mai puţin sectorul de creştere a animalelor.
FAIR Act doreşte mărirea competitivităţii agriculturii americane, pe de o parte
crescând capacitatea de producţie, iar pe de altă parte favorizând o mai bună ajustare a ofertei
şi cererii.
În perspectivă FAIR Act apare finalmente ca o armă suplimentară în ofensiva
liberalizării schimburilor SUA asupra pieţelor mondiale. În această strategie, agricultura
ocupă un loc special după cum demonstrează şi Acordul de liber schimb nord american
(ALENA) cu Canada şi Mexicul.
În ceea ce priveşte forma ajutoarelor SUA vor cere fără îndoială în viitoarele negocieri
o nouă reducere a subvenţiilor la export. Acest lucru penalizează avantajul europenilor în
măsura în care restricţiile comunitare apasă cu o greutate mult mai mare în totalitatea
susţinerii decât subvenţiile americane.
CURS X
Politica agroalimentară a statelor emergente sud-americane
28
Cuprins:
1. Performanțele agricole și evoluția politicilor agricole
2. Consecințele industrializării resurselor agroalimentare
1. Performanțele agricole și evoluția politicilor agricole

Uniunea Națiunilor Sud-Americane, pană în aprilie 2007 denumită Comunitatea
Sud-Americană a Națiunilor (CSN), este o organizație politică și economică regională,
fondată de 12 state din America de Sud. A fost constituită la data de 8 decembrie 2004 în
orașul peruan Cuzco, în timpul Adunării a III-a a Șefilor Statelor Sud-Americane.
Agricultura si zootehnia : 12,1 % din PIB.
Principalele productii : soia (52,68 mil tone), grau (15,2 mil tone), porumb (23
mil.tone), floarea soarelui (2,16 mil.tone), sorg (3,3 mil.tone), mere, pere, lamaii, tutun, alune,
ceai, grapefruit, vin (16 mil.litri), cresterea animalelor (55-60 mil.vite), lapte (11,6 mil.tone).
Agricultura şi industria agro-alimentară:
- suprafaţă totală cultivată în sezonul august 2015-2016- 1.700 mii ha, din care:
bumbac - 71,4; orez - 271,4; porumb - 448,7; grâu - 138,3; legume şi fructe - 415.
- realizări la produse agricole şi agro-industriale în anul 2015: orez - 2,9 mil. tone,
cartofi - 3,7 mil. t, făină de peşte - 2,4 mil. t., carne de pasăre -1,8 mil. t ., peşte proaspăt - 331
mii t., ulei vegetal – 254,8 mii t., lapte - 417,8 mii t., produse lactate - 32,7 mii t.
Măsuri pentru o evoluție favorabilă a politicilor Agroalimentare ale Națiunilor
Sud-Americane
 Studii și cercetări cu privire la componentele economice ale politicilor sectoriale și
compatibilitatea acestora cu politicile macroeconomice.
 Dezvolta analiza costurilor, evaluarea marjelor și profitabilitatea companiilor din
sectorul agricol și forestier, în scopul de a contribui la procesul de formulare a politicilor.
 Consiliere cu privire la toate aspectele legate de discutarea politicilor fiscale asupra
sectorului, articularea și coordonarea acțiunilor sale cu agențiile competente în materie.
 Elaborarea și implementarea de programe de cooperare tehnică sectoriale la nivel
național și internațional, corelarea cu alte domenii de competență în acest subiect.
 Intervenți în chestiuni legate de proiectele și programele de cooperare cu agențiile
multilaterale, bilaterale și naționale.
 Proiectare și de a gestiona de studii și programe de monitorizare și evaluare continuă a
piețelor interne și externe, evaluarea impactului acestora asupra agenților de producție, de
comerț și de agribusiness, asigurând diseminarea informațiilor.
 Propune strategii de control, în scopul de a asigura transparența și respectarea
normelor care reglementează funcționarea acestuia.
 Participa la acordurile internaționale, de a dezvolta și de a gestiona programe de
informare a propune linii directoare pentru politici de marketing care vizează îmbunătățirea
extinderea transparență, performanță și de piață.
 Efectuarea de cercetări și monitorizarea constantă a structurii pieței, canale de
marketing, mecanisme de distribuție și forme de producție în comun cu pietele.
29
2. Consecințele industrializării resurselor agroalimentare

