1

NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Definiţia şi obiectivele pomiculturii speciale

Pomicultura specială studiază originea, particularităţile biologice, ecologice şi

tehnologice ale speciilor, soiurilor şi hibrizilor de pomi şi arbuşti fructiferi în funcţie de zonă,
grup de soiuri sau soi în scopul obţinerii unor producţii mari, cantitativ şi calitativ în condiţii
de eficienţă economică maximă.
Este o disciplină de sine stătătoare, face parte din grupul disciplinelor de bază ale
horticulturii, întrucât operează cu numeroase specii şi mai ales cu un număr impresionant de
soiuri aflate într-o permanenţă dinamică.
Pomicultura specială (pomologia) este una din cele mai vechi ştiinţe horticole, studiul
speciilor şi a soiurilor începând cu mult înaintea studiilor generale de biologie, ecologie şi
tehnologie.
Este o disciplină cu un pronunţat caracter practic, complex şi complet, ce oferă
tehnologilor cunoştinţe concrete pentru cultivarea speciilor şi soiurilor de pomi.
Ca orice disciplină de mare importanţă şi pomicultura specială are stabilite mai multe
obiective:
- studiul importanţei originei speciilor şi soiurilor, răspândirea acestora pe glob şi în ţara
noastră, în vederea unei zonări şi microzonări corespunzătoare;
- cunoaşterea sortimentului de soiuri şi portaltoi, cerinţele şi calităţile acestora, pentru a
stabili cele mai adecvate măsuri tehnologice, a identificării lor şi a le promova pe cele mai
bune;
- studiul particularităţilor de creştere şi fructificare ale speciilor soiurilor şi hibrizilor, în
vederea stabilirii tehnologiei diferenţiate;
- precizarea comportării speciilor şi soiurilor faţă de factorii ecologici;
- elaborarea tehnologiilor diferenţiate funcţie de specie, soi, zonă ecologică, forme de
organizare a terenurilor etc; se are în vedere specificul de înfiinţare şi întreţinere a plantaţiilor;
- un obiectiv important este acela de a crea soiuri rezistente la boli şi dăunători şi în
acelaşi timp cu calităţi superioare;
- promovarea în sortiment a celor mai valoroase soiuri din toate punctele de vedere şi
eliminarea celor deficitare.
Toate acestea conduc, îndreptăţit, la folosirea denumirii de Pomicultură specială în
locul celei de Pomologie, care are obiective mult mai restrânse, referindu-se doar la
descrierea soiurilor.
Legătura Pomiculturii speciale cu alte discipline
Pomicultura specială este o ştiinţă complexă care pe parcursul evoluţiei sale şi în
prezent interferă cu alte ştiinţe cum ar fi:
Pomicultura generală - este cea mai apropiată de cea specială. Cele două discipline se
condiţionează şi se completează reciproc în toate segmentele lor componente.
Botanica - oferă date referitoare la taxonomia speciilor, la descrierea părţilor
componente ale pomilor şi arbuştilor fructiferi etc.
 2
Fiziologia şi biochimia vegetală - studiază procese metabolice esenţiale ale pomilor
cum ar fi: creşterea, diferenţierea, asimilaţia, evapotranspiraţia, rezistenţa la diferiţi factori de
stress, procesele biochimice de formare şi transformare a substanţelor etc.
Genetica şi ameliorarea - reprezintă două discipline foarte apropiate pomiculturii
speciale, prin rolul lor în studiul şi crearea de noi soiuri calitativ superioare celor iniţiale şi cu
o plasticitate ecologică mai mare.
Protecţia plantelor - este o disciplină indispensabilă culturii pomilor şi arbuştilor
fructiferi, având în vedere importanţa acesteia în combaterea bolilor şi dăunătorilor atât prin
măsuri curative cât şi preventive, corelate cu protecţia mediului şi eficienţa economică.
Agrotehnica şi agrochimia - sunt discipline care precizează anumite verigi tehnologice
ale culturii pomilor, referitoare în special, la lucrările solului şi nutriţia plantelor.
Topografia şi îmbunătăţirile funciare - prin precizările ce le aduc, contribuie la
amplasarea, organizarea şi exploatarea corectă a plantaţiilor pe diferite tipuri de terenuri.
Meteorologia şi pedologia - prezintă pomicultorului caracteristicile climatice şi ale
solului, recomandând cele mai adecvate zone şi tipuri de sol pentru cultura unei anumite
specii sau soi.
Tehnologia produselor horticole - completează pomicultura specială cu date privind
recoltatul, manipularea, transportul şi valorificarea fructelor în condiţiile precizării şi
îmbunătăţirii calităţii acestora.
Managementul şi marketingul - sunt discipline relativ noi care vin în sprijinul
pomicultorului printr-o organizare optimă a procesului de producţie şi valorificare a fructelor
în scopul obţinerii unui profit maxim.
Scurt istoric al dezvoltării pomiculturii speciale
La început cele două ramuri ale Pomiculturii, cea generală şi cea specială se interferau
până la formarea aceluiaşi întreg.
Interesul pentru cultura pomilor şi chiar a soiurilor a fost manifestat cu peste 10000 ani
înainte de Hristos în Egipt, China, India, Grecia etc.
Primele documentele scrise privind cultura pomilor apar în operele Ramayana şi Indica
scrise de Megasthene, Iliada şi Odiseea scrise de Homer etc.
Nabucodonosor al II-lea înfiinţează grădinile suspendate ale Semiramidei în
Mesopotania (604-563 î.H.).
Teofrast (374-287 î.H.) descrise primele plante şi soiuri de pomi iar mai târziu Pliniu cel
Bătrân (23-79 d.H.) în Historia naturalis descrie soiuri de păr, piersic, cireş, cais, smochin,
prun s.a. Lucrări importante care includeau şi descrieri pomologice au mai scris Columella,
Virgiliu, Varron etc.
În evul mediu apar tot mai multe scrieri de pomologie de o valoare incontestabilă unele
din acestea având valoare şi în prezent. Astfel, Olivier de Serres (1539-1619) descrie soiuri de
măr şi păr. Le Lectier publică un catalog al soiurilor cultivate de păr, măr, piersic, cireş etc. în
Franţa (Orleans).
În 1686 J. Merlot şi Clode Saint-Etienne publică Traité de Connessance des bons fruits.
Odată cu dezvoltarea societăţii apar noi scrieri în paralel cu preocupări importante de
selecţie şi ameliorare a soiurilor de pomi. Reprezentativi sunt Duhamel du Moucean (1770-
1782) în Franţa, Knoop în Olanda, N. Hardenpont (1705-1774) care a obţinut peste 400 soiuri
de păr, Williams Prince (1795-1869) în SUA, Kraft în Austria a publicat Pomona Austriaca.
În Franţa, André Leroy (1799-1882) colecţionează şi descrie soiuri de pomi. Acesta
publică în 1880 Dictionnaire de pomologie în şase volume în care sunt descrise 1749 de soiuri
de pomi. În Belgia este publicat un Album de pomologie cu cca 200 planşe color de o calitate
ireproşabilă.
 3
În Germania, August Diell, întreprinde lucrări de cercetare şi ameliorare şi publică în
şase volume pomologia germană (Deutsche pomologie) în care sunt descrise peste 600 de
soiuri.
În Italia este publicată separat de Georgio Alessio şi Brume Feenarii Pomona Italica.
Tot în Italia apare în acestă perioadă Trattto di Frutticoltura.
Activităţi de cercetare şi selecţie mult mai avansate au loc în SUA (Luther Burbank,
Thadeus Clapp, Amsden etc), în Rusia, Miciurin etc., în Anglia A. Knight, W. Hooker.
Dintre marii pomicultori ai secolului XX şi XXI fac parte şi A. Childers - Modern fruit
science; M. Coutanceau - Arboriculture fruitiére; E. Baldini - Frutticoltura; F. Hilkenbäumer-
Obstbau; Morettini, Kolesnikov, Michael Gautier, S. Trocme, R. Gras, etc.
Multe din aceste lucrări se găsesc în original la catedra de pomicultură a Facultăţii de
Horticultură Iaşi.
În ţara noastră, cultura pomilor se pierde în negura vremurilor, dezvoltându-se practic
odată cu poporul român.
Denumirile de localităţi, de oameni sau de obiceiuri sunt dovezi că pomicultura este o
preocupare foarte veche.
Primele documente scrise despre pomi sunt din timpul lui Alexandru cel Bun (1400).
Matei de Murano, medic veneţian scrie în 1502 că … “Moldova este o ţară roditoare şi
foartă plăcută şi bine aşejată, bogată în animale şi în toate roadele” …
La 14 iunie 1590, Domnitorul Petru Şchiopul dă “carte lui Romaşcul Vătaful şi Frăsinei
să-şi oprească un pomăt de nuci, pruni, cireşi şi meri în aşezământul Pomârlei şi Corjăuţului”
…
Paul de Alep în timpul călătoriilor sale din 1650-1660 prin Moldova descrie mai multe
soiuri locale de măr, prun, cireş etc.
Dimitrie Cantemir în Descrierea Moldovei (1716) enumeră şi chiar descrie numeroase
soiuri autohtone de pomi.
Un document foarte valoros care descrie multe soiuri în special din Transilvania este
lucrarea anonimă descoperită la Caransebeş Dictionarum Valachicum latinum.
În secolele XVIII, XIX şi XX apar primele pepiniere pomicole la Strehaia (1878), Istriţa
(1893), Ciuperceni (1892), Cotnari (1896), Drăgăşani (1897), unele dintre acestea funcţionând
şi în prezent.
Dintre marii agronomi şi implicit şi pomicultori care au lăsat scrieri valoroase îi
amintim pe: Ion Ionescu de la Brad (Noţiuni elementare de agricultură cu un capitol distinct
dedicat pomiculturii), Ion Henţescu (Pomologie 1871 şi 1880 Noţiuni de Pomologie), Comşa
D. (Pomăritul, 1877), D. Ştefănescu, I. Haşegam, D. Alessin. ş.a.
După primul război mondial, o activitate deosebită în domeniul pomiculturii o
desfăşoară: G. Năstase, G. Miron, Mihai Costeţschi, Th. Bordeianu, N. Constantinescu, V.
Sonea, Pavel Babalean ş.a.
S-au publicat numeroase tratate, manuale şi cursuri de Pomicultură şi Pomologie. O
lucrare de referinţă pentru pomicultura naţională şi mondială o reprezintă Pomologia
României editată în opt volume, la care şi-au adus contribuţia multe cadre didactice şi
cercetători care se alătură celor menţionaţi mai sus: V. Cociu, D. Cvasnâi, N. Ghena, C.
Ioniţă, N. Ştefan, Gh. Anghel, Şt. Pétérfi, I. Modoran, M.I. Neagu, A. Negrilă, I.F. Radu, A.
Şuta, ş.a.
Lucrări majore de Pomicultură şi Pomologie au mai scris: I. Miliţiu, M. Popescu, I. Isac,
P. Parnia, V. Cireaşă, N. Cepoiu, Gh. Mihăiescu, ş.a.
De remarcat, sunt monografiile apărute în ultimii 10 ani cum ar fi: Caisul şi Prunul sub
coordonarea lui V. Cociu, Cireşul de S. Budan şi G. Grădinariu.
 4
În prezent un număr mare şi valoros de cercetători şi cadre didactice activează în cadrul
Institutului de cercetare pentru Pomicultură din Piteşti Mărăcineni, în staţiunile de cercetări
pomicole şi în cadrul facultăţilor de horticultură.
Soiul şi sortimentul în producţia pomicolă
Soiul
În cultură speciile pomicole sunt reprezentate de soiuri, acestea fiind principalele
mijloace de operare în producţie şi cercetare.
Soiul este o unitate biologică şi în acelaşi timp un mijloc de producţie.
Pornind de la cadrul internaţional pentru nomenclatura plantelor cultivate (Utrecht –
1958), M. Popescu şi I. Miliţiu definesc soiul din punct de vedere biologic astfel: “Soiul
(cultivarul) este un grup de indivizi cultivaţi, asemănători între ei, proveniţi dintr-o singură
specie sau din mai multe specii înrudite, adaptaţi la anumite particularităţi biologice
distinctive pe care le păstrează prin înmulţire vegetativă sau generativă.
Din punct de vedere economic, soiul este un mijloc de producţie care utilizând energia
solară, transformă resursele ecosistemului (apă, substanţe nutritive, aer, CO 2 etc), în
substanţe organice necesare vieţii omului.
Soiurile sunt caracterizate şi apreciate prin două însuşiri de bază: productivitatea şi
calitatea. Acestea sunt dobândite genetic dar pot fi influenţate de factorii ecologici şi
tehnologici. Cele două caracteristici nu trebuie analizate separat, ştiind faptul că, de cele mai
multe ori sunt în contradicţie.
Productivitatea - reprezintă capacitatea unui soi de a valorifica resursele ecologice şi
tehnologice, în scopul producerii unei cantităţi potenţiale maxime de fructe, ritmic şi constant.
Această caracteristică este influenţată de unele particularităţi genetice ale soiului cum ar fi:
vigoarea, diferenţierea mugurilor de rod, capacitatea de ramificare, comportarea în procesul
fecundării, indicele foliar, precocitatea de rodire, rezistenţa la factorii de stress etc, precum şi
de tehnologia aplicată.
Înainte de a fi lansat în cultură un soi este studiat comparativ cu alte soiuri şi este
omologat numai dacă le depăşeşte pe cele existente.
În cadrul aceleiaşi specii există diferenţe foarte mari între soiuri, de aceea, se impune o
atenţie deosebită la promovarea în producţie.
Calitatea – este o altă însuşire de bază a soiului, care se exprimă printr-un complex de
elemente biologice. Calitatea se apreciază în funcţie de destinaţia fructelor. Astfel, unele sunt
exigenţele pentru consumul în stare proaspătă, altele pentru industrializare.
Pentru consumul în stare proaspătă fructele trebuie să fie aspectoase, să aibă gust plăcut,
echilibrat, pulpa fină, suculentă, aromată, o bună capacitate de manipulare, transport şi
păstrare. Soiurile destinate industrializării trebuie să aibă un conţinut ridicat în substanţă
uscată solubilă, un randament bun la prelucrare, să se detaşeze uşor de pe plantă, părţile
edibile să se separe uşor de cele needibile etc.
Indiferent de modul de consum, fructele trebuie să fie bogate în vitamine, săruri
minerale, glucide uşor asimilabile, să fie lipsite de poluanţi etc.
Alte caracteristici importante ale soiurilor sunt: vigoarea, precocitatea, rezistenţa la
factorii de stress (boli, dăunători, ecologici, etc).
În limba română termenul soi este sinonim cu cel de cultivar. Alte denumiri: engleză:
variety, franceză: variété, spaniolă: variedad, rusă: sort, etc.
Însuşirile ereditare ale soiurilor se pot păstra un timp mai îndelungat sau mai scurt.
Dacă soiurile se înmulţesc vegetativ iar genitorii sunt bine cunoscuţi, dacă sunt
respectate tehnologiile şi soiul este cultivat în zone favorabile, atunci caracterele se păstrează
 5
practic toată viaţa plantei. Sub influenţa unor factori ecologici sau tehnologici pot apărea
mutaţii, care însă de cele mai multe ori sunt negative.
În pomicultură alături de soi sau cultivar se întâlneşte şi cel de biotip sau chiar tip şi este
un individ din cadrul soiului cu caractere apropiate dar uşor diferite.
Exemplu: Soiul Creţesc are mai multe biotipuri: C. auriu, roşu etc.
De asemenea, un alt termen folosit este cel de clonă care este un descendent stabil şi
uniform genetic, obţinut prin reproducere asexuată dintr-un singur individ. Exemplu: Soiul
Crişane cu clona Crişane 2.
Evoluţia soiurilor pomicole a cunoscut trei etape distincte:
Etapa speciilor sălbatice – se întinde pe o perioadă îndelungată, majoritatea speciilor
crescând în mod spontan, evoluţia lor fiind influenţată în special de condiţiile ecologice şi
într-o măsură foarte mică de către om.
Înmulţirea speciilor se făcea în exclusivitate pe cale generativă. Intervenţia omului s-a
făcut în mod inconştient. Exemple de specii: Malus silvestris, Pirus silvestris, Cerasus avium
etc.
Etapa soiurilor vechi. În această perioadă au apărut primele soiuri din cadrul speciilor,
printr-o selecţie empirică. La început au fost selectate soiurile cu fructe mai aspectoase şi mai
bune din punct de vedere organoleptic. Aşa au apărut soiurile indigene, locale, care de fapt
erau grupuri de indivizi, biotipuri, superioare celorlalţi indivizi. Aceste soiuri au un areal
restrâns, de multe ori la un bazin pomicol, au un grad restrâns de omogenitate, şi o plasticitate
ecologică ridicată. Multe din aceste soiuri există şi în prezent şi constituie un valoros fond de
germoplasmă pentru crearea noilor soiuri. Totodată unele din acestea au şi calităţi
organoleptice superioare: Pătul, Domnesc, Creţesc, Parmen auriu la măr, Tuleu gras, Vinete
Româneşti, Grase romăneşti la prun, Boambe de Cotnari la cireş, Popeşti, Cu miezul roşu la
păr, etc.
Etapa soiurilor ameliorate, a început odată cu apariţia primelor soiuri superioare
obţinute printr-un proces de selecţie conştient şi continuă şi în prezent.
În această etapă au apărut numeroase soiuri aproape la toate speciile. Sunt folosite cele
mai diverse metode de ameliorare. Soiuirile nou create au în general o bună plasticitate
ecologică, sunt foarte productive şi dau fructe de calitate superioară. Aceste soiuri au
omogenitate morfologică ridicată. Există în prezent cca. 11.000 de soiuri de măr, peste 6.000
la păr, peste 3.000 la piersic, etc.
În cadrul speciilor, există o dinamică accentuată a soiurilor, astfel unele soiuri sunt
eliminate din sortiment, iar altele noi sunt introduse.
Soiurile se pot clasifica după mai multe criterii:
- după origine sunt: -soiuri indigene;
- soiuri importate (străine);
- după arealul unde sunt cultivate:
-soiuri cosmopolite, cu un areal vast de cultivare
- soiuri locale, cu răspândire restrânsă;
În cadrul programelor de ameliorare a soiurilor, fiecare specie are obiective proprii, ce
vor fi prezentate detaliat în capitolele următoare.
Ca obiective generale de ameliorare în pomicultură precizăm:
- completarea sortimentului cu soiuri valoroase superioare celor existente;
- crearea de soiuri cu mare plasticitate ecologică, rezistente la poluare, boli şi dăunători;
- reducerea vigorii de creştere a soiurilor;
- crearea de soiuri pentru destinaţii precise (consum în stare proaspătă, industrializare
etc) care să răspundă cel mai bine cerinţelor specifice;
- obţinerea de plante (organisme) modificate genetic (GMO).
 6

Sortimentul
Totalitatea soiurilor cultivate într-un anumit areal (bazin pomicol, zonă, ţară, glob)
formează sortimentul. Acesta poate fi la o specie (ex. sortimentul de cireş, măr, etc.) sau
poate reprezenta toate speciile situaţie în care formează sortimentul pomicol global.
Pe plan mondial există peste 30.000 de soiuri dar în marea producţie se întâlnesc mai
puţin de 2.500. Aceste soiuri sunt adaptate la anumite condiţii ecologice unde îşi pot
manifesta la maximum calităţile. Pentru a valorifica aceste calităţi ele sunt zonate formând
sortimente restrânse. De altfel, problematica sortimentului atât naţional cât şi mondial se
confruntă cu două aspecte: primul se referă la restrângerea sortimentului iar cel de al doilea la
remanierea periodică a sortimentului în corelaţie cu noile cerinţe.
Sortimentul pomicol al României aprobat anual de către ISTIS cuprinde cca. 320 soiuri
şi aproximativ 70 portaltoi. Acest sortiment este în schimbare dar numărul de soiuri nu diferă
foarte mult de la un an la altul. La noi în ţară un soi se menţine în listă 15 ani.
Soiurile incluse în actualul sortiment se caracterizează prin:
- precocitate;
- productivitate;
- rodire constantă (indice de alternanţă <20);
- calitate superioară;
- plasticitate ecologică;
- autofertilitate sau compatibilitate bună cu alte soiuri etc.
Atât pe plan mondial cât şi în România sortimentul pomicol suferă restructurări în
funcţie de mai multe criterii: biologice, ecologice, tehnice şi socio-economice.
Criteriile biologice se referă la însuşirile pe care la au pomii şi fructele şi care trebuie să
corespundă tuturor cerinţelor.
Din punct de vedere biologic soiurile trebuie să fie cât mai puţin poluante şi în acelaşi
timp să reziste la o poluare în continuă creştere.
Tehnologiile ce se aplică soiurilor trebuie să fie cât mai simple, mai standardizate şi mai
eficiente.
Tradiţia este un criteriu socio-economic ce nu trebuie neglijat la omologarea unui soi.
 7

CULTURA MĂRULUI

Malus domestica Borkh Fam. Rosaceae

Subfam. Pomoideae

Importanţă, origine şi aria de răspândire

Importanţă

Cultura mărului este cea mai cunoscută şi răspândită în zonele cu climă temperată, iar
merele ocupă primul loc atât în ceea ce priveşte volumul producţiei, valoarea calitativ –
alimentară cât şi solicitarea acestora pe pieţele de desfacere.
Cultura mărului este foarte veche; descrieri pomologice, dar şi practici de cultură
întâlnim în scrierile a numeroşi învăţaţi cu cca. 2000 – 3000 ani înainte de Hristos (Saffo,
Hipocrate, Teofrast), dar şi ceva mai târziu (Cato, Varo, Columella, Pliniu Cel Bătrân etc).
Plasticitatea ecologică ridicată a acestei specii a permis o vastă diseminare geografică a
numeroaselor soiuri formate sau create în cele mai diverse zone de pe glob.
Pe plan mondial, mărul se situează pe locul trei după citrice şi banane, dar ocupă locul
întâi între speciile pomicole de climat temperat producând mai mult decât dublu acestora.
Valoarea alimentară ridicată a merelor se datorează compoziţiei lor foarte echilibrate,
a accesibilităţii componentelor biochimice pentru organismul uman şi nu în ultimul rând a
diferiţilor excitanţi olfactivi, vizuali şi gustativi. Numai în alcătuirea aromei au fost
identificate peste 170 de substanţe.
Datorită acestor însuşiri merele sunt cele mai apreciate fructe.
Principalele componente ale fructelor de măr sunt: apă 77-88%, glucide totale 6,5-17%,
protide 0,3%, lipide 0,4%, acizi liberi 0,65%, substanţe minerale 0,32%, vitamina C 2-170
mg/100g, vitamina A 112 U.I., vitamina B1 40 U.I., vitamina B2 10-43 U.I.
Proporţia de părţi needibile la mere este de 8%, valoarea energetică totală este de 55 cal
şi utilizabilă de 49 cal/100g produs proaspăt.
Aportul merelor în substanţe minerale şi vitamine acoperă ceea mai mare parte din
necesarul organismului.
Concentraţiile mai mari de ioni minerali şi vitamine se găsesc în epicarp comparativ cu
pulpa fructelor.
Prin prelucrare o parte din componentele biochimice ale fructelor sunt diminuate sau
distruse, de aceea, se recomandă consumul lor în stare proaspătă.
Prelucrarea merelor se poate face sub diferite forme: dulceţuri, gemuri, marmelade,
compoturi, sucuri, peltele , paste, cidru, oţet, băuturi alcoolice etc.
De asemenea, semiconservele sau mâncărurile gătite din fructe proaspete sau
deshidratate au o importanţă deosebită în alimentaţia umană. Producţia de sucuri de mere
ocupă primul loc pe glob (> 21%), iar oţetul de mere este foarte apreciat.
 8
Valoarea terapeutică a merelor este deosebit de importantă datorită efectului tonic
asupra organismului în general. Totodată, merele au efect terapeutic printr-o acţiune directă
sau profilactică în multe din boli cum ar fi: cardiopatia ischemică, hiper sau hipotensiunea
arterială, hepatite, reumatism, constipaţii cronice, diarei acute la copii, etc.
Merele contribuie la eliminarea acizilor urici, la reducerea colesterolului şi absorb multe
din toxinele din organism. Se recomandă persoanelor mature (inclusiv diabeticilor şi obezilor)
şi sunt absolut necesare copiilor, bătrânilor, bolnavilor, convalescenţilor. Au acţiune calmantă
asupra sistemului nervos. Consumate seara uşurează somnul. În uz extern ajută la tonifierea
ţesuturilor, folosindu-se la masarea obrajilor, abdomenului etc.
Singurele contraindicaţii se referă la soiurile cu aciditate mai mare în cazuri de gastrite
hiperacide, precum şi a unor colite.
Tehnologia de cultură a mărului ridică probleme în prezent în ceea ce priveşte
combaterea numărului mare de boli şi dăunători, asigurarea umidităţii solului şi a elementelor
fertilizante.
Dăinuind încă din preistorie, pomul şi fructele au constituit surse ale unor obiceiuri şi
credinţe vechi dar şi de inspiraţie în creaţiile artistice ca un străvechi simbol al continuităţii.

Importanţa economică a acestei specii poate fi sintetizată astfel:

- cultura mărului asigură o activitate permanentă şi resurse materiale unui număr foarte
mare de oameni din majoritatea zonelor geografice unde alte specii întâlnesc condiţii
restrictive;
- asigură consumul local, zonal, orăşenesc atât în stare proaspătă cât şi industrializată în
tot timpul anului;
- crează activităţi economice, locuri de muncă, resurse financiare în industrii din amonte
(pesticide, îngrăşăminte etc) cât şi din aval (ambalaje, transport, prelucrare, comerţ etc).

Originea şi aria de răspândire

Centre de origine ale speciilor de Malus sunt arealele geografice cuprinse între Caucaz,
Turkestan, Altai, Pamir până în China şi Japonia. Există câteva specii originare din America
de Nord: Malus fusca Schneid, Malus ioensis, Brit, Malus coronaria Mill, Malus angustifolia
Michx. Centrul genetic cel mai important pare a fi Asia de sud – vest (Vavilov 1951).
Cultura mărului acoperă întreaga zonă temperată, cuprinsă între 30-60o latitudine
nordică şi 30-70o latitudine sudică precum şi unele zone restrânse subtropicale.
Plasticitatea ecologică ridicată a acestei specii a condus la crearea unor soiuri adaptate
celor mai diverse zone. Astfel, se întâlnesc plantaţii de măr atât în Siberia şi Nordul Chinei,
unde temperatura coboară frecvent până la - 40 oC, reprezentate de soiuri ca: Anna, Primicia,
Princesa, Galicia etc, cât şi în Algeria, Libia, Egipt, Brazilia, Mexic, Africa de Sud etc unde
temperaturile ridicate din timpul iernii fac să nu fie asigurat “necesarul de frig” cu
consecinţele cunoscute.
În prezent, mărul se cultivă în 84 de ţări, din care 35 în Europa, 25 în Asia, 8 în America
de Nord, 8 în America de Sud, 8 în Africa şi 2 în Oceania.
Suprafeţele cultivate cu măr au oscilat în perioada 1996-2000 în jurul valorii 7 milioane
hectare, fiind într-o tendinţă de creştere, mai ales, pe seama continentelor Asia şi Africa.
Producţia de mere media anilor (1996 – 2000) se cifrează la 60 milioane tone,
cunoscând o tendinţă permanentă de creştere. Astfel, în 1950 se produceau în lume 13,5 mil.
tone (fără URSS), în 1970, 28 mil. tone, (fără URSS), în 1990, 40 mil. tone (fără URSS), în
2000 peste 60 mil. tone.
 9

Tabelul 1.
Producţia de mere la nivel mondial (tone)
Continentul 1997 1998 1999
Total d.c. 57.132.851 56.964.299 59.204.363
Asia 27.336.731 29.503.047 31.968.079
Europa 18.521.515 16.128.807 15.784.238
America de Nord 5.169.397 5.675.000 5.325.000
America de Sud 3.010.804 2.979.554 3.279.371
Africa 1.515.263 1.465.030 1.482.670
Oceania 920.069 809.356 836.000

Ţări mari producătoare de mere sunt: China cu peste 9 milioane tone (media anilor 1996 –
2000), SUA (4,7 mil. tone), Franţa (2,3 mil. tone), Italia (2,1 mil. tone), Turcia (2,0 mil. tone etc).

Tabelul 2.
Principalele ţări producătoare de mere din Europa (tone)
(FAO 2000)
Ţara 1997 1998 1999 2000
Franţa 2.473.000 2.208.800 2.061.100 2.308.000
Italia 1.835.190 2.115.470 2.115.47. 2.120.000
Germania 1.602.100 2.276.200 2.025.800 2.127.000
Turcia 1.738.000 1.975.000 2.100.000 2.010.500
Polonia 2.098.279 1.687.226 1.600.000 1.540.000
Spania 942.000 719.000 792.000 810.000
România 664.063 364.619 425.000 420.000

În România mărul este cultivat pe circa 75.000 ha (2000) de pe care se obţine o producţie de
circa 600000 tone. Principalele judeţe producătoare sunt: Argeş, Suceava, Mureş, Maramureş,
Dâmboviţa, Iaşi, Cluj, Bihor, Bistriţa Năsăud, Bacău, Sălaj, Vâlcea.

Tabelul 3.
Principalele judeţe producătoare de mere din România
(Anuarul statistic, 1998)
Total din care: Sector privat
Judeţul
tone % tone %
Argeş 55.055 8,3 44.150 10,8
Suceava 45.603 6,8 29.720 7,3
Mureş 40.474 6,1 11.126 2,7
Maramureş 39.611 5,9 27.239 6,6
Dâmboviţa 39.457 5,6 25.133 6,1
Iaşi 32.123 4,8 14.375 3,5
Cluj 29.466 4,4 11.174 2,7
Bihor 25.591 3,8 16.862 4,1
Bistriţa – Năsăud 25.580 3,8 17.719 4,3
Bacău 25.262 3,8 17.677 4,3
Sălaj 24.203 3,6 16.429 4,0
Vâlcea 23.464 3,5 19.933 4,8

Se constată că la noi în ţară mai mult de jumătate din producţie se realizează în 10 judeţe iar
ponderea se întâlneşte în sectorul privat.
 10
Comerţul internaţional cu mere (Anuar FAO, 1999) are valori semnificative, ajungând
la peste 5 mil. tone, cu o valoare de peste 3,5 miliarde de dolari.

Sortimentul de soiuri

Fondul biologic al genului Malus reprezentat în special prin specia Malus domestica
cuprinde un număr foarte mare de soiuri (cca. 11.000) şi numărul acestora este într-o continuă
creştere. Totuşi, din acest vast fond genetic în marea producţie se regăsesc foarte puţine soiuri
(30-40), care asigură cca. 90% din producţia mondială de peste 50 milioane tone.
Situaţia este similară şi în România unde există un bogat fond genetic format atât din
soiuri autohtone cât şi străine, dar în cultură se găsesc 10-15 soiuri de bază.
Pe plan mondial soiurile cu cea mai mare producţie sunt cele din grupa Golden
delicious, din care se produc cca. 3,5 milioane tone, reprezentând aproximativ 40% din
producţie, urmează apoi grupa de soiuri Delicios roşu cu cca. 10-15% din producţie, apoi
soiurile specifice Rusiei şi ţărilor limitrofe (Borovinka, Amis, Antonovka). În Europa cele mai
răspândite soiuri sunt: Cox Orange Peppin, Jonathan, Golden Delicious, Frumuseţea Romei,
Belle de Bosk, Idared, Jonagold etc. De asemenea, un loc foarte important (15-20%) îl ocupă
soiurile nou create: Gala, Jonagold, Braeburn, Fuji, Elstar, Gloster.
În prezent sortimentul din România este destul de diversificat dar marea producţie este
dominată de soiurile: Golden delicious, Jonathan, Starkrimson, Jonagold, Idared, Prima,
Florina etc. precum şi de soiuri obţinute la noi în ţară: Romus 1, 2, 3, Generos, Pionier,
Voinea, Frumos de Voineşti, Rădăşeni, Fălticeni, Roşu de Cluj.
Dintre obiectivele principale în ameliorarea mărului amintim două de mare perspectivă:
extinderea soiurilor rezistente genetic la boli şi reducerea habitusului de creştere.
Referitor la primul obiectiv precizăm că România are rezultate bune, situându-se pe
locul trei în lume după S.U.A şi Canada şi pe locul patru ca dată de omologare a primului soi
cu rezistenţă genetică (U.S.A-1970, Canada, Franţa-1974, România-1984).
Al doilea obiectiv îl reprezintă obţinerea de soiuri pentru cultura superintensivă cu
creştere columnară. Din acest punct de vedere, Canada a omologat primul soi – Wijick – care
este o variaţie mugurală a soiului Mc. Intosh, cu creşteri laterale scurte, ţepuşe şi burse situate
direct pe ax.
Cercetările au continuat în Anglia la staţiunea East Malling unde utilizând soiul Wijick
au fost create soiurile:
- Walz (Wijick x Golden delicious);
- Polka (Golden delicious x Wijick);
- Bolero (Wijick x Greenleeves).
În prezent, în România sunt admise la înmulţire conform listei oficiale de soiuri
elaborate de I.S.T.I.S. (1999) un număr de 36 soiuri care se pot caracteriza prin următoarele:
- asigură consumul de fructe proaspete timp de 9-12 luni, în funcţie de metoda de
păstrare;
- după perioada de maturare a fructelor: 7 soiuri sunt de vară, 11 soiuri sunt de toamnă
şi 18 soiuri sunt de iarnă;
- după origine soiurile se pot grupa astfel: 22 sunt soiuri româneşti şi 14 soiuri străine
(U.S.A, Anglia, Canada, Japonia, Germania, Australia); şi din acest punct de vedere al
valorificării potenţialului genetic autohton România se situează printre primele ţări din lume;
- cuprinde soiuri imune sau rezistente genetic la principalele boli (rapăn şi făinare) atât
româneşti (Generos, Pioner, Poiana, Delia, Remus, Romus 1, 2, 3,) cât şi străine (Prima,
Florina,etc);
- însuşiri biologice şi tehnologice superioare: precocitate, productivitate, calităţi
superioare, valoare tehnologică ridicată etc).
 11
În afară de soiurile admise la înmulţire în colecţiile pomologice sau în plantaţii propriu-
zise se mai întâlnesc şi alte soiuri scoase din sortiment sau încă neintroduse în sortiment dar
care au însuşiri calitative superioare, potenţial de producţie bun, etc. Acestea formează un
fond genetic care poate sta la baza cercetărilor viitoare de ameliorare (Close, Cox Orange,
Creţesc, Pătul, Domnesc etc.). În acest sens pomicultorii din România trebuie să-şi
reconsidere atitudinea, mai ales faţă de soiurile autohtone, tradiţionale.
Principalele soiuri cultivate în România pe grupe de maturare sunt prezentate în
continuare:

SOIURI DE VARĂ
Au perioada de maturare în lunile iulie şi august, se păstrează relativ puţin (12-14 zile),
acumulează cantităţi mici de substanţă uscată, zahăr, aciditate; se valorifică în special pentru
fructe de masă, dar pot fi şi industrializate.
Se cultivă în special în sudul şi vestul ţării unde se maturează cu cca. 10-12 zile înaintea
altor zone, însă cultura acestor soiuri reuşeşte foarte bine şi în celelalte zone, completând cu
succes un gol de fructe.
1. Remus – soi românesc, foarte rezistent la rapăn şi mediu rezistent la făinare, foarte
precoce (anul III de la plantare), productiv (peste 30 t/ha), cu fructe mijlociu spre mari (150-
170g), sferic turtite, gălbui cu roşu-aprins pe 2/3 din suprafaţă. Pulpa este alb-gălbuie, cu
textură medie, suculentă, fin acidulată plăcută la gust. Fructele sunt rezistente la transport,
bune pentru consum în stare proaspătă dar şi pentru sucuri. Se recoltează în prima decadă a
lunii iulie. Pomul are vigoare mijlocie, rodeşte pe ţepuşe şi nuieluşe.
2. Romus 1 – soi românesc, obţinut din seminţe hibride provenite din S.U.A. Este
rezistent la rapăn, mediu rezistent la făinare, de vigoare mică-mijlocie, precoce, productiv,
rezistent la ger şi secetă, fructifică în special pe ţepuşe. Fructele sunt mijlocii spre mici (100-
130 g), sferice, uşor turtite, galbene, acoperite cu roşu intens pe 2/3 din suprafaţă. Pulpa este
fermă, suculentă, de culoare albă, uşor acidulată, plăcută la gust.
Perioada de recoltare: a II-a decadă a lunii iulie.
3. Romus 2 – soi românesc, foarte rezistent la rapăn, mediu rezistent la făinare, cu
vigoare submijlocie, rodeşte pe ramuri scurte şi mai puţin pe ramuri lungi, este precoce şi
productiv. Fructele sunt de mărime mijlocie (100-130 g), sunt sferice, uşor crestate spre
caliciu, mai intens colorate decât Romus 1, asemănătoare cu soiul Jonathan.
Perioada de recoltare: decada a II-a a lunii iulie.
4. Romus 3 – soi românesc cu rezistenţă mare la rapăn şi făinare, precoce, productiv,
vigoare mijlocie şi fructificare pe ramuri de rod scurte. Fructele sunt mijlocii ca mărime (130-
140 g), au formă ovoidal-alungită şi sunt colorate în roşu intens pe 60-70% din suprafaţă.
Pulpa este albă, plăcută la gust.
Perioada de recoltare: prima decadă a lunii august.
5. Aromat de vară – soi românesc, hibrid dintre Parmen auriu şi Jonathan, mediu
rezistent la rapăn şi făinare, rezistent la ger şi secetă, cu pretenţii mici faţă de sol, de vigoare
mijlocie, relativ precoce şi foarte productiv. Fructele de mărime mijlocie (120-130 g), sferic-
turtite, culoare de fond galben-verzui, iar de acoperire roşu carmin. Pulpa plăcută
asemănătoare cu cea a soiului Jonathan.
Perioada de recoltare: decada I a lunii august.
6. Red Melba – soi canadian, variaţie mugurală a soiului Melba. Soi relativ rezistent la
boli, cu pretenţii mici faţă de sol, rezistent la ger şi secetă, fructifică în special pe formaţiuni
lungi. Fructele sunt mijlocii spre mari (160-180 g), rotunde, uşor turtite, acoperite cu roşu
violaceu. Pomul este de vigoare mare, prezintă coroane rare, este foarte precoce şi productiv.
Perioada de recoltare, a II a decadă a lunii august.
 12
7. James Griéve soi englezesc, de vigoare submijlocie, precoce şi productiv, rezistent la
boli şi ger, sensibil la Erwinia amylovora, fructifică în special pe formaţiuni lungi. Este
recomandat pentru zonele colinare şi înalte.
Fructele sunt mari (160-170 g), ovosferice, galben-aurii, rumenite cu roşu pe partea
însorită. Pulpa este alb-gălbuie, cu gust viniriu, foarte plăcut.
Perioada de recoltare: decada a III-a a lunii august.
Din acest soi a fost obţinut soiul Griéve rouge, asemănător ca pom dar cu fructe roşii
intens.

SOIURI DE TOAMNĂ
8. Prima – soi american, imun la rapăn şi făinare, de vigoare supramijlocie, fructifică cu
preponderenţă pe ramuri de rod lungi. Fructele sunt mari (140-160 g), ovosferice, uşor
asimetrice, culoarea de fond galben-verzui iar cea de acoperire roşu-oranj pe 2/3 din
suprafaţă. Pulpa este plăcută, suculentă, acidulată. Perioada de recoltare ultima decadă din
august şi prima din septembrie. Perioada de păstrare 30-40 zile.
9. Voinea – soi românesc, de vigoare mare, rezistent la rapăn şi făinare, semiviguros,
semiprecoce şi productiv, cu coroana globuloasă, deasă, şarpante puternice bine ramificate,
fructifică pe ramuri lungi cu predominanţă. Fructul este mare (160-180 g), alungit, cu coaste
evidente, colorate în roşu-dungat. Pulpa alb-gălbuie, de textură medie, suculentă, dulce, uşor
acidulată, fin aromată, de calitate. Perioada de recoltare: sfârşitul lunii septembrie. Perioada
de păstrare: 60-90 zile.
10. T – 120 – soi american, omologat în România, rezistent la rapăn şi făinare, foarte
productiv, supramijlociu, fructifică pe ramuri de rod lungi. Fructele sunt de mărime mijlocie
(120-130g), sferice tronconice, epicarpul subţire de culoare galben intens. Pulpa fermă,
suculentă cu gust bun, plăcut acidulat. Se recomandă pentru consum în stare proaspătă cât mai
ales pentru sucuri. Perioada de recoltare: sfârşitul lunii septembrie; păstrarea 40-60 zile.
11. T – 195 – soi american, omologat în România, de vigoare mică, fructifică pe ramuri
de rod scurte, este precoce, productiv, rezistent la rapăn şi făinare. Fructe submijlocii (90-
130g), de culoare galben-auriu, cu pulpa crocantă, aromată, plăcut acidulată, se recoltează la
sfârşitul lunii septembrie şi se păstrează 60-90 zile. Se recomandă în primul rând pentru
sucuri.
12. Ardelean – soi românesc, de vigoare mijlocie, precoce, productiv, rezistent la ger şi
secetă, mediu rezistent la rapăn şi făinare, fructifică în primul rând pe ramuri de rod scurte.
Fructele sunt mijlocii spre mari (130-180g) uşor tronconice, colorate roşu intens pe toată
suprafaţa. Pulpa este alb-gălbuie, fin aromată, cu gust dulce-acrişor.
13. Pionier – soi românesc, imun la rapăn şi făinare, foarte productiv, precoce, de
vigoare submijlocie (de tip spur). Fructele sunt mijlocii (140-150g), sferic – turtite, colorate în
roşu închis pe ¾ din suprafaţă. Pulpa este fină, aromată, de calitate foarte bună. Perioada de
recoltare: sfârşitul lunii septembrie; păstrare 40-60 zile.
14. Auriu de Bistriţa – soi românesc, rezistent la rapăn şi făinare, precoce, productiv,
de vigoare mare. Fructele sunt supramijlocii (140-160g), ovosferice, galben-aurii, de calitate
foarte bună. Soi recomandat pentru zonele colinare şi înalte. Perioada de recoltare: prima
decadă a lunii octombrie; păstrarea 60-90 zile.
15. Fălticeni – soi românesc, de vigoare mică-mijlocie, mediu rezistent la boli şi ger.
Rodeşte pe formaţiuni scurte. Fructele sunt mijlocii, sferice, uşor turtite, verzi-gălbui cu roşu
pe partea însorită. Pulpa este alb-gălbuie, crocantă, aromată, cu gust plăcut, răcoritor.
Recoltarea: decada a II-a a lunii octombrie; păstrarea:40-60 zile.
16. Frumos de Voineşti – soi românesc, de vigoare mare, mediu rezistent la rapăn şi
făinare, precoce, productiv, rezistent la ger. Fructele sunt supramijlocii (130-160g), sferic-
 13
turtite. Culoarea de fond este galben-limonie iar cea de acoperire roşie-portocalie cu dungi
purpurii. Pulpa este alb-gălbuie, cu gust plăcut, echilibrat şi aromă puternică.
Perioada de recoltare: prima decadă din octombrie; păstrarea: 60-90 zile.
17. Gloria – soi românesc, rezistent la secetă şi ger, precoce şi productiv, vigoarea
pomilor este submijlocie ca mărime, mediu rezistent la rapăn şi făinare. Fructele sunt mijlocii
ca mărime, tronconice, uşor asimetrice, colorate în roşu-carmin cu aspect atrăgător. Se
recoltează la începutul lunii octombrie şi se păstrează 60-90 zile.
18. Parmen auriu – soi vechi englezesc, semiviguros, precoce, foarte productiv,
fructifică atât pe ramuri de rod scurte cât şi lungi (tipul II). Pretenţios faţă de sol şi tehnologie.
Fructele cad prematur dacă aceste cerinţe nu sunt îndeplinite. Fructele sunt mijlocii spre mari
(150-160g) tronconice sau sfero-conice galben-aurii, roşu-portocaliu pe partea însorită cu
dungi carmin. Pulpa este gălbuie, suculentă, fină, dulce-acidulată, aromată. Sunt destinate
consumului în stare proaspătă cât şi industrializării.
Se recoltează în octombrie şi se păstrează 60-90 zile.

SOIURI DE IARNĂ
19. Ciprian – soi românesc, recent omologat, rezistent la boli, de vigoare mică-
mijlocie, cu port divergent, fructifică în special pe ramuri scurte. Fructul este mijlociu spre
mare (150-180g), conic-globulos; culoarea de fond este galbenă, iar cea de acoperire roşu-
închis cu pondere foarte mare, repartizată în plăci continui, suberul este slab şi este localizat
în jurul cavităţii pedunculare, pulpa de culoare alb-crem, cu fermitate, textura şi suculenţă
medii.
Maturitatea de recoltare este decada a II-a a lunii septembrie, iar păstrarea fructelor se
poate face 120-150 zile. Organoleptic, fructele se aseamănă cu cele ale soiului Generos. Este
destinat pentru consum în stare proaspătă.
20. Golden delicious – soi american, cu cea mai largă răspândire pe plan mondial.
Pomul are vigoare mijlocie sau supramijlocie, coroana este globuloasă deasă (tip standard).
Există şi biotipuri de tip spur, de vigoare mică (Golden spur, Yellow spur). Este precoce,
productiv, are tendinţă de supraîncărcare cu fructe. Preferă zonele cu umiditate relativă mai
scăzută. Fructele sunt mijlocii spre mari (130-200 g), ovosferice, cu cinci coaste largi, puţin
proeminente, de culoare galben-aurie cu puncte de rugină mari, rare. În condiţii deficitare,
ecologice sau tehnologice formează plasă (rugină). Este sensibil la rapăn şi se deshidratează
uşor pe perioada păstrării în condiţii improvizate.
Pulpa este galbenă, crocantă, dulce, slab acidulată, cu aromă specifică.
Recoltarea se face în octombrie şi se păstrează 6-12 luni, funcţie de metodă.
21. Golden spur – variaţie mugurală a soiului Golden delicious cu fructele
asemănătoare. Deosebirile se referă la pom. Acesta este de vigoare mică, fructifică pe ramuri
de rod scurte, este destinat plantaţiilor superintensive.
22. Mutsu – soi japonez, de vigoare mare, foarte sensibil la rapăn, semiprecoce, foarte
pruductiv. Fructele sunt asemănătoare cu cele ale soiului Golden delicious, dar sunt mai mari
(220-250g), au pedunculul scurt şi gros, epicarpul subţire, fără suberificări, cu pulpa alb-
gălbuie, plăcut aromată, fin acidulată. Se recoltează în octombrie şi se păstrează 6-12 luni.
23. Poiana – soi românesc, imun la rapăn şi rezistent la făinare şi ger, productiv,
viguros, fructifică pe ramuri lungi. Fructele sunt mijlocii (120-150g), sferice sau ovosferice,
galbene-verzui, acoperite cu roşu rubiniu pe partea însorită. Pulpa este alb-gălbuie, fermă,
suculentă şi plăcută la gust.
Se recoltează în octombrie şi se păstrează 6-8 luni.
 14
24. Kaltherer Böhmer, (Kalter de Boemia) – soi vechi german, rezistent la rapăn,
tolerant la făinare, rezistent la ger, de vigoare mijlocie, rodeşte cu preponderenţă pe ramuri
scurte, este precoce şi foarte productiv. Este recomandat pentru zonele colinare şi înalte.
Fructul este mare (150-180g), colorat în roşu deschis, acoperit cu pruină. Soi rustic, cu pulpa
albă, gust echilibrat şi aromă specifică de trandafir. Face parte din grupa B de calitate. Se
recoltează în octombrie şi se păstrează 60-90 zile.
25. Generos – soi românesc, rezistent la rapăn, mediu rezistent la făinare, de vigoare
mijlocie-mare, cu coroana rară, aerisită, este precoce şi productiv, fructifică în principal pe
ramuri scurte. Fructele sunt mari (160-200g), culoarea de fond galben-verzuie iar cea de
acoperire roşie-rubinie, 2/3 din suprafaţă, cu multă ceară. Pulpa fermă, potrivit de suculentă,
aromată, cu gust plăcut.
26. Delicios de Voineşti – soi românesc, de vigoare mijlocie spre mare, sensibil la
rapăn şi la arsura bacteriană, mediu rezistent la făinare, rezistent la ger, productiv. Fructele
sunt mari (140-180g), sferic- turtite, culoarea de fond galben-verzui iar cea de acoperire roşu-
zmeuriu dungat cu roşu-închis. Pulpa este de culoare crem-gălbuie, crocantă, cu gust plăcut şi
aromă puternică. Se deshidratează repede în timpul păstrării.
Se recoltează în octombrie şi se păstrează 4-6 luni.
27. Florina (Querina) – soi francez, imun la rapăn, tolerant la făinare, precoce, foarte
productiv, de vigoare mijlocie spre mare, fructifică în special pe ramuri lungi. Fructele sunt
mari (150-180g), tronconice, crestate, roşii-vişinii, cu puncte subcutanate. Epiderma groasă şi
aciditatea scăzută le diminuează din calităţi, de altfel certe datorate fermităţii, parfumului şi în
general gustului plăcut.
Se recoltează în octombrie şi se păstrează 6-8 luni.
28. Granny Smith – soi australian, de vigoare mare, fructifică pe ramuri de rod lungi
(tipul IV), pretenţios la căldură, necesită toamne lungi şi călduroase. Fructele sunt mari (180-
200g), sferice cu epiderma groasă, de culoare verde intens, cu pruină multă şi puncte
subcutanate. Pulpa este alb-verzuie, fermă, acidulată de o calitate medie.
Se recoltează în a II-a jumătate a lunii octombrie şi se păstrează 8-10 luni.
29. Ancuţa – soi românesc, de vigoare mijlocie spre mare, fructifică în primul rând pe
formaţiuni de rod scurte dar şi lungi, semiprecoce, productiv, mediu rezistent la rapăn şi
făinare. Fructele sunt mari (160-190g), sferic turtite, cu cinci coaste mai accentuate în zona
calicială, culoarea de fond galben-pai iar cea de acoperire roşie-sângerie dungată cu roşu-
vişiniu. Pulpa este galbenă, crocantă, fină, cu gust plăcut, dulce-acrişor şi aromă specifică.
Se recoltează în octombrie şi se păstrează 6-8 luni.
30. Idared – soi american, destul de vechi, de vigoare mijlocie spre mare, foarte
productiv şi precoce, rezistent la ger şi secetă, sensibil la făinare. Fructele sunt mari (180-
220g), sferic turtite cu cinci coaste largi. Epiderma este subţire, culoarea de fond galben-
verzui iar cea de acoperire roşu pe cca. 90%. Pulpa este albă, plăcut aromată. Este un soi
mediu apreciat pe pieţele lumii. Are rezistenţă bună la păstrare.
Se recoltează în octombrie şi se păstrează 10-12 luni.
31. Jonathan – vechi soi american, de vigoare mijlocie, fructifică în primul rând pe
ramuri de rod lungi dar şi pe ţepuşe, foarte sensibil la făinare, este precoce şi productiv.
Formează o coroană larg piramidală până la semisferică. Fructele sunt foarte apreciate,
mijlocii ca mărime (130-160g), tronconice, cu suprafaţa netedă, intens colorată în roşu pe
partea însorită. Pulpa, alb- gălbuie este fermă, foarte suculentă, dulce, armonios acidulată, fin
aromată, de calitate foarte bună. Este autofertil şi bun polenizator. Dă rezultate bune în toate
zonele de cultură ale mărului. Din acest soi prin selecţii clonale (Ionared, Red Jonathan, New
Red Jonathan, Jonathan Capri, Jonathan 26 etc.) sau prin hibridări au fost obţinute foarte
multe soiuri (Aromat de vară, Roşu de Cluj, Ancuţa, Jonagold, Fălticeni, Idared, Idajohn,
Melrose etc).
 15
Se recoltează în octombrie şi se păstrează 6-8 luni.
32. Delia – soi românesc. de vigoare mică, tip spur, precoce, productiv, rezistent la
rapăn, mediu rezistent la făinare, rezistent la ger şi secetă. Fructele, mijlocii ca mărime (130-
150g), sferic-turtite, uşor crestate, de culoare roşie-rubinie aproape pe toată suprafaţa. Fructele
foarte bune pentru consumul în stare proaspătă. Se recomandă pentru zonele colinare.
Se recoltează în octombrie şi se păstrează 6-8 luni.
33. Jonathan 26 – selecţie clonală din soiul Jonathan obţinută în România. Faţă de
soiul de origine este mai rezistent la ger şi făinare, mai precoce şi mult mai productiv. În rest
are aceleaşi caracteristici ca şi soiul Jonathan.
34. Rădăşeni – soi românesc, rezistent la rapăn şi făinare, de vigoare mijlocie, relativ
precoce, productiv. Fructele sunt de mărime mijlocie (130-180g), de culoare galben-verzui
acoperită cu striaţiuni roşii-carmin. Pulpa este galbenă, fermă, suculentă, aromată. Este
recomandat pentru zonele colinare şi înalte, pentru consum în stare proaspătă şi pentru
industrializare.
Se recoltează în octombrie şi se păstrează 6-8 luni.
35. Starkrimson - soi american, vechi, de vigoare mică (tip spur) recomandat pentru
plantaţii superintensive, precoce, foarte productiv, mediu rezistent la ger şi făinare, slab
rezistent la rapăn, pretenţios la sol şi căldură mai ales în timpul înfloritului şi a maturării
fructelor. Nerespectarea acestor cerinţe conduce la fructe mici, asimetrice, slab colorate.
Fructele sunt mari (150-180g), conic-trunchiate, cu cinci coaste proeminente, de culoare
roşu-intens, cu puncte subcutanate galbene. Pulpa este alb-gălbuie, dulce, cu aciditate redusă.
La apariţia soiului a fost o realizare deosebită.
Se recoltează în octombrie şi se păstrează 4-6 luni.
36. Wagener premiat – unul din cele mai vechi soiuri americane, de vigoare mică (tip
spur), cu coroana rară, capacitate slabă de ramificare, recomandat pentru plantaţii
superintensive, foarte productiv şi precoce. Este relativ rezistent la rapăn şi făinare. Fructul
este mare (160-220g), sferic-turtit, cu trei coaste proeminente, colorat minim ½ din suprafaţă
în roşu-zmeuriu. Fructele sunt neuniforme în cadrul aceluiaşi pom atât ca mărime cât şi
culoare, este un defect al acestui soi. Pulpa este alb-gălbuie, foarte fină, crocantă, slab
aromată, plăcut acidulată. Dacă nu se respectă tehnologia de cultură şi mai ales momentul de
recoltare fructele se păstrează mai puţin pierzându-şi repede calităţile.
Se recoltează în octombrie, după culorare şi se păstrează 4-6 luni.

Soiuri de perspectivă neincluse în prezent în lista oficială

Jonagold – soi american, de vigoare mare, coroana sferică, unghiuri mari de remificare,
precoce, productiv, rezistent la rapăn, mediu rezistent la făinare. Fructul mare, sferic-alungit
sau conic trunchiat, culoarea de fond verde-gălbuie, cea de acoperire roşu pal dungată cu roşu
închis. Pulpa alb-gălbuie, suculentă, dulce, mediu acidulată, aromată, de calitate foarte bună.
Se recoltează în octombrie şi se păstrează 6-8 luni.
Este un soi bun ce se va extinde în Europa şi în România mai ales în zonele bine expuse
la soare.
Elstar – soi mai vechi obţinut în Olanda (Wageningen), foarte apreciat în Europa.
Pomul are vigoare mare, fructifică pe ramuri de rod lungi, diploid, cu polen bun, înfloreşte
târziu.
Este precoce, mediu productiv şi mediu rezistent la boli. Fructele sunt mijlocii,
uniforme în cadrul aceluiaşi pom, conic-trunchiate sau sferic-turtite, culoarea de fond este
galbenă suflată cu roşu-orange pe 1/4 – 3/4 din suprafaţă peste care se suprapun dungi de un
roşu intens. Pedunculul este scurt. Pulpa este alb-gălbuie, crocantă, suculentă, dulce, armonios
acidulată cu gust plăcut.
 16
Se recoltează în octombrie şi se păstrează 6-8 luni.
Gala (Royal Gala) – soi creat în Noua Zeelandă, de vigoare mijlocie, capacitate bună
de ramificare (tipul III), înfloreşte târzie, diploid, cu polen bun, precoce, productiv, mediu
rezistent la rapăn şi făinare. Fructele sunt mijlocii, uniforme pe acelaşi pom, conic-trunchiat,
culoarea de fond galben-verzuie, iar cea de acoperire roşie cu dungi. Pulpa alb-gălbui fermă,
suculentă, dulce, puţin acidulată, aromată, de bună calitate.
Se recoltează în octombrie şi se păstrează 6-8 luni.
Braeburn – soi creat în Noua Zeelandă, de vigoare mijlocie, cu şarpante puternice şi
unghiuri mari de ramificare (tip III), diploid cu polen bun, cu înflorire la jumătatea sezonului,
precoce, productiv, rezistent la rapăn şi mediu la făinare. Fructul este mare, sferic turtit,
culoarea de fond verde-gălbuie, cea de acoperire roşu pal pe 2/3 din suprafaţă şi numeroase
puncte albicioase. Pulpa este alb-gălbuie, fermă, suculentă, mediu acidulată, de calitate bună.
Se recoltează în octombrie şi se păstrează 6-8 luni.
Gloster – soi german, viguros, cu port dresat, înflorire târzie, diploid, polen bun,
precoce, foarte productiv cu rezistenţă bună la rapăn şi făinare, cu uşoară tendinţă de
alternanţă. Fruct mare, conic-trunchiat, culoarea de fond verde-gălbui iar cea de acoperire
roşie-portocalie peste care se suprapun dungi roşii intens şi puncte albicioase vizibile. Pulpa
alb-gălbuie, fermă, suculentă, dulce mediu acidulată de calitate foarte bună.
Se recoltează în a II-a parte a lunii octombrie şi se păstrează 6-8 luni.
Soiuri tradiţionale româneşti neincluse în prezent în lista oficială.
Aceste soiuri prezintă interes din mai multe puncte de vedere:
- au o mare plasticitate ecologică permiţând extinderea culturii mărului în zone care
prezintă restricţii pentru alte soiuri;
- sunt destul de rezistente la boli şi chiar la unii dăunători;
- au o calitate a fructelor destul de ridicată, ce poate fi însă ameliorată;
- nu necesită o tehnologie foarte complicată etc.
Consider că cercetarea românească în domeniu nu şi-a spus ultimul cuvânt iar poziţia
faţă de aceste soiuri trebuie reconsiderată.
Creţesc – soi românesc, viguros, cu o coroană frumoasă, cilindrică-ovală în tinereţe,
apoi ramurile se arcuiesc, înfloreşte timpuriu, intră târziu pe rod însă rodeşte mult, este
rezistent la ger, sensibil la secetă, rezistent la rapăn, mediu rezistent la făinare. Este bun
portaltoi. Fructul este mijlociu spre mare, sferic-turtit, de culoare verde-gălbui acoperit cu
roşu dungat.
Este un fruct dietetic consumat mult de diabetici. Fructele sunt de calitate bună şi în
condiţii bune se păstrează 6-8 luni. Prezintă multe biotipuri locale. Se recoltează în octombrie.
Pătul – soi românesc, viguros, cu coroană globuloasă, mare, deasă. Este rezistent la ger,
productiv, nepretenţios faţă de sol, sensibil la secetă. Atacat de rapăn mai ales în anii umezi,
intră pe rod târziu 5-6 ani dacă e altoit pe vegetativ. Este bun polenizator. Fructele sunt
mijlocii, uniforme ca mărime, sferice, puţin turtite, cu contur foarte regulat. Culoarea de la
verde albicioasă până la galben-pai funcţie de gradul de maturare. Pulpa are culoare albă-
verzuie, este foarte fină, fermă şi foarte suculentă, cu un gust dulce-acidulat, foarte plăcut,
răcoritor, şi cu o aromă plăcută. Capacitatea de transport şi păstrare mare 10-12 luni.
Sovari – soi românesc, de vigoare mare, productiv, rezistent la ger şi secetă, pretenţios
faţă de sol, rezistent la boli şi chiar dăunători. Fruct mijlociu ca mărime, verde gălbui acoperit
cu roşu dungat. Fructele sunt de bună calitate. Se recoltează în octombrie şi se păstrează 6-8
luni.
Roşioare călugăreşti – soi românesc, răspândit în N-E ţării, de vigoare mare. Fructul
este mare, sferic-turtit, regulat, fără coaste. Epiderma este groasă, aspră, de culoare galben-
roşiatică, peste care se suprapun dungi roşii-cărămizii sau roşii vişinii şi puncte ruginii. Pulpa
 17
este fermă, albă, uneori cu striaţii roşiatice. Pomul este foarte rezistent la ger şi nepretenţios
faţă de sol.
Calitativ fructul face parte din grupa B şi se păstrează 4-6 luni.
Poinic – soi de vigoare mare, cu fructul mijlociu, sferic turtit, uneori cu coaste slabe.
Epiderma este groasă, netedă, de culoare galbenă-verzuie până la galben-aurie, cu o
rumeneală portocalie pe partea însorită. Sub epidermă prezintă puncte mici cenuşii-ruginii.
Pulpa este albă-gălbuie, fermă şi cu aromă intensă. Se recoltează în septembrie şi se păstrează
6-8 luni.
Domnesc – soi românesc, foarte vechi, întâlnit şi în alte ţări din Europa. Pom viguros,
cu înflorire târzie, foarte productiv, longeviv, foarte rezistent la ger, mediu sensibil la boli şi
dăunători. Fructul este mare, sferic-turtit. Culoarea de fond galbenă iar cea de acoperire roşie-
carmin, aşezată în dungi şi cu puncte albe. Pulpa este fermă, sensibilă la manipulare şi
transport, destul de bună, uşor acidulată, sălcie. Face parte din grupa calitativă B.
Fondul genetic românesc, la măr, cuprinde peste 200 soiuri tradiţionale vechi şi cca. 30
soiuri noi de mare valoare.

PORTALTOII MĂRULUI
Mărul reprezintă specia cu cei mai mulţi portaltoi. Fondul de germoplasmă este foarte
diversificat iar numărul portaltoilor într-o dinamică permanentă.
Portaltoii mărului se pot împărţi în două mari grupe:
- generativi;
- vegetativi.
Fiecare dintre aceştia prezintă avantaje sau dezavantaje pentru cultura mărului.
Portaltoii generativi au ca avantaje: afinitate bună cu toate soiurilor cultivate, rezistenţă
sporită la ger, secetă, longevitate ridicată, producţii mari etc., iar ca dezavantaje: imprimă
soiurilor vigoare mare, intrare târzie pe rod, heterogenitate genetică etc. La început s-a utilizat
mărul pădureţ ca portaltoi, apoi mărul franc – soiuri locale adaptate la condiţiile ecologice
specifice.
Portaltoii vegetativi au ca avantaje: imprimă soiurilor vigoare mică, precocitate de
rodire, capacitate de producţie mare, dar şi dezavantaje ca: durată de viaţă mai scurtă,
rezistenţă mai mică la ger, secetă, viruşi, etc.
În ameliorarea acestor portaltoi un rol deosebit l-au avut următoarele staţiuni de
cercetare: East Malling din Anglia, unde au fost obţinuţi primii portaltoi din seria EM I-XV,
apoi cei din seria MM obţinuţi la Institutul Jhon Merton din încrucişarea tipurilor EM cu soiul
de măr Northern Spy, rezistent la păduchele lânos.
Ulterior cercetări similare au fost întreprinse în Olanda (Wageningen), Suedia (Alnarp),
Franţa (Angers), Canada, România, S.U.A, Rusia, Germania etc.

Portaltoii mărului utilizaţi în România

Portaltoi generativi:
P.F. Pătul - imprimă soiurilor vigoare mare, este recomandat pentru majoritatea zonelor
de cultură a mărului pentru soiuri de vigoare mijlocie sau mare mai ales pentru plantaţii pe
pantă. Este rezistent la ger, pretenţios la umiditate, are afinitate bună cu toate soiurile pomii
intră pe rod, în anii 5-7 de la plantare sunt longevivi şi dau producţii mari.
P.F. Creţesc – portaltoi de vigoare mare, recomandat pentru zona subcarpatică
meridională. Preferă soluri argilo-nisipoase, profunde, reavene fertile. Are afinitate bună cu
toate soiurile inclusiv cu cele de vigoare mică.
 18
P.F. Vieşti – portaltoi de vigoare mare şi recomandat pentru soiurile de vigoare mijlocie,
mai ales în zona subcarpatică din estul ţării.
P.F. Bistriţa 50 (Maşanschi) – portaltoi de vigoare mare, recomandat pentru zonele
colinare din Transilvania, pentru soiuri de vigoare mijlocie şi chiar mică.
Mai există şi alţi portaltoi generativi P.F. Trotuşe, P.F. Călugăresc ş.a.
Portaltoi vegetativi utilizaţi în România
M9 – portaltoi de vigoare slabă, cu înrădăcinare superficială şi trasantă necesită spalier.
Cere soluri fertile, de preferinţă argilo-nisipoase, bine drenate. Este sensibil la: secetă,
păduchele lânos şi cancerul bacterian. Imprimă soiurilor intrare pe rod la 3-4 ani, longevitate
mică (20 ani). Se înmulţeşte prin marcotaj vertical şi produce puţin (7 marcote/tufă).
M26 – portaltoi de vigoare mijlocie-mică, drajonează puţin (4-6 marcote/tufă) ancorare
mijlocie în sol (necesită spalier). Este pretenţios faţă de fertilitatea şi umiditatea solului, are
rezistenţă mijlocie la secetă şi ger.
Este sensibil la putrezirea coletului de aceea se recomandă pentru soluri drenate, fără
exces de umiditate. Soiurile altoite pe el intră pe rod la 2-3 ani de la plantare şi produc fructe
mari, intens colorate.
M7 – portaltoi de vigoare mijlocie, cu ancoraj bun în sol, cu tendinţă de drajonare,
rezistent la ger, asfixia radiculară şi păduchele lânos. Necesită soluri profunde, cu textură
mijlocie, umede. Are afinitate bună cu soiurile de tip “standard” şi mai slabă cu cele “spur”.
Se înmulţeşte prin marcotaj şi butăşire.
MM106 – portaltoi de vigoare mijlocie, mai viguros decât M7, cu înrădăcinare bună, nu
necesită susţinere. Este rezistent la ger dar sensibil la secetă. Cere soluri fertile, profunde, bine
aprovizionate cu apă dar cu drenaj bun. Având compatibilitate cu soiurile de vigoare mică şi
pentru cele “spur” este cel mai indicat pentru plantaţiile cu densitate mare din zona dealurilor,
pe terenurile fertile de la baza pantelor şi în luncile deschise ale râurilor ferite de curenţii reci.
Se înmulţeşte prin marcotaj vertical şi orizontal şi produce 14-16 marcote la tufă.
M4 – portaltoi de vigoare mijlocie cu sistemul radicular fibros şi trasant, necesită sistem
de susţinere. Dă rezultate bune pe solurile cu fertilitate medie, suficient de umede. Este slab
rezistent la secetă dar rezistent la ger. Se foloseşte din ce în ce mai puţin fiind înlocuit de
MM106. Se înmulţeşte prin marcotaj vertical şi produce 15-20 marcote/tufă.
A2 – portaltoi viguros, cu înrădăcinare foarte bună, rezistent la ger, dă rezultate bune pe
terenuri cu fertilitate medie, putând fi folosit în zona dealurilor mijlocii pe terenuri mai
profunde şi cu umiditate satisfăcătoare. Soiurile altoite pe acest portaltoi intră pe rod la 5-6
ani de la plantare şi sunt foarte productive. Se înmulţeşte prin marcotaj vertical şi orizontal şi
produce 14-15 marcote/tufă.
G21 – portaltoi românesc, de vigoare mică, bine ancorat în sol. Se înmulţeşte prin
marcotaj vertical şi butăşire în uscat, are afinitate foate bună cu majoritatea soiurilor din
sortiment.
Voineşti 2 – portaltoi românesc, de vigoare mică recomandat pentru plantaţii intensive şi
superintensive. Are afinitate cu toate soiurile de măr din sortiment cărora le imprimă
precocitate şi productivitate ridicată. Se înmulţeşte prin marcotaj vertical şi este foarte
productiv 230.000 marcote/ha.
Portaltoii mărului utilizaţi pe plan mondial
În ultimii ani, au fost selecţionaţi portaltoi cu vigoare mai mică decât M 9 şi M26 (seria
CG-Novole, CG10, CG60, CG47; ECC). Majoritatea acestor portaltoi induc însă o productivitate
mai mică decât M9.
Pentru măr sunt deja disponibili şi alţi portaltoi de vigoare mică. O parte dintre aceştia
sunt mai rezistenţi la ger decât M9 şi M27 ca de exemplu Sel B9. (Czynezyc, 1996).
 19
Rezultate bune au dat seriile de portaltoi MAC (SUA), Jork, DAB şi Pillnitz
(Germania), Budagovschi (Rusia), P10 /Ln/9 Pajam (Franţa).
În prezent, pe plan mondial se utilizează pentru măr următorii portaltoi:
- Seria M (East Malling): M9; M26 şi M27 – cu caracteristicile deja prezentate;
- Seria MM (Malling Merton): MM106; MM111;
- Seria MAC: Mark (Mac 9); Mac 24;
- Seria CG: Novole;CG10; CG47; CG60; ECC.
- Seria P: P1; P2; P16; P18; P22;
- Seria Budagowski: Bud 9; Bud 490; Bud 491;
- Seria Ottawa: Ottawa 3; Ottawa 8;
- Seria Jork: Jork 9;
- Seria Pillnitz: Pi 80; Superter 1, 2, 3.
Clone ale portaltoiului M9; M9 EMLA; M9a; B20; Pajam 1 (Lancep); Pajam 2
(Cepiland); M9-337; M9-338; M9-339.
Alţi portaltoi: Bemali; Robusta 5.
Dintre aceste serii s-au individualizat clone valoroase care imprimă pomilor o creştere
mai redusă decât portaltoii mai vechi, au o ancorare în sol mai bună permiţând cultura fără
sistem de susţinere, au o rezistenţă mai mare la ger facilitând extinderea culturii mărului în
zone cu restricţii pentru alţi portaltoi şi sunt mai rezistenţi la arsura bacteriană şi putregaiul
coletului.
De o importanţă deosebită sunt portaltoi liberi de virusuri (Pajam 1,2,3).

Particularităţile de creştere şi fructificare ale mărului

Sistemul radicular
Creşterea sistemului radicular depinde de portaltoi, soi, însuşirile fizico-chimice şi
sistemul de întreţinere ale solului precum şi de alţi factori.
În general, sistemul radicular al mărului este destul de superficial în comparaţie cu alte
specii pomicole.
Portaltoii generativi şi cei vegetativi de vigoare mare (A 2, M25, M11) dezvoltă un sistem
radicular profund, cu rădăcini de schelet şi semischelet viguroase şi cu marea masă a
rădăcinilor active situate în stratul de sol cuprins între 20-60 cm. O parte dintre rădăcinile
principale pot ajunge la adâncimi de 2-4 m, iar unele chiar până 9 m. În această situaţie nu se
impune montarea sistemului de susţinere. Portaltoii vegetativi de vigoare slabă M 9, M27, G21,
Voineşti 2 etc. dezvoltă un sistem radicular mult mai slab cu masa rădăcinilor active plasate în
stratul de sol de 10-30 cm. În acest caz se impune susţinerea pomilor cu tutori sau spalieri,
pentru a se evita dezrădăcinarea lor de vânturi sau sub greutatea fructelor. Extinderea
sistemului radicular este mai mare şi mai rapidă decât a coroanei, ajungând să depăşească de
2-3 ori raza proiecţiei coroanei la pomii maturi.
Metabolismul rădăcinilor se declanşează când temperatura în sol depăşeşte 0,4 oC,
devine perceptibilă la 1,0-1,5oC, satisfăcătoare la 7-9oC şi maximă la 18-23oC când se
alungesc cu 3-9 mm. Peste 25oC în sol ritmul de creştere încetineşte şi se reia toamna până la
îngheţarea solului. Conţinutul în oxigen al solului trebuie să fie mai mare de 6-8%. În cadrul
ciclului anul, se observă două creşteri mai intense a rădăcinilor, unul primăvara şi altul
toamna, o reducere a ritmului de creştere în timpul verii şi o stagnare pe timpul iernii.
Rădăcinile la măr încep să crească primăvara înaintea dezmuguritului şi îşi continuă creşterea
după căderea frunzelor.
Forma şi dimensiunile coroanei – sunt caracteristice soiului.
 20
Coroanele pot fi sferice sau globuloase (Creţesc, Pătul, Jonathan), larg piramidale
(Starking delicious), invers piramidale (Parmen auriu, Wagener premiat), pletoase (Granny
Smith) sau chiar columnară (Wijcik, Walz, Bolero etc.).
Vigoarea merilor cultivaţi este foarte variată, fiind determnată de soi, portaltoi, factori
de mediu, agrotehnica folosită etc. Vigoarea foarte diferită a soiurilor existente în cultură a
permis gruparea lor în mai multe categorii: soiuri foarte viguroase (Frumos de Boskoop,
Gravenstein); viguroase (Voinea, Frumos de Voineşti, Auriu de Bistriţa); vigoare mijlocie
(Romus 3, James Griéve, Pionier, Idared, Golden delicious); submijlocie (Gloria, Fălticeni,
Romus 1); slabă (Starkrimson, Wagener premiat, Golden spur, Delia).
Capacitatea de ramificare. Unele soiuri (Jonathan, Kaltherer Böhmer, Granny Smith)
au capacitatea de ramificare mare, altele mijlocie (Golden Delicious) sau slabă (Wagener
premiat, Starkrimson).
Soiurile care ramifică slab şi rodesc pe ramuri scurte formează coroane rare şi mai
înguste, cele care ramifică puternic şi rodesc pe ramuri lungi formează coroane mari, dese şi
largi, de regulă mai slab luminate.
Specificul fructificării mărului
Studiul variabilităţii, în cadrul speciei măr, arată o diversitate continuă de caractere
implicate în definirea habitusului şi a tipului de fructificare.
Tipul de fructificare este caracterizat prin volumul zonei productive, prin amplasarea
ramurilor de rod pe lemn mai tânăr sau mai în vârstă, precum şi prin evoluţia zonei productive
în coroană.
În bibliografia mai veche soiurile din România au fost grupate în patru tipuri de
fructificare.
În urma avansării cercetărilor şi apariţiei soiurilor noi, considerăm că a apărut şi un al
cincilea tip de fructificare – cel columnar. Y. Lespinasse (1992) identifică patru tipuri de
fructificare eliminând tipul II şi ordonând soiurile astfel: tipul I – columnar, II – spur, III –
standard, IV – plângător.
Vom prezenta în continuare cele două variante de tipuri de fructificare.
Tipul I de fructificare - cuprinde soiuri de tip “spur” (Starkrimson, Golden spur,
Wagener premiat). Aceste soiuri au o vigoare redusă şi capacitate slabă de ramificare, de
regulă nu formează subşarpante şi nici ramuri de semischelet. Fructificarea se realizează
aproape exclusiv pe ţepuşe, ramurile lungi apar ca ramuri de prelungire a scheletului şi
semischeletului. Lăstarii şi ramurile anuale prezintă internoduri mai scurte, frunzele au
mezofilul mai gros şi o capacitate mai mare de sinteză.
Potenţialul productiv al ramurilor de semischelet este mai mare decât la alte tipuri, dar
apare mai accentuat fenomenul de alternanţă de rodire la pomii maturi datorită epuizării
vetrelor de rod. Produc fructe de calitate.
Tiupl II de fructificare - se întâlneşte la soiurile Parmen auriu, Glochard, Renet gri de
Canada. Această grupă se caracterizează printr-o zonă de fructificare ceva mai mare şi mai
depărtată de ax şi şarpantă, prezintă o dominanţă netă a axului iar soiurile rodesc pe ramuri de
rod scurte care sunt înserate pe ramuri în vârstă de 2-5 ani. Creşterile au o tendinţă bazitonă
când soiurile sunt altoite pe portaltoi de vigoare mare sau mijlocie. Şi aceste soiuri sunt
predispuse la alternanţă de rodire.
Tipul III de fructificare – cuprinde majoritatea soiurilor aflate în cultură (Jonathan,
Golden delicious, Generos, Prima etc). Soiurile din această grupă au pomi de vigoare
mijlocie-mare, capacitate mare de ramificare şi cu fructificare pe ramuri lungi (nuieluşe,
mlădiţe) formează uşor subşarpante şi ramuri de semischelet. Tăierile de fructificare sunt
complexe şi necesită o rărire şi o întreţinere permanentă a semischeletului. Axul este puternic
iar coroana are forma de trunchi de con.
 21

Fig. 1. - Tipuri de fructificare la măr

(După Y. Lesspinasse, 1992, citat de V. Cociu, 1999)

Tipul IV de fructificare – este specific unui număr redus de soiuri cum ar fi: Frumuseţea
Romei, Granny Smith, Florina şi se caracterizează prin:
- fructificare pe ramuri lungi (mlădiţe şi nuieluşe) care se arcuiesc sub greutatea
fructelor căpătând un aspect pletos (plângător);
- coroana este deasă, semischeletul se degarniseşte, iar zona productivă se depărtează de
ramurile de schelet;
- se manifestă destul de puternic fenomenul de acrotonie, pomii căpătând o formă
cilindrică.
Tipul columnar – este întâlnit la puţine soiuri Wijcik, Wolz, Bolero, Trajan, Tuscau,
Telanou etc. şi se caracterizează prin:
- fructifică pe ţepuşe situate pe lemn cu vârsta de peste doi ani;
- capacitate de ramificare foarte redusă şi implicit un volum redus de coroană
productivă;
- creşterile vegetative anuale sunt reduse, internodiile sunt scurte, iar ramurile anuale
mai groase decât la soirile standard sau spur. Alternanţa de rodire apare relativ repede.
Pomologia franceză, prin Lespinasse (1992) descrie patru ideotipuri arhitecturale (fig. 2.1):
După V. Cociu şi colab. 1999.
- ideotipul 1 – columnar – se caracterizează printr-un ax garnisit, cu ramuri scurte,
dispuse pe toată lungimea trunchiului; necesită intervenţii sumare, însă are tendinţa genetică
spre alternanţă de rodire. Această caracteristică se transmite simplu fiind dominată de o alelă
dominantă. A fost identificată ca mutantă a soiului Mc Intosh, de către O. Lapins şi R.
Watkins în anul 1973. Obiectivele principale ale ameliorării acestui tip au în vedere
înlăturarea alternanţei şi sporirea rezistenţei la boli. Soiuri: Wijcik, Wolz, Bolero, Trajan, etc.
- ideotipul 2 este tipul “spur” – caracterizat prin formare de ramuri scurte ţepuşe sau
“spur”, repartizate pe toată lungimea şarpantei; modul de creştere al pomului este de tip
baziton, portul este dresat. Pomul reprezintă o tendinţă naturală de alternanţă de rodire. Soiuri:
Starkrimson, Golden spus, Wagener premiat.
- ideotipul 3 – “standard” este reprezantat de cele mai multe soiuri aflate în cultură
(Golden delicious, Jonathan, Generos, Prima etc.). Ramificarea de tip mezoton este dispusă în
jurul axului principal; fructificarea se face pe lemn de 2-4 ani.
- ideotipul 4 – se caracterizează printr-o slabă dominantă a axului ceea ce favorizează
dezvoltarea ramurilor fructifere laterale; fructificarea are loc pe mlădiţe, iar pomul nu este
predispus la alternanţă de rodire.
 22
Cele patru ideotipuri referitoare la arhitectonica pomului, acoperă întreaga gamă de
soiuri cunoscute în ceea ce priveşte epoca de maturare, forma, mărimea, culoarea şi alte
caracteristici ale fructului.
Vârsta intrării pe rod (precocitatea) este influenţată de mai mulţi factori, unii
fundamentali (soi, portaltoi) alţii tehnologici (tăieri, fertilizatori, irigări, etc.).
În plantaţiile superintensive, altoite pe portaltoi de vigoare slabă, pomii plantaţi cu
început de coroană dau primele fructe chiar în anul plantării.
În anii II şi III de la plantare aceste soiuri dau producţii economice şi constante.
Din acest punct de vedere, mărul a devenit una din cele mai precoce specii concurând cu
piersicul şi caisul.
Referitor la soiurile semiprecoce şi tardive acestea intră pe rod cu 1-2 ani respectiv 3-4
ani mai târziu, iar producţii economice şi constante produc la 3-5 ani.