Industrializarea generală, excesivă în unele zone rurale, exploatarea rapace a unor
terenuri miniere, intensificarea şi industrializarea zootehniei, comasarea acestora în mari
aglomeraţii de animale pe spaţii agricole foarte reduse etc. au determinat apariţia şi
intensificarea unuia dintre cele mai grave fenomene, şi anume “poluarea spaţiului rural” (sol,
aer, apă), deteriorarea peisajului agricol şi silvic, reducerea alarmantă a florei şi faunei şi
producerea unui dezechilibru ecologic în foarte multe ecosisteme ale spaţiului rural.
Industrializarea, dezvoltarea serviciilor şi a comerţului au influenţat raporturile
demografice dintre sat şi urban, (în favoarea urbanului) dar, în acelaşi timp, spaţiul rural şi-a
adus o contribuţie la dezvoltarea industriei şi a serviciilor.
Efectele industrializării asupra echilibrului geografic şi demografic sunt semnificative
mai cu seamă dacă avem în vedere faptul că, dezvoltarea industriei se caracterizează printr-o
concentrare puternică a activităţii economice şi a populaţiei mărind dotarea edilitară a
aglomeraţiilor umane.
Elemente ale industrializări cu efect direct asupra agriculturii :
• creşterea cererii de produse agricole formând adevărate pieţe specifice cu
mecanismele sale;
• prin dotarea cu mijloace mecanice performante se asigură creşterea productivităţii
muncii;
• formarea unor exploataţii agricole de dimensiuni mari menite să asigure exploatarea
eficientă a mijloacelor mecanice;
• asocierea lucrătorilor agricoli în vederea efectuării în comun a unor lucrări de
combatere a eroziunii solului, hidroameliorative etc.
Dezvoltarea industriilor procesatoare de produse agricole stimulează creşterea
producţiei agricole dar, în acelaşi timp, are o influenţă pozitivă asupra anumitor ramuri ale
industriei producătoare de mijloace de producţie necesare prelucrării materiei prime obţinută
de agricultori, realizându-se o integrare pe verticală.
30

Note de Curs Politici 2019-2020

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Note de Curs Politici 2019-2020

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

An universitar 2019 – 2020

UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRONOMICE ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ din

“POLITICI ŞI STRATEGII GLOBALE DE SECURITATE

Securitatea alimentara reprezintă dreptul fiecarui individ de a-si procura cantitatea de

Factorii care influenţează securitatea alimentară

În baza conceptelor de securitate alimentară întalnim trei tipuri de securitate alimentară:

Utilizarea fiziologică a hranei consumate presupune folosirea de catre organism a

Factori majori care influenţează securitatea alimentară :

Conform „Declaraţiei Mondiale asupra Nutriţiei“ şi a „Declaraţiei asupra

O componentă importantă a securităţii alimentare este Siguranţa alimentară şi

1. Nevoile energetice ale unui individ; comportamente alimentare

- cheltuielile necesare pentru reglarea temperaturii corpului, sunt neglijabile intr-un

Comportamentul alimentar desemnează atitudinea omului în faţa hranei, fiind o

- Volatilitatea producției agricole;

3. Modelul de consum alimentar pentru populația din U.E.

4. Evoluția demografică și securitatea alimentară

5. Recomandări FAO pentru îmbunătățirea consumului populației:

dezvoltat economia agroalimentară. Aceasta s-a realizat, în principal, prin industrializarea şi

 industriile alimentare au trecut la o producţie de masă, influenţate şi de

3. Integrarea agroalimentară și agroindustrială

„ În sectorul agricol şi agroalimentar, conceptul de filieră a cunoscut un succes important

4. Transformarea produselor agricole

- o schimbare de proprietate a produsului respectiv, de exemplu prin transferul de produse

Conform Agricultural Census 2007, în UE‐27 se înregistrau, în 2010, un număr de

2. Resursele agricole și utilizarea lor pe plan mondial

Resursele de producţie reprezintă potenţialul natural, material, financiar şi uman de

3. Impactul modernizării agriculturii asupra productivității agricole

- Nevoia de a moderniza și restructura exploatațiile de dimensiuni mici, reducerea

1. Ce sunt fraudele alimentare?

 În legislaţia UE nu există în prezent o definiţie a fraudei din sectorul alimentar.

 Falsificarea alimentelor, rareori este însoţită de afectarea sănătăţii consumatorilor

· comercializarea pâinii negre fabricată din făină alba cu coloranţi;

- Regulamentul (CE) nr. 882/2004 al Parlamentului European şi al Consiliului

· când aceasta e obligatorie prin legislaţia UE specifică (verticală) (exemplu: carne de

- Oficiul Alimentar şi Veterinar al Comisiei (OAV) – care nu dispune de resursele şi

Sfera de acţiune a politicilor agroalimentare se extinde în mod corelat cu alte politici

5. Instrumente specifice politicii agroalimentare

• subvenţii pentru dezvoltarea complexă, integrată, a economiei rurale, finanţate de

Geostrategia este un studiu al influenței datelor geografice asupra strategiilor statelor,

1. Prezentarea instituțiilor internaționale din domeniu

Strategia UE privind siguranţa alimentară:

2. Descrierea autorităților naționale cu impact în siguranța alimentară

Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor

Autoritatea Nationala pentru Protectia Consumatorilor

- este institutie publica si functioneaza ca organ de specialitate al administratiei publice

Politica agricolă a UE (politica agricolă comună) servește mai multor scopuri:

 să încurajeze relații comerciale echitabile cu țările în curs de dezvoltare, prin

Provocări pentru viitor

Finanțarea agriculturii europene

Politica agrolimentară a S.U.A.

determină susţinerea venitului şi preţurilor pentru producătorii numeroaselor produse

1. Performanțele agriculturii americane. Evoluția politicilor agricole

2. Legea Federală a Ameliorării și Reformei Agriculturii

3. Consecințele asupra agriculturii americane și a pieței agricole mondiale

1. Performanțele agricole și evoluția politicilor agricole

2. Consecințele industrializării resurselor agroalimentare

S-ar putea să vă placă și