Tabelul 4.
Precocitatea soiurilor de măr
Vârsta intrării pe rod
Categoria Portaltoi
Exemple de soiuri Portaltoi
soiurilor semiviguroşi şi
viguroşi
slabi
Foarte precoce şi Romus 1, 2; Pioner, Florina, Wellspur,
3-5 ani 1-2 ani
precoce Starkrimson, Wagener, Goldenspur
Romus 3, Voinea, Generos Liberty, Priscilla,
Semiprecoce 6-7 ani 3-4 ani
Prima, Frumos de Voineşti;
Tardive Mc Free, Dayton, Domnesc, Pătul, Mc Intosh. 7-9 5-6 ani

Bibliografia mai veche preciza că mărul este o specie cu pronunţată rodire alternativă.
Afirmaţia este adevărată dacă se are în vedere soiurile mai vechi precum şi o tehnologie
depăşită.
În prezent, dintr-un studiu pe 20 soiuri şi 30 hibrizi, cele mai importante pentru
pomicultura României s-a ajuns la concluzia că 2/3 dintre acestea au un indice de alternanţă
mic (I.A.< 20) şi 1/3 sunt practic fără alternanţă de rodire (I.A=0-5), (IA = A-B/A+B x 100).
Productivitatea şi calitatea fructelor reprezintă caracteristici de soi şi portaltoi fiind
influenţată de factorii ecologici şi tehnologici.
Sunt considerate soiuri productive: Frumos de Voineşti, Golden delicious, Jonathan,
Starkrimson, Florina, Pionier, Romus 2, Delia, Idared, Gloria, etc. Ceva mai slab productive
sunt: Romus 3, Close, Auriu de Bistriţa, Voinea, etc.
Calitatea fructelor este influenţată radical de soi. Studiile au demonstrat că şi portaltoiul
poate influenţa calitatea fructelor. Astfel portaltoii de vigoare mică (M 9, M26) imprimă
fructelor demensiuni mai mari, cu maturare mai timpurie şi capacitate de păstrare mai mică.
Portaltoii mai viguroşi conduc la fructe mai mici, cu o coloraţie mai bună şi o capacitate de
păstrare mai bună.
Dintre ramurile de rod, nuieluşele asigură fructe de calitate mai bună. Ramurile
viguroase, puternice, situate pe suport solid, asigură fructe de calitate superioară.
Durata de viaţă a pomilor este influenţată de portaltoi, soi, factorii ecologici şi
tehnologia de cultură. Soiurile viguroase altoite pe portaltoi viguroşi trăiesc 50-60 ani şi dau
producţii economice 30-40 ani. Cele de vigoare mijlocie altoite pe portaltoi mijlocii trăiesc
40-50 ani şi dau producţii economice 20-30 ani, iar soiurile de vigoare mică altoite pe
portaltoi de vigoare slabă trăiesc 15-20 ani şi dau producţii economice 10-15 ani.
Ciclul anual al mărului Mărul este o specie cu repausul relativ lung cu înflorire târzie,
după speciile drupaceae şi după păr. Există o variabilitate mare, între primele soiuri care
 23
înfloresc (Romus 1, Romus 3, Saratom, Clar alb) şi ultimele (Generos, Verzişoare, Leneş,
etc.), înregistrându-se un interval de cca. 20-22 zile, cele din a doua grupă scapă de efectul
brumelor şi îngheţurilor târzii. Particularizând, afirmăm că mărul cultivat în sudul şi vestul
ţării începe să înflorească în a doua jumătate a lunii aprilie, iar în celelalte zone colinare sau
înalte înflorirea are loc în prima şi a doua decadă a lunii mai.
Polenizarea Soiurile de măr sunt în general, autoincompatibile (autosterile) la
polenizare. Autosterilitatea este de tip gametofit, particularitate ce determină oprirea creşterii
tuburilor polenice în treimea superioară a stilului. Autopolenizarea are loc, totuşi, într-o foarte
mică măsură, fără asigurarea unor producţii de fructe şi nici măcar obţinerea unei generaţii
mendeliene pentru studii genetice.
Interfertilitatea este generală, soiurile polenizându-se reciproc. Există şi excepţii, în care
câteva perechi de soiuri intersterile şi care trebuie evitate la înfiinţarea plantaţiilor comerciale
(Starkind delicious cu Clar alb, Pătul cu Parmen auriu, Gravenstein cu Creţesc etc.).
Ereditatea caracterelor. Mărul este o specie cu un caracter heterozigot foarte pronunţat
şi cu fecundare aproape în exclusivitate alogamă. Acest fapt determină ca transmiterea în
descendenţă a caracterelor să fie haotică, aleatorie. Puritatea unui caracter în descendenţă este
aproape imposibil de regăsit.
Cazurile de control monogamic sau oligogenic ale unor caractere, recent descoperite
includ: gena Vf (Malus floribunda 821) care controlează şi transmite rezistenţa la rapăn în
raport de segregare de aproximativ 1/1 (sensibil/rezistent) sau gena m.a. care controlează
aciditatea fructelor, în stare homozigotă, aceasta conferind fructelor gustul dulce.
Căderea fiziologică a fructelor are loc în două etape: prima la 10-12 zile de la
polenizare şi a doua în luna iunie când fructele au diametrul de 8-12 mm. Intensitatea de
cădere este influenţată de mai mulţi factori (ecologici şi tehnologici) şi poate influenţa
producţia.
În cazul unei tehnologii improprii sau a unui accident climatic căderea fructelor este
masivă influenţând negativ producţia. În condiţii bune pomii reţin un număr mai mare de
fructe decât cele necesare unei producţii normale, necesitând în această situaţie rărirea
fructelor, pentru a se obţine o producţie calitativ superioară.
Căderea prematură – este un fenomen negativ şi are loc de la intrarea fructelor în pârgă
până la recoltare. Acest fenomen are cauze diferite: seceta, excesul de apă, atacul unor boli
sau dăunători, temperaturile scăzute survenite brusc, determinismul genetic etc.
Pentru a preveni căderea prematură este necesară o zonare corectă a soiurilor, evitându-
se zonele cu risc mare, protecţie fitosanitară corectă şi efectuarea unor tratamente cu substanţe
specifice – auxine (AIA, IBA, ANA – 2000 ppm) cu cca. o lună înainte de recoltat.

Cerinţele mărului faţă de factorii ecologici

Cerinţele faţă de lumină Faţă de acest factor, specia măr are pretenţii moderate, cu
excepţia zonelor premontane unde devine ceva mai exigent. Datorită poziţiei geografice a ţării
noastre (43o3' şi 48o15' latitudine nordică) se întrunesc condiţii normale din punct de vedere al
iluminării. Cu toate acestea, o bună iluminare a coroanelor realizată prin alegerea formei
optime, corelarea distanţelor de plantare cu habitusul pomului, amplasarea în teren a
parcelelor şi a rândurilor, conduce la obţinerea unor fructe de calitate superioară, cu un
surplus de substanţe biochimice şi o colorare mai intensă.
Cerinţele mai mari faţă de lumină ale mărului se înregistreză la înflorit şi în ultimile 3-4
săptămâni înainte de recoltare.
În condiţii de lumină insuficientă pomii sunt mai sensibili la atacul unor boli şi
dăunători, mai puţin rezistenţi la iernare, se degarnisesc iar fructele au o calitate inferioară.
 24
Indicele foliar al mărului este cuprins între 2,2 şi 6,1 şi este considerat foarte mic,
comparativ cu alte specii, în special cereale.
Sistemul de plantaţie influenţează şi conversia luminii solare astfel:
- în plantaţiile extensive de măr coeficientul de conversie a radiaţiei solare fotosintetic
active este de 1,26-1,31%, iar producţia de 17,6-18,5 t/ha:
- în plantaţiile intensive coeficientul radiaţiei solare (k) este sub mediu 1,64-1,90% iar
producţia fiind de 23,7-30 t/ha;
- în plantaţiile superintensive, k=2,082% ceea ce corespunde unei valori medii precum
şi unei recolte de 36,3-37,5 t/ha (V.I. Babuc 1992).
O bună iluminare corespunde formelor de coroană zvelte cordon, fus etc. şi celor
aplatizate. Formele de conducere şi celelalte elemente tehnologice trebuie să asigure un nivel
de interceptare şi distribuire a luminii egal cu necesarul fiziologic al plantei (cca. 700 Kmol
m2s-1) şi nu mai mare. Acesta este punctul de saturaţie al speciei măr care se corelează cu cel
de compensare.
Excesele de lumină la această apecie, pe lângă faptul că sunt inutile, pot avea chiar
efecte negative, inducând în condiţii de deficit hidric închiderea stomatelor şi reducerea
schimbului de gaze iar în caz de exces hidric intensificarea transpiraţiei.
Experienţele proprii ne-au demonstrat că tăierile “în verde” influenţează pozitiv
receptarea luminii şi implicit calitatea fructelor.
Cerinţele faţă de căldură – mărul are pretenţii moderate, faţă de temperatură, dând
rezultate bune în zone în care temperatura medie anuală este cuprinsă între 8 şi 9,5 oC, dar
poate creşte şi fructifica satisfăcător şi în regiuni cu temperaturi medii de 7,5-7,9oC.
Cerinţele faţă de temperatură diferă de la soi la soi. Soiurile din grupa Starking delicious
au exigenţe mai mari faţă de căldură, în timp ce soiurile Frumos de Boskoop, Kaltherer
Bohmer, James Grieve, Pătul, Creţesc, Mc Intash etc. sunt mai puţin pretenţioase.
Pragul biologic al mărului este de 8oC, iar cel pentru deschiderea în masă al florilor este
o
de 11 C.
Temperatura optimă de germinare a polenului este de 21-27oC iar cea minimă de 10oC.
Soiurile mai pretenţioase la temperatură au nevoie pentru înflorire de 15-17oC temperatură
medie zilnică fapt cu o importanţă deosebită asupra zonării acestor soiuri. În zonele în care
aceste temperaturi nu se realizează, producţiile sunt mai mici atât calitativ cât mai ales
cantitativ.
Media temperaturilor din timpul perioadei de vegetaţie a mărului terbuie să fie cuprinsă
între 12 şi 19oC. Soiurile de vară au nevoie de o temperatură medie de cca. 12 oC iar cele de
toamnă şi iarnă de peste 15oC. Unele soiuri (ex. Granny Smith, Rădăşeni) au nevoie de o
sumă a temperaturilor mai mare pentru a-şi matura fructele.
Mărul este o specie foarte rezistentă la ger, partea epigee suportând în perioada de
repaus –33oC ... -35oC iar cea hipogee –7oC ... -12oC.
Rezistenţa la îngheţurile târzii de primăvară depinde de stadiul fenologic: la
dezmugurire –5oC până la –6oC; la buton floral –3,9oC; la apariţia petalelor
–3,3oC; în plină floare –2,2oC şi imediat după legarea fructelor –1,7oC.
Necesarul de frig al mărului (temperaturi pozitive joase 1÷7 oC) se situează între 400 ore
(Winter Bonana, Anna, Primicia) şi 1500 ore (Northern Spy, Frumuseţea Romei). Majoritatea
soiurilor se încadrează în necesarul de 800-1000 ore.
Acest necesar de frig are importanţă în a activa unii biostimulatori care au rolul de a
scoate mugurii din stadiul de repaus.
În situaţia că nu se realizează necesarul de frig se decalează pornirea în vegetaţie a
pomilor, înflorirea este eşalonată şi anormală, florile prezintă malformaţii, legarea este slabă
etc.
 25
Necesarul de frig constituie un factor restrictiv în cultura mărului mai ales pentru zonele
calde ale globului. Dacă ne referim la România precizăm că soiurile cu o nevoie mare de frig
nu sunt recomandate pentru cultura în Bărăgan sau Dobrogea.
La nivel mondial au fost create soiuri cu pretenţii mici faţă de necesarul de frig
(Primicia, Galicia, Centenaria, Adina, Marquesa etc.) făcând, astfel, posibilă cultivarea
mărului în zone mai calde (Africa de sud, Australia, Brazilia, Chile etc.).
O importanţă deosebită pentru colorarea fructelor o are diferenţa de temperatură de la zi
la noapte din timpul maturării fructelor. Optim ar fi ca acest contrast să fie de 8-12 oC mai ales
pentru soiurile care se colorează mai greu (Generos, Jonagold, Rădăşeni etc.).
Temperaturile mai ridicate din timpul maturării fructelor ce urmează după perioade mai
reci şi umede conduc la apariţi unor deranjamente fiziologice cum ar fi: sticlozotatea,
brunificarea internă, arsuri etc.).
Cerinţele faţă de apă - Mărul este o specie cu pretenţii ridicate atât faţă de umiditatea
din sol cât şi faţă de cea atmosferică. Rezultatele foarte bune în cultura mărului se obţin în
zonele unde precipitaţiile depăşesc 650-700 mm bine distribuite în cadrul perioadei de
vegetaţie. În condiţii de irigare mărul se comportă bine şi în zona de stepă cu precipitaţii chiar
sub 500 mm.
Coeficientul de transpiraţie (cantitatea de apă necesară pentru 1 kg substanţă uscată) al
mărului este de 170-300 kg fiind influenţat de umiditatea relativă, lumină, temperatură şi vânt.
Perioadele de secetă cât şi excesul de apă din sol, sunt greu suportate de măr, portaltoii
franc şi cei de vigoare mare comportându-se cel mai bine în aceste cazuri comparativ cu cei
de vigoare slabă.
Umiditatea optimă a soiului pentru specia măr este de 70-75% din capacitatea de câmp,
iar cea relativă aerului de 70-80%. Soiurile din grupa Red Delicious necesitând valori mai
scăzute pentru umiditatea relativă (65-70%). Soiurile au o comportare diferită faţă de
necesarul de apă existând soiuri cu cerinţe mai mari (Pătul, Creţesc, Frumos de Borkoop,
Renet de Canada, Bohmer Kaltherer, Rădăşeni) sau mai mici (Golden, Starkrimson, Jonathan)
care pot suporta chiar perioade mici de secetă.
Excesul de apă este greu de suportat de către măr şi nu trebuie să depăşească 10-14 zile
în perioada de repaus relativ şi 4-5 zile în timpul perioadei de vegetaţie. De asemenea,
umiditatea atmosferică ridicată favorizează atacul unor boli foarte periculoase (rapăn),
micşorează fotosinteza, prelungeşte perioada de vegetaţie împiedicând maturarea lemnului şi
fructelor etc.
Soiurile de vară au nevoie de mai puţină apă decât cele de toamnă şi iarnă.
Perioadele critice pentru apă: creşterea intensă a lăstarilor şi creşterea intensă a
fructelor.
Nivelul apei freatice trebuie să se situeze la 1,2-1,5 m în cazul soiurilor altoite pe
portaltoi de vigoare slabă şi de 2,5-3,0 m în cazul portaltoilor viguroşi cu înrădăcinare
profundă.
Cerinţele faţă de sol. Cultura mărului reuşeşte pe o gamă largă de soluri, atât ca textură
(luto-argiloase, lutoase, luto-nisipoase), cât şi ca tip de sol (podzoluri, soluri de pădure,
cernoziomuri, aluviuni, negre de fâneaţă), datorită în special multitudinii şi diversităţii
portaltoilor.
Soiurile de măr altoite pe portaltoi vegetativi cer soluri fertile şi profunde, iar în cazul
portaltoilor franc pot fi folosite şi soluri mai sărace, dar bine drenate.
Un fenomen important, care influenţează reuşita culturii mărului este cel de “oboseala
biologică a solului” mai ales în plantaţiile intensive şi superintensive.
În cazul plantării mărului după el însuşi se recomandă luarea tuturor măsurilor pentru a
evita efectul acestui fenomen vegetativ.
 26

Tabelul 5.
Parametrii chimici şi fizici optimi ai solurilor pentru
cultura mărului (după Davidescu, 1992)
Simbol Parametrii chimici şi fizici
PH Reacţia solului 5,5-7
V Gradul de saturaţie în baze % >60
T Capacitatea totală de schimb cationic (me/100g) 15-20
S Salinitatea (ppm) <200
Na Conţinutul în Na schimbabil (% din total) <5
H Conţinutul în humus (%) 2-3
Na/ha Rezerva de humus(t/ha) 120-180
Nt Conţinutul în N total (%) 0,25
C/N Raportul C/N 10-15
In Indicele de N 3-4
N. as Azot asimilabil (ppm) 50
P Fosfor potenţial asimilabil (ppm Al) 60-80
K Potasiu potenţial asimilabil (ppm Al) 200-300
Ca Conţinutul în calciu (%-CaCO3) 3
Ca a Conţinutul în calciu activ (%) 8
B Bor (H2O-ppm) 0,8-1
Zn Zn (EDTA-ppm) 0,7-1,2
Fe Fe (FeNH4-ppm) 2
As Adâncimea profilului de sol (cm) 100
Ve Volumul edafic util (%) 90
Ss Scheletul solului (%) 5-10
Tx Textura (% argilă) 20-30
Tx Textura (% praf) 15-20
Da Densitatea aparentă 1,5-1,4
Pt Porozitatea totală 40-60
Pa Porozitatea de aeraţie (% din volum) 16-30
Pm Permeabilitatea (mm/h) 2-3
Cau Capacitatea de apă utilă (m3/ha) 2500
RH Regimul hidric Percolativ

Nu sunt recomandate pentru cultura mărului solurile compacte, slab aerate, cu exces de
umiditate.
Alţi factori ecologici deosebiţi de importanţi în cultura mărului sunt: aerul, expoziţia
terenului, relieful altitudinea şi latitudinea. Toate acestea au influenţe majore asupra
metabolismului, producţiei şi calităţii fructelor (G. Grădinariu şi colab., 1998).
Expoziţia terenului preferată de măr este cea sudică, sud-estică sau sud-vestică pentru
zonele colinare şi înalte şi cea vestică, nord-vestică şi chiar nordică pentru zonele de stepă. Pe
pante mărul se plantează în treimea inferioară sau medie.

Particularităţi tehnologice
Specificul producerii materialului săditor
Producerea portaltoilor la măr este relativ uşoară, fiind specia care beneficiază de cea
mai largă gamă de portaltoi. Portaltoii folosiţi au fost descrişi în subcapitolul 2.2.
Pentru obţinerea de pomi cu vigoare mijlocie şi mare, mărul se altoieşte pe portaltoi
franc sau vegetativ de vigoare mare care dau rezultate bune pe terenurile în pantă, slab fertile.
 27
Înmulţirea portaltoilor franc se face prin sămânţă în şcolile de puieţi obţinându-se o
producţie de peste 250.000 buc/ha.
Înmulţirea portaltoilor vegetativi se poate face prin marcotaj vertical (M 26, M9) sau
orizontal (MM106, M25, A2). Se obţin cca. 80.000 marcote/ha.
Portaltoii vegetativi se pot obţine şi prin butăşire în uscat sau verde cu randamente
cuprinse între 60 şi 70%.
Micropropagarea “în vitro” se face relativ bine la portaltoiul MM 106 mai slab la M26 şi
greoi la M9. La noi în ţară această metodă se utilizează numai pentru a produce portaltoi liberi
de boli virotice, necesari pentru înfiinţarea plantaţiilor mamă.
În câmpul I al şcolii de pomi, mărul creşte încet, încât în unii ani puieţii portaltoi nu
ajung la grosimea necesară pentru altoire. În aceste cazuri trebuie să ii se administreze
îngrăşăminte suplimentare cu azot.
Creşterea soiurilor de măr în pepinieră este în general uniformă cu excepţia unor soiuri
ca Golden spur, Mutsu, Red Melba, Starkrimson care prezintă un material neuniform.
Înălţimea pomilor în câmpul II depăşeşte de obicei 1,5 m cu exepţia unor soiuri spur care
ating înălţimi doar de 75-85 cm.
Majoritatea soiurilor dau lăstari anticipaţi pe toată lungimea vergii, fapt ce uşurează
formarea coroanei încă din câmpul II. Soiurile Mutsu, Red Melba, Starkrimson dau lăstari
anticipaţi puţini iar soiurile Idared şi Wagener dau lăstari anticipaţi scurţi.

Specificul înfiinţării şi întreţinerii plantaţiilor

Mărul va fi plantat numai în sistem intensiv (500-1250 pomi/ha) sau superintensiv (peste 1250
pomi/ha) şi rar, în cazuri speciale, în sistem extensiv (300-400 pomi/ha), pe aliniamente, pe terenuri
accidentate din zonele înalte când se utilizează soiuri şi portaltoi foarte viguroşi.
Pentru plantaţiile superintensive se pretează soiurile de vigoare slabă-tip spur (Golden spur,
Wagener premiat, Starkrimson) tipul columnar (Wijcik, Wolz, Bolero etc.) şi cele submijlocii şi
mijlocii, altoite pe portaltoi de vigoare foarte slabă. Pomii se conduc sub formă de fus subţire, cordon
vertical, tufă ameliorată, solen etc. Distanţe de plantare: 3-4 m între rânduri şi 1-1,5 m între plante pe
rând. Se plantează pe terenuri fertile, plane.
Pentru plantaţiile intensive se pot folosi majoritatea soiurilor aflate în cultură în special cele din
tipurile de fructificare II, III şi chiar IV altoite pe portaltoi de vigoare mijlocie. Pomii se conduc sub
forme aplatizate, piramidale cu volum redus sau alte forme mai noi: tatura, tesa, etc. Plantaţiile se pot
amplasa pe terenuri cu panta mică (<15%). Distanţele de plantare: 4 x 3m sau 4 x 2m.
Pentru plantaţiile extensive distanţele de plantare sunt de minim 5 x 4m.
Pe terenurile cu pantă mare, se pot înfiinţa plantaţii cu alei de trafic tehnologic (S.C.P.P.
Fălticeni ş.a.) evitând astfel manipulările mari de sol foarte costisitoare şi neproductive.
În vederea plantării terenul se va pregăti prin: desfundat sau scarificat, fertilizarea de bază (40-
60 t gunoi de grajd + îngrăşăminte chimice pe bază de fosofr şi potasiu), dezinfecţia terenului şi
organizarea interioară. Urmează săpatul gropilor şi plantarea propriu-zisă. Pentru reuşita culturii este
bine să se urmărească toţi parametrii incluşi în tabelul 5.
Plantarea pomilor este bine să se facă toamna. Primăvara se va planta numai pe terenurile reci şi
grele sau în zonele în care în urma îngheţului survine toamna, foarte repede.
Întrucât soiurile de măr sunt în marea lor majoritate autosterile în parcelă se plantează alternativ
2-4 soiuri autofertile (tabelul 6.) alternând câte 6-8 rânduri din soiul de bază cu un rând din soiul
polenizator.
Alegerea formei de coroană se face funcţie de particularităţile soiurilor folosite la
plantare (vigoare, capacitate de ramificare), a portaltoiului (vigoare, înrădăcinare), a
pretenţiilor faţă de lumină şi a fertilităţii soiului.
În toată perioada de formare a coroanelor, trebuie să predomine operaţiile de modificare
şi dirijare a poziţiilor ramurilor de schelet şi semischelet, tăierile reducându-se la minimum.
 28
Indiferent de forma de coroană aleasă operaţiile în verde trebuie să predomine faţă de cele
efectuate în perioada de repaus.

Tabelul 6
Polenizatorii principalelor soiuri de măr
(după N. Branişte)
Soiul de polenizat Principalele soiuri polenizatoare
Ancuţa, Ardelean, Aromat de vară Jonathan, Golden delicious, Starkrimson
Delicios de Voineşti Jonathan, Idared, Starkrimson
Delia Jonathan, Golden delicious
Florina Jonathan, Idared, Prima, Pionier
Fălticeni Starkrimson, Golden spur
Frumos de Voineşti Jonathan, Idared, Prima
Generos Prima, Pionier, Romus 3, Jonathan
Golden delicious Florina, Granny Smith, Idared, Jonathan
Gloria Jonathan, Idared, Golden delicious
Granny Smith Florina, Golden delicious, Idared
Idared Golden delicious, Granny Smith, James Griéve, Jonathan
Jonathan Golden delicious, Idared, Wagener
James Griéve Idared, Frumos de Voineşti
Mutsu Red delicious, Granny Smith, Prima
Pionier Idared, Florina, Generos, Romus 3
Romus 1, 2, 3 Prima, Pionier, Jonathan, Stark Earliest
Starkrimson Florina, Golden delicious, Granny Smith, Idared, Jonathan
Wagener premiat Starkrimson, Jonathan, Golden delicious

Tăierile de fructificare
Tăierea de fructificare va fi diferenţiată în funcţie de particularităţile soiului, vârsta şi
starea fiziologică a pomilor, încărcătura pomilor cu muguri de rod şi este obligatoriu de a se
efectua anual.
Prin tăierile efectuate se urmăresc mai multe aspecte: menţinerea coroanelor în volumul
proiectat, rărirea coroanelor pentru a favoriza o iluminare corespunzătoare în toată coroana,
normarea încărcăturii de rod şi eliminarea ramurilor rupte, bolnave, lacome, concurente etc.
La începutul perioadei de rodire, în condiţii favorabile de agrotehnică, pomii
diferenţiază un număr mai mic de muguri de rod, iar creşterile sunt viguroase. În această
perioadă tăierile se vor limita la suprimarea ramurilor de
prisos, evitându-se scurtările care provoacă ramificarea, conducând la îndesirea coroanei.
Creşterile anuale vor fi dirijate prin înclinări şi arcuiri în vederea garnisiri lor cu muguri de
rod.
În perioada de maximă producţie pe măsură ce creşterile vegetative devin din ce în ce
mai slabe şi încărcătura de rod este mare, intensitatea tăierilor creşte, predominând scurtarea
elementelor de schelet, semischelet şi de rod. Prin aceste tăieri se stimulează apariţia de noi
ramuri, se restabileşte echilibrul între creştere şi rodire.
Tăierea de fructificare va fi diferenţiată în funcţie de încărcătura pomilor cu mugurii de
rod. Când aceştia sunt în exces, semischeletul se scurtează mai intens, volumul coroanei poate
fi redus mult. Dacă în anii fără fructe pomii se taie intens, ei vor forma lăstari viguroşi, care
diferenţiază puţin mugurii de rod. Pentru obţinerea unor producţii mari şi de calitate se
consideră că pomii aflaţi în plină producţie trebuie să formeze lăstari cu lungimea de 30-
 29
40cm, la fiecare fruct să revină 30-50 frunze, iar ramurile de semischelet să fie tinere (în
vârstă de 2-4 ani).
Tăierile de fructificare la soiurile standard se efectuează ţinând seama de următoarele
aspecte:
- se apreciază starea fiziologică a pomilor (lungimea creşterilor, încărcătura de rod,
starea fitosanitară);
- ramurile de semischelet se tratează diferenţiat la nivelul coroanei.
Din partea superioară a coroanei se elimină ramurile de semischelet viguroase cu
unghiuri de ramificare mai mici de 30o, care favorizează creşterea, fiind reţinute numai
ramurile de vigoare mică şi mijlocie. În partea bazală a coroanei se elimină ramurile de
semischelet de vigoare mică şi se păstrează cele cu vigoare mare, oblice cu unghiuri de 30-
40o. Ramurile de semischelet rămase în coroană vor fi scurtate corespunzător;
- creşterile anuale de prelungire, viguroase (50-60 cm) se reduc cu 1/3 din lungime, iar
în cazul când pomii sunt supraîncărcaţi cu rod şi creşterile anuale de prelungire sunt slabe (20-
25 cm), acestea se scurtează cu 2/3 din lungime. Ramurile anuale de prisos se suprimă la inel;
- ramurile de rod de pe semischelet se tratează diferenţiat în funcţie de tipul acestora şi
anume: în anii cu încărcătura excesivă de muguri de rod nuieluşele şi smicele se răresc la 10-
15 cm; mlădiţele cu puţini muguri de rod se răresc, iar cele cu mai mulţi muguri de rod se
scurtează la 2-3 cm. Vetrele de rod se simplifică, eliminând porţiunile cu coturi şi păstrând 1-
2 ramuri de rod;
- se suprimă ramurile concurente, cele cu poziţie epitonă, hipotonă şi o parte din cele
laterale. Ramurile laterale care se reţin în vederea transformării lor în ramuri de semischelet
trebuie să fie distanţate la 30-50 cm;
- ramurile “lacome”, care apar în perioada de maximă rodire, ca urmare a unor tăieri
greşite sau datorate formării arcadelor de rodire (arcuirea ramurilor de semischelet) sunt
tratate în funcţie de poziţia lor; cele care au o poziţie exterioară şi dispun de spaţiu suficient se
scurtează pentru ramificare, restul se suprimă de la inel.

Întreţinerea solului

Sistemul de întreţinere a solului influenţează regimul hidric din sol, porozitatea stratului
superior al solului, dezvoltarea microorganismelor din sol etc. şi prin aceasta are un efect
direct asupra dezvoltării pomilor, producţiei şi calităţii acesteia (G. Grădinariu, 1994).
Cel mai ridicat şi eficient sistem de întreţinere a solului în plantaţiile intensive şi
superintensive, din zonele cu precipitaţii abundente, este înierbarea intervalelor dintre
rânduri, combinată cu lucrarea pe rândul de pomi. În cazul înierbării intervalelor se aplică 4-
6 cosiri, iar iarba rezultată se lasă ca mulci.
Se mai foloseşte ogorul lucrat întrerupt pe terenurile fără pericol de eroziune, sistem în
care mobilizarea solului se face prin lucrări superficiale până în luna august, după care se lasă
să se înierbeze intervalele.
În livezile clasice situate pe pante nemecanizabile solul se lucrează în copcă la 20-25
cm adâncime toamna, iar în perioada de vegetaţie se aplică 2-3 praşile.
Erbicidarea pe răndurile de pomi este o soluţie de perspectivă. Se erbicidează o fâşie
lată de 1-2 m, funcţie de vârsta pomilor şi lăţimea gardului fructifer, fâşie care se lucrează
greu mecanizat.
Pentru plantaţiile superintensive se poate folosi şi sistemul de mulcire a solului fie cu
materiale organice (iarbă, paie, rumeguş neutru etc.) sau sintetice (folii, ţesături etc.).
Pentru majoritatea zonelor de cultură a mărului din ţara noastră se recomandă folosirea
benzilor înierbate în alternanţă cu ogorul lucrat, chiar dacă cele mai moderne tehnologii din
 30
ţări cu pomicultură avansată recomandă covorul înierbat pe întreaga suprafaţă pentru
obţinerea fructelor de calitate superioară.
Ogorul lucrat, pe lângă avantajele cunoscute, prezintă multe dezavantaje atât
tehnologice, cât şi bio-pedologice şi fizico-mecanice. Această metodă se recomandă în zonele
aride, neirigate etc.

Fertilizarea plantaţiilor de măr

Fertilizarea în plantaţiile de măr presupune şi o analiză a factorilor care condiţionează

absorbţia elementelor minerale de către rădăcini.
În prezent, există o serie de elemente care permit conceperea mai raţională a tehnicii de
fertilizare, luând în considerare variabilele pe care tehnicile de cultură şi irigaţia le introduc în
actualele sisteme culturale
În plantaţiile tinere de măr (2-3 ani) dozele de îngrăşăminte ce se aplică trebuie să fie
moderate sau chiar pot lipsi, dacă fertilizarea de bază s-a efectuat corect şi solul este bine
aprovizionat cu elemente nutritive. Dacă aceşti parametri nu sunt îndepliniţi, atunci se va
fertiliza anual cu circa 80 kg N, 60 kg P 2O5 şi 40 kg K2O s.a/ha. Odată la 2-3 ani se va
administra 20-30 t/ha gunoi de grajd.
Se recomandă ca aplicarea acestor îngrăşăminte să se realizeze numai pe rândurile de
pomi, în benzi a căror lăţime creşte progresiv cu vârsta pomilor.
În plantaţiile pe rod se vor administra 30-40 t/ha gunoi de grajd odată a 3-4 ani, iar
anual 100-150 kg N, 60-100 kg P2O5 şi 60-80 kg K2O la hectar, funcţie de fertilitatea solului,
încărcătura de rod, vârsta pomilor etc.
În funcţie de momentul în care azotul este făcut disponibil se modifică în mod
considerabil comportamentul vegetativ şi productiv al mărului. Azotul stimulează producţia
totală de substanţă uscată mai ales dacă este disponibil în perioada iunie-iulie, când substanţa
uscată produsă este orientată cu precădere spre structurile permanente ale pomilor (tulpină,
ramuri de schelet şi rădăcini). Dezvoltarea vegetativă superioară, astfel indusă, determină un
mai mare consum hidric, de care depinde rata mai mare a absorbţiei calciului şi potasiului,
îndeosebi în intervalul iulie-august.
Diferenţierea mugurilor de rod este influenţată net de disponibilităţile de azot în
perioada iunie-septembrie a anului precedent.
Forma de azot utilizată influenţează în mod considerabil reacţia plantelor la fertilizare,
chiar şi în condiţiile aplicării unor doze egale. În general, forma nitrică, stimulează activitatea
vegetativă mai mult decât forma amoniacală.
Totodată, forma amoniacală favorizează acumularea azotului şi fosforului în frunzele de
măr în timp ce forma nitrică conduce la acumularea unor cantităţi sporite de calciu.
În general, elementele nutritive sunt furnizate pomilor prin intermediul solului, în
diferite moduri: prin aplicare generalizată sau localizată, la suprafaţă sau încorporate.
Alegerea între un mod sau altul poate depinde de metodele de întreţinere a solului, metoda de
irigare etc.
Aplicarea îngrăşămintelor se mai poate realiza la nivelul părţilor aeriene.
În toate cazurile, cantităţile de îngrăşăminte ce se vor aplica, vor fi calculate în urma
cartării agrochimce a solului, analizelor de fructe şi frunze etc. În urma acestor analize,
precum şi altora efectuate mai mulţi ani consecutivi s-a ajuns la concluzia că pentru o
plantaţie superintensivă de măr (2.500 pomi/ha), amplasată pe un sol cernoziom cambic
întreţinut ca ogor lucrat în zona de N-E a României se recomandă următoarea conduită de
fertilizare: N200, P180, K300, Ca250, Mg80 kg s.a/ha, completată cu o normă de irigare de
1500 m3/ha (G. Grădinariu, 1994).
 31

Irigarea plantaţiilor

Cât priveşte aportul hidric, ţinând cont de condiţiile actuale şi previzibile, .s-a ajuns la
concluzia că irigarea mărului presupune aplicarea de udări frecvente cu norme mici de apă,
pentru asigurarea unei cantităţi optime în anumite zone ale sistemului radicular, care sunt în
măsură să susţină metabolismul pomilor la un nivel ridicat. Ca urmare este indicat să se
utilizeze metode de irigare localizată, la suprafaţă sau subteran, în funcţie de tipul de sol şi
mai ales, de condiţiile climatice.
În livezile tinere de măr situate în zonele de stepă şi silvostepă, pentru pomi şi portaltoi
vegetativi cu înrădăcinare superficială se folosesc 200-250 m 3/ha apă la o udare, pentru
umectarea solului până la adâncimea de 35-40 cm. Pentru pomii cu înrădăcinare mai profundă
se utilizează cantităţi mai mari de apă la o udare (300-350 m 3/ha), pentru a se umecta solul pe
o adâncime de 50-60 cm. Numărul de udări variază de la 2-3 până la 4-5 funcţie de perioadele
de secetă.
În livezile pe rod se aplică 4-5 udări cu cantităţi de apă cuprinse între 400-700 m3/ha.
Momentele de aplicare a udărilor sunt: înainte de dezmugurit (dacă iarna a fost secetoasă); la
15-20 zile după legarea fructelor; după căderea fiziologică din iunie, în timpul creşterii
intense a lăstarilor; la 20-25 zile înainte de recoltatul fructelor şi după recoltare pentru
aprovizionarea solului.
În condiţiile ecologice de NE a României, pentru optimizarea umidităţii din sol la
cultura intensivă a mărului este necesară o normă de irigare de 900 m 3/apă/ha pentru metoda
de irigare localizată (prin picurare) şi de 1500 m3/ha pentru udarea prin aspersiune deasupra
coroanei. Pentru celelalte metode (prin scurgere la suprafaţă) este necesară o normă de irigare
de 2000 m3/ha administrate în minim 4 reprize mai ales în perioadele critice pentru pomi (G.
Grădinariu, 1994).

Îngrijirea recoltelor

Pentru obţinerea unor fructe de calitate şi cu capacitate bună de păstrare este necesar să
se intervină prin anumite lucrări care să normeze încărcătura de rod, să prevină căderea
prematură a fructelor şi să reducă apariţia unor deranjamente fiziologice în perioada
postrecoltă.
În cultură există soiuri care îşi autoreglează singure încărcătura de rod, prin căderea
fiziologică şi la care nu trebuie intervenit decât prin tăieri.
Rărirea manuală se efectuează din faza de boboci florali sau flori scuturate până la cea
de fructe legate (cu diametrul până la 1 cm). Această rărire timpurie influenţează pozitiv
calitatea producţiei şi stimulează diferenţierea mugurilor. Rărirea mai tardivă, când fructele au
3-4 cm diametru, influenţează pozitiv calitatea recoltei însă are efecte minime asupra
diferenţierii mugurilor micşti. Se mai poate efectua o rărire tardivă cu dublu efect: obţinerea
de fructe cu calităţi superioare şi valorificarea industrială a celor rărite.
Toate aceste metode de rărire manuală se practică din ce în ce mai puţin în plantaţiile
industriale, datorită consumului excesiv de forţă de muncă.
Rărirea mecanică constă în distrugerea unei părţi din flori sau fructe prin lovituri
mecanice succesive cu prăjini căptuşite cu cauciuc, jeturi de apă sub presiune, scuturătorul cu
aer comprimat Stormas, vibratorul portativ Homelite cu 1000-1500 vibraţii pe minut (la 30-40
zile după înflorit) – după Costa, 1974. Epoca optimă pentru această intervenţie este când
 32
fructele au diametrul de cca. 20 mm. Înaintea răririi mecanice se elimină ramurile pendente
care resimt mai slab vibraţiile.
Prin această metodă se reduce timpul de lucru cu 8-10% (Baldini, 1986). Şi această
metodă este greu de realizat, iar rezultatele nu sunt întotdeauna cele aşteptate ceea ce face să
se folosească tot mai puţin.
Rărirea chimică este cea mai modernă, mai eficientă şi mai ieftină dintre toate
metodele. Această metodă se aplică la măr atât florilor cât şi fructelor şi constă în efectuarea a
1-2 stropiri.Prima în timpul înfloritului iar următoarea la 14-21 zile. În acest sens se utilizează
substanţele D.N.O.C., NAD sau Carbaryl. Există şi alte substanţe ce se folosesc tot în acest
scop: Geramid, Etephan, Ethrel, Ana.
Dintre produsele româneşti, rezultate bune au dat Norchim şi Amid 80, sintetizate la
Institutul de chimie Cluj Napoca de către cercetătoarea Teodora Panea. Experienţele s-au
efectuat cu mai multe soiuri de măr la S.C.P.P. Iaşi (G. Grădinariu, M. Istrate, 1994, 1995),
ajungându-se la câteva concluzii importante:
- nu toate soiurile “răspund” identic la răritul chimic (cel mai sensibil şi cu rezultate
contradictorii s-a dovedit a fi soiul Starkrimson);
- dozele aplicate trebuie să fie diferite, funcţie de soi şi încărcătura de fructe (tabelul 7);
- condiţiile climatice din momentul aplicării influenţează hotărâtor efectul
tratamentului;
- aplicarea răritului chimic se va efectua numai după cercetări atente, cu mult
discernământ, deoarece s-a constatat o oarecare fitotoxicitate mai ales la pomii şi frunzele
tinere.
Tabelul 7.
Rărit chimic-doze recomandate
(după G. Grădinariu, 1995)
Norchim Amid 80 (Rarex)
Soiul
(ml/100 l apă) (g/100 l apă)
Golden Delicious 120 80
Wagener premiat 100 60
Idared 80 60
Starkrimson 60 30

O altă substanţă care a dat rezultate în răritul fructelor la specia măr este şi acidul
alfanaftilacetic (Rodofix). Acesta se aplică atunci când fructul central din inflorescenţă are un
diametru de 10-14 mm.
Se recomandă a se folosi acest produs numai atunci când naftilacetamida nu se poate
aplica din cauza timpului neprielnic, de exemplu.
Prevenirea căderii fructelor înainte de recoltare.
Există în pomicultură soiuri ale speciei măr, care datorită unor carcteristici genetice, dar
şi datorită unor condiţii ecologice şi tehnologice deficitare, prezintă fenomenul de cădere
prematură. Funcţie de aceşti factori pot cădea cca. 20-30% din fructe cu 2-3 săptămâni înainte
de maturitatea de recoltare. Căderea fructelor se poate datora acumulării excesive de etilenă
sau scăderii conţinutului fructelor în auxină (Wrieng şi Philips, 1973). Pentru evitarea acestui
fenomen negativ se efectuează tratamente cu diferite substanţe hormonale. Un produs
românesc care a dat rezultate satisfăcătoare este Norchimul. Acesta se aplică la soiurile de
măr cu cca. o lună înaintea recoltării în concentraţie de 2000 ppm. Alte substanţe care au dat
 33
rezultate bune sunt: naftilacetamida-10 g/100 l apă, 1000-1200 l/ha soluţie, acidul
naphthylacetamidă + naftilacetamida-60 g/100 l apă, 100 l soluţie la hectar. Acest tratament
se efectuează când primele fructe încep să cadă şi trebuie să fie repetat la 10-14 zile cu un
timp de aşteptare de 10 zile.
Rugozitatea la soiul de măr Golden Delicious poate fi redusă sau chiar combătută prin
tratamente cu preparatele: Golclavc, Regulex (Comerani, 1980) sau acidul giberilic A4+A7,25-
50 ml/100 l apă. Acest produs trebuie să fie utilizat după înflorit însă nu mai târziu de 30 zile
ce urmează înfloritului.
Diminuarea atacului de Bitter-pit se relizează prin tratamente cu clorură de calciu
cristalină (0.6+un solvent în concentraţie de 0.05%) sau sub formă lichidă (1%). Se vor
efectua 2-4 tratamente cu 30-40 zile înainte de recoltat.

Combaterea bolilor şi dăunătorilor

Mărul este una din speciile cele mai atacate de boli şi dăunători. După mai mulţi
cercetători (Parker, 1979, Way, 1988) la măr s-au întâlnit 80 de boli, 64 specii de insecte şi
acarieni şi 8 specii de nematozi.
Aceste cifre sunt într-o dinamică permanentă, din nefericire în creştere. În acelaşi timp
trebuie să precizăm că nu toate aceste boli sau dăunători sunt prezente în majoritatea zonelor
de cultură a mărului şi nici acolo unde există nu toate provoacă pierderi economice
importante.
Dintre bolile cele mai importante, pagube sunt provocate de rapăn (Endostigme
inaequalis) şi făinare (Podosphaera leucotricha), iar dintre dăunători: păduchele de San José,
afide, păianjeni bruni sau roşii, viermele merelor şi alţii.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor la măr se face prin aplicarea a două tratamente în
perioada de repaus cu unul din produsele: Oleoecalux 1,5%, zeamă sulfocalcică 20% sau
polisulfură de bariu 6%. În perioada de vegetaţie se efectuează minim 6-9 tratamente, din care
trei înainte de înflorit. Primul tratament se face la începutul dezmuguritului, contra gărgăriţei
florilor (Anthonomus pomorum) cu Detox 25-0,6%, Carbetox 37-0,4% sau Fosfatox R 35-
0,1%.
Al doilea tratament se face contra rapănului şi făinării, cu zeamă sulfocalcică 2% sau cu
zeamă bordoleză 0,5%+sulf muiabil 0,7%, eventual cu Captan 50-0,25% + Karathane 0,1%.
Acest tratament se repetă în subfaza de răsfirare a inflorescenţelor până la deschiderea
primelor flori. În locul captanului se poate folosi Dithane M 45-0,2% sau Topsin M 70-
0,07%.
După înflorit, începând din momentul când la 10-15% din flori au căzut petalele, se mai
efectuează încă 4-5 tratamente mixte la avertizare.
Precizăm că produsele menţionate mai sus sunt din ce în ce mai mult înlocuite cu altele
noi, care se vor folosi conform recomandărilor producătorilor, însă momentul aplicării lor
rămâne de regulă acelaşi.(tabelul 8.)
În cazul soiurilor cu rezistenţă genetică la boli, de tip vertical sau Vf (Romus 1 şi 3,
Prima, Pionier, Voinea, Ciprian, Florina, Aura, Romus 4 etc.), se efectuează numai 6-8
tratamente cu insecticide, eliminându-se complet stropirile cu fungicide.
Atunci când se cultivă soiuri cu rezistenţă genetică la boli, de tip orizontal sau poligenic
(Generos, Auriu de Bistriţa etc.), în cadrul celor 6-8 tratamente cu insecticide, doar la 1-3
stropiri se introduc şi fungicide.
 34

Tabelul 8.
SCHEMA DE COMBATERE A BOLILOR ŞI DĂUNĂTORILOR MĂRULUI
Nr. Fungicidul şi/sau
Fenofaza (luna) Boli şi dăunători de combătut Observaţii
crt. insecticidul recomandat
0 1 2 3 4
1 Dezmugurit (martie) Păduchele din San José Oleoekalux (1,5%); Tratamentul se va
(Quadraspidiotus perniciosus) ouă Oleocarbetox 37 (3%); efectua unde este
de afide, acarieni Polisulfură de bariu (6%) rezervă biologică, pe
timp liniştit, fără vânt
sau ploaie
2 Înfrunzirea Rapăn Turdacupral (0,5%);
mugurilor florali (Venturia inaequalis) Zeamă bordeleză (0,5%);
(aprilie, decada II) Focul bacterian Champion 50 WP (0,2%)
(Erwinia amylovora)
Făinare Sulf muiabil (0,7%);
(Podosphera leucotricha) Kumulus 80 S (0,3%);
Bumper 250 EC (0,03%);
Microthiol (0,3%)
Ouă de acarieni, afide US 1 (1,5%); Apollo
(0,04%):
Păduchele din San José Fastac (0,02%); Diazol 60 EC
(Quadraspidiotus perniciosus); molia(0,15%); Chinmix5 SC (0,03%)
pieliţei fructelor; insecte minatoare
3 Înfoierea corolei, Rapăn Folpan 50 WP (0,2%) Fungicidele sistemice
buton roz (aprilie, (Venturia inaequalis) Dithane M 45 (0,2%) (Rubigan, Systhane,
decada III) Delan 750 SC (0,05 %); MerpanAnvil, Vectra, Punch,
Score, etc) au acţiune
50 (0,25%)
impotriva rapănului şi a
Score 250 EC (0,01%); făinării, dar remanenţa
Systhane 12 EC (0,04%); lor este de numai 7 zile.
Anvil 5 SC (0,06%);
Rubigan12 EC (0,04%)
Făinare Sulf muiabil (0,7%);
(Podosphera leucotricha) Kumulus 80 S (0,3%)
Bumper 250 EC (0,03%)
Insecte minatoare, Decis 2,5 EC (0,03%);Numai dacă în anul
Defoliatoare Chinmix5 SC (0,03%); Diazolprecedent a fost atac
60 EC (0,15%); Sumi-alpha 2,5şi se înregistrează
EC (0,04 %); Fastac (0,02%) capturi în capcane.
4 Începutul Rapăn Fungicide de contact (Idem T3); Dacă regimul de
scuturării petalelor (Venturia inaequalis) Fungicide sistemice+fungicide precipitaţii este mai
(aprilie-mai) de contact bogat şi condiţiile
Sau fungicidele sistemice sunt favorabile
complexe: Atemi C (0,1%); infecţiei.
Systhane CPU (0,1%); Shavit
71,5 F (0,2%); Folicur M 50
WP (0,075%); Stroby DF
(0,01%)
Făinare Bumper 250 EC (0,03%)
(Podosphera leucotricha) Karathane LC (0,1 %)
Kumulus 80 S (0,3 %)
Shavit 250 EC (0,05 %)
Insecte minatoare (L. blancardella, Zolone 35 EC (0,25%) Insecticidul trebuie
L. scitella), Chinmix5 SC (0,03%) să fie selectiv
Defoliatoare (Limantria dispar, Diazol 60 EC (0,15%) pentru albine şi cu
Hedia nubiferana), Sumi-alpha 2,5 EC (0,04%) toxicitate redusă.
Viespea fructelor
(Haplocampa testudinea)
 35

Continuare Tabelul 8.
0 1 2 3 4
5 Fruct de mărimea Rapăn Fungicide sistemice complexe: Dacă plouă se
unei alune, (Venturia inaequalis) Atemi C (0,1%); Systhane CPU recomandă un
diametrul de cca. 1 Făinare (0,1%) produs sistemic +
cm (mai) (Podosphera leucotricha) Stroby DF (0,01 %) unul de contact.
Fungicide sistemice:
Systhane 12 EC (0,04%)
Vectra 10 SC (0,03%)
Score 250 EC (0,01%)
Rubigan 12 EC (0,04%)
Fungicide de contact:
Folpan 50 WP (0,2%)
Dithane M 45 (0,2%)
Merpan 50 (0,25%)
Fungicide antioidice:
Bumper 250 EC (0,03%)
Karathane LC (0,1%)
Kumulus 80 S (0,3%)
Shavit 250 EC (0,05%)
Insecte minatoare, Zolone 35 EC (0,25%)
Defoliatoare, Fastac 10 EC (0,015%)
Viespea fructelor Chinmix5 SC (0,03%)
(Haplocampa testudinea) Diazol 60 EC (0,15%)
Sumi-alpha 2,5 EC (0,04%)
6 Fruct cu diametrul Rapăn (Venturia inaequalis) Idem, tratamentul 5
de 2-2,5 cm (iunie) Făinare
(Podosphera leucotricha)
Păduchele din San José Fastac 10 EC (0,015%)
(Quadraspidiotus perniciosus) Sumi-alpha 2,5 EC (0,04 %)
viermele merelor Sinoratox R 35 (0,15%)
(Cydia pomonella) Diazol 60 EC (0,15%)
insecte minatoare, Chinmix5 SC (0,03%)
defoliatoare, afide Decis 2,5 EC (0,03%)
7-8 Fruct cu diametrul Rapăn Folpan 50 WP (0,2%)
de 2,5-3,5 cm (Venturia inaequalis) Captadin 50 PU (0,25%)
(iunie) Merpan 50 (0,25%)
Mancozeb 80 WP (0,2%)
Dithane M 45 (0,2%)
Vondozeb 80 WP (0,2%)
Făinare Karathane LC (0,1%)
(Podosphera leucotricha) Kumulus 80 S (0,3%)
Microthiol special (0,3%)
Bumper 250 EC (0,03%)
Shavit 250 EC (0,05%)
Păduchele din San José Ecalux S (0,1%) Numai dacă nu s-a
(Quadraspidiotus perniciosus) Carbetox 37 EC (0,5%) făcut tratament cu
viermele merelor Reldan 40 EC (0,15%) Oleoekalux şi este
(Cydia pomonella) Ultracid 20 EC (0,2%) rezervă de păduchele
păduchele lânos Pirinex EC (0,2%) din San José sau
(Eriosoma lanigerum) păduchele lânos.
9 Fruct la jumătate Rapăn Merpan 50 (0,25%) Tratament preventiv
10 din mărimea (Venturia inaequalis) Dithane M 45 (0,2%) pentru infecţiile pe
naturală normală Folpan 50 WP (0,2%) fructe sau stoparea
Polyram DF (0,25%) infecţiilor secundare
(iulie)
Sancozeb 80 WP (0,20%); (prin conidii).
Vondozeb 80 WP (0,2 %)
Captadin 50 PU (0,25%)
Făinare Bumper 250 EC (0,03%) Numai la soiurile
(Podosphera leucotricha Karathane LC (0,1%) sensibile la făinare.
Afugan CE (0,1%)
Kumulus 80 S (0,3%)
viermele merelor, G2 Fastac 10 EC (0,015%) Dacă este rezervă
(Cydia pomonella) Diazol 60 EC (0,15%) biologică
 36

Continuare Tabelul 8.
0 1 2 3 4
Insecte minatoare Sumi-alpha 2,5 EC (0,04 %);
(Phyllonorycter blancardella, Chinmix5 SC (0,03%)
Phyllonorycter conylifoliella) Decis 2,5 EC (0,03%)
Acarieni Neoron 500 Ec (0,1%) -dacă sunt numai
(Panonychus ulmi, Tetranychus Kelthane 18,5 (0,2%) adulţi
urticae) Omite 57 EC (0,1%) -dacă sunt prezente
Mitac 20 EC (0,3%) toate formele (ouă,
Danirum (0,06%) forme mobile)
10-11 Fructul la ¾ din Rapăn Merpan 50 (0,25%)
mărimea normală (Venturia inaequalis) Dithane M 45 (0,2%)
(iulie-august) Folpan 50 WP (0,2%)
Polyram DF (0,25%)
Sancozeb 80 WP (0,20%)
Vondozeb 80 WP (0,2%)
Captadin 50 PU (0,25%)
Făinare Bumper 250 EC (0,03%)
(Podosphera leucotricha) Karathane LC (0,1%)
Afugan CE (0,1%)
Kumulus 80 S (0,3%)
Păduchele din San José, G2 Ekalux S (0,1%)
(Quadraspidiotus perniciosus); viermele Pyrinex 48 EC (0,2%)
merelor, G2 (Cydia pomonella); Carbetox 37 EC (0,5 %)
păduchele lânos (Eriosoma lanigerum)
Ultracid 20 EC (0,2%)
Insecte minatoare (Phyllonorycter
blancardella, Phyllonorycter Reldan 40 EC (0,15%)
conylifoliella defoliatoare
Acarieni Neoron 500 Ec (0,1%)
(Panonychus ulmi, Tetranychus Kelthane 18,5 (0,2%)
urticae) Omite 57 EC (0,1%)
Mitac 20 EC (0,3%)
Danirum (0,06%)
12. La 10-14 zile de la -rapăn Dithane M 45 (0,2%) -cu respectarea
tratamentul 11 (la -făinare Merpan 50 WP (0,25%) timpului de pauză
avertizare) -monilioză
-păduchele din San José Pirinex 48 CE (0,2%) -cu respectarea
-insecte minatoare Reldan 40 EC (0,15%) timpului de pauză
-insecte defoliatoare Ekalux S (0,1%)
13. La 14 zile -rapăn Merpan 50 WP (0,25%) -cu respectarea
de la tratamentul 12 -făinare Dithane M 45 (0,2%) timpului de pauză
(la avertizare) -monilioză
-păduchele din San José Decis 2,5 EC (0,05%)
14. După căderea -boli de scoarţă şi lemn Zeamă bordeleză (0,75-1%);
frunzelor Turdacupral 50 PU (0,5%)

Particularităţile maturării şi recoltării merelor

Spre deosebire de fructele altor specii, merele au însuşirea să-şi continue maturarea şi
să-şi desăvârşească însuşirile gustative în timpul păstrării.
Soiurile de mere de vară şi de toamnă se recoltează în pârgă, cu 7-10 zile înainte de
maturitatea de consum, când au ajuns la mărimea şi coloraţia specifică. Recoltarea se face în
momentul optim, pentru a preveni căderea şi deprecierea fructelor. Fiind mai perisabile,
acestea se expediază la beneficiar imediat după recoltare, când rezistenţa lor la manipulare şi
transport este mai mare.
Pentru soiurile de iarnă recoltarea merelor are loc la un grad de maturitate care asigură o
capacitate de păstrare cât mai bună şi care se stabileşte prin urmărirea unui grup de indicatori
cum ar fi:
- mărimea specifică a soiului;
 37
- culoarea de fond a pieliţei virează de la verde intens spre o culoare verde-gălbui;
- amidonul este prezent în secţiunea transversală a fructelor în zona cuprinsă între partea
exterioară a casei seminale şi partea fasciculelor libero-lemnoase mediene;
- fermitatea fructelor;
- intensitatea respiratorie;
- uşurinţa desprinderii fructelor de pe ramură;
- conţinutul fructului în diferite componente chimice, cum ar fi: zahăr, aciditate, s.u. etc.
Recoltarea se face manual, productivitatea la cules fiind influenţată de talia pomilor,
densitatea şi mărimea fructelor.
Tehnica recoltării
Prin această operaţiune tehnologică, se urmăreşte evitarea deprecierilor calitative ale
fructelor, precum şi vătămarea lor. Pentru a se obţine aceste desiderate trebuie să se respecte
câteva reguli generale de bază:
- starea vremii să fie corespunzătoare, evitându-se orele cu rouă, arşiţă, ploaie etc.;
- detaşarea fructelor pentru consumul în stare proaspătă se face cu peduncul
exercitându-se o presiune cât mai redusă asupra fructelor în momentul desprinderii de pe
plantă;
-să se evite lovirea, zdrobirea sau ruperea de ţesuturi la aşezarea fructelor în ambalajele
de cules sau la deversarea lor în recipientele de transport sau păstrare îndelungată.
Când se utilizează recoltarea manuală sau semimecanizată, fructele se vor recolta de la
periferie spre interiorul coroanei şi de la bază spre vârful acesteia. Merele se recoltează în saci
de recoltat care se golesc în lăzi-containere aşezate direct pe mijlocul de transport. Se evită
astfel staţionarea fructelor în livadă iar productivitatea muncii creşte cu 12-15%.

CULTURA PĂRULUI

Pyrus sativa Lam Fam. Rosaceae

Subfam. Pomoideae

Importanţă, origine şi aria de răspândire

Importanţă culturii
Părul reprezintă una dintre principalele culturi pomicole de climat temperat, deşi se
situează la o distanţă considerabilă de măr atât ca real de extindere cât şi volum al producţiei.
Este o specie longevivă, foarte productivă, precoce ce valorifică foarte bine condiţiile
ecologice din zonele pomicole ale ţării. Sortimentul de soiuri este bogat ceea ce face posibil
ca fructele să poată fi consumate în stare proaspătă o perioadă de 8-10 luni.
În afară de consumul în stare proaspătă, perele sunt mult mai utilizate şi în industria
alimentară (în unele ţări, S.U.A, Franţa 70-80%) sub formă de sucuri, compoturi, paste,
marmelade, fructe deshidrate sau congelate.
Pentru industrializare au o valoare deosebită soiurile cu pulpa albă, fără sclereide, cu
structura şi textura fină ca: Williams, Păstrăvioare, Contesa de Paris, Fondantă de pădure,
Buna Luiza de Avranche etc.
 38
Compoziţia chimică deosebit de complexă, suculenţa, aroma, gustul plăcut fac din pere
un fruct de lux pentru multe ţări.
Din punct de vedere biochimic perele conţin: zahăr – 8,10-14,2%, aciditate-0,12-0,45%,
substanţe tanoide - 0,06-0,27%, substanţe pectice - 0,14-0,71%, proteine brute - 0,24-0,71%,
vitamina C - 0,16-11,0 mg/100g. În general perele sunt mult mai sărace în vitamine decât
merele.
Valoarea energetică a perelor, exprimată în calorii la 100 g fructe proaspete, variază de
la 50,52% la soiul Torino şi 83,20% la soiul Untoasă Luçon.
Pe lângă valoarea alimentară şi energetică a perelor, acestea au şi o valoare terapeutică
în primul rând datorită predominanţei echivalenţilor bazici asupra acelor acizi (6,10
mg/1,58mg) cu rol în echilibrarea rezervelor din organism.
De asemenea, perele conţin cantităţi importante de celuloză cu rol în regularizarea
activităţilor peristalice intestinale.
Consumate în stare proaspătă, perele sunt laxative, diuretice, reconfortante,
mineralizante şi răcoritoare.

Originea şi aria de răspândire

Părul este una din speciile cele mai vechi în cultură, existând documente scrise cu cca.
3000 ani î.Ch. Deşi, mulţi autori consideră nesigură originea părului, Vavilov precizează trei
centre de origine ale genului Pyrus: China, Asia Centrală şi Orientul Apropiat (Asia Mică).
Cu peste 1000 ani î.Ch. cultura părului era destul de răspândită în Republica Elenă şi în
Imperiul Roman. De aici, părul s-a răspândit mai întâi în Franţa, Belgia, Anglia, apoi în toată
Europa. Dacă în secolul al XVI-lea în Franţa existau cca. 250 soiuri în secolul al XIX-lea se
cunoşteau peste 900 soiuri.
În Asia Orientală, cultura părului este foarte veche în timp ce în America a fost
introdusă de colonizatori în secolul al XVIII-lea.
Aria culturii părului s-a extins succesiv şi în Australia, dezvoltându-se apoi în toată
lumea, în special, în ţările din zona temperată din ambele emisfere, cu precădere în cea
nordică unde ajunge până la 55-58o latitudine (Suedia).
Producţia mondială de pere este de cca. 16 milioane tone (2000) obţinută în cea mai
mare parte în Asia, urmată de Europa şi America de Nord (tabelul 9).

Tabelul 9

Producţia de pere la nivel mondial (tone)

(Anuarul FAO, 2001)

Conţinutul 1997 1998 1999 2000

TOTAL d.c 14.185.711 15.132.630 15.613.277 15.740.000
Asia 8.340.721 9.196.262 9.727.106 9.864.000
Europa 3.315.289 3.550.373 3.466.749 3.611.320
America de Nord 961.311 883.260 872.160 880.374
America de Sud 837.242 816.328 811.729 890.857
Africa 479.094 460.477 484.003 520.009

Cele peste 3.500.000 tone de pere ce se obţin în Europa sunt produse în cea mai mare
parte în următoarele ţări: Italia, Spania, Germania, Franţa, Ucraina, Portugalia (tabelul 10).
 39

Tabelul 10
Producţia de pere în Europa (tone)
(Anuarul FAO, 2001)

Ţara 1997 1998 1999 2000

TOTAL d.c. 3.315.289 3.550.373 3.466.749 3.611.320
Italia 650.180 931.015 931.015 963.178
Spania 734.400 599.800 603.100 615.200
Germania 273.500 429.300 333.700 345.500
Franţa 267.600 260.300 272.000 275.100
Ucraina 248.000 149.000 149.000 151.300
Portugalia 173.947 120.033 120.000 123.100

Condiţiile ecologice din România oferă speciei păr, condiţii foarte bune de creştere şi
dezvoltare în majoritatea bazinelor pomicole unde ocupă cca. 7000 ha cu o producţie de
aproximativ 32.000 t. produsă în cea mai mare parte în sectorul particular (cca. 98%). Judeţele
cu producţia cea mai mare de pere sunt: Argeş, Neamţ, Bacău, Suceava, Bihor, Iaşi, Vâlcea
(tabelul 11).

Tabelul 11.
Producţia de pere din principalele judeţe producătoare (t)
(Anuarul ştiinţific al României, 1999)

1998
Judeţul 1996
TOTAL d.c. Sector privat
Argeş 8.459 7.236 7.201
Neamţ 4.266 5.452 5.409
Bacău 3.537 4.750 4.692
Suceava 3.139 4.059 4.024
Bihor 3.452 3.677 3.490
Iaşi 3.224 3.323 3.297
Vâlcea 2.640 2.780 2.777

Sortimentul de soiuri
Fonduri mari de germoplasmă se găsesc în colecţiile din Luxemburg (cca. 2500 soiuri),
la Grădina Botanică Nichitachi (peste 1200 soiuri) etc, iar pe glob se întâlnesc peste 6000 de
soiuri.
La noi în ţară, cultura părului este foarte veche fiind cunoscută din vremea dacilor.
Primele soiuri străine au fost introduse în România cu peste 400 ani în urmă.
Fondul românesc de germoplasmă cuprinde cca. 600 genotipuri din care 29 specii, 146
soiuri autohtone, 350 soiuri şi selecţii străine la care se adaugă încă multe biotipuri locale
nestudiate.
Lista oficială a soiurilor elaborată de ISTIS (2000) cuprinde 29 de soiuri dintre care 14
româneşti şi 15 soiuri străine obţinute în Franţa (7), USA (3), Italia (3) şi Anglia (2).
Acest grup de soiuri se caracterizează prin faptul că asigură un consum de fructe
proaspete pe o perioadă de 260-300 zile respectiv din luna iulie până în aprilie-mai funcţie de
condiţiile de păstrare.
 40
Ca perioadă de recoltare şi consum a fructelor sortimentul cuprinde 11 soiuri de vară, 12
soiuri de toamnă şi 6 soiuri de iarnă.
Există soiuri rezistente genetic la principalele boli şi dăunători care alături de soiurile cu
fructe mari, intens colorate în roşu, vor deţine o pondere importantă în sortiment.

SOIURI DE VARĂ
1. Bella de Giugno, soi italian, introdus în România în 1997, viguros, productiv,
precoce, tip “spur” rezistent la ger, secetă, mediu rezistent la boli, incompatibil cu gutuiul (cu
intermediar). Fruct submijlociu (60-100g), piriform, galben-verzui pigmentat cu roz. Pulpa
este alb-gălbuie, cu suculenţă medie, semifondantă. Recoltarea: prima jumătate a lunii iulie.
2. Triumf, soi românesc (1985), de vigoare mijlocie spre mare, parţial autofertil, cu
fructificare pe formaţiuni scurte şi lungi, precoce, foarte productiv rezistent la rapăn şi pătarea
albă a frunzelor, incompatibil cu gutuiul. Fruct mijlociu (120-130g), piriform, verde-gălbui,
cu roşu pe partea însorită. Pulpa semifondantă plăcută la gust. Perioada de recoltare: ultima
decadă a lunii iulie.
3. Daciana, soi românesc (1989), de vigoare mijlocie, parţial autofertil, cu tendinţă de
partenocarpie, relativ precoce, foarte productiv (22-26 t/ha), rezistent la ger, tip de fructificare
standard, are afinitate cu gutuiul. Fructul mijlociu (120-160g), piriform-alungit, roşu-
portocaliu. Pulpa este albă, fină, fondantă, plăcută la gust. Recoltarea: decada a III-a lunii
iulie.
4. Untoasă precoce Morettini, soi italian, introdus în România în 1958, viguros,
precoce, foarte productiv, rezistent la boli, sensibil la ger, compatibil cu gutuiul. Fructul mare,
piriform, galben-pai cu roşu pe partea însorită. Pulpa este albă, fină, fondantă, intens aromată,
cu gust foarte bun. Recoltarea: prima jumătate a lunii august.
5. Argessis, soi românesc (1985), de vigoare mijlocie, capacitate bună de ramificare
semitardiv, productiv (25-30 t/ha), rezistent la boli şi dăunători, compatibil cu gutuiul. Fruct
mijlociu (120-140g), piriform, verde-gălbui acoperit cu roşu-aprins peste 50%. Pulpa are
consistenţă medie, este suculentă, fondantă, cu gust foarte bun. Recoltarea: decada a II-a a
lunii august.
6. Carpica, soi românesc (1989), de vigoare mijlocie, standard, precoce, productiv (25-
30 t/ha) rezistent la ger, sensibil la secetă, compatibil cu gutuiul. Fruct mijlociu (140-160g),
piriform, galben-pai, acoperit cu rugină. Pulpa albă fondantă, aromată şi cu gust plăcut.
Recoltarea: decada a III-a a lunii august.
7. Timpurii de Dâmboviţa, soi românesc, (1968), viguros, tardiv, înfloreşte semitârziu,
foarte productiv, rezistent la ger, incompatibil cu gutuiul. Fruct mijlociu, scurt piriform,
galben-verzui, 2/3 roşu aprins. Pulpa este albă, suculentă, fondantă, foarte bună la gust.
Recoltarea: decada a II-a a lunii august.
8. Favorita lui Clapp, soi american, foarte vechi (1860) de vigoare mare, cu
fructificare pe ramuri scurte, parţial autofertil, precoce, productiv, rezistent la secetă şi ger,
înflorire semitârzie, sensibil la afide. Fructul mijlociu spre mare (130-160g), scurt piriform,
verde-gălbui, cu roşu carmin dungat pe aproape toată suprafaţa. Pulpa este albă, foarte
suculentă, fină, fondantă, intens aromată, gust dulce-vinuriu, răcoritor. Fruct bun pentru
consum în stare proaspătă. Recoltarea: a II-a jumătate a lunii august.
9. Getica, soi românesc (1994), de vigoare submijlocie, precoce (anii 3-4 de la
plantare), productiv (12-20 t/ha), fructificare de tip “spur”, sensibil la Psylla sp. Fructul este
de mărime medie (130-160g), piriform, uşor alungit, de culoare galben-pai, acoperit pe partea
însorită cu rugină foarte slabă. Pulpa este albă, semifondantă, suculentă, de bună calitate.
Recoltarea: decada a II-a a lunii august.
 41
10. Napoca, soi românesc (1969), vigoare mijlocie-mare, fructifică pe ramuri scurte,
parţial autofertil, precoce, productiv, rezistent la ger, compatibil cu gutuiul. Fruct mijlociu
(130-150g), piriform, galben-verzui, roşiatic pe partea însorită. Pulpă fondantă, cu gust plăcut.
Recoltarea: decada a III-a a lunii august.
11. Williams, soi englezesc, foarte vechi (1770), introdus în România în 1900 deţinând
o pondere importantă în cultură, semiviguros, precoce, productiv, parţial autofertil, înfloreşte
târziu. Sensibil la ger şi secetă, incompatibil cu gutuiul. Fructul este mijlociu spre mare,
piriform, cu conturul neregulat, galben-pai, cu rugină la ambele capete, foarte bun pentru
masă şi industrializare, cu pulpa albă, fondantă, fără sclereide, foarte suculentă, dulce-vinurie,
puternic aromată. Recoltarea: sfârşitul lunii august.

SOIURI DE TOAMNĂ
12. Williams roşu – este o mutaţie a soiului Williams obţinută în SUA (1958). Soi
semiviguros, precoce, productiv, sensibil la ger şi secetă, incompatibil cu gutuiul.
Fructul este mare (180-200g), piriform, colorat în roşu-intens pe toată suprafaţa. Pulpa
este de calitate superioară, la fel ca la Williams. Recoltarea: prima decadă a lunii septembrie.
Se păstrează 1-2 luni.
13. Doina, soi românesc (1978), semiviguros, rezistent la ger, cu fructificare standard,
precoce, productiv, compatibil cu gutuiul. Fructul mijlociu spre mare (160-180g) scurt-
piriform, galben-verzui acoperit cu roşu-vişiniu pe 1/2 din suprafaţă. Pulpa este alb-verzuie,
fondantă, suculentă, plăcută la gust. Perioada de recoltare: sfârşitul lunii septembrie, se
păstrează 25-30 zile.
14. Haydeea, soi românesc (1993), semiviguros, precoce, productiv (27-33 kg/pom),
rezistent la ger şi boli, fructifică predominant pe ramuri de rod scurte. Fructul este mijlociu
spre mare, scurt-piriform, fără cavitate pedunculară, de culoare galbenă, uşor rumenită. Pulpa
este suculentă, dulce, plăcut acidulată, şi fin aromată. Soi destinat consumului în stare
proaspătă şi industrializării. Recoltarea: sfârşitul lunii septembrie; păstrare 25-30 zile.
15. Untoasă Hardy, soi francez (1830), viguros, cu trunchiul şi axul puternice, coroana
îngust conică, capacitate redusă de ramificare, fructifică preponderent pe formaţiuni scurte,
intră târziu pe rod, sensibil la ger, produce mult şi constant. Este compatibil cu gutuiul şi
poate fi folosit şi ca intermediar. Fructul este mijlociu (120-140g), scurt conic, cu vârful larg,
culoarea verde-gălbuie acoperită integral sau parţial cu rugină grosieră. Pulpa este albă,
semifondantă, foarte suculentă, dulce vinurie, de calitate foarte bună. Recoltarea: sfârşitul
lunii septembrie; păstrarea 30-60 zile.
16. Untoasă de Geoagiu, soi românesc (1973), de vigoare mică-mijlocie, de tip spur,
precoce, productiv, rezistent la boli, compatibil cu gutuiul. Fruct mare (200-220g), conic,
galben-verzui, uşor rumenit. Pulpa este fondantă, dulce acidulată, de calitate bună. Recoltarea:
sfârşitul lunii septembrie; păstrare 30-60 zile.
17. Untoasă Bosc, soi francez (1839), vigoare mijlocie-mare, precoce, incompatibil cu
gutuiul, înflorire târzie, sensibil la ger, Psylla sp. şi acarieni, tolerant la rapăn. Fructul este
mare, piriform cu zona pedunculară brusc alungită, formând un “gât” caracteristic lung şi
gros. Culoarea este galben-verzuie, acoperită complet cu o rugină groasă, brun roşietică
specifică. Pulpa este alb-gălbuie, foarte fină, fondantă, suculentă, foarte bună la gust.
Recoltarea: sfârşitul lunii septembrie; păstrarea 30-60 zile.
18. Higland, soi american (1974), viguros, foarte productiv, semiprecoce, cu înflorire
semitimpurie, compatibil cu gutuiul. Fructul este mare, conic, verde-gălbui. Pulpa este albă,
densă, foarte suculentă, cu gust plăcut. Recoltarea: sfârşitul lunii septembrie; păstrarea 60-80
zile.
 42
19. Aniversarea, soi românesc (1973), viguros, foarte productiv (25-30 t/ha), spur,
compatibil cu gutuiul. Fructul este mare (200g), piriform-alungit, galben-verzui, prevăzut cu
rugină ca şi Untoasă Bosc. Pulpa este semifondantă, cu gust taninos, dar plăcut. Recoltarea:
sfârşitul lunii septembrie; păstrarea 40-60 zile.
20. Conference, soi englezesc (1890), de vigoare mijlocie, precoce, foarte productiv,
rodire partenocarpică, capacitate slabă de ramificare, compatibil cu gutuiul, rezistent la ger,
sensibil la secetă şi brume. Fructul este mijlociu spre mare, piriform, verde-gălbui, uneori slab
rumenit pe partea însorită şi cu o calotă de rugină în jurul caliciului. Pulpa este alb-gălbuie,
suculentă, dulce, puţin acidulată, cu aromă plăcută. Recoltarea: sfârşitul lunii septembrie;
perioada de consum: octombrie-noiembrie.
21. Jeanne d’Arc, soi franţuzesc (1893), semiviguros, fructificare de tip “spur”,
productiv, înfloreşte târziu, rezistent la ger şi boli, compatibil cu gutuiul. Fructul este mare
(20-220g), tronconic, verde-gălbui, cu pulpa albă, suculentă, slab acidulată, plăcută la gust.
Recoltarea: sfârşitul lunii septembrie; păstrarea 60-90 zile.
22. Abatele Fetel, soi italian, semiviguros, de tip spur, precoce, productiv, dar
inconstant, rezistent la boli, compatibilitate medie cu gutuiul, pretenţios la temperatură în
perioada polenizării şi fecundării. Fructul mare, piriform alungit, verde-gălbui, uşor rumenit
pe partea însorită. Pulpa este de culoare albă, fermă, dar la maturitatea de consum devine
fondantă, suculentă, aromată cu gust bun. Recoltarea: sfârşitul lunii septembrie; păstrarea 60-
90 zile.
23. Monica, soi românesc, (1994), semiviguros, precoce (anul IV de la plantare),
productiv (15-30 t/ha), de tip “spur”, mediu rezistent la atacul bolilor şi dăunătorilor. Fructul
este mijlociu spre mare (160-180g), piriform, de culoare galbenă-verzuie, cu puncte şi pete de
rugină dungat roşu-aprins pe partea însorită, cu conturul uşor neregulat. Pedunculul este scurt,
gros şi prins în prelungirea axului fructului. Pulpa este fondantă, cu sclereide fine şi gust uşor
astrigent. Recoltarea: sfârşitul lunii septembrie, începutul lui octombrie, păstrarea 60-90 zile.

SOIURI DE IARNĂ
24. Curé, soi framcez foarte vechi (1760), viguros, cu bună capacitate de ramificare,
compatibil cu gutuiul, foarte productiv, dar inconstant; sensibil la rapăn şi ger; soi triploid,
fructifică în general partenocarpic. Soi foarte răspândit şi la noi în ţară. Fructul este mare,
piriform, alungit, asimetric, cu o dungă de rugină longitudinală şi un şanţ discret. Epiderma
este verde-gălbuie la maturitate. Pulpa este albă-gălbuie, densă, slab parfumată şi potrivit de
dulce cu sclereide fine şi gust uşor astrigent, plăcut, la maturitatea de consum. Recoltarea:
începutul lunii octombrie; păstrarea: 100-150 zile.
25. Passe Crassane, soi francez (1845), foarte răspândit pe plan mondial. Soi de
vigoare mijlocie-mică, cu capacitate bună de ramificare (se îndeseşte), sensibil la condiţiile de
mediu şi la Erwinia, mai ales în timpul polenizării, este precoce şi moderat productiv. Fructul
este mare, sferic sau scurt piriform, galben-verzui cu pete mari de rugină, cu pulpa fermă,
dulce-vinurie, aromată, suculentă, bună pentru masă. Se recoltează în octombrie şi se
păstrează 150-180 zile.
26. Contesa de Paris, soi francez (1908), de vigoare mijlocie, tardiv, foarte productiv,
înfloreşte timpuriu sau semitimpuriu, fiind afectat de brumele de primăvară; este sensibil la
boli, compatibilitate slabă cu gutuiul. Fructul este mijlociu spre mare, piriform, verde-gălbui
cu puncte mici de rugină, cu pulpa albă, fondantă, suculentă, de calitate foarte bună.
Se recoltează în octombrie şi se păstrează 150-180 zile.
27. Olivier de Sèrres, soi francez (1851), semiviguros, productiv dar inconstant,
înfloreşte semitârziu şi este sensibil la rapăn; compatibil cu gutuiul. Fructul de mărime medie,
 43
maliform, cu epiderma galbenă-verzuie, pulpa albă-gălbuie, fermă, cu gust foarte bun şi
aromă distinctă.
Recoltarea: începutul lunii octombrie; păstrarea 150-180 zile.
28. Republica, soi românesc (1973), de vigoare mică, foarte precoce şi productiv, de tip
“spur”, înfloreşte semitimpuriu, este incompatibil cu gutuiul. Fructul este mare (240-260g),
maliform, cu cavitate pedunculară, cu epiderma de culoare verde-gălbuie cu pete de rugină.
Pulpa este albă, fondantă, suculentă, aromată, dar cu sclereide în jurul casei seminale. Se
recoltează la începutul lui octombrie şi se păstrează 150-180 zile.
29. Euras, soi românesc (1994), imun la rapăn, rezistent la Psylla sp. şi acarieni. Pomul
are vigoare mijlocie, formează o coroană globuloasă, fructifică preponderent pe ramuri scurte,
este productiv (20-25 t/ha). Fructul este mijlociu (120-140g), ovoidal cu cavitate pedunculară
asimetrică, cu conturul neregulat, epiderma subţire, netedă, de culoare galbenă-verzui, cu
puncte de rugină, uşor rumenit. Pulpa albă, semifondantă, suculentă, fără sclereide şi cu gust
bun.
Se recoltează în octombrie şi se păstrează 180-200 zile.

Alte soiuri:
Erwinia, soi nou, rezistent la rapăn şi la Erwinia, cu fructe mari, sferic-alungite sau
scurt conice, cu cavitate pedunculară şi peduncul scurt şi gros. Fructele sunt acoperite integral
cu rugină grosieră. Pulpa este fondantă, suculentă, fără sclereide şi gust echilibrat.
Păstrăvioare, soi cu fructul mic-mijlociu, scurt conic, de culoare galbenă-verzuie,
acoperit pe 1/2 -3/4 cu roşu oranj, cu puncte fine de rugină pe mijlocul fructului şi rugină
grosieră în zona cavităţii caliciale. Pulpa este alb-gălbuie, fondantă, suculentă şi gust
echilibrat, dulce.
Trivale, soi românesc, semiviguros, capacitate mică de ramificare, fructifică pe ramuri
scurte, incompatibil cu gutuiul, fructul mic (70-100g), conic, verde-gălbui cu roşu pe partea
însorită (1/3). Pulpa este albă, fondantă, slab aromată, de calitate bună. Maturarea: prima
jumătate a lunii iulie.
Untoasă Giffard, soi francez, viguros, cu capacitate mare de ramificare cu ramuri
anuale lungi, flexibile, incompatibil cu gutuiul. Rezistent la ger, productiv; sensibil la rapăn.
Fruct mijlociu (120-150g), piriform, aspectuos, galben-pai suflat cu roşu.
În palntaţiile mai vechi, sau izolat în grădini se mai întâlnesc soiurile: Aromată de
Bistriţa, Untoasă Clairgeau, Ducesa de Angouléme, Untoasă Diel, Decana Comisiei, Joseffina
de Malines şi multe alte soiuri sau biotipuri locale.
Portaltoii părului
Diversitatea condiţiilor ecologice din zonele de cultură ale părului a impus crearea şi
alegerea celor mai adecvaţi portaltoi care să valorifice superior aceste condiţii cât şi
potenţialul genetic al soiului. Astfel, pe solurile superficiale şi sărace sunt recomandaţi
portaltoii franc, cu sistemul radicular prfund şi puternic rezistenţi la secetă şi ger.
Pe terenurile plane, cu soluri adânci, fertile se recomandă portaltoii de vigoare mijlocie
şi mică proveniţi din Pyrus Communis, Pyrus calloriana şi Cydonia Oblonga.
Portaltoii franc, indigeni sau din import, sunt mai rezistenţi la calcarul din sol, la boli şi
dăunători, sunt compatibili cu toate soiurile de păr, dar întârzie fructificarea şi favorizează
periodicitatea de rodire.
Gutuiul, ca portaltoi pentru păr, reduce vigoarea pomilor, grăbeşte fructificarea, asigură
producţii mari, constante şi de calitate.
Cu toate acestea mai există reţineri în utilizarea acestuia ca portaltoi datorită
incompatibilităţii cu unele soiuri sau a unei compatibilităţi relative.
 44
Portaltoii părului sunt mai puţin numeroşi decât ai mărului grupându-se în două: cu
vigoare mare şi mijlocie (părul sălbatic şi părul franc) şi cu vigoare mijlocie-mică (gutui).
Părul franc (Pyrus sativa), prezintă o mare heterogenitate în special datorită înmulţirii
generative. În ţara noastră cei mai mulţi autori recomandă ca portaltoi franc pentru păr soiurile
autohtone: P.F. Alămâi, P.F. Harbuzeşti, P.F. Popeşti şi mai recent P.F. Pepenii de
Dărmăneşti, P.F. Pepenii de Negreşti, P.F. Cu miezul roşu şi P.F. Păstrăvioare. Toţi aceşti
poraltoi au o înrădăcinare bună şi pot valorifica solurile profunde şi mai sărace. Au afinitate
bună cu toate soiurile, imprimă vigoare mare şi tardivitate.
Cu toate acestea, în prezent se mai altoieşte pe “franc”, cca. 10% din numărul total al soiurilor
de păr
Cercetările prezente au condus la crearea de selecţii de păr cu însuşiri superioare.
Seria OHF (Broklyl, Broknol), proveniţi din P. communis, obţinuţi în Columbia
(Canada) cu mare rezistenţă la ger şi la Erwinia (Brooks, 1984).
Seria retuziere (BH15, OH11, K15), Obţinuţi în Franţa din P. communis, sunt rezistenţi la
ger şi la asfixia radiculară. Toţi sunt obţinuţi prin libera polenizare a soiurilor respective cu
alte soiuri de păr. Imprimă pomilor o vigoare mai mică decât BA 29 şi o producţie mai mare
(Michelesi, 1980).
Seria P (P 2667, 2277 şi 2279) obţinuţi din P. communis în Franţa (Angers), au
afinitate bună, imprimă vigoare scăzută pomilor (Michelesi, 1980).
Seria Fiendiere, portaltoi obţinuţi în Franţa (Angers) din P. communis, imprimă
pomilor omogenitate, rezistenţă la făinare şi vigoare mijlocie. Sunt folosiţi mai mult în Franţa
(Rivalta, 1986).
Seria BP (BP1, BP2) – obţinuţi în Africa de Sud din P. communis, imprimă pomilor
vigoare mică, precocitate şi productivitate. Sunt rezistenţi la asfixia radiculară şi la calcar.
Selecţii la gutui au avantaje şi dezavantaje deja precizate. Totuşi, în prezent pe gutui se
altoieşte peste 80% din soiurile de păr.
Prezentăm în continuare cele mai importante selecţii de gutui ca portaltoi:
BA 29, portaltoi cu origine în Cydonia oblounga, obţinut la Angers în Franţa, Are o
bună ancorare în sol, rezistent la secetă şi calcar, creştere uniformă, bună afinitate cu
majoritatea soiurilor inclusiv Williams, Abatelè Fetel şi Kaiser liber de virusuri. Imprimă
pomilor o intrare pe rod mai lentă.
Gutuiul Sydo – portaltoi obţinut în Franţa (Angers) din Cydonia oblonga, are o bună
înrădăcinare, se pretează la micropropagare “in vitro”, însă şi la înmulţirea prin butaşi şi
marcote. Este tolerant la viroze şi la cloroze. Imprimă pomilor o vigoare mijlocie,
omogenitate, productivitate. Este sensibil la frig şi la Erwinia (Brossier ’81). Superioară este
clona C 8 C.A.V.
Gutuiul Adams, provine din Belgia (Ruysbroek), are o înrădăcinare superficială. Se
înmulţeşte prin marcote şi butaşi, reduce vigoarea pomilor, imprimă productvitate ridicată şi
precocitate soiurilor. Necesită terenuri fertile şi umede (Gautier ’81)
Gutuiul EMA, portaltoi ce provine din Anglia, are înrădăcinare bună, rezistent la boli şi
afide, liber de virusuri, reduce vigoarea pomilor, grăbeşte intrarea pe rod, asigură producţii
mari şi de calitate. Nu este compatibil cu toate soiurile necesitând intermediar (Conference,
Untoasă Hardy etc.). Este sensibil la calcarul din sol (maxim 4-5 %), sensibil la ger şi la
Erwinia.
Clona E.M-C. este obţinută tot în Anglia şi reduce mult vigoarea pomilor.
Seria CtS obţinuţi în Italia (Pisa), cu o bună înrădăcinare, bună rezistenţă la calcar
(8%), imprimă pomilor precocitate, productivitate sporită şi bune calităţi fructelor. Din
această serie s-au remarcat clonele CtS 212 şi CtS 214 (Cobionchi ’86).
BN 70 – este o clonă românească de gutui ce imprimă pomilor vigoare mijlocie,
similară gutuiului de tip A de Angers, dar este mai rezistent la ger.
 45
Pe plan mondial se desfăşoară ceretări, şi deja sunt rezultate, pentru obţinerea unor
portaltoi din alte specii de păr cum ar fi: Pyrus calleriana, P. betuleafolia, P. nivalis, P.
serotina etc.
Particularităţile de creştere şi fructificare ale părului
Sistemul radicular este influenţat de portaltoi. În general părul dezvoltă un sistem
radicular puternic mai ales când este altoit pe păr franc sau sălbatec ce depăşeşte de 1,5-2 ori
volumul coroanei. În acest caz marea masă a rădăcinilor active se găsesc în stratul de sol
cuprins între 20-100 cm pe solurile argilo-lutoase şi 50-150 cm pe solurile puternic podzolite.
Rădăcinile principale cu creştere verticală pot pătrunde în sol până la 4-5 m adâncime. Când
este altoit pe gutui, sistemul radicular al părului este mai redus, puternic ramificat, mai ales pe
orizontală. Marea masă a rădăcinilor active situându-se în stratul de sol cuprins între 20 şi 40
cm ceea ce necesită în cele mai multe cazuri, mijloace de susţinere (spalieri, tutori) pe toată
durata vieţii. Marea masă a rădăcinilor active se găsesc în primii 4 m 2 din jurul trunchiului
(Atkinson, 1980).
Partea epigee.Trunchiul părului prezintă în tinereţe o scoarţă netedă de culoare galbenă
până la brun închis, caracteristică soiului, iar odată cu înaintarea în vârstă formează un ritidom
solzos care se exfoliază. Unele soiuri formează un trunchi drept (Păstrăvioare, Favorita lui
Clapp, Olivier de Serres), altele uşor răsucit (Dr. Jules Guyot), altele strâmbe (Curé, Untoasă
Bosc).
Coroana. Părul este o specie la care coroana se formează şi se modelează uşor.
Coroanele naturale sunt foarte diferite, fiind influenţate de soi, cum ar fi: piramidală (Untoasă
Hardy), larg piramidală (Păstrăvioare), pletoasă (Untoasă Giffard), îngust piramidală (Passe
Crassane), sferică şi sferic turtită. Volumul coroanei este influenţat de portaltoi (părul franc
induce coroane mari, gutuiul coroane mici). Axul părului este puternic şi domină celelalte
ramuri.
Ramurile de schelet sunt lungi şi cresc sub un unghi mic de ramificare. Pomii formează
în mod natural etaje. Unele soiuri (Williams, Passe Crassane), altoite pe gutui, au ramurile
aşezate în spirală pe ax.
După specificul de ramificare deosebim două categorii de soiuri:
- soiuri cu ramificare slabă şi coroană rară: Untoasă Bosc, Untoasă Hardy, Untoasă
Gifford;
- soiuri cu ramificare puternică şi coroană bine garnisită: Curéy Williams.
Lăstarii manifestă la majoritatea soiurilor o creştere ondulată şi geniculată, cu scoarţa
de culori foarte variate, de la brun-gălbui (Williams) la verde-cenuşiu (Passe Crassane).
Aceştia pot fi: lungi, subţiri şi ascuţiţi (Untoasă Diel şi Untoasă Giffard), lungi, groşi şi
noduroşi (Favorita lui Clapp) sau scurţi, groşi şi cu internodii mici (Passe Crassane).
În pepinieră şi primii ani din livadă, multe soiuri emit lăstari anticipaţi, lungi care pot fi
folosiţi în proiectarea şi construcţia coroanei (Williams, Napoca), scurţi (Untoasă Hardy), sau
numai la baza ramurilor (Untoasă Bosc, Contesa de Paris).
Mugurii vegetativi ai părului sunt mici, cu vârful depărtat de ramură.
Mugurii de rod sunt situaţi către vârful ramurilor lungi şi în vârful lăstarilor scurţi.
Tipul de fructificare este o caracteristică de soi. Unele soiuri rodesc predominant pe
formaţiuni lungi ca nueluşele, mlădiţele (Curé, Williams, Triumf, Carpica), altele pe
formaţiuni scurte (Passe Crassane, Abatelè Fetel, Olivier de Serres, Păstrăvioare, Untoasă
Hardy, Trivale, Napoca, Timpurii de Dâmboviţa).
Gutuiul, ca portaltoi, amplifică fructificarea pe ramuri scurte comparativ cu părul franc.
Vigoarea pomilor este influenţată în primul rând de soi şi portaltoi dar şi de condiţiile
edafice, ecologice şi tehnologice.
După vigoare soiurile de păr pot fi grupate în:
 46
- soiuri cu vigoare supramijlocie şi mare: Curé, Untoasă Giffard, Păstrăvioare, Untoasă
Hardy, Contesa de Paris etc.;
- soiuri cu vigoare mijlocie: Williams, Untoasă Bosc, Olivier de Serres, Abatele de
Fetel;
- soiuri cu vigoare mică: Josephina de Malines, Dr. Jules Guyot, Republica, Untoasă de
Geoagiu.

Vârsta intrării pe rod este influenţată de soi şi portaltoi. Astfel unele soiuri de păr
(Williams, Passe Crassane etc.) altoite pe gutui produc primele fructe în anii 2-3 de la
plantare, iar începând cu anul 4 dau producţii economice. Altele (Curé, Untoasă Hardy,
Favorita lui Clapp) intră pe rod la 3-5 ani.

Compatibilitatea cu gutuiul este diferită funcţie de soi astfel:

- soiuri compatibile: Trivale, Daciana, Argessis, Carpica, Napoca, Untoasă precoce
Morettini, Doina, Untoasă Hardy, Untoasă de Geoagiu, Highland, Aniversarea, Conference,
Jeanne d’Arc, Abatele Fetel, Curé, Passe Crassane, Olivier de Serres;
- soiuri incompatibile cu gutuiul sau cu afinitate slabă: Bella di Giugno, Triumf,
Timpurii de Dâmboviţa, Favorita lui Clapp, Williams, Williams roşu, Untoasă Bosc,
Republica;
- soiuri folosite ca intermediar: Curé, Untoasă Hardy, Harbuzeşti, Alămâi, Sintilieşti,
Japoneze, Passe Crassane.

Înfloritul, polenizarea şi fecundarea. Soiurile de păr înfloresc înaintea mărului după

61-67 zile consecutive cu temperaturi pozitive totale de 334-404oC. În cadrul soiului,
înflorirea durează 8-10 zile funcţie de temperatură şi umiditatea aerului.
După epoca înfloritului se deosebesc:
- soiuri cu înflorire timpurie: Contesa de Paris, Trivale, Bella di Giugno etc;
- soiuri cu înflorire mijlocie: Aromată de Bistriţa, Curé, Untoasă Giffard, Republica;
- soiuri cu înflorire medie-târzie: Williams, Untoasă Bosc, Timpurii de Dâmboviţa etc;
- soiuri cu înflorire târzie: Napoca, Jeanne d’Arc.
După comportarea în procesul polenizării şi fecundării florilor sortimentul de păr
cuprinde:
-soiuri autosterile: majoritatea soiurilor necesită obligatoriu polenizatori;
- soiuri parţial autofertile: Triumf, Napoca, Daciana;
- soiuri rele polenizatoare: Curé, Olivier de Serres, Bella di Giugno, Jeanne d’Arc.
- soiuri partenocarpice: Williams, Curé, Conference, Daciana, Passe Crassane;
- combinaţii intersterile: Bella di Giugno x Curé, Bella di Giugno x Republica, Bella di
Giugno x Williams, Passe Crassane x Williams, Untoasă Giffard x Curé, Williams x Williams
roşu.
Frecvent se manifestă fenomenul de înflorire târzie (secundară) la 10-20 zile de la
înflorirea normală, dar din aceste flori se formează fructe partenocarpice, mici, atipicee.

Potenţialul productiv este influenţat de soi, portaltoi, condiţiile ecologice şi

tehnologice. Acesta variază de la 17 la 30 t/ha producţii medii. Unele soiuri rodesc constant
sau relativ constant (Williams, Curé, Untoasă Bosc, Passe Crassane) altele, prezintă alternanţă
de rodire (Untoasă Hardy, Untoasă Giffard).
Durata de viaţă a pomilor este de 30-35 ani în cazul altoirii pe gutui şi 40-60 ani în
cazul altoirii pe păr franc. Părul este în general mai longeviv decât mărul.
Polenizatorii principalelor soiuri de păr sunt prezentate în tabelul 12.
 47

Tabelul 12
Polenizatorii soiurilor de păr admise la înmulţire
Soiul de polenizat Soiuri bune polenizatoare
Trivale Argessis, Napoca, Williams, Republica
Bella di Giugno Passe Crassane, Aromată de Bistriţa
Daciana Williams, Argessis
Untoasă precoce
Passe Crassane, Untoasă Hardy
Morettini
Argessis Williams, Highland, Daciana, Trivale
Carpica Williams, Passe Crassane
Timpurii de
Jeanne d’Arc, Republica
Dâmboviţa
Favorita lui Clapp Untoasă Bosc, Untoasă Hardy, Williams, Conference
Napoca Jeanne d’Arc, Republica, Williams
Williams B.C. şi Untoasă Bosc, Untoasă Hardy, Favorita lui Clapp, Conference,
Williams roşu Highland, Jeanne d’Arc, Passe Crassane
Doina Untoasă Hardy, Williams, Untoasă de Geoagiu
Untoasă Bosc, Favorita lui Clapp, Williams B.C., Passe
Untoasă Hardy
Crassane, Conference, Williams roşu
Untoasă de Geoagiu Napoca, Republica, Untoasă Hardy
Untoasă Hardy, Favorita lui Clapp, Conference, Passe Crassane,
Untoasă Bosc
Williams
Highland Argessis, Williams, Conference, Passe Crassane
Aniversarea Williams, Untoasă de Geoagiu
Untoasă Hardy, Highland, Williams, Favorita lui Clapp, Passe
Conference
Crassane
Abatele Fetel Favorita lui Clapp, Passe Crassane
Jeanne d’Arc Williams roşu, Williams B.C., Passe Crassane
Curé Untoasă Bosc, Untoasă Hardy, Napoca, Williams
Passe Crassane Favorita lui Clapp, Highland, Republica, Conference
Contesă de Paris Favorita lui Clapp, Republica
Olivier de Serres Untoasă Bosc, Passe Crassane, Williams
Republica Williams roşu, Williams B.C., Passe Crassane

Cerinţele pomilor faţă de factorii ecologici

Condiţiile ecologice ale ţării noastre (temperatură, lumină, apă, sol etc.) oferă speciei
păr cerinţele necesare creşterii şi dezvoltării în majoritatea zonelor pomicole. În general, părul
este o specie mai exigentă fată de condiţiile de mediu decât mărul, vişinul, cireşul, prunul.
Cerenţele părului faţă de lumină
Faţă de lumină, părul, are cerinţe moderate fiind totuşi mai exigent decât mărul, prunul
şi vişinul.
De cantitatea şi calitatea luminii depind majoritatea proceselor metabolice şi implicit
productivitatea şi calitatea producţiei.
Părul dă rezultate bune pe versanţi bine luminaţi. Pe expoziţii nefavorabile părul nu-şi
maturează suficient lemnul şi degeră cu multă uşurinţă în timpul iernii.
În tinereţe pomiii sunt mai pretenţioşi faţă de lumină decât în perioada de maturare iar
în cadrul ciclului anual, necesarul maxim de lumină este în timpul înfloririi.
 48
Lumina insuficientă influenţiază negativ asupra metabolismului pomului, provocând
creşteri slabe şi producţii mici cantitativ dar mai ales calitativ.
Indicele foliar este dintre cel mai scăzut, (0,5-0,9) între speciile pomicole.
O iluminare favorabilă asigură obţinerea unor fructe de calitate, colorate, cu gust şi
aromă plăcută fără sclereide cu valoare comercială ridicată.
Toate acestea trebuie avute în vedere la alegerea expoziţiei, a distanţelor optime de
plantare în raport cu vigoarea şi caracterele biologice ale soiurilor, a formelor de conducere a
pomilor etc.
Cerinţele faţă de temperatură
Căldura este un factor limitativ în cultura părului. Specie de regiuni temperate, părul
creşte şi rodeşte bine în zonele cu temperaturi medii anuale de 9,5-11ºC. Unele soiuri
(Aromată de Bistriţa, Williams, Curé, Untoasă Bosc, Favorita lui Clapp etc.) se pot cultiva în
zone cu temperaturi medii anuale de 8-8,5ºC. Temperatura medie în perioada de vegetaţie
(aprilie – septembrie) trebuie să fie de 16-19ºC.
Soiurile de vară au nevoie de 135 – 140 zile cu temperaturi medii pozitive pentru
creşterea şi maturarea fructelor, iar cele de iarnă 165 – 185 de zile, ceea ce echivalează cu
2950º – 3250ºC. Pragul biologic al părului este de 7,5 – 8,0ºC, iar pentru rădăcini de 2,5ºC.
“Necesarul de frig” pentru păr este destul de mare 1200 – 1500 ore de temperaturi
scăzute (sub 7ºC) dar pozitive, pentru ieşirea mugurilor din starea de repaus şi desăvârşirea
microsporogenezei. Pentru climatul subtropical a fost creat soiul Le Cont ( Pyrus Piraster x
Pyrus serotina) cu cerinţe minime la frig şi cu o rezistenţă foarte mare la temperaturile ridicate
din timpul perioadei de vegetaţie (45ºC).
Cultura părului devine nesigură în zonele în care temperatura coboară sub –26º ... –
28ºC. Florile părului rezistă până la –3,3ºC în fază de boboc, -2,2ºC când sunt complet
deschise, fructele tinere până la –1,5ºC, iar cele mature până la –4,4ºC. În condiţiile unor
primăveri răcoroase cu temperaturi de 1-2ºC florile leagă slab şi sunt afectate major de
Pseudomonas syringae.
Soiurile de păr nu se comportă asemănător faţă de temperaturile coborâte dar şi foarte
ridicate, fenomenul nefiind lămurit.
Rezistenţa la temperaturi scăzute sau ridicate este influenţată alături de factorul genetic,
de condiţiile ecologice şi tehnologice.
Cerinţele faţă de apă
Pentru a creşte şi se dezvolta normal specia păr are nevoie de 650-750 mm precipitaţii
anuale bine repartizate pe întreaga perioadă de vegetaţie. În cazul când nu sunt realizate aceste
condiţii se impune irigarea culturii până la asigurarea a 65-70% din capacitatea de câmp
pentru apă a solului. Necesarul faţă de apă este influenţat în special de portaltoi. Astfel, părul
altoit pe franc creşte şi fructifică normal în zonele colinare cu 600-800 mm precipitaţii anuale
şi este rezistent la secetă, altoit pe gutui rezistă excesului temporar de umiditate dar e sensibil
la secetă, iar pe portaltoii Pyrus amigdaliformis, Pyrus eleagrifolia şi Pyrus betulifolia
suportă seceta excesivă.
Nivelul apei freatice trebuie să se afle la o adâncime de 1-1,5 m în cazul părului altoit pe
gutui, 2,0-2,5 m în cazul părului altoit pe franc.
Umiditatea relativă este bine să se situeze în limitele a 70-80%.
Insuficienţa apei din sol şi aer conduce la fructe mici, slab suculente, cu multe sclereide,
iar excesul de apă favorizează atacul unor boli, iar fructele sunt slab aromate, au o capacitate
mică de păstrare etc.
În cloncluzie, apa este un factor limitativ în cultura părului, acesta suferind atât în
situaţii de exces cât şi de deficit.
 49

Cerinţele faţă de sol

Şi în acest caz portaltoiul este cel care imprimă pretenţiile pomului. Astfel, dacă părul
franc este mai rustic şi cu pretenţii mai reduse faţă de sol gutuiul este mai exigent. În general,
părul preferă soluri fertile, adânci, suficient de umede, cu reacţie neutră, caz în care dă
producţii mari, cantitativ şi calitativ. Preferă solurile cu textură luto-nisipoasă până la luto-
argiloasă şi mai puţin pe cele bălane uscate.
Altoit pe gutui rezistă până la 8% calcar activ în sol, iar pe păr franc până la 12%.
Reacţia solului trebuie să fie de 6,8-7,2, conţinutul în Na schimbabil de 5-12% iar cel de Al
sub 8 ppm.
În general zonele pomicole ale ţării noastre oferă condiţii bune de culturii părului.

Particularităţi tehnologice ale părului

Specificul producerii materialului săditor
Producerea materialului săditor la păr nu ridică probleme deosebite.
În câmpul I al şcolii de pomi portaltoii de păr franc, cresc lent dar uniform, asigurând un
procent de prindere la altoire de 81-92 (Parnia şi colab. 1984). Puieţii de păr franc se altoiesc
în iulie, deoarece circulaţia sevei încetează devreme. În câmpurile de formare dau rezultate
mai bune portaltoii generativi proveniţi din puieţi produşi la ghivece, deoarece altoirea pe
lemn nou dă rezultate mai bune, iar pomii formează un sistem radicular ramificat (Parnia şi
colab. 1992). Gutuiul, ca portaltoi, are în pepinieră o creştere puternică, depăşind de multe ori
grosimea de altoire.
În câmpul II unele soiuri de păr (Păstrăvioare, Olivier de Serres, Napoca, Williams) au
tendinţa să formeze lăstari anticipaţi, iar soiul Curé, Ducesa de Angouleme cresc neuniform şi
geniculat.
Deosebit de importantă în producerea materialului săditor la păr este afinitatea soiului
cu portaltoiul care se manifestă sub două forme:
Afinitatea de altoire – se referă la capacitatea soiurilor de a cuncreşte cu portaltoiul;
Afinitatea de producţie – se referă la comportarea pomilor altoiţi în plantaţie, la
capacitatea de producţie şi la longevitate. Există situaţii când pomii foarte bine prinşi la altoire
şi dezvoltaţi normal după câţiva ani în livadă se usucă sau se dezbină de la punctul de altoire
(Williams, Untoasă Bosc, Favorita lui Clapp etc). Pentru aceste soiuri precum şi altele care nu
au afinitate cu gutuiul se foloseşte metoda de altoire cu intermediar, dar în această situaţie
preţul de cost creşte şi de aceea, în practică se foloseşte destul de rar.
Rezultate bune s-au obţinut prin microînmulţirea, “in vitro” a părului, dar în această
situaţie se controlează mai greu vigoarea pomilor.
Specificul înfiinţării şi întreţinerii plantaţiilor
La alegerea locului pentru înfiinţarea unei plantaţii de păr trebuie să se aibă în vedere
cerinţele acestei specii faţă de factorii ecologici, cerinţe prezentate în subcapitolele anterioare.
Pregătirea terenului se face prin efectuarea corectă a lucrărilor: desfundat, fertilizarea de
bază, nivelarea; urmează lucrările propriu-zise ca: pichetatul, săpatul gropilor, repichetatul,
alegerea materialului săditor şi plantarea pomilor.
Este recomandată plantarea din toamnă datorită avantajelor pe care le prezintă:
prinderea mai bună, cicatrizarea rănilor de pe rădăcini, pornirea în vegetaţie primăvara mai
repede etc. Dacă se va planta primăvara acest lucru trebuie să se facă cât mai devreme posibil
imediat ce terenul permite accesul.
 50
După cum s-a mai precizat, la păr există o gamă mare de soiuri şi portaltoi. Aceste două
elemente corelate cu diverse forme de coroane şi fertilitatea solului conduc la înfiinţarea a
diferite sisteme de plantaţii:
Sistemul clasic - pentru aliniamente, terenuri cu pantă mare, sistem gospodăresc
agropomicol etc.
Distanţe de plantare: 6-7 x 5-6m; soiuri viguroase; portaltoi – păr franc; forme de
conducere – piramidale.
Sistemul semiintensiv – se vor înfiinţa în zonele colinare pe versanţi uniformi şi bine
însoriţi, cu soluri subţiri şi mai puţin fertile.
Distanţe de plantare: 4 x 4m; 5 x 4m (555-625 pomi/ha) care asigură un volum de
coroană de 5000-8000 m3/ha; soiuri de vigoare mijlocie sau mare altoite pe franc; formă de
coroană: tufă, piramide.
Sistemul intensiv - se va înfiinţa la baza pantelor sau pe terenuri terasate cu posibilităţi
de irigare. Se utilizează soiuri şi portaltoi de vigoare mijlocie rezistente la factorii de stress.
Distanţe de plantare: 3,5-4 x 2-3m asigurând densităţi de 833-1250 pomi/ha; forme de
coroană palmete, fusul, palmeta liberă.
Sistemul superintesiv – se înfiinţează pe terenuri plane sau cu panta foarte mică,
ameliorate şi irigate pretabile la mecanizare.
Se folosesc soiuri foarte precoce, de vigoare mică, de tip spur, altoite pe portaltoi de
vigoare redusă (gutui).
Distanţe de plantare 3,5-4 x 0,9-1,5m rezultând 1754-3174 pomi/ha asigurând un volum
de coroană mai mic de 4000 m3/ha; forme de coroană: cordon vertical, ypsilon etc.

Formarea coroanelor – este diferită funcţie de forma aleasă. Astfel, în cazul când se
optează pentru o coroană piramidală, acesta se realizează în 3-4 ani prin alegerea şi dirijarea
viitoarelor şarpante în paralel cu operaţii de formare a ramurilor de semischelet şi a celor de
rod.
În timpul formării coroanei, în scopul temperării dominanţei apicale, ramura de
prelungire a axului se scurtează mai sever decât şarpanta, etajele superioare se formează
numai după consolidarea celor inferioare, alungirea axului se substituie cu o ramură laterală
de vigoare mai slabă, ramurile de prelungire se scurtează mai puternic decât cele laterale. În
cazul soiurilor cu un unghi mic de ramificare, scoaterea ramurilor de prelungire ale
şarpantelor se face la un mugure exterior, sau se scurtează prin transferarea creşterii lor pe
ramuri exterioare.
La soiurile cu ramificare slabă se impune o scurtare mai severă (Gh. Cimpoieş, 2000).
Când pomii se conduc sub formă de palmetă se recomandă ca înclinarea şarpantelor să
se amâne până la sfârşitul anului II, iar axul se ciupeşte la înălţimea de proiectare a etajului
următor. Particularitatea aceasta se impune mai ales soiurilor care au tendinţa de a forma ax
puternic şi ramificaţii slabe.
În cazul când pomii se conduc ca fus subţire, pentru reglarea vigorii între ax şi şarpante,
axul se substituie cu o ramură mai slabă, iar şarpantele mai viguroase se înclină mai puternic.
Această formă este tot mai folosită în conducerea pomilor. Ea se realizează fără intervenţii
prin tăieri până în anii 3-4 de vegetaţie. După aceea se intervine pentru corectarea coroanei
pomilor, prin transfermarea axului şi a şarpantelor pe ramuri laterale de vigoare mai slabă,
rărirea ramurilor de schelet rău plasate şi care îndesesc coroana.
O altă formă de coroană pentru plantaţiile superintensive este cordonul vertical care se
formează într-un timp relativ scurt, prin ciupirea lăstarilor în primele faze de creştere la 10-
15cm.
Pentru culturile intensive şi superintensive de păr mai prezintă interes formele de
coroană: palmetă anticipată, Solen şi Tesa.
 51
Palmeta anticipată este recomandată pentru soiurile de păr care au capacitatea de a
forma lăstari anticipaţi, Untoasă precoce Morettini, Williams ş.a.
Formele de coroană Solen şi Tesa sunt indicate pentru soiurile cu ramificare bună, cu
fructificare pe ramuri lungi, altoite pe gutui.
Pentru grăbirea intrării pe rod, indeferent de coroana ce se proiectează, în tinereţea
pomilor, nu se recomandă tăieri severe ci doar dirijări ale ramurilor, urmând ca după intrarea
pe rod să se efectueze operaţii de definitivare a macrostructurii vegetative. La soiurile cu
capacitate slabă de ramificare se recomandă ciupirea repetată a lăstarilor pentru a stimula
ramificarea şi obţinerea unei coroane bine garnisite, iar la soiurile viguroase, se suprimă
ramurile lacome sau concurente din partea superioară a coroanei pentru a determina o
garnisire a părţii inferioare a scheletului. Pentru temperarea creşterilor la unele soiuri se pot
face tratamente cu substanţe bioreglatoare (ex. Paclobutrazol).

Tăierile de fructificare
Habitusul pomului, rapiditatea intrării pe rod, cantitatea şi calitatea fructelor sunt
influenţate în primul rând de soi şi portaltoi dar şi de tehnologia de cultură, în special de tăieri,
prin care se realizează un echilibru între creştere şi fructificare, o bună iluminare, etc.
Pentru majoritatea soiurilor de păr, în cazul unei tehnologii recomandate şi a unor
condiţii ecologice normale, creşterile anuale în tinereţe sunt de 30-40 cm iar în plină producţie
de 15-30 cm.
Operaţiile de tăiere se vor realiza cu prudenţă pentru a nu diminua suprafaţa productivă
şi vegetativă a pomilor. Având în vedere poziţia apicală a mugurilor de rod se va evita pe cât
posibil scurtarea ramurilor folosindu-se mai mult rărirea celor necorespunzătoare ca poziţie
sau desime.
În cazul când ramurile de rod depăşesc ca număr pe cele vegetative acestea se vor rări
până la realizarea unui echilibru între creştere şi fructificare.
În general intensitatea tăierilor creşte cu vârsta pomilor, accentuându-se în perioada de
intrare în declin. Pomii cu creşteri vegetative mai mici vor fi tăiaţi mai sever prin scurtare iar
la cei cu creşteri vegetative mari se vor evita scurtările efectuându-se tăieri de rărire. Pomii
care au fructificat mult şi au creşteri slabe vor fi tăiaţi mai sever. De asemenea, când apar
semne de declin (creşteri anuale reduse 15-20 cm) se va proceda la scurtări pe lemn de 2 şi 3
ani, tăind deasupra unor formaţiuni fructifere şi simplificând vetrele de rod pentru a stimula
procesul de creştere.
Există multe soiuri de păr care manifestă o tendinţă de diferenţiere exagerată a
mugurilor de rod. Normarea unei astfel de încărcături se va realiza prin rărire cât şi prin
scurtarea mlădiţelor şi nuieluşelor. Rărirea acestor ramuri se practică atunci când sunt prea
dese şi supraîncarcă pomii cu rod iar scurtarea atunci când producţia este asigurată integral de
către ţepuşe.
În perioada de mare producţie, majoritatea soiurilor de păr şi în special cele cu
fructificare de tip standard au ramurile de rod înserate pe ramuri de 2-3 ani care sub greutatea
fructelor se arcuiesc. În zonele de curbură apar noi lăstari vegetativi şi apoi de rod iar
porţiunea de ramură descendentă de regulă se usucă sau se degarniseşte complet. Pentru a
evita acest fenomen, ramurile respective se vor scurta cu 1/2 din lungime sau de la punctul de
curbură.
Vor fi eliminaţi lăstarii lacomi şi ramurile cu creştere verticală dacă sunt de prisos.
Înainte de începerea tăierilor pomul se analizează din punct de vedere al creşterilor
anuale, gradul de încărcătură cu ramuri de rod, producţia din anul anterior, starea fitosanitară
etc. Funcţie de aceste elemente se va stabili conduita de tăiere a fiecărui pom mergând chiar
până la nivel de şarpantă sau subşarpantă.
 52
Tăierile de fructificare se execută atât în perioada de repaus cât şi în perioada de
vegetaţie (“în verde”). Tăierea “în verde” se poate aplica la toate soiurile dar mai ales la cele
de vară. Momentul aplicării acestor tăieri trebuie corect stabilit pentru a favoriza creşterile
anuale, diferenţierea mai bună a mugurilor de rod, obţinerea de fructe de calitate. Aceste tăieri
se vor efectua până la 10-15 august. Părul se pretează şi la tăierea mecanizată.
Întreţinerea solului în plantaţiile de păr este una din verigile importante ale creşterii
producţiei cantitativ şi calitativ. Alegerea unui anumit sistem de lucrare a solului se face
funcţie de cantitatea de precipitaţii din zona respectivă, repartizarea lor în timpul anului,
combaterea eroziunii solului, nivelul şi destinaţia producţiei etc.
Ca sisteme de întreţinere a solului sunt recomandate:
- ogorul lucrat pentru zonele cu precipitaţii sub 600 mm anual, pe terenuri plane sau cu
pantă foarte mică, în plantaţii intensive sau superintensive.
- culturi intercalate pentru zonele cu precipitaţii de 600-750 mm/an, în plantaţiile tinere,
terenuri plane sau uşor înclinate, semiintensive sau intensive, în

condiţia dublării necesarului de elemente nutritive şi apă. Se pot cultiva: cartofi, leguminoase,
căpşun etc., în general plante cu talie mică.
- benzile înierbate temporar, în zonele cu peste 750 mm precipitaţii anuale, pe terenurile
în pantă până la 15%.
- benzile înierbate în alernanţă cu ogorul lucrat.
- ţelina permanentă -cu excepţia proiecţiei coroanei unde se va lucra şi fertiliza. Se
recomandă pentru zonele umede (peste 800 mm) pe pante mai mari de 15%.
- înierbarea intervalelor dintre rânduri şi cosirea repetată pentru mulcire. În acest fel se
uşurează circulaţia maşinilor iar mulciul aduce un aport suplimentar de elemente minerale.
Întreţinerea solului pe rândul de pomi se realizează prin 1-2 praşile manuale, completate
cu administrarea de ierbicide (Roundup 5-6 l/ha, Argezin 6-10 kg/ha, Funsilade 2 l/ha, Nabu
4-6 l/ha etc.).
O importanţă deosebită la întreţinerea solului o reprezintă adâncimea de lucru care,
pentru a nu distruge sistemul radicular activ, nu trebuuie să depăşească 10-12 cm în cazul
când portaltoiul este gutui şi 15-18 cm în cazul portaltoiului franc.
Fertilizarea plantaţiilor de păr se va face funcţie de fertilitatea naturală a solului, vârsta
plantaţiei, densitatea, nivelul şi destinaţia producţiei etc.
Pentru o producţie de 20 t/ha o plantaţie de păr cu 1000 pomi/ha consumă 33 kg N, 12
kg P2O5, 48 kg K şi 35 kg Ca, iar pentru o producţie de 40 t/ha aceeeaşi plantaţie consumă 114
kg N, 90 kg P2O5, 137 kg K2O, 80 kg CaO şi 15 kg MgO. (N. Branişte, P. Pârvu, 1986).
Având în vedere aceste consumuri ele se vor suplini în procesul de fertilizare prin
aplicarea de îngrăşăminte.
Ca doze orientative recomandăm:
Pentru plantaţiile tinere: 20 t/ha gunoi de grajd, 130 kg/ha N, 75 kg/ha P 2O5 şi 80 kg/ha
K2O.
În plantaţiile pe rod: 120-180 kg/ha N, 80-120 kg/ha P 2O5 şi 100-120 kg/ha K2O etc. O
dată la 3-4 se fertilizează cu gunoi de grajd 30-40 t/ha iar în această situaţie dozele de
îngrăşăminte chimice se înjumătăţesc sau pot lipsi.
Pe solurile acide se aplică 5-6 t/ha amendamente calcaroase odată la 4-5 ani toamna.
Epoci de administrare a îngrăşămintelor: gunoiul de grajd, cele cu fosfor, potasiu,
amendamentele şi 1/3 din doza de azot se aplică toamna şi se încorporează; restul
îngrăşămintelor azotoase se aplică primăvara înainte de pornirea ăn vegetaţie.
Irigarea plantaţiilor de păr este o lucrare necesară în zonele cu precipitaţii sub 500 mm
şi chiar 600 mm anual, în cazul când acestea sunt repartizate neuniform şi nu satisfac cerinţele
 53
speciei. De asemenea, este importantă irigarea plantaţiilor tinere în vederea unei bune porniri
viguroase în vegetaţie.
Prin irigare se urmăreşte menţinerea umidităţii necesare desfăşurării în condiţii optime a
fiecărei fenofaze, cu evitarea influenţelor negative asupra creşterilor fructelor şi mai ales a
calităţii acestora (la secetă se formează sclereide).
Pentru aceasta se recomandă aplicarea, în funcţie de tipul de sol şi indicii hidrofizici ai
acestuia, de vârsta plantaţiei etc., a 2-3 udări cu o normă de 300-500 m3/ha, mai ales în
perioadele de mare consum ale pomilor (iulie-august). Perioadele cririce pentru apă ale
părului sunt: înainte de dezmugurit, la 2-3 săptămâni de la înflorit, după căderea fiziologică a
fructelor şi cu 2-3 săptămâni înainte de recoltare.
Ca metode de irigare se poate folosi irigarea prin brazde în plantaţiile extensive şi prin
microaspersiune în plantaţiile intensive şi superintensive.
De asemenea, se poate folosi cu succes şi irigarea prin picurare.
Reglarea producţiei este necesară la specia păr datorită tendinţei anumitor soiuri de a
se supraîncărca cu rod. Pentru ca fructele să fie de calitate bună, competitive, etc. pe lângă
normarea producţiei prin tăieri corecte se impune şi o rărire a florilor sau fructelor. Pe lângă
obiectivele precizate anterior aceste operaţii mai au şi rolul de a furniza şi o diferenţiere mai
bună a mugurilor de rod şi implicit o diminuare a alternanţei de rodire. Rărirea se poate face
chimic sau mecanic pentru flori, chimic, manual sau mecanic pentru fructe.
Cea mai sigură şi eficientă metodă este cea chimică, efectuată prin stropiri cu substanţe
bioactive la 2-3 săptămâni de la înflorirea deplină până când fructele au un diametru de 9-14
mm.
P. Montali şi colab. (1984) au stabilit că sub influenţa regularexului (1000 ppm) la soiul
Conference s-a intensificat căderea fiziologică a fructelor. La soiul Curé corectarea
încărcăturii de rod a pomilor s-a făcut cu sarea sodică a acidului naftalenacetic (NaNAA 8%)
în concentraţii de 1000 ppm (Sabina Stan şi colab. 1984). Există substanţe biostimulatoare
care stimulează legarea mai bună şi creşterea fructelor.
La soiurile Williams şi Ducesa de Angouléme s-a îmbunătăţit calitatea fructelor prin
tratamente cu AG3 şi 2.4.5T (Mustafa şi colab. 1982).
Inhibarea creşterii şi favorizarea fructificării perilor tineri se poate realiza prin două
tratamente cu Cicocel-Extra (CCC+CC), 2000 ml/100 l apă, primul aplicat în stadiul de trei
frunze, următorul la 10-14 zile.
Tratamentele se execută numai pomilor tineri, viguroşi, care nu au intrat încă pe rod (W.
Pfammetter, 1994).
Formarea fructelor partenocarpice la soiurile predispuse la acest fenomen (ex. Williams
etc), poate fi stimulată prin efectuarea unor tratamente cu acid giberilic (AG 3), 10g/100 l apă,
1500 l/ha soluţie la începutul înfloritului.
De asemenea, prin tratamente cu biostimulatori poate fi diminuată şi căderea prematură
a fructelor.
Pentru toate aceste tratamente există şi substanţe romăneşti produse în special de
Institutul de Chimie Cluj-Napoca şi de laboratorul BIOS din acelaşi oraş.

Combaterea bolilor şi dăunătorilor

Dintre bolile şi dăunătorii care produc pagube economice mai însemnate sunt: rapănul
(produs de Venturia pirina sau Fusicladium pirinum), pătarea albă (Mycosphaerella sentina),
rugina părului (Gymnosporangium sabinae), monilioza (Monilinia fructigena), cancerul
rădăcinii (Agrobacterium tumefaciens), arsura bacteriană (Erwinia amylovora), îngălbenirea
nervurilor părului (Wien yellows-VVV), cancerul pustulos al perelor (Pear stony pit).
 54
Dintre dăunătorii cei mai periculoşi pentru păr menţionăm: Păduchele din San Jose
(Quadraspidiotus perniciosus), puricele părului (Psylla piricola), viermele fructelor (Cydia
pomonella), gărgăriţa mugurilor (Anthonomus pyri) şi viespia părului (Haplocampa brevis).
În ultimii ani, în mai multe zone din ţară, mai ales în plantaţiile comerciale, producţia de
pere a fost compromisă parţial sau total de către puricele părului (Psylla piricola), aceasta şi
datorită folosirii neraţionale a unor substanţe cu spectru larg de combatere care au distrus
prădătorii naturali ai purecelui.
Tratamentele recomandate în plantaţiile de păr sunt prezentate în tabelul 13.
Tabelul 13.
SCHEMA DE COMBATERE A BOLILOR ŞI DĂUNĂTORILOR
în plantaţiile de păr pe rod
Nr. Boli şi dăunători de
Fenofaza Pesticide folosite Observaţii
crt combătut
0 1 2 3 4
-Coccidae Oleoekalux 3 CE (1,5%) -se aplică după măsurările de
Repaus -ouă de: acarieni, insecte Oleocarbetox (3,0%) igenă culturală şi agrotehnice;
1.
vegetativ defoliatoare, afide -se asigură o îmbăiere a pomului
(temp.> 4-5oC)
-purici meliferi (Psylla sp.) Mitac CE (0,3%) -PED = 30 de adulţi la 100 de
-gărgăriţa florilor Ekalux 25 EC (0,1%) ramuri
10-15% din
(Anthonomus pomorums)
2. muguri florali
-rapăn (Venturia pirina) Turdacupral 50 PU -dacă a fost în anul precedent.
dezmuguriţi
-focul bacterian (Erwinia (0,5%)
amylovora) Champion 50 WP (0,3%)
-rapăn (Venturia pirina) Turdacupral 50 PU (0,5%) -tratament obligatoriu pentru
Apariţia
-focul bacterian Champion 50 WP (0,3%) ambele boli
butonilor florali
3. (Erwinia amylovora) US-1 92% (1,5%) -dacă există rezervă biologică
–înălţimea
-ouă hibernante de acarieini
inflorescenţelor
(Panonychus ulmi); afide etc.
-rapăn (Venturia pirina) Turdacupral 50 PU (0,5%) -tratament de siguranţă
-pătarea albă a frunzelor Dithane M45 (0,2%)
Răsfirarea (Mycosphaerella sentina) Champion 50 WP (0,3%)
inflorescenţei, -pătarea brună a frunzelor
până la (Diplocarpon soraweri)
4.
deschiderea a -focul bacterian
0,5% din totalul (Erwinia amylovora)
florilor -insecte defoliatoare Decis 2,5 EC (0,03%); -dacă există rezervă biologică
-insecte minatoare Diazol 60 EC (0,15%);
-psyllide Fastac 10 EC (0,04%)
-rapăn Rubigan 12 EC (0,04%); -tratament de siguranţă
-pătarea albă şi brună a Folpan 50WP (0,2%);
frunzelor Merpan 50WP (0,2%)
15% din totalul
-monilioză
florilor au
5. -viespea perelor Sumi-Alpha 2,5 EC -PED = prezenţa adulţilor pe
început să-şi
(Haplocampa brevis) (0,04%); Mitac 20 EC capcane
scuture petalele
-psyllide (0,3%); Dimilin 25 WP
-insecte minatoare (0,03%)
-insecte defoliatoare etc. -Consult 10 EC (0,05)
-rapăn -pătarea albă şi brună Dithane M45 (0,2%);
a frunzelor Folpan 50WP (0,2%)
Fructele au  de
-monilioza Merpan 50 WP (0,2%)
aproximativ 0,5
6. - viermele merelor (Cydia Diazol 60 EC (0,15%);
– 1 cm (la
pomonella) G1T1; Meotrin 20 EC (0,03%);
avertizare)
-insecte minatoare; Fastac 10 EC (0,04%);
-insecte defoliatoare etc. Fury 10 EC (0,075)
-rapăn Delan 75 WP (0,075%);
Fructele au  de -pătarea albă şi brună a Bravo 500 SC (0,25%)
7. 1,5 – 2 cm (la frunzelor Folpan 50 WP (0,2%)
avertizare)
 55

Continuare Tabelul 13.

0 1 2 3 4
-psyllide Mitac 20 EC (0,3%); PED = 10% lăstari infestaţi
-viemele perelor (G1T2) Vertimec (0,1%); Sumi – PED = 2-5 fluturi/
-insecte minatoare Alpha 2,5 EC (0,03%); capcană/săptămână
-insecte defoliatoare etc. Sumithion 2,5 50 EC
(0,1%)
-rapăn Shavit (0,2%)
-pătarea albă şi brună a Dithane M 45 (0,2%);
frunzelor Folpan 50 W (0,2%)
Fructele au  de
-păduchele din San José Ekalux S (0,1%) PED = prezenţa dăunătorului
8. 21,5 – 3 cm (la
(Quadraspidiotus Pyrinex 48 EC (0,2%)
avertizare)
perniciosus) G1T1
-psyllide Decis 2,5 EC (0,03%) PED = 15% lăstari infestaţi
-afide
-rapăn Dithane M 45 (0,2%);
-pătarea albă şi brună a Merpan 50 WP (0,25%)
frunzelor
Fructele au  de -acarieni Mitac 20 EC (0,3%); PED = 4-5 forme mobile pe
9. 3 cm (la Pennstyl 25 WP (0,05%) frunze
avertizare) Demitan 200 SC (0,07%)
-viermele perelor Decis 2,5 EC (0,05%); PED > 2-3% fructe atacate
-păduchele din San José Ekalux S (0,1); Reldan 40
(G1T2) EC (0,15%)
-rapăn Bravo 500 SC (0,25%);
-pătarea albă şi brună a Dithane M 45 (0,2%)
Fructele au  de frunzelor
10 4 cm (la -păduchele din San José Actellic 50 EC (0,2)
avertizare) G1T3 Ekalux S (0,1)
-insecte minatoare
-insecte defoliatoare
-rapăn Merpan 50 WP (0,25%)
-pătarea albă şi brună a Captadin 50 WP (0,25%)
La 10-14 zile frunzelor -monilioză
11 de la tratamentul -păduchele din San José Decis 2,5 EC (0,05%)
10 (la avertizare) G2T1 Reldan 40 EC (0,15%)
-insecte minatoare
-insecte defoliatoare
-rapăn Dithane M 45 (0,2%); -cu respectarea timpului de
-pătarea albă şi brună a Merpan 50 WP (0,25%) pauză
La 10-14 zile
frunzelor; -monilioză
12 de la tratamentul
-păduchele din San José Pirinex 48 CE (0,2%); -cu respectarea timpului de
11 (la avertizare)
-insecte minatoare Reldan 40 EC (0,15%) pauză
-insecte defoliatoare Ekalux S (0,1%)
-rapăn Merpan 50 WP (0,25%); -cu respectarea timpului de
La 14 zile
-pătarea albă şi brună a Dithane M 45 (0,2%) pauză
13 de la tratamentul
frunzelor; -monilioză
12 (la avertizare)
-păduchele din San José Decis 2,5 EC (0,05%)
Zeamă bordeleză (0,75-
După căderea
14 -boli de scoarţă şi lemn 1%) Turdacupral 50 PU
frunzelor
(0,5%)

Recoltarea, păstrarea şi valorificarea fructelor

Stabilirea momentului optim de recoltare a perelor constituie un element determinant
pentru calitatea viitoare a fructelor, capacitatea de păstrare şi modul de valorificare. Soiurile
de vară şi cele de toamnă se recoltează “mai în pârgă” adică cu 8-12 zile înainte de
maturitatea de consum.
Datele bibliografice (Millim K, 1981) arată că recoltarea perelor în vederea păstrării se
face când se ating următorii parametri:
- fructele îşi încetează creşterea în mărime;
 56
- culoarea de fond a pieliţei virează de la verde-spre verde gălbui;
- amidonul a început să se hidrolizeze în zona camerei seminale pe o suprafaţă de 30-
40%, funcţie de soi;
- fermitatea pulpei scade (ex. Williams 6,8-8,0 kg f., Curé 6.5-7.3 kg f. etc.);
- vârsta fructelor (numărul de zile de la înflorit la recoltare) caracteristică soiurilor şi
zonei de cultură; ex. Favorita lui Clapp 107-110 zile, Williams 115-124 zile, Untoasă Bosc
135-137 zile, Curé 156-160 zile, Olivier de Sèrres 171-175 zile.
La pere, maturarea decurge mai intens decât la mere, iar dacă se întârzie recoltarea,
fructele devin sensibilie la manipulări şi transport.
Păstrarea perelor este mai dificilă decât a merelor. Soiurile de vară se pot păstra în
condiţii frigorifice 10-15 zile, iar cele de toamnă 30-40 zile. La temperaturi de - 1 ºC ... + 1ºC
durata de păstrare a soiurilor de iarnă este de 150-200 zile.
Păstrarea în condiţii frigorifice a perelor este diferită funcţie de soi sau grupe de soiuri.
După scoaterea din celulele frigorifice perele vor fi supuse unui proces de postmaturare
la temperatură de 16-18ºC timp de 3-5 zile, timp în care ajung la un maximum de însuşiri
organoleptice.
Valoarea comercială a fructelor depinde de calitatea acestora cât şi de modul cum sunt
ambalate şi prezentate cumpărătorului.
Modul de prezentare a perelor pentru comercializare este diferit funcţie de soi, cerinţe
etc.

CULTURA GUTUIULUI

Cydonia oblonga Fam. Rosaceae

Subfam. Pomoideae

Importanţă, origine si arie de răspândire

Importanţă

Gutuiul este una din speciile cele mai vechi aflate în cultură, fiind semnalat în documente de
cca. 4000 ani.
Fructele sale erau foarte apreciate la greci, romani şi alte popoare antice, atât pentru consumul
în stare proaspată, cât şi prelucrate.
Gutuia – “mărul de aur” – era considerată simbolul fertilităţii. Importanţa acestei specii a scăzut
treptat pe masura dezvoltării altor specii pomicole, în principal mărul şi părul.
În prezent, deşi cultura acestei specii s-a restrâns mult, fructele se consumă atât în stare
proaspată, cât, mai ales, prelucrate şi industrializate. Fructele au un grad ridicat de gelificare, îşi
menţin aroma, aciditatea şi fermitatea şi după fierbere.
Compoziţia biochimică a gutuilor este destul de complexă: zaharuri 6,6-13,3%; acizi 0,6-1,76%;
substanţe tanoide 0,19-0,50 %; substanţe proteice 0,33-0,95%; pectine 0,69-1,13%; lipide 0,50%;
săruri de potasiu 201 mg %; calciu 10 mg %; magneziu 8 mg %; fier 0,60 mg %; vitamina C 10-40
mg/100 g (A. Gherghi, 1983).
Fructele se pastrează bine o perioadă lungă de timp, permiţând prelungirea perioadei de
prelucrare industrială. De la gutui, în scopuri terapeutice se folosesc seminţele, frunzele şi florile.
 57
Gutuiul este un bun portaltoi (generativ şi vegetativ) pentru plantaţiile intensive şi
superintensive de păr şi gutui. Sub aspect agrobiologic, cultura gutuiului este mai puţin pretenţioasă
decât a altor specii pomicole.
Pomul este în general rustic, robust, cu plasticitate ecologică bună. Specia valorifică bine
terenurile cu exces temporar de umiditate sau cu apa freatică la suprafaţă chiar sub 1 m.
Având cea mai tardivă înflorire, nu este expus îngheţurilor târzii de primăvară. Fructifică
regulat, dând producţii sigure şi constante.
Preţul de cost al gutuilor este mai redus cu 20-25% faţă de cel al merelor, perelor, la o producţie
cel puţin egală.
Sortimentul de soiuri
În fondul de germoplasmă organizat în România există cca 70 genotipuri de gutui, reprezentate
de soiuri şi selecţii autohtone şi străine. Dintre acestea, în lista oficială pentru anul 2000 sunt propuse
la înmulţire 8 soiuri care aparţin speciei C. oblonga şi se încadrează în primele trei varietăţi.
1. De Constantinopol – soi cu origine incertă, probabil turcesc, mult răspândit în ţara noastră
mai ales în sud şi sud-est. Pomul este de vigoare mijlocie, cu coroană rară, sferic turtită, foarte
productiv, însă sensibil la ger, boli şi dăunători. Fructul este mijlociu spre mare, (200-400g), galben-auriu,
maliform, cu coaste evidente şi cavitate pedunculară caracteristică. Pulpa este potrivit de suculentă,
aromată, slab astringentă, bună pentru consum în stare propaspătă şi industrializare. Fructele cad uşor din pom
încă din prepârgă şi se păstrează puţin (30-60 zile).
2. Moldoveneşti – soi românesc (1982), de vigoare mică-mijlocie, cu coroană globuloasă-
turtită, rezistent la ger, boli şi secetă, sensibil la monilioză, comportare bună la cloroză. Fruct mijlociu
(330 g), maliform, puţin alungit spre zona calicială, galben-portocaliu, cu suprafaţa uşor ondulată prin
coaste largi. Pulpa este galbenă-portocalie, cu puţine sclereide, potrivit de suculentă, bun pentru
industrializare. Perioada de consum: octombrie-noiembrie.
3. Aurii – soi românesc (1982), de vigoare mijlocie, cu coroană globuloasă, precoce, foarte
productiv, rezistent la ger (-27oC) şi la boli. Fructul este mare (450-500 g), piriform-rotunjit, galben-
portocaliu, cu pieliţa netedă lucioasă. Pulpa este densă, suculentă, dulce, puţin acidulată şi plăcut
aromată. Perioada de consum: octombrie-decembrie.
4. Bereczki – soi de origine maghiară, foarte răspândit în sudul şi vestul ţării. Pomul are vigoare
mare, cu coroana invers piramidală, cu plasticitate ecologică ridicată, produce abundent, rezistent la
Monilinia, sensibil la ger. Fructul este mare spre foarte mare (600-800 g), larg-piriform cu
proeminenţe, cu un mamelon peduncular brun-cenuşiu şi suprafaţa neuniform costată, de culoare
gălbuie. Pulpa este gălbuie, intens aromată, dulce acidulată, plăcută la gust, de calitate foarte bună
pentru consum şi industrializare. Perioada de consum: octombrie-noiembrie.
5. Champion – soi american (1870), mult răspândit în estul şi sud-estul ţării noastre. Pomul este
viguros, productiv, longeviv, formează o coroană globuloasă, rezistent la ger, sensibil la Monilinia.
Fructul este mare sau foarte mare (400-800 g), scurt-piriform, uneori aproape cilindric, cu suprafaţa
aproape netedă, de culoare galben-verzui la recoltare şi galben la maturitatea de consum. Pulpa este
alb-aurie, fină, slab astringentă, intens aromată, cu puţine sclereide şi gust plăcut. Perioada de consum:
octombrie-decembrie.
6. De Portugalia – soi vechi, răspândit mult în sud-estul ţării noastre. Pomul este de vigoare
mijlocie, cu coroana larg-piramidală, productiv, pretenţios la condiţiile edafice şi climatice, sensibil la
boli şi dăunători.
Fructul este mijlociu spre mare (200-400 g), piriform-alungit spre peduncul, cu un gât mic
asimetric, uneori puţin curbat, cu suprafaţa netedă, uşor costată spre extremităţi. Pulpa este gălbuie, cu
gust plăcut uşor astringent. Perioada de consum: octombrie-ianuarie.
7. Aromate – soi românesc (1982), de vigoare mijlocie, cu coroană globuloasă, precoce,
productiv, rezistent la ger (-27oC) şi la boli. Fructul este mijlociu spre mare (350-400 g), piriform-
alungit, cu suprafaţa netedă, galben-limonie, fără coaste. Pulpa este fermă, suculentă, intens aromată,
plăcută la gust. Perioada de consum: octombrie-ianuarie.
8. De Huşi – soi românesc, viguros, productiv, cu coroana globuloasă, rezistent la ger şi secetă.
Fructul este mijlociu (300 g), maliform, cu coaste largi, rotunjite, epiderma galbenă-aurie. Pulpa este
 58
lipsită de sclereide, cu gust astringent la recoltare, dar care devine dulce, uşor acidulată la maturitatea
de consum. Perioada de consum: octombrie-februarie.
9. De Moşna – soi românesc, neînscris în lista oficială din anul 1999. Pom viguros, longeviv, cu
coroana invers-piramidală, precoce, productiv, rezistent la ger şi secetă. Fructele sunt neuniforme, de
la mijlocii la foarte mari (160-570 g), piriforme, slab costate, cu epiderma mată, verde-gălbuie la
recoltare, galbenă la maturitatea deplină. Pulpa este fermă, mediu acidulată, galbenă-aurie, plăcut
aromată dar cu sclereide. Perioada de consum: noiembrie-martie.
10. De Lescowatz – soi viguros, rezistent la ger şi secetă, cu fructe mari, maliforme, slab
costate, moderat suculente, slab acidulate cu multe sclereide.
Alte soiuri mai puţin răspândite: De Vranija, Turceşti, Tălpăşeşti 63, Târzii de Deltă, Mălăieţe
etc.
Portaltoii gutuiului
Portaltoii gutuiului sunt: gutuiul franc, gutuiul vegetativ şi păducelul.
Portaltoiul de gutui franc este obţinut pe cale generativă din soiurile şi biotipurile locale (De
Moşna, De Huşi etc.), având afinitate bună cu toate soiurile. Imprimă soiurilor vigoare mare, dar au o
bună ancorare în sol, rezistenţă bună la secetă şi vânt.
Gutuiul vegetativ este reprezentat de mai multe selecţii (BA 29, Sydo, Adams, EMA, EMC. Cts
etc.), descrise la subcapitolul 3.2.4. Acestea imprimă gutuiului vigoare mică, precocitate şi
productivitate bună.
Păducelul (Crataegus monogyna Jacq.) se poate folosi mai ales pentru solurile uscate, granitice
sau şistoase. În ţara noastră nu se utilizează acest portaltoi care, printre altele, este şi foarte sensibil la
Erwinia amylovora.

Particularităţile de creştere şi fructificare ale gutuiului

Sistemul radicular al gutuiului este în general trasant, dispus superficial în sol. Marea
majoritate a rădăcinilor active se află situate în stratul de sol cuprins între 10-60 cm. Până la
10 cm şi peste 60 cm gutuiul formează doar câteva rădăcini de schelet.
Datorită acestor caracteristici, pomii trebuie palisaţi pe toată durata vieţii pentru a nu fi
răsturnaţi de vânturi. Dezvoltarea sistemului radicular pe orizontală depăşeşte de peste două
ori proiecţia coroanei. Creşterea rădăcinilor este aproape continuă în timpul anului, însă
devine evidentă primăvara, când temperatura solului depăşeşte 3oC şi se continuă toamna
târziu, până când temperatura solului scade la 2oC. Sistemul radicular are două valuri de
creştere: în mai-iunie şi septembrie-octombrie.
În mod natural, gutuiul creşte sub formă de tufă cu mai multe tulpini ce pornesc din
zona coletului, ajungând la 3-5 m înălţime. În plantaţii industriale, pomii se conduc de regulă
cu un singur trunchi de 30-60 cm, care de regulă se torsionează puternic. Pomii pot ajunge la
înălţimi de 3-8 m.
Coroana gutuiului este deasă, în general neregulată, formată din ramuri groase,
acoperite cu o scoarţă netedă de culoare brună-roşiatică cu nuanţă verzuie şi cu lenticele
cenuşii-deschis sau castanii. Lăstarii sunt tomentoşi, iar frunzele sunt mari, ovat-alungite cu
marginile întregi. Florile sunt mari, tipice rozaceelor, terminale, solitare şi se formează în
vârful unor lăstari scurţi (8-12 cm), crescuţi în aceeaşi primăvară din muguri micşti. Înflorirea
este tardivă (ultima specie pomicolă), în mai-iunie, după formarea frunzelor, când se
acumulează 248oC temperatură şi durează 10-15 zile (Doina Toma, 1976). După legarea
fructelor, creşterea în lungime a lăstarilor de rod se opreşte. Dacă nu are loc procesul
fecundării şi, deci, nu se formează fructe, atunci dintr-un mugure axilar de pe lăstarii de rod
apare un lăstar anticipat.
Ramurile de rod sunt: ramura mixtă, măciulia, coarnele de melc şi ramificaţia fructiferă.
Pe fiecare măciulie, în treimea superioară, se formează câte 1-3 muguri micşti, din care, în
anul următor, se vor forma doi lăstari fertili. Mugurii micşti se mai pot forma şi pe unii lăstari
 59
lungi, în treimea mijlocie şi superioară. Mugurii din treimea inferioară a lăstarilor lungi rămân
dorminzi.
Diferenţierea mugurilor floriferi începe la sfârşitul lunii august-începutul lunii
septembrie.
Fructul, de mărimi şi forme diferite (conform descrierii la 4.2.3.), este inserat direct pe
ramură, fără peduncul, prezintă sclereide şi seminţe multe.
În perioada de tinereţe gutuiul creşte viguros, dar după intrarea pe rod intensitatea
creşterii se reduce foarte mult.
Gutuiul este o specie foarte precoce. El produce primele fructe în anul al II-lea de la
plantare, rodeşte economic începând cu anul al IV-lea, timp de 25-35 ani. Unele exemplare
pot trăi chiar 45-50 ani.
Majoritatea soiurilor de gutui sunt autofertile sau parţial autofertile. Procentul de flori
fecundate este mai mare decât la alte specii pomicole, deoarece înfloritul are loc după
formarea completă a aparatului foliar.
În perioada de fructificare maximă, un gutui produce 30-80 kg de fructe, în funcţie de
vârsta şi vigoarea soiului, condiţiile ecologice şi tehnologice, dar s-au întâlnit exemplare care
au produs şi 100-170 kg. Gutuiul nu prezintă periodicitate de rodire.

Cerinţele gutuiului faţă de factorii ecologici

Cerinţele faţă de lumină. Gutuiul este o specie pretenţioasă faţă de lumină, de aceea se
va amplasa pe terenuri plane sau cu pante mici, bine expuse. În cazul plantării pe terenuri în
pantă se vor folosi numai expoziţiile sudice sau sud-vestice. De acest considerent se va avea
în vedere şi la strabilirea distanţelor de plantare. În cazul unei iluminări insuficiente, gutuiul
continuă să crească vegetativ, coroana se îndeseşte, intră târziu pe rod, fructifică puţin şi apoi
intră într-o entropie accelerată.
Cerinţele faţă de temperatură. Căldura este un factor limitativ în cultura gutuiului,
acesta fiind o specie termofilă care necesită 3350-3510oC, în perioada de vegetaţie fiind cea
mai sensibilă specie dintre pomaceae. Iarna pomii rezistă la temperaturi de –27…-30 oC dacă
au vegetat normal şi au intrat bine pregătiţi în iarnă. Florile rezistă până la –1,5oC, iar fructele,
toamna, până la –2,2oC. Sistemul radicular rezistă până la –12…-13oC. În general, soiurile
autohtone sunt mai rezistente la temperaturi scăzute decât cele introduse din sortimentul
mondial. Pragul biologic al gutuiului este de 8,5oC. Din punct de vedere al temperaturii,
gutuiul suportă mai bine căldura excesivă decât temperaturile foarte scăzute.
Cerinţele faţă de apă sunt relativ mari, mai ales datorită sistemului radicular trasant.
Reuşeşte bine în zone cu precipitaţii de 600-650 mm, dar dă rezultate bune şi în zone cu 500-
550 mm precipitaţii (ex.: Câmpia Dunării şi Dobrogea). Se comportă bine şi la precipitaţii mai
mari de 650-800 mm, dacă temperatura este corespunzătoare şi solurile sunt uşoare. Poate
suporta destul de bine lipsa apei din sol, cât şi umiditatea excesivă, chiar şi băltirea temporară
(25-30 zile). Cerinţele mari faţă de apă se înregistrează în lunile august şi septembrie.
Cerinţele faţă de sol sunt modeste, dar preferă solurile uşoare, calde, fertile, umede, cu
carbonaţii situaţi la mare adâncime, iar în zona rădăcinilor active să nu depăşească 8 %;
salinitatea să fie sub 1 %. Aceste condiţii corespund solurilor luto-argiloase sau argilo-
nisipoase de pe cursurile şi albiile râurilor, precum şi cele de la baza pantelor.

Particularităţi tehnologice
Specificul producerii materialului săditor
În plantaţiile intensive se foloseşte portaltoiul vegetativ de gutui EMA (B. Marangoli,
1980). Pentru o mai bună ancorare în sol se poate folosi şi portaltoiul de gutui franc, obţinut
 60
din soiurile locale. În acest sens s-a altoit soiul “Champion” pe portaltoiul franc “De Moşna”,
obţinându-se rezultate foarte bune (A. Liacu şi colab., 1975). Altoirea se face pe marcote sau
puieţi care cresc bine în câmpul I, ajung la grosimea de altoire, au seva activă pe toată
campania de altoire. O parte din soiuri se înmulţesc şi prin marcotaj.
Un alt portaltoi recomandat pentru solurile uscate este păducelul, cu inconvenientele
prezentate anterior.

Specificul înfiinţării şi întreţinerii plantaţiilor

Distanţele de plantare ale gutuiului se corelează cu soiul, portaltoiul, fertilitatea solului
şi zona de cultură.
Astfel, pentru zona dealurilor mici şi mijlocii şi în zonele de şes, soiurile viguroase
altoite pe gutui se plantează la 4  2 m, iar cele de vigoare mijlocie şi mari la 3,5  1,25 m. În
zona inundabilă a Dunării, soiurile viguroase altoite pe gutui se plantează la 3  1,5 m, iar
cele de vigoare mijlocie şi mică altoite pe acelaşi portaltoi la 3  1 m (N. Cepoiu, 1994).
Din experienţele proprii putem preciza că pentru o bună iluminare a pomilor trebuie
mărite distanţele prezentate cu cel puţin 1 m şi alegerea judicioasă a formei de coroană.
Deşi majoritatea soiurilor de gutui sunt autofertile, pentru obţinerea unei producţii
ridicate calitativ şi cantitativ, într-o parcelă se vor planta 2 sau 3 soiuri într-un raport de 1:1,
2:1 sau 3:1.
Conducerea pomilor - Tradiţional, gutuiul se conduce în formă de vas ameliorat sau
tufă cu 3-4 tulpini crescute din zona coletului, însă mai poate fi condus şi sub formă de
piramidă mixtă întreruptă, palmetă neetajată cu braţe oblice etc. Datorită creşterilor foarte
mari din perioada de tinereţe, pentru o bună garnisire, în special cu ramuri de rod, se
recomandă ciupirea repetată a lăstarilor.
Tăierile de întreţinere şi fructificare
Gutuiul formează ramuri de rod puţine şi scurte, de aceea coroana lui române suficient
de luminată. Măciuliile cele mai viguroase, apte să asigure suficientă hrană fructelor, se
găsesc pe ramurile de semischelet groase, în vârstă de 3-4 ani. Semischeletul subţire, fiind
garnisit cu măciulii debile, care nu-şi menţin rodul, trebuie scurtat sau suprimat total.
Măciuliile viguroase, grupate sub formă de coarne de melc sau ramificaţii fructifere, se vor
reţine în coroană iar cele debile se suprimă sau se simplifică.
Ramurile anuale periferice, care depăşesc lungimea de 60 cm, se vor scurta cu cca 1/3
pentru provocarea ramificării şi reducerea lungimii zonei cu muguri dorminzi.
Semischeletul gutuiului se întinereşte (simplifică) la intervale de 4—5 ani. În perioada
de bătrâneţe, tăierile vor fi mai severe în lemn de 5-6 ani pentru reîntinerire şi evitarea
degarnisirii.
Epoca cea mai bună pentru tăierea gutuiului este primăvara devreme sau toamna.
Întreţinerea solului - în plantaţiile de gutui este diferită, în funcţie de vârsta plantaţiei,
panta terenului, cantitatea de precipitaţii, densitate etc.
Astfel, în plantaţiile tinere (primii 2-3 ani de la plantare), se pot folosi culturile
intercalate în cazul unei umidităţi a solului asigurate.
Alte sisteme de întreţinere a solului: ogorul lucrat asociat cu îngrăşăminte verzi, ogorul
lucrat, benzi înierbate în alternanţă cu ogorul lucrat etc.
Fertilizarea plantaţiilor - de gutui trebuie să fie mai intensă decât cea a mărului şi
părului. Astfel, în plantaţiile tinere (până la 6 ani), se recomandă următoarele doze: 10-20 t/ha
gunoi de grajd, o dată la 3 ani, iar anual 40, 30, 30 kg substanţă activă N, P, K; în plantaţiile
de 6-10 ani N.P.K.: 60, 60, 40 kg s.a./ha; în plantaţiile de 10-20 ani N.P.K.: 90, 90, 60 kg
s.a./ha; în plantaţiile de peste 20 ani N.P.K.: 120, 120, 90 kg s.a./ha.
 61
De menţionat este importanţa fertilizării cu microelemente: B, Ca, Mg.
Irigarea plantaţiilor - este obligatorie în zonele cu precipitaţii sub 600 mm. Cantitatea
de apă ce se administrează este corelată cu vârsta pomilor şi deficitul hidric. Astfel, în
plantaţiile tinere se vor aplica anual 2-3 udări cu 250-300 m 3 apă/ha, iar în cele mature norma
de udare va creşte la 400-450 m3/ha. În general se vor aplica udări mai multe, cu cantităţi mai
mici de apă.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor - Deşi gutuiul are mai puţine boli şi dăunători,
totuşi unii dintre aceştia pot compromite producţia dintr-un an sau chiar cultura în întregime.
Dintre boli, cele mai frecvente sunt Monilinia (mumifierea fructelor) şi Diplocarpon (pătarea
brună a fructelor). Foarte periculoasă pentru plantaţiile de gutui este arsura bacteriană
(Erwinia amylovora) care atacă întreaga parte epigee a pomilor, distrugând în scurt timp
întreaga plantaţie. Combarea acestei bacterioze este aproape imposibilă.
Dintre dăunători, cei mai periculoşi sunt: viermele fructelor, păduchele din San Jose,
afidele şi păianjenii roşii.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor se face prin tratamente la avertizare cu produsele
recomandate pentru măr şi păr, conform tabelului 14.
Tabelul 14.
SCHEMA DE COMBATERE A BOLILOR ŞI DĂUNĂTORILOR
la gutui
Nr. Boli şi dăunători
Fenofaza Pesticide folosite Observaţii
Crt. de combătut
0 1 2 3 4
1 Dezmugurit, Focul bacterian Turdacupral P.U. (0,5 %) Tratamentul are acţiune
Înfrunzire (apox. (Erwinia amylovora) Zeamă bordeleză (0,5%) preventivă, protejând rănile făcute
15-20 aprilie) Monilioză Champion 50 WP (0,2%) cu ocazia tăierilor, de posibile
Deschiderea (Monilinia infecţii (îndeosebi în zonele în
primelor flori linharthiana) care au fost infecţii în anii
precedenţi).
2 Când 10-15% Focul bacterian Champion 50 WP (0,04 %); Dacă a fost sau s-a depistat inocul
dintre flori şi-au (Erwinia Funguran OH (0,04 %); bacterian; tratamentul se face
scuturat petalele amylovora) Kocide 101 (0,04 %) după igienizare culturii.
(aprox. 10.15 mai)
Monilioză Ronilan 50 WP (0,05-0,07 Dacă perioada este ploioasă
(Monilinia %); Rovral 50 WP (0,1 %); tratamentul este obligatoriu,
linharthiana) Sumilex 50 WP (0,1 %) pentru protejarea fructelor abia
formate.
Afide, insecte Decis 2,5 EC (0,03 %); Numai dacă este rezervă biologică
minatoare, Fastac 10 EC (0,015%); sau sunt semnalate focare.
defoliatoare Chinmix 5 EC (0,03%);
Diazol 60 EC (0,15%);
Zolone 35 EC (0,2%)
Sumi-alpha 2,5 EC (0,04%)
3 Tratament Pătarea brună Folpan 50 WP (0,2 %);
postfloral (Diplocarpon Dithane M 45 (0,2 %)
(10-14 zile de la T soraweri)
2) Monilioză Ronilan 50 WP (0,05- Numai dacă timpul este ploios şi
20-24 mai (Monilinia 0,07%); Rovral 50 WP este rezervă biologică.
linharthiana) (0,1%); Sumilex 50 WP
(0,1%)
Viermele fructelor Decis 2,5 EC (0,03 %); Dacă este rezervă biologică.
(Cydia pomonella) Fastac 10 EC (0,015%);
Chinmix 5 EC (0,03%);
Diazol 60 EC (0,15%)
 62

Continuare Tabelul 14.

0 1 2 3 4
4 Tratamentul 3 Antracnoză Folpan 50 WP (0,2%); Dacă există rezervă biologică şi
postfloral (Gnomonia sp.) Dithane M 45 (0,2%); este necesară o intervenţie.
(aprox. 5 iunie) Pătarea brună Mancozeb 80 WP (0,2%);
(Diplocarpon Captadin 50 PU (0,25%)
soraweri
Monilioză Ronilan 50 WP (0,05- Pentru protejarea lăstarilor şi a
(Monilinia 0,07%); Rovral 50 WP (0,1 fructelor tinere.
linharthiana) %); Sumilex 50 WP (0,1%)
Viermele fructelor Decis 2,5 EC (0,03 %);
(Cydia pomonella), Fastac 10 EC (0,015 %);
insecte minatoare, Diazol 60 EC (0,15%);
defoliatoare, afide Sinoratox R 35 (0,15%);
Sumi-alpha 2,5 EC (0,04%)
5 Tratamentul 4 Boli ,idem T3 Idem, T3
postfloral Păduchele din San Ecalux S (0,1 %)
(aprox.15-20 José Reldan 40 EC (0,15 %);
iunie) (Quadraspidiotus Carbetox 37 EC (0,5%);
perniciosus), Ultracid 20 EC (0,2% )
defoliatoare

Maturarea şi recoltarea fructelor

Gutuile sunt fructele care se recoltează toamna târziu. Cu cât menţinerea pe pom este
mai îndelungată, cu atât fructele sunt mai colorate şi mai aromate. La maturitatea de consum
fructele ajung după minim 30 de zile.
Între soiurile de gutui se disting 3 grupe de maturare a fructelor: soiuri timpurii, soiuri
semitimpurii şi soiuri târzii.
Majoritatea soiurilor de gutui aflate în cultură în ţara noastră au perioada de maturare
târzie, cu excepţia soiului De Constantinopol. Momentul optim de recoltare se poate aprecia
după: schimbarea culorii fructelor de la verde la gălbui, cu excepţia cavităţii pedunculare şi
caliciale; căderea naturală a pufului; uşurarea desprinderii fructelor de pe ramuri; hidroliza
amidonului din jurul camerei seminale; numărul de zile de la înflorirea deplină (ex. 190 la
soiul Champion, 172 la soiul Bereczki, 198 la soiul De Huşi, 185 la soiul De Moşna).
Recoltate înainte de momentul optim, fructele nu mai ajung la calităţile organoleptice
caracteristice soiului şi se prelucrează dificil.
Recoltarea se va face cu atenţie pentru a nu se rupe ramurile de rod, deoarece în treimea
superioară acestea poartă mugurii micşti ce vor asigura producţia anului următor. Recoltarea
se va face în saci de recoltat, după care fructele se vor transfera în lăzi containere care se vor
introduce în depozite frigorifice până la industrializare sau consum în stare proaspătă.
Deşi marea majoritate a bibliografiei de specialitate precizează că gutuile se păstrează
puţin, rezultatele cercetărilor proprii şi a altor cercetători din domeniu au demonstrat că
acestea se pot păstra 90-120 zile în condiţii frigorifice şi 120-180 zile în condiţii de atmosferă
controlată.
 63

CULTURA PRUNULUI

Prunus domestica L. Fam. Rosaceae

Subfam. Prunoideae

Importanţă, origine şi arie de răspândire

Importanţă
Prunul este una din cele mai importante specii de climat temperat, iar prin specia Prunus
salicina şi pentru zonele de climat mediteranean.
În multe ţări cu tradiţie în cultura prunului, fructele acestei specii constituie o sursă
important de venituri, un produs alimentar şi industrial deosebit de valoros.
Fructele pot fi consumate în stare proaspătă, industrializate sub diferite forme (compot,
dulceaţă, gem, magiun, băuturi nealcoolice şi alcoolice etc.), fructe deshidratate, etc. De
asemenea, fructele se pot folosi la prepararea diferitelor mâncăruri. Compoziţia prunelor este
foarte complexă: substanţă uscată totală = 15,1-22,4%; zahăr total = 7,19-16,3%; aciditate =
0,57-1,68%; substanţe tanoide = 0,049-0,256%; substanţe pectice = 0,48-1,24%; vitamina C =
4,4-18,8 mg% (Roman R., Liliana Bulgaru, 1994), toate acestea conducând la o valoare
energetică mare, de 62 kcal. Totodată, prunele mai conţin: albumină 0,5%; celuloză 6%;
vitaminele A, B; săruri minerale de Fe, Ca, P, Mg, K, Na, Mn etc.
Importanţa deosebită a acestei specii se datorează şi altor însuşiri: plasticitate ecologică
mare; înmulţire uşoară atât pe cale generativă, cât şi vegetativă; precocitate, producţii mari şi
constante; perioadă lungă de valorificare a fructelor (peste 90 zile) datorită existenţei a
numeroase soiuri cu epoci foarte diferite de maturare, de la sfârşitul lunii iunie până în
octombrie; proporţia edibilă a fructelor este foarte mare, comparativ cu a altor fructe (94%);
posibilităţi multiple de valorificare a fructelor, inclusiv la export; din acest punct de vedere
ţara noastră este favorizată, având posibilităţi de export în perioada iulie-august, când în ţările
occidentale există o mare cerere pentru aceste fructe.
Lemnul de prun este deosebit de apreciat în industria chimică pentru obţinerea
cărbunelui activ, în industria mobilei, la fabricarea creioanelor etc. Din seminţe se extrag o
serie de substanţe cu utilizări în industrie etc.
Unele soiuri, prin durata lungă a perioadei de înflorire, bogăţia, coloritul (alb, roz, roşu),
al florilor sau/şi frunzelor au un aspect decorativ foarte atrăgător şi sunt folosite în consecinţă.
Conţinutul ridicat în substanţe minerale şi vitamine a prunelor proaspete, căt şi
deshidratate, fac din aceste fructe adevărate surse de menţinere a sănătăţii şi de vindecare a
unor boli.

SORTIMENTUL DE SOIURI
Sortimentul de prun a cunoscut o dinamică importantă atât sub aspectul numeric, cât şi
calitativ al soiurilor. El cuprinde 29 soiuri, dintre care 6 străine şi 24 autohtone (2000).
Rezultatele cercetărilor din România arată posibilitatea sporirii numărului de soiuri la 32-35.
din care 23-25 soiuri româneşti. De perspectivă sunt soiurile timpurii şi foarte timpurii,
datorită cererii mari pe piaţa internaţională.
 64
1. Rivers timpuriu - soi englezesc, de vigoare mijlocie, autofertil, dar bun polenizator,
coroană globuloasă rară, ramuri de schelet viguroase, bine garnisite cu buchete de mai. Este
precoce, moderat productiv (8-10 t/ha), rezistent la ger, sensibil la secetă, tolerant la viroze,
pretenţios la sol. Fructul este mijlociu, sferic sau sferic-alungit, vânăt-violaceu, cu pruină
albastră. Pulpa este galben-verzuie, semiconsistentă, suculentă, dulce, slab aromată,
semiaderentă. Perioada de recoltare: prima jumătate a lunii iulie. Maturare eşalonată.
2. Diana - soi românesc (1983), de vigoare mijlocie, coroană globuloasă, fructifică
predominant pe ramuri de rod mijlocii. Înfloreşte semitârziu, este parţial autofertil, precoce,
mediu productiv, rezistent la ger şi boli, sensibil la Plum-pox. Fructul este mare (50-60 g), de
tip “renclod”, sferic turtit, colorat în albastru deschis cu multă pruină grosieră cenuşiu-
albăstruie. Pulpa este verde-gălbuie, consistentă, suculentă, cu gust plăcut, neaderentă la
sâmbure. Prezintă uniformitate în maturare. Perioada de maturare: începutul lunii iulie.
3. Renclod de Caransebeş – soi românesc (1960) de vigoare mijlocie spre mare, cu
coroana semisferică spre conic-răsturnată, cu ramuri de schelet solide, bine garnisite cu
formaţiuni de rod scurte şi mijlocii, recomandat pentru zona de câmpie din sud şi subcolinară
din sud-vestul ţării, rezistent la boli şi dăunători.
Fructul este supramijlociu sau mare (40-60 g), sferic, uşor turtit la capete cu şanţul
ventral pronunţat, de culoare vânăt-închis cu puncte subcutanate cafenii, acoperit cu pruină
bogată, cenuşie. Pulpa este galben-portocalie, suculentă, cu gust foarte plăcut, dulce-aromat.
Soi autofertil, se vor folosi totuşi polenizatori. Este precoce, productiv (15-22 t/ha), cu bună
rezistenţă la păstrare şi transport. Maturare: sfârşitul lunii iulie – începutul lunii august.
4. Ialomiţa – soi românesc (1981) de vigoare mijlocie spre mare, cu coroana
semisferică sau piramidală, cu fructificare pe ramuri mijlocii şi buchete de mai, tolerant la
Plum-pox, timpuriu şi foarte productiv (15-18 t/ha/500 pomi). Recomandat pentru zonele de
sud şi sud-vest ale ţării. Fructul este mijlociu (35-45 g), sferic, uşor asimetric, vânăt închis,
rezistent, acoperit cu multă pruină cenuşie. Pulpa este verde-gălbuie, de consistenţă medie,
suculentă, cu gust bun. Perioada de maturare: sfârşitul lunii iulie – începutul lunii august.
5. Vâlcean – soi românesc (1967), de vigoare mujlocie spre mare, cu coroana invers
piramidală, uşor lărgită în partea superioară, cu ramurile de schelet solide, cu unghiuri de
ramificare mari, bine garnisite cu ramuri fructifere scurte şi mijlocii. Fructul este mare spre
foarte mare (65-75 g), sferic, uşor turtit la capete, vânăt închis, uniform, cu pruină puţină,
albicioasă, persistentă. Pulpa este portocalie, crocantă, suculentă, dulce, plăcută, neaderentă.
Soi autosteril, precoce, productiv (15-18 t/ha). Perioada de maturare: 15 iulie-5 august.
6. Bărăgan 17 – soi românesc (1960), de vigoare mică spre mijlocie, cu coroana conic-
răsturnată sau cilindrică, relativ rară, cu ramuri de schelet drepte, garnisite cu numeroase
buchete de mai, autosteril, rezistent la ger, secetă, precoce, foarte productiv (20-22 t/ha).
Fructul este mare (40-50 g), ovoid, albastru închis, cu multă pruină cenuşiu-violetă. Pulpa este
galben-verzuie, crocantă, plăcută la gust, neaderentă. Fructul este destinat pentru consum în
stare proaspătă sau industrializată (deshidratare). Maturarea: 1-10 august.
7. Carpatin – soi românesc (1965), de vigoare mică-mijlocie, cu coroana piramidală,
fructifică atât pe formaţiuni scurte, cât şi medii şi lungi, precoce (anii III-IV de la plantare),
foarte productiv (20-25 t/ha), recomandat mai ales pentru sudul ţării, partea colinară; mediu
rezistent la boli şi viroze. Fructul este de mărime medie (40-50 g), sferic-alungit, albastru
închis, cu pruină cenuşie. Pulpa este de culoare galben-verzuie, mediu consistentă, suculentă,
cu gust fin, neaderentă la sâmbure. Se pretează pentru consum în stare proaspătă şi pentru
industrializare. Perioada de maturare: sfârşitul lunii iulie –începutul lunii august.
8. Minerva – soi românesc (1960-obţinut, 1984-omologat), de vigoare mică spre
mijlocie, cu coroana piramidală, ramuri de schelet bine garnisite cu buchete de mai şi ramuri
mixte. Este precoce (IV) şi foarte productiv (peste 27 t/ha), rezistent la ger şi secetă, tolerant
la viroze, autosteril, puţin pretenţios la tehnologia de cultură. Fructele sunt mijlocii spre mari
 65
(38-40 g). ovoide, uşor asimetrice, de culoare vânăt-violacee, acoperite cu pruină abundentă,
albăstruie. Pulpa este galben-verzuie, potrivit de consistentă, suculentă, cu gust foarte plăcut,
neaderentă la sâmbure. Este destinat în primul rând consumului în stare proaspătă. Maturarea:
sfârşitul lunii iulie – începutul lunii august.
9. Piteştean – soi românesc (1987-obţinut, 1981-omologat), semiviguros, cu coroana
conică, ramuri de schelet bine garnisite, cu formaţiuni de rod scurte şi mijlocii, rezistent la
ger, secetă şi boli, tolerant la viroze, precoce (IV) şi productiv (24 t/ha), autosteril. Fructul
este mare (45-50 g), ovoid, uşor asimetric, vânăt-închis, acoperit cu multă pruină albastră.
Pulpa este verde-gălbuie, crocantă, suculentă, cu gust foarte plăcut, neaderentă la sâmbure.
Maturarea: 25 iulie-5 august.
10. Renclod Althan – soi vechi, obţinut în Boemia, pe cale generativă din soiul Reine
Claude, este viguros, cu coroana invers-conică, ramuri de schelet solide, garnisite cu
formaţiuni de rod scurte; este precoce şi mediu productiv (15 t/ha), rezistent la boli, secetă şi
ger, autosteril, bun genitor şi polenizator. Fructul este mare (45-60 g), rotund, uşor aplatizat la
poli, roşu-violaceu, cu pruină gri. Pulpa este galbenă-verzuie cu uşoare dungi roze sub
epidermă, fermă, suculentă, gust bun, taninos, aromă specifică, neaderentă. Se pretează pentru
consum în stare proaspătă sau industrializare. Maturarea: 25 iulie – 5 august.
11. Tita – soi românesc (1965/1990), de vigoare mică spre mare, cu coroana conic
răsturnată, ramuri de schelet groase, bine garnisite cu buchete de mai, este precoce, produce
moderat (12-14 t/ha), dar constant, este rezistent la ger, secetă şi îngheţurile târzii de
primăvară, autosteril. Fructul mare /50-60 g), ovoid, uşor alungit la vârf, albastru ultramarin,
cu multă pruină gri. Pulpa galben-verzuie, crocantă, mediu suculentă, cu gust armonios. Este
unul din cele mai apreciate soiuri, însă are un mic defect: vârful sâmburelui se rupe uşor şi
rămâne în pulpă. Maturarea: 25 iulie-10 august.
12. Flora – soi românesc (1960), viguros, cu coroana conic răsturnată, cu fructificare
mixtă, rezistent la secetă, boli şi ger, semiprecoce, dar foarte productiv (peste 20 t/ha/500
pomi), autosteril. Fructul este mare (48-60 g), ovoidal spre sferic, uşor turtit, de culoare
albastru ultramarin, acoperit cu pruină albastră-cenuşie. Pulpa este alb-verzuie, crocantă,
mediu suculentă, cu gust plăcut armonios. Maturarea; 1-15 august.
13. Tuleu timpuriu – soi românesc (1966), semiviguros spre viguros, cu coroana
piramidală uşor neregulată, cu unghiuri mari de ramificare, cu fructificare pe buchete de mai
şi ramuri mijlocii; nu este pretenţios la sol dar este mai sensibil la temperatură, semiprecoce şi
semiproductiv (7-12 t/ha). Fructul este mediu (35-45 g), ovoid, asimetric, cu baza lărgită,
vânăt-violaceu, cu pruină cenuşiu-albăstruie. Pulpa este verde-gălbuie, crocantă şi suculentă,
se desface în fascicole, cu gust dulce-acrişor, plăcut. Maturarea: 25 iulie-5 august.
14. Alina – soi românesc (obţinut în 1965, omologat în 1990), de vigoare mică spre
mijlocie, cu coroana conică răsturnată, relativ rară, ramurile de schelt groase, bine garnisite cu
buchete de mai. Este precoce (anul IV), foarte productiv şi constant, rezistent la ger, tolerant
la secetă şi boli virotice, sensibil la monilioză, autosteril.
Fructul este mare (45-55 g), ovoid, albastru deschis cu nuanţe maronii, acoperit cu
multă pruină cenuşie. Pulpa este galbenă-verzuie, crocantă, potrivit de suculentă, consistentă,
neaderentă. Epoca de maturare: prima decadă a lunii august.
15. Centenar – soi românesc (obţinut în 1960, omologat în 1978)(Tuleu gras x Rivers
timpuriu), de vigoare mijlocie sau submijlocie, coroană globuloasă cu ramuri fructifere de tip
spur, este autosteril. Practic este cel mai productiv soi din România (32 t/ha), rezistent la ger,
secetă şi boli; tolerant la Plum-pox. Fructul este mare (52 g), invers ovoid, albastru
ultramarin, acoperit cu pruină multă, cenuşie. Pulpa este alb-verzuie, potrivit de consistentă,
suculentă, cu gust plăcut, neaderentă. Maturarea: prima jumătate a lunii august, la 120 zile de
la înflorire.
 66
16. Sarmatic – soi românesc (obţinut în 1960, omologat în 1989), de vigoare mijlocie
spre mare, cu coroana conic răsturnată, uşor neregulată, ramuri de schelet drepte, garnisite cu
ramuri de rod mijlocii. Este autosteril, productiv (15-17 t/ha). Rezistă bine la ger, secetă şi
boli, cu excepţia Plum-pox-ului. Fruct mijlociu (40 g), oval alungit, albastru cu puncte
subcutanante roşietice, acoperit cu pruină fină. Pulpa este galben-verzuie, crocantă şi
suculentă, cu gust dulce-acidulat, armonios, neaderentă. Maturarea: prima jumătate a lunii
august.
17. Silvia – soi românesc (obţinut în 1960 - Renclod Althan x Rivers timpuriu,
omologat în 1979), de vigoare medie, cu coroană piramidală, rară, cu fructificare pe
formaţiuni scurte, precoce, productiv (17-20 t/ha), parţial autofertil, bun polenizator, tolerant
la viroze, boli şi dăunători. Fructul este mare (55 g), elipsoidal, vânăt-violaceu, acoperit cu
pruină cenuşie-albăstruie. Pulpa este alb-gălbuie, crocantă, suculentă, cu gust foarte plăcut,
neaderentă. Maturarea: prima jumătate a lunii august.
18. Pescăruş – soi românesc (obţinut în 1956 – Renclod Althan x Wilhelmina Späth,
omologat în 1979), semiviguros, cu coroană invers-conică, ramuri de schelet solide, bine
garnisite cu formaţiuni de rod scurte, precoce, productiv (20-23 t/ha), rezistent la ger şi brume
târzii, boli şi viroze. Deşi autofertil, se vor asigura polenizatori. Fructul este supramijlociu (43
g), ovoidal, asimetric, vânăt-negricios, acoperit cu pruină cenuşie. Pulpa este galben-verzuie,
mediu consistentă, semisuculentă, cu gust plăcut, uşor acidulat, neaderentă la sâmbure.
Maturarea: a doua jumătate a lunii august.
19. Albatros – soi românesc (obţinut în 1965, omologat în 1979), viguros, cu coroana
conic-răsturnată, cu ramuri de schelet groase şi fructificare pe ramuri mijlocii şi lungi,
rezistent la ger şi secetă, tolerant la viroze, incompatibil cu corcoduşul, autosteril. Fructul este
mare (45 g), ovoidal-alungit, de culoare bordo-violet, acoperit cu multă pruină cenuşie. Pulpa
este verde-gălbuie, fermă, potrivit de suculentă, cu gust armonios, neaderentă. Maturarea:
sfârşitul lunii august – începutul lunii septembrie, la 125-140 zile de la înflorire.
20. DAgen - soi franţuzesc (1964), de vigoare mijlocie, cu coroana globuloasă, cu
fructificare pe ramuri scurte şi mijlocii, rezistent la ger şi secetă, tolerant la viroze, autofertil,
precoce, productiv (20-24 t/ha). Fructul este mic (18-35 g), invers-ovoid, uşor asimetric, roşu-
violaceu, acoperit cu pruină violacee. Pulpa este galben-verzuie, suculentă, semicrocantă,
foarte dulce, semiaderentă la sâmbure, pretabilă la industrializare, perioada de maturare:
sfârşitul lunii august – începutul lunii septembrie, la 125-135 zile de la înflorit.
21. Dâmboviţa – soi românesc (obţinut în 1965 – Tuleu gras x Anna Späth, omologat în
1981), de vigoare mare, cu coroana conic-răsturnată, cu ramuri de schelet solide şi fructificare
pe ramuri scurte şi mijlocii, semiprecoce, foarte productiv (27-30 t/ha), autosteril, rezistent la
ger şi viroze. Fructul este mare (51 g), ovoidal, uşor asimetric, vânăt închis, acoperit cu multă
pruină cenuşie, foarte atrăgător. Pulpa este de culoare galben-verzuie, crocantă, suculentă, cu
gust plăcut, neaderentă. Maturarea: sfârşitul lunii august.
22. Tuleu gras –soi românesc foarte vechi (1920), semiviguros, cu coroana invers-
conică, cu ramuri de schelet fragile, unghiuri mici de ramificare, se deformează sub greutatea
rodului. Fructifică pe formaţiuni scurte şi mijlocii, este precoce, productiv (20-25 t/ha), dar
inconstant. Este androsteril şi incompatibil cu corcoduşul. Este tolerant la viroze, sensibil la
afide, monilinia şi ger. Fructul este mijlociu (30-35 g), elipsoidal, cu vârful rotunjit, de
culoare vânăt-închis, cu pruină albăstruie şi cu rugină spre bază. Pulpa este galben-verzuie,
aşchiată, consistentă, crocantă, neaderentă, cu gust foarte bun, dulce-amărui. Sunt considerate
fructe de calitate superioară. Epoca de maturare: mijlocul lunii august.
23. Stanley – soi american, foarte vechi (1926), de vigoare medie, cu coroană conic-
răsturnată, ramuri de schelet semiviguroase, garnisite în special cu buchete de mai. Este
precoce, productiv (25 t/ha), tolerant la Plum-pox, autofertil şi foarte bun polenizator. Fructul
 67
este mediu (30-40 g), elipsoidal, asimetric, cu sudură capelară evidentă vânăt-închis, acoperit
cu pruină albăstruie. Fructele se colorează cu mult înainte de maturitatea deplină. Din punct
de vedere organoleptic, fructul este de calitate medie, mai ales dacă este recoltat în avans.
Pulpa este gălbuie, consistentă. dulceagă, slab aromată, neaderentă. Maturarea: prima
jumătate a lunii septembrie, la 130-140 zile de la înflorire.
24. Vânăt de Italia – soi italian (probabil), viguros, cu coroana largă, răsfirată, fructifică
pe buchete de mai, ramuri mijlocii şi lungi, este precoce, mediu productiv şi inconstant,
sensibil la viroze, pretenţios la căldură şi umiditate. Fructul este mediu spre mare (35-40 g),
rotunjit, uşor alungit, uneori asimetric, vânăt închis, acoperit cu pruină albăstruie. Pulpa este
galbenă, de consistenţă medie, gust bun, aromă plăcut moderată, neaderentă. Maturarea:
prima jumătate a lunii septembrie, la cca 130-140 zile de la înflorire.
25. Anna Späth – soi vechi (1860), de origine germană, de vigoare submijlocie, cu
coroana invers piramidală, ramuri de schelet puternice, garnisite cu formaţiuni fructifere
predominant scurte.
Soi rustic, precoce, productiv (23 t/ha), autofertil, bun polenizator, rezistent la ger şi
secetă, pretenţios la căldură, rezistent la viroze, sensibil la monilioză. Fructul este mare (26-42
g), globulos, roşu-vineţiu, acoperit cu pruină albăstruie, cu brazda ventrală largă. Pulpa este
galbenă-verzuie, suculentă, moale, dulce, slab acidulată, neaderentă, bună pentru masă şi
industrializare. Maturarea: ultima decadă a lunii septembrie – prima decadă a lunii octombrie,
la cca 130-140 zile de la înflorire.
26. Gras ameliorat – soi românesc, obţinut din Gras românesc (1950), este viguros;
fructifică pe ramuri mijlocii şi lungi; semiprecoce, productiv (25-30 t/ha), autofertil şi bun
polenizator; rezistent la ger şi secetă, tolerant la viroze. Fructul este mare (45 g), globulos,
uşor alungit la capete, de culoare vânăt-roşcată cu striaţiuni neregulate, castaniu-deschis, cu
pruină groasă violacee, peduncul bine prins de ramură şi fruct. Pulpa este crocantă sau
semicrocantă, suculentă, de culoare galben-verzui, neaderentă la sâmbure, gust dulce, slab
acidulat, aromă fină, plăcută. La supramaturare fructele devin sensibile la manipulări şi
transport. Maturare:prima jumătate a lunii septembrie, cu 2 săptămâni înaintea soiului Gras
românesc, la cca 135-140 zile de la înflorire.
27. Vinete româneşti – soi vechi românesc, viguros, rodeşte pe ramuri mijlocii, lungi,
dar şi pe buchete de mai inserate pe ramuri de semischelet lungi, elastice, ce formează o
coroană piramidală. Este rezistent la ger, sensibil la boli şi viroze, autofertil. Prezintă mai
multe clone Ex.-Vinete româneşti-300. Fructul este submijlociu (18-35 g), elipsoidal, vânăt-
deschis, cu multă pruină albăstruie-albicioasă. Pulpa este galben verzuie, elastică, dulce,
mediu suculentă, neaderentă. Fructele sunt rezistente la cădere din pom şi manipulare, bune
pentru industrializare dar şi pentru consum în stare proaspătă. Maturare: decada a II-a a lunii
septembrie, la 135-140 zile de la înflorire.
28. Record – soi românesc (obţinut în 1958, omologat în 1982), semiviguros, cu
coroana conic-răsturnată, ramuri de rod puternice şi formaţiuni de rod preponderent scurte,
semiprecoce (IV-V) şi foarte productiv (20-25 t/ha), autofertil. Fructul este foarte mare (75 g),
sferic, alungit, vânăt-închis, cu pruină grosieră, albăstruie. Pulpa este galben-verzuie,
consistentă, mediu suculentă, cu gust armonios şi aromă fină, neaderentă, cu destinaţie mixtă.
Maturarea: prima jumătate a lunii septembrie, la cca 140 zile de la înflorit.
29. Gras românesc – soi românesc, viguros, cu coroana sferică, deasă, cu fructificare
preponderentă pe formaţiuni mijlocii şi lungi. Este semiprecoce, foarte productiv (27 t/ha),
autofertil, rezistent la ger, sensibil la secetă, tolerant la viroze. Fructul este mic (20-25 g),
sferic, vânăt-închis, cu pruină albăstruie. Pulpa este galben-verzuie, suculentă, moale, foarte
dulce, cu aciditate scăzută, aderentă la sâmbure, bună în special pentru industrializare.
Maturarea: sfârşitul lunii septembrie – începutul lunii octombrie, la 135-140 zile de la înflorit,
fructele menţinându-se pe pom până toamna târziu.
 68
În cultură sau în câmpurile experimentale se mai întâlnesc şi alte soiuri sau clone ale
celor prezentate, care completează fondul de germoplasmă românesc. De asemenea, au fost
introduse de peste hotare o serie de soiuri valoroase, dar care mai trebuie studiate din punct de
vedere ecologic, biologic şi tehnologic. Dintre acestea, cele mai reprezentative sunt: Ruth
gerstetter (Regina precoce), Blue Free, Iroquois, President, Edwards, Blue Bell, Valor,
Verity, Vision etc.
O largă răspândire vor avea soiurile productive autofertile cu fructe de calitate
superioară şi destinaţie mixtă, cu conţinut ridicat în substanţă uscată, zahăr şi vitamine.
PORTALTOII PRUNULUI
Lista oficială a soiurilor (2000) admite la înmulţire un număr de 12 portaltoi, dintre care
9 sunt generativi şi 3 vegetativi. Atât în ţara noastră, cât şi pe plan mondial, lista portaltoilor
pentru prun este mult mai mare şi într-o dinamică accentuată.
Corcoduşul sau mirobolanul – este unul dintre cei mai vechi şi mai utilizaţi portaltoi
pentru prun; aceasta pentru că materialul semincer se produce uşor, are procent ridicat de
germinare şi producţii ridicate de puieţi care se prind şi cresc bine în câmpul I, asigură procent
mare de prindere la altoire şi este compatibil cu majoritatea soiurilor; nu drajonează cu
excepţia unor biotipori. În plantaţie, pomii altoiţi pe acest portaltoi au o mare plasticitate
ecologică, imprimă pomilor vigoare mare, precocitate medie, longevitate (30-40 ani),
productivitate şi fructe de calitate. Ca inconveniente precizăm: vigoare mare, neuniformitate
în livadă, incompatibilitate sau compatibilitate slabă cu unele soiuri: Tuleu gras, Gras
românesc, Record, Peche, Anna Späth, Silvia etc.
Corcoduşul se înmulţeşte de regulă pe cale generativă, cu procente de răsărire de 58-85,
dar şi vegetativă, prin butaşi, cu procente de înrădăcinare cuprinsă între 50 şi 90 (Liacu, 1956,
Botu, 1978, Duţu, 1983). Unii autori (Haward şi Heppner, 1929; Bordeianu ş.a., 1964) au
arătat că mirobolanul cu fructe galbene şi verzi prezintă o compatibilitate mai bună şi o
rezistenţă superioară la ger, comparativ cu biotipurile cu fructe roşii.
Cu toate calităţile acestui portaltoi, se recomandă a nu se folosi populaţiile naturale de
mirobolan ci anumite clone selecţionate.
Dintre clonele de corcoduş, cele mai valoroase şi mai utilizate sunt:
Corcoduş 163 – portaltoi românesc ce se înmulţeşte pe cale vegetativă prin butaşi
lignificaţi. Procentul de înrădăcinare este de 70. Este viguros, cu bun ancoraj în sol, nu
drajonează, este rezistent la temperaturi scăzute, dar sensibil la secetă. Este incompatibil cu
soiurile din grupa Tuleu şi Renclod. Se foloseşte foarte puţin.
Mirobolan B (P. cerasifera) – face parte dintr-o serie mai numeroasă (A.C.D.), obţinut
în Anglia, este viguros, se înmulţeşte uşor prin butaşi, mai greu prin marcotaj, are un ancoraj
bun în sol şi drajonează puţin. Soiurile altoite au productivitate ridicată, dar intră târziu pe
rod.
Este sensibil la ger şi nu are compatibilitate cu soiurile de tip Renclod şi Mirabelle
(Glenn, 1961). Nu se foloseşte în România.
Mirobolanul de Lesdain – portaltoi belgian, se înmulţeşte generativ, dar şi vegetativ
prin butaşi. Solicită soluri uşoare şi umede. Este incompatibil cu Renclod Althan şi alte soiuri.
Mirobolan 29 C – portaltoi american (1915), de vigoare mare, se înmulţeşte prin butaşi.
Are un ancoraj în sol slab. Drajonează puţin. Are compatibilitate bună cu soiuri europene şi
asiatice, are rezistenţă la cancerul rădăcinilor şi al coletului, dar este sensibil la nematozi. Nu
se foloseşte în România.
Miroval – portaltoi românesc, se înmulţeşte prin butaşi lignificaţi. Are bun ancoraj în
sol, nu drajonează. Imprimă soiurilor precocitate, productivitate şi calitate superioară
fructelor. Este rezistent la temperaturi scăzute, are compatibilitate bună cu majoritatea
soiurilor şi este liber de viroze.
 69
Prunul franc – se obţine din sâmburii unor soiuri locale sau străine. Aceşti portaltoi au o
bună compatibilitate cu toate soiurile, imprimă o vigoare de creştere mai redusă, pomii sunt
mai precoce şi uneori mai productivi. Au o înrădăcinare mai superficială, sunt mai sensibili la
ger şi secetă, în schimb valorifică mai bine solurile subţiri, umede şi cu exces de umiditate.În
pepinieră, procentul de răsărire este mai scăzut, creşterea puieţilor este mai lentă iar prinderea
la altoire şi producţia de pomi STAS este mai mică.
P.F. Roşior văratec – portaltoi românesc (1998), de vigoare medie, cu bun ancoraj în
sol, bună adaptabilitate la sol, drajonare redusă, compatibilitate bună cu toate soiurile. Este
sensibil la Polystigma rubrum şi tolerant la Sharka. Se înmulţeşte pe cale generativă.
P.F. Gălbior – portaltoi românesc (1984 – Iaşi), de vigoare medie, cu bună înrădăcinare
şi bună compatibilitate. Se înmulţeşte generativ.
P.F. Renclod verde F. – portaltoi românesc (1976), cu înmulţire generativă,
semiviguros, cu bun ancoraj, compatibil cu toate soiurile europene, nu drajonează.
Oteşani 8 – portaltoi românesc (1980), cu înmulţire generativă, dar şi prin butaşi (I.
Botu şi Achim, 1993), precum şi prin micropropagare “in vitro” (I. Tudor, 1992). Imprimă
pomilor vigoare redusă, ancoraj bun în sol, dar drajonează puternic. Este un portaltoi de
perspectivă pentru România şi chiar Europa.
Oteşani 11 – portaltoi românesc (1957), cu înmulţire vegetativă (butaşi), dar şi prin
meristeme, semiviguros, cu bun ancoraj, cu drajonare slabă. Prezintă importanţă mai ales pe
terenurile cu conţinut ridicat de argilă (până la 30 %) şi pe cele cu textură medie.
P.F. Buburuz – portaltoi românesc (1968), cu înmulţire generativă, de vigoare medie,
ancoraj bun şi drajonare redusă, sensibil la acarieni, tolerant la Sharka.
P.F. Scoldus – portaltoi românesc (1984), cu înmulţire generativă, de vigoare medie,
rezistent la boli, la temperaturi scăzute; creşte pe soluri subţiri, cu grad ridicat de argilă. Are
mai multe clone, cea mai bună fiind Scolduş l, care se foloseşte în programele de ameliorare
din România şi Franţa. Se foloseşte în cultură foarte puţin.
P.F. Voineşti B – portaltoi românesc (1976), se înmulţeşte pe cale genertativă, de
vigoare mică spre mijlocie (semidwarf) pe care o imprimă şi soiurilor altoite. Este compatibil
cu toate soiurile europene; acestea sunt precoce şi productive. Nu este înmulţit în producţie.
Brompton – portaltoi englezesc de vigoare mare, cu bun ancoraj şi cu tendinţă de
drajonare. Compatibil cu soiurile europene, rezistent la ger dar sensibil la cancerul bacterian
al rădăcinilor şi la Plum-pox. Este folosit pe scară redusă pe solurile mai grele şi mai umede
fără exces de umezeală (Iacob, 1981).
Pixy – portaltoi englezesc (1969), se înmulţeşte vegetativ (butaşi şi marcotaj), soiurile
altoite au o vigoare mică (semidwarf), sunt precoce şi productive. Ancorajul în sol este destul
de bun, dar sistemul radicular este redus. Prezintă compatibilitate bună cu soiurile europene,
nu drajonează.
Saint Julien A – portaltoi obţinut în Anglia (1928), se înmulţeşte prin butaşi lignificaţi şi
chiar marcotaj. Imprimă soiurilor altoite vigoare mică (semidwarf), precocitate şi
productivitate. Are compatibilitate bună cu soiurile europene, este rezistent la temperaturi
scăzute.
Alţi portaltoi din P. domestica şi P. insititia: Saint Julien Hibrid 1, Ackerman, Saint
Julien G.F. 655-2, Saint Julien K etc.
PORTALTOI INTERSPECIFICI:
Ishtara (1950-Franţa) = Belsiana (Prun diploid) x (P. cerasifera x P.persica) – se
înmulţeşte prin butaşi.
Myran = (P. cerasifera x P. saliciana) x P. persica (Franţa).
Citation (SUA) = (P. mume x P. cerasus) x P. Amygdalus x (Nemaguard x R. Red
Globe). Se înmulţeşte prin butaşi.
 70
G.F. 677 şi G.F. 557 = P. persica x P. amygdalus (Franţa).
Marianna G.F. 8.1. = P. cerasifera x P. munsoniana (Franţa), de vigoare foarte mare, se
înmulţeşte prin butaşi.
Marianna 2624 = P. cerasifera x P. munsoniana (1940, SUA).
Marianna 4001 = P.cerasifera x P. munsoniana, este de vigoare foarte mare. Ca portaltoi
pentru prun se mai poate folosi piersicul şi zarzărul pentru anumite soiuri şi condiţii
ecologice.
De asemenea, mai sunt folosite ca portaltoi speciile americane destinate în special unor
soiuri americane. Dintre acestea, cele mai importante specii sunt: Prunus hortulana, P.
americana, P. maritima, P. tomentosa (Vişinul de Nanking), P. besseyi (Vişinul de nisip).

PARTICULARITĂŢILE DE CREŞTERE ŞI FRUCTIFICARE ALE PRUNULUI

Sistemul radicular
Creşterea sistemului radicular este influenţată de portaltoi, soi, tipul de sol şi sistemul de
întreţinere.
Astfel, la prunii pe rădăcini proprii sistemul radicular este bine dezvoltat. Majoritatea
rădăcinilor se găsesc în stratul de sol cuprins între 12 şi 36 cm. Rădăcinile constituie 27-45 %
din greutatea pomului, acestea având direcţie orizontală şi oblică, majoritatea fiind de ordinul
II-IV. Dezvoltarea rădăcinilor în plan orizontal este influenţată de soi şi densitate. Mulţi
portaltoi de prun franc au proprietatea de a emite drajoni, fenomen dăunător în plantaţie.
Situarea rădăcinilor în stratul superior al solului permite cultura prunului şi pe soluri mai
subţiri, cu conţinut ridicat de argilă şi cu drenaj aerohidric deficitar.
Înrădăcinarea superficială prezintă dezavantajul că reduce rezistenţa pomilor la ger şi
secetă.
La pomii altoiţi pe corcoduş, rădăcinile sunt lungi şi subţiri, pătrund mai adânc în sol,
chiar până la 120-130 cm, dar marea masă a lor se află în stratul de sol cuprins între 30 şi 60
cm. În plan orizontal, acestea depăşesc de 2-3 ori proiecţia coroanei.
Partea epigee
Partea epigee este determinată genetic, variind în funcţie de soi.
Trunchiul este în general drept, mai rar torsionat (Roşior văratec, Montfort), cu
ritidomul neted (Anna Spath, Renclod verde) sau crăpat sub formă de plăci poliedrice (Agen,
Rivers timpuriu). Ca înălţime, majoritatea soiurilor formează un trunchi mijlociu, cu
diametrul în medie de 25-35 cm.
Coroana naturală variază mult în funcţie de unghiul de ramificare a ramurilor, precum
şi de vigoarea lor. Astfel, aceasta poate fi: fusiformă (Izium, Eric, Simon), piramidală (Tuleu
gras, Tuleu timpuriu, Gras româneasc, De Bistriţa), invers piramidală (Anna Späth, Peche,
Uriaşe), globuloasă (Agen, Renclod negru, Ontaria, Vinete de Italia), turtită (Renclod verde,
Montfort) etc. De asemenea, după capacitatea de ramificare şi tipul de fructificare, soiurile pot
avea coroane dese (Agen, Minerva) sau rare (Nectarina roşie, Stanley) care fructifică în
special pe buchete de mai. Alte soiuri (Tuleu gras, Vinete româneşti, Grase româneşti)
fructifică pe ramuri mijlocii şi lungi. Diametrul coroanei în perioada de rodire maximă poate
atinge 4-7 m. În mod natural prunul poate ajunge la 8-10 m înălţime, dar în plantaţii nu
depăşeşte 4-5 m.
Prunul are o creştere puternică mai ales în perioada de tinereţe, lungimea ramurilor
anuale atingând frecvent 1-1,5 m, fapt ce permite formarea rapidă a coroanelor prin operaţiuni
în verde.
 71
La aceste soiuri coroana se îndeseşte uşor (Centenar, Agen), necesitând lucrări de
formare mai deosebite, în timp ce la cele de tip “spur” capacitatea de ramificare şi de formare
a lăstarilor anticipaţi este redusă.
În afară de specificul biologic al soiurilor şi portaltoilor, vigoarea pomilor mai este
influenţată de condiţiile ecologice şi în special tehnologice.
Ramurile fructifere ale prunului se pot clasifica în: ramuri preflorifere (pintenul, spinul
şi smiceaua) şi ramuri florifere (buchetul de mai, ramura mijlocie şi ramura lungă). În condiţii
ecologice şi tehnologice favorabile, ramurile preflorifere evoluează în ramuri florifere.
Buchetele de mai au inseraţi mai mulţi muguri floriferi şi puţini vegetativi şi trăiesc 3-6
ani. Ramurile mijlocii au 5-30 cm lungime şi au inserate pe ele atât muguri floriferi în treimea
mijlocie, cât şi vegetativi către vârf. Ramurile lungi întâlnite cu preponderenţă la anumite
soiuri (Superb, Vinete româneşti) prezintă la bază 1-3 muguri vegetativi, apoi muguri
vegetativi şi floriferi în grupuri, iar spre vârf din nou muguri vegetativi. Cunoaşterea acestor
ramuri are importanţă la efectuarea tăierilor de fructificare spre a nu îndepărta porţiunile cu
muguri floriferi.
Florile prunului sunt hermafrodite, cu petale albe sau albe-verzui, de dimensiuni
diferite. Înflorirea are loc înainte de înfrunzire (Nectarina roşie, Stanley, Silvia), simultan cu
înfrunzirea (Vinete de Italia) sau după înfrunzire (Centenar, Vinete româneşti).
Fructele sunt drupe de dimensiuni, forme, gust, aromă şi culori foarte diferite, după cum
au fost prezentate la 7.2.3., acestea fiind caractere de soi. De asemenea, fructele pot fi grupate
după destinaţie: pentru consum în starea proaspătă, pentru semiindustrializare sau
industrializare sub diferite forme.
Ciclul anual. Prunul porneşte în vegetaţie primăvara timpuriu (jumătatea lunii martie) şi
trece prin următoarele fenofaze: umflarea mugurilor vegetativi, începutul creşterii lăstarilor,
umflarea mugurilor floriferi, înfloritul, legarea şi creşterea fructelor.
Umflarea mugurilor floriferi este influenţată de evoluţia temperaturii şi poate dura 4-12
zile. Înflorirea are loc primăvara după celelalte specii drupacee (aprilie), florile nefiind
afectate decât foarte rar de brumele târzii de primăvară. Epoca de înflorire este diferită,
soiurile grupându-se astfel: cu înflorire timpurie (Silvia, Simionis, Ţar, Victoria, Gras
românesc), cu înflorire mijlocie (Nectarina roşie, Stanley) şi cu înflorire târzie (Tuleu gras,
Vinete româneşti, Agen, Vinete de Italia, Anna Spath).
Cea mai importantă fenofază este cea a înfloritului, deoarece are un rol determinant în
asigurarea recoltelor. Aceasta este determinată genetic, dari variază de la soi la soi, dar în
limite relativ restrânse în cadrul speciei. Data declanşării înfloritului poate varia de la o zonă
la alta, dar soiurile îşi păstrează ordinea conform determinismului lor genetic. Diferenţa poate
varia de la 1-2 zile până la 7-15 zile.
Referitor la biologia înfloritului, iar în cadrul acesteia la procesul polenizării şi
fecundării, soiurile de prun se grupează astfel: autofertile (autocompatibile), autosterile
(autoincompatibile), interfertile (intercompatibile) sau intersterile, în funcţie de natura
polenului.
Soiuri autofertile: Anna Spath, Agen, Stanley, Vinete româneşti, Renclod verde, Sugar,
Victoria, Bosniace, Vinete de Italia, Gras românesc, Gras ameliorat, Ontaria, Record.
Soiuri autosterile: Tuleu gras, Montfort, Renclod negru, Renclod Altham, Tuleu
timpuriu, Tuleu dulce, Centenar, Dâmboviţa, Superb, Peche, Ţar.
Soiuri parţial autofertile: Silvia, Rivers timpuriu, Wilhelmina Späth. În funcţie de
procentul de grăunciori de polen germinat, soiurile se pot clasifica astfel:
- rele polenizatoare (sub 30%): Vision (2%), Silvia (13,3%), Althan (19,7%), Grand
Prize (15,7%);
- bune polenizatoare (30-60%): Rivers timpuriu (30,3%), Blue free (34,2%), Stanley
(43,4%), Peche (45,3%);
 72
- foarte bune polenizatoare (peste 60%): Valor (60,9%), Iraquois (68,7%), Gras
ameliorat (81,1%), Anna Spath (81,4%).
Stabilirea celor mai buni polenizatori şi, deci, asigurarea fecundării cu polen
corespunzător naturii ereditare a fiecărui soi poate să dubleze sau chiar să tripleze producţia,
chiar în afara sporului ce se poate obţine printr-o agrotehnică superioară.
Autosterilitatea se datorează în special androsterilităţii. Nu se cunosc perechi de soiuri
intersterile.
În concluzie, precizăm că pentru o producţie bună, într-o parcelă trebuie să existe soiuri
polenizatoare care să aibă aproximativ aceeaşi perioadă de înflorire cu soiurile de bază.
Pentru o producţie normală este suficientă polenizarea a cca 20-30% din flori, iar
procentul de legare să fie de cca 45%. În urma căderii fiziologice (19-30%) rămân în pom
până la maturitate cca 20-30% fructe.
Creşterea lăstarilor la prun are loc, de regulă, într-un singur val, în mai-iulie la pomii
tineri şi mai-iunie la pomii maturi.
Maturarea fructelor la prun are loc în perioada 15.VI-1.XI, fiind influenţată de soi şi de
condiţiile tehnice din anul respectiv. Numărul zilelor parcurse de la sfârşitul înfloritului până
la maturitatea de recoltare la soiurile de prun variază de la 92,4 pentru cel mai timpuriu soi
(Rivers timpuriu) până la 137-140 zile pentru soiurile cele mai târzii (Record, Gras românesc,
Anna Spath, Vinete româneşti). Din acest punct de vedere, soiurile de prun se pot grupa în:
- foarte timpurii (15.VI-15.VII): Rivers timpuriu, Diana, Nectarina roşie, Ţar, Renclod
Qullins;
- timpurii (15.VII-15.VIII): Ialomiţa, Minerva, Abundenţa, Tuleu timpuriu, Tuleu gras,
Ontario, Superb, Roşioare văratice, Alina, Tita, Centenar, Silvia;
- mijlocii (15.VIII-15.IX): Stanley, Bărăgan 17, Renclod de Caransebeş, Dâmboviţa,
Montfort, Renclod verde, Victoria, Uriaşe, Gras ameliorat, Anna Späth;
- târzii (după 15.IX): Vinete româneşti, Busuioace, Vinete de Italia, Gras românesc,
Record, Renclod Bavay.
Datele de mai sus sunt semnificativ influenţate de diversitatea condiţiilor ecologice din
diferite zone, putând exista diferenţe de maturare pentru acelaşi soi de 7-20 de zile.
Prunul intră în perioada de repaus în a II-a jumătate a lunii octombrie şi prima jumătate
a lunii noiembrie.
Alternanţa de rodire este mai redusă la soiurile de prun decât la măr, aceasta fiind
favorizată de o supraproducţie dintr-un an (nereglată), de condiţiile ecologice improprii sau de
nerespectarea tehnologiei de cultură.
Nu toate soiurile prezintă alternanţă de fructificare.
Vârsta intrării pe rod a prunilor este influenţată de soi, portaltoi, agrotehnica aplicată.
Astfel, unele soiuri (Agen, Stanley, Centenar) fructifică încă din anul 3-4 de la plantare, altele
la 5-6 ani (Tuleu gras, Anna Späth).
Productivitatea la prun este, în general mare, cu variaţii semnificative de la soi la soi, cu
diferenţe între zone, în funcţie de tehnologia de cultură etc.
P. Parnia şi Steliana Popescu (1993) arată că producţia medie pe primii 6 ani de la
plantare a fost mult inferioară la prunii pe rădăcini proprii faţă de cei altoiţi. Face excepţie
soiul Tuleu timpuriu, care se comportă mult mai bine nealtoit.
Din analiza mai multor soiuri, Marilena Răduc (1993) constată că în condiţiile de la
Satu Mare producţia medie pe 7 ani a variat de la 4,6 t/ha la soiul Vinete româneşti la peste 18
t/ha la soiurile Tita şi Centenar. Alte 10 soiuri au dat producţii între aceste valori (833
pomi/ha). În plantaţiile cu densitate medie, producţiile la soiurile de prun se situează între 12
şi 15 t/ha.
Datele din literatură arată un potenţial al prunului foarte mare. Astfel, în 1988, la
S.C.P.P. Vâlcea s-au obţinut producţii de peste 60 t/ha la soiul Centenar, iar în 1963 la
 73
S.C.P.P. Voineşti s-au obţinut producţii de 56,8 t/ha la soiul Tuleu gras şi 55 t/ha la soiul
Anna Späth. Foarte productive sunt soiurile Stanley, Centenar, Silvia, Tuleu gras, Româneşti,
Anna Späth. Foarte slab productive s-au dovedit soiurile: Vinete româneşti, Vinete de Italia,
Nectarina roşie, Bosniace, Montfort.
În cadrul aceluiaşi soi producţia creşte treptat până la 10-12 ani, rămâne relativ
constantă încă 8-10 ani, după care scade treptat.
Longevitatea prunului este mai scurtă comparativ cu cea a mărului şi părului şi se
datorează unei dezvoltări ontogenetice mai rapide, intrarea pe rod mai devreme, sensibilitatea
la anumiţi factori de stress etc. Majoritatea soiurilor de prun altoite pe corcoduş trăiesc în
medie 25-30 ani, dar pot ajunge la 40-50 ani şi chiar mai mult.
Perioada de creştere durează 3-7 ani, cea de început a rodirii 4-6 ani, iar cea de rodire
10-14 ani. După 25-30 ani intră, de regulă, în perioada de declin.

Cerinţele prunului faţă de factorii ecologici

Cerinţele faţă de temperatură ale prunului sunt moderate, această specie reuşind bine
în zonele în care temperatura medie anuală este de 8,5-11 oC. Rezistenţa la ger a soiurilor de
prun depinde de specia din care provin şi locul de origine, de durata repausului şi dinamica
temperaturilor în cursul iernii, de gradul de călire a plantelor, de tehnologia aplicată, de starea
fitosanitară etc.
Cele mai rezistente soiuri sunt cele provenite din prunul canadian, din cel din Ussuria şi
cel american, care au ca limită de rezistenţă până la –50…-55oC. Soiurile provenite din P.
domestica rezistă până la –32…-36oC şi chiar –38oC în condiţiile călirii corespunzătoare şi a
descreşterii treptate a temperaturilor. Amplitudinile mari de temperatură sunt dăunătoare
pomilor.
În faza de boboc, florile rezistă până la –3 oC…-4,4oC, florile deschise de la –0,5 la –
2,2oC, iar fructele legate la –0,5…-1,1oC. Cel mai sensibil organ al florilor este pistilul, apoi
ovarul.
Cea mai critică fenofază faţă de temperatură este înflorirea, când temperatura trebuie să
fie între 10 şi 12oC, iar temperaturile diurne extreme să depăşească 2oC, respectiv 25oC, altfel
florile cad în masă sau fecundarea este deficitară.
Necesarul de temperatură activă pentru declanşarea înfloritului este în medie de 321 oC,
pentru maturarea fructelor 2000-2200oC la soiurile timpurii şi de 3200-3500 oC pentru soiurile
târzii. Media anuală a maximelor să fie cuprinsă între 16oC şi 17oC, iar media minimelor de
+3,9…+4,4oC (Gh. Anzar, 1984). În toate zonele de cultură a prunului se asigură necesarul de
frig pentru ieşirea din repausul biologic.
Excesul de căldură, însoţit de secetă şi vânturi uscate, este dăunător culturii prunului.
Temperaturi mai mari de 35oC determină blocarea creşterilor şi arsuri pe frunze, ramuri şi
fructe.
Cerinţele faţă de apă. Prunul şi, în special, soiurile europene sunt pretenţioase faţă de
regimul hidric. Aceste pretenţii sunt satisfăcute în zonele în care cad annual 600-700 mm, din
care 200-250mm în lunile mai, iunie şi iulie. Umiditatea relativă optimă este de 68-72, iar în
iulie de 56-64 %. În celelalte zone, cu precipitaţii sub aceste limite, reuşita deplină a culturii
prunului este posibilă numai în condiţii de irigare. Portaltoiul este cel care imprimă cerinţele
faţă de apă. Astfel, prunul franc are pretenţiile cele mai mari, urmat de corcoduş şi minime
soiurile altoite pe zarzăr sau piersic. Pe acelaşi portaltoi şi în aceeaşi zonă soiurile târzii
necesită cantităţi mai mari de apă, comparativ cu cele timpurii.
Excesul de umiditate din sol este dăunător soiurilor altoite pe portaltoi zarzăr şi piersic
şi mai puţin dăunător celor altoite pe prun franc. De asemenea, precipitaţiile abundente şi reci
 74
din timpul înfloritului împiedică polenizarea, iar cele din timpul maturării fructelor
favorizează atacul unor boli criptogamice (Monilinia, Polystigma) şi deprecierea fructelor.
Referitor la rezistenţa la secetă, cercetările au demonstrat că în afară de portaltoi o
influenţă semnificativă o au şi soiurile. Sensibilitatea soiurilor la secetă s-a manifestat prin
căderea frunzelor, încetarea creşterii lăstarilor, diferenţiere slabă sau incompletă a mugurilor
floriferi şi chiar uscarea pomilor. Soiuri sensibile: Gras românesc, Lincoln, Renclod de iulie,
Ţar, Vinete de Italia. Soiuri rezistente la secetă s-au dovedit: Abundenţa, Anna Späth, Kirke,
Mirabelle de Nancy, Renclod verde, Roşioare, Ialomiţa, Prunul negru, Pruna de Turţ etc. (V.
Cociu şi colab., 1997).
S-a constatat că prunul reuşeşte cu rezultate bune şi în zonele de stepă unde
precipitaţiile coboară chiar sub 550 mm, dacă celelalte măsuri agrotehnice sunt respectate,
inclusiv normarea încărcăturii de rod.
Cerinţele faţă de lumină - ale prunului sunt moderate, dar producţiile cele mai mari
cantitativ şi calitativ s-au obţinut atunci când a fost plantat pe versanţii bine expuşi. În condiţii
de iluminare deficitară pomii devin mai sensibili la ger, produc mai puţin, iar fructele sunt mai
mici, slab colorate şi cu un conţinut mai scăzut în zahăr. Lumina poate deveni insuficientă şi
în plantaţiile prea dese, mai ales la soiurile cu capacitate mare de ramificare. La acestea
zonele umbrite se degarnisesc şi chiar se usucă. Pentru asigurarea unor condiţii normale de
iluminare trebuie corelate expoziţia, distanţa de plantare cu vigoarea pomilor şi alegerea
formei de coroană optimă.
Cerinţele faţă de sol ale prunului sunt modeste, acesta creşte şi fructifică bine aproape
pe toate tipurile de sol dacă ceilalţi factori nu sunt limitativi. Majoritatea portaltoilor prunului
au o capacitate mare de adaptare la diferite tipuri de sol.
În general, prunul poate da rezultate bune şi pe solurile argilo-nisipoase şi chiar pe cele
nisipoase cu suport argilos, dar sunt recomandate solurile mai calde şi mai ravene de tip
cernoziom. Nu sunt recomandate solurile sărăturate. Prunul este specia care poate suporta cel
mai larg interval al pH-ului: 5,5-8,4 (optim 5,8-7,2). De asemenea, această specie rezistă până
la un conţinut de 15-16% CaCO3 în sol (optim până la 10%), 30-50% argilă în zonele cu
suficiente precipitaţii. Prunul este sensibil la scăderea conţinutului de oxigen, având pretenţii
mari faţă de porozitatea de aeraţie (15-20%) şi nu rezistă la excesul de umezeală timp
îndelungat. Această specie creşte bine numai pe solurile în care volumul de sol neafectat de
procese de gleizare, la dispoziţia sistemului radicular, este de minim 30%. Este o condiţie
obligatorie pe toate tipurile de sol, indiferent dacă celelalte însuşiri fizico-chimice sunt
normale.

PARTICULARITĂŢI TEHNOLOGICE
Specificul producerii materialului săditor
Deşi are o tehnologie de cultură relativ facilă, producerea materialului săditor a pus
probleme pepinieriştilor şi pomicultorilor.
Principalii portaltoi ai prunului sunt prezentaţi în subcap. 7.2.4. Din multitudinea
portaltoilor, cei mai folosiţi sunt corcoduşul sau clone ale acestuia şi prunul comun.
Importanţă deosebită pentru înmulţirea prunului au căpătat-o în ultimul timp formele
interspecifice prezentate.
Problemele majore ale înmulţirii prunului sunt bolile virotice, în special plum-pox şi
compatibilitatea dintre portaltoi şi soi.
Atât pe plan mondial, cât şi în ţara noastră, marea majoritate a pomilor ce se plantează
sunt altoiţi. Există puţine excepţii, mai ales pentru soiurile autohtone ce drajonează şi ale
căror producţii sunt destinate industrializării.
 75
Corcoduşul creşte rapid, puieţii se pot obţine atât în şcoala de puieţi, cât şi prin
semănare direct în câmpul I. În cazul semănării în câmpul I, pentru a obţine pomi cu sistemul
radicular mai ramificat, în luna iunie este necesară scurtarea pivotului puietului la adâncimea
de 15-20 cm. În şcoala de puieţi, corcoduşul trebuie semănat mai des, pentru a nu depăşi
grosimea optimă de altoire. În câmpul I se altoieşte mai întâi prunul franc şi apoi corcoduşul
(P. Parnia, 1992), La noi în ţară se practică altoirea cu mugure dormind, iar în caz de
neprindere sau degerare peste iarnă se va utiliza realtoirea cu mugure în placaj, altoirea cu
mugure crescând sau cu ramură detaşată. Majoritatea soiurilor de prun formează lăstari
anticipaţi viguroşi încă din câmpul II, ceea ce permite proiectarea primului etaj al coroanei.
Portaltoiul franc asigură o mai bună uniformitate a pomilor în plantaţie, dar creşte mai
greu în pepinieră, unii puieţi nu ajung la grosimea standard de altoire în câmpul I, spre
deosebire de corcoduş care depăşeşte această grosime. De aceea, prunului i se va lăsa la rărire
un spaţiu mai mare, iar corcoduşul va fi lăsat mai des.
Specificul înfiinţării şi întreţinerii plantaţiilor
Organizarea teritoriului şi lucrările premergătoare sunt asemănătoare cu a celorlalte
specii. Prunul se poate cultiva în mai multe sisteme cum ar fi:
-“Pruni în fâneaţă” de regulă pe pantă mare (peste 30 %) şi chiar pe mici platouri. Se
folosesc soiuri locale, de regulă pe rădăcini proprii, conduşi cu trunchi înalt şi coroană
naturală liberă. Este sistemul cel mai vechi practicat în cultura prunului. Producţiile sunt mici
şi calitativ inferioare, destinate mai ales industrializării.
- Sistemul agro-pomicol se practică în gospodăriile individuale din zona colinară şi
constă în cultivarea unor fâşii mici de teren (0,1-1,0 ha) cu plante anuale intercalate de pruni
şi alte specii de pomi sau arbuşti fructiferi. Se recomandă mai ales în zonele agroturistice.
- Sistemul familial – reprezentat de grădinile familiale, cu suprafeţe de 0,2-1 ha. Sunt
destinate consumului propriu, semiindustrializării şi, într-o mică parte, comerţului local sau
zonal.
- Sistemul de culturi pure – este cel mai predominant în România şi pe plan mondial.
Scopul acestor culturi este comercializarea. Prunul se cultivă în cultură pură în toate cele trei
sisteme: extensiv (clasic), intensiv şi superintensiv.
- Sistemul extensiv este cel mai răspândit la noi în ţară, dar şi pe plan mondial. Pomii
folosiţi sunt de vigoare mare, altoiţi pe corcoduş. Distanţele de plantare sunt mari: 6-7 m x 5-6
m, realizând densităţi de 230-240 pomi/ha. De asemenea, distanţe mai mari (7 x 7 m) se
practică şi în cazul recoltării mecanizate a fructelor. În acest sistem pomii nu acoperă tot
spaţiul destinat, investiţiile sunt relativ reduse, iar capacitatea de producţie mică (5-8 t/ha).
Există tendinţa de renunţare la acest sistem.
- Sistemul intensiv - a apărut ceva mai târziu (1970). Indiferent de forma de coroană
aleasă, distanţele de plantare pentru acest sistem sunt de 4,5-5 m x 3,5-4 m, chiar 5 x 5 m.
Folosirea acestui sistem de cultură la prun implică soiuri şi portaltoi specifici, iar aceştia să fie
în corelaţie cu factorii de mediu.
- Sistemul superintensiv –se află în faza de cercetare. Acest sistem este diferit de cel de
la măr. Soiurile şi portaltoii de prun nu au încă o vigoare foarte redusă, în plus au şi alte
caracteristici de creştere şi fructificare. Se pot obţine densităţi de 1111-2222 pomi/ha, ceea ce
corespund următoarelor distanţe de plantare: 1,5 x 6,0 m; 1,5-5,0 m sau 2x3; 2x4; 2x5 m etc.
Sistemul de cultură cu densităţi mari de 1000-1500 pomi/ha include obligatoriu verigi
tehnologice specifice, cum ar fi tăierile în verde, realizarea unei anumite structuri a coroanelor
prin tăieri, fertilizare, combaterea bolilor şi dăunătorilor.
Amplasarea prunului în teren se face ţinând seama de cerinţele acestei specii faţă de
factorii ecologici. Pe terenurile cu pantă medie, prunul se amplasează pe tot versantul,
evitându-se văile reci şi excesiv de umede. Pe terenurile cu pantă mare (15-25 %), prunul se
 76
amplasează în treimea mijlocie a pantei, pe expoziţii sudice, sud-vestice sau sud-estice. În
zonele deficitare în precipitaţii puternic iluminate se amplasează la baza pantei pe expoziţie
nordică, estică sau vestică, unde deficitul hidric este mai redus.
Epoca optimă de plantare a prunului este toamna, după căderea frunzelor, până la
venirea îngheţului. În situaţii deosebite, prunul se poate planta şi primăvara foarte devreme,
imediat ce se poate intra în câmp. Deşi există posibilitatea de a se planta şi în ferestrele iernii,
când temperatura este de peste 2-3oC, nu recomandăm această epocă datorită riscurilor foarte
mari. Datorită faptului că multe soiuri de prun sunt autosterile, iar cele autofertile dau
producţii mai mari în cazul polenizării încrucişate, se recomandă plantarea în aceeaşi parcelă
a 3-4 soiuri cu înflorire apropiată, aproximativ aceeaşi epocă de maturare şi necesită aceeaşi
agrotehnică.
Raportul între soiurile de bază şi cele polenizatoare poate fi de 1:1; 1:2; 1:3 sau 1:4.
Soiurile polenizatoare se vor amplasa în aşa fel încât să nu existe o distanţă mai mare de 25-
30 m faţă de cele de bază.
Este important de reţinut faptul că la acelaşi soi diferiţi polenizatori au o influenţă
diferită nu numai asupra producţiei, dar şi asupra raportului pulpă/sâmbure, conţinutului în
substanţă uscată, coloraţiei, a epocii de maturare şi duratei de păstrare a fructelor.
În acest context recomandăm pentru practică următorii polenizatori pentru prun (tabelul
15.).
Tabelul 15.
Polenizatorii principalelor soiuri de prun
(după R. Roman)
Soiul de polenizat Principalele soiuri polenizatoare
Agen Anna Späth, Vinete româneşti, Gras ameliorat, Stanley, Rivers timpuriu.
Anna Spath Vinete româneşti, Gras ameliorat, Vinete de Italia, Agen, Stanley, Valor, Rivers timpuriu
Gras ameliorat Anna Späth, Vinete româneşti, Vinete de Italia
Rivers timpuriu Anna Späth, Agen, Gras ameliorat,Stanley
Tuleu gras Stanley, Rivers timpuriu, Agen, Gras ameliorat, Anna Späth, Valor
Tuleu timpuriu Gras ameliorat, Valor, Agen, Stanley, Early rivers, Renclod Althan
Vinete româneşti Anna Späth, Agen, Renclod Althan
Silvia Renclod Althan, Early Rivers, Agen, Gras ameliorat, Stanley, Anna Späth
Centenar Agen, Gras ameliorat, Anna Späth, Rencod Althan, Stanley
Diana Rivers timpuriu, Agen, Gras ameliorat, Stanley, Anna Späth, Valor
Ialomiţa Rivers timpuriu, Silvia, Agen, Gras ameliorat, Renclod Althan, Anna Späth, Valor
Piteştean Agen, Gras ameliorat, Stanley, Anna Späth, Valor
Carpatin Rivers timpuriu, Agen, Stanley, Gras ameliorat, Anna Späth
Minerva Rivers timpuriu, Agen, Stanley, Gras ameliorat, Anna Späth
Dâmboviţa Rivers timpuriu, Silvia, Agen, Stanley, Gras ameliorat, Anna Späth, Renclod Althan
Pescăruş Anna Späth, Renclod Althan, Stanley

Tăierile la prun reprezintă una din verigile tehnologice esenţiale în obţinerea

producţiei. Tăierile se grupează în două: de formare şi fructificare, fără a exista o barieră netă
între ele.
Tăierile de formare încep odată cu plantarea pomilor şi au ca obiective de bază
următoarele:
- formarea unui schelet viguros şi armonios repartizat;
- garnisirea cât mai rapidă a ramurilor de schelet şi semischelet cu ramuri de rod;
- facilitarea lucrărilor mecanizate etc.
Cele mai răspândite forme de coroană la prun sunt: vasul ameliorat, vasul suprapus,
vasul aplatizat, piramida întreruptă, piramida etajată rărită, piramida mixtă, palmeta cu
braţe oblice şi fusul subţire. Pentru formarea cât mai rapidă a coroanelor la prun, trebuie
valorificată creşterea rapidă din primii ani şi capacitatea de emitere a lăstarilor anticipaţi.
 77
Formarea corectă şi rapidă a coroanei se realizează foarte bine dacă se îmbină tăierile din
perioada de repaus cu intervenţiile din perioada de vegetaţie care sunt şi cele mai
recomandate. Astfel, perioada de formare a coroanei se poate reduce cu 1 chiar 2 ani.
Tăierile, chiar de formare, în perioadele de tinereţe vor fi foarte reduse, limitându-se la
strictul necesar. Încă din primii ani după plantare multe soiuri încep să fructifice, iar greutatea
fructelor curbează ramurile, mărind unghiul de inserţie, chiar şi la soiurile cu tendinţă de
creştere verticală. De asemenea, la aceste soiuri se ciupesc lăstarii de prelungire la distanţa de
ramificare proiectată, iar dacă acest lucru nu s-a realizat ramura anuală se va scurta în
primăvară.
Formarea unei coroane implică efectuarea câtorva lucrări succesive: alegerea ramurilor
de schelet, proiectarea acestora şi a ramurilor de semischelet. Pentru aceasta se vor reţine
ramurile plasate în poziţiile cele mai corespunzătoare pentru forma de coroană aleasă. Aceste
ramuri se vor scurta cu 10-12 cm, mai sus de locul în care dorim să se formeze viitoarele
ramuri de schelet. Celelalte ramuri, cu poziţii incorecte, se vor suprima la inel, iar cele de
semischelet se scurtează cu 1/3 sau 1/2 din lungimea lor.
După pornirea în vegetaţie se vor plivi toţi lăstarii de prisos, când aceştia au 2-4 cm. La
sfârşitul primăverii –începutul verii, când lăstarii au 15-25 cm, se vor alege alte ramuri de
schelet, precum şi ramurile de semischelet formate pe ramurile alese anterior. Ceilalţi lăstari
se ciupesc sau se răresc lăsând numai pe cei dispuşi bilateral altern-exterior, cu punctele de
inserţie la 15-20 cm. Operaţiile se continuă până la formarea completă a coroanei.
La soiurile din grupa Tuleu cu lemnul fragil, unghiurile de ramificare vor fi de 45-55 o
pentru a evita dezbinarea ramurilor sub greutatea fructelor. Drajonii sau lăstarii din colet
formaţi se vor elimina cât mai devreme, pentru a nu concura pomul.
Tăierile de întreţinere şi fructificare se bazează pe reducţia şi simplificarea
semischeletului, în scopul stabilirii unui echilibru între formaţiunile de rod şi cele vegetative,
a păstrării volumului iniţial al coroanei, pentru asigurarea de noi creşteri, pentru o mai bună
iluminare a coroanei, pentru evitarea alternanţei de rodire etc.
Tăierile se vor face diferenţiat, în raport cu vârsta pomilor, starea lor fiziologică, specia
şi soiurile. Prin tăieri se vor îndepărta ramurile uscate şi rău plasate. Ramurile roditoare se vor
rări numai în anumite situaţii. La pomii intraţi în prima perioadă de rodire, unde se manifestă
scăderea potenţialului de creştere, este necesar ca la 3-4 ani să se efectueze tăieri uşoare de
reducţie, prin scurtarea ramurilor de schelet în lemn de 2-3 ani, deasupra unei ramuri de
garnisire.
Cu prilejul acestor tăieri se vor păstra ramurile buchet şi ramurile de garnisire care nu
depăşesc lungimea de 30 cm. Dacă sunt prea dese, se înlătură cele mai slabe. Ramurile de
garnisire care nu depăşesc 60 cm şi au unghiul de ramificare 50-55 o se scurtează la 8-10
muguri, iar cele mai lungi cu unghi de ramificare mic se palisează în poziţie orizontală sau se
scurtează la 8-10 muguri, de asemenea, cele de prelungire se scurtează la 1/3-1/2 din
lungimea lor. La prun se aplică tăieri de corecţie în cazul când pomii nu au fost tăiaţi anual
sau la cei tăiaţi necorespunzător. De asemenea, în perioada de declin se efectuează tăieri de
reîntinerire mai severe la nivelul scheletului.
Întreţinerea solului. În plantaţiile tinere, până la intrarea pe rod solul se poate cultiva
cu legume, mazăre, fasole, cartofi, căpşuni etc., realizându-se culturi intercalate. De
asemenea, un alt mod de întreţinere a solului este cel cu îngrăşăminte verzi. Pe rândul de
pomi, obligatoriu, solul se va menţine ca ogor lucrat pe o bandă lată de 1,5-2,0 m.
În plantaţiile pe rod solul se va întreţine în funcţie de nivelul precipitaţiilor şi de panta
terenului. Astfel, în zonele de stepă este recomandat ogorul lucrat, în timp ce în zonele
colinare cu precipitaţii suficiente intervalele dintre rânduri pot fi înierbate, iar iarba cosită de
2-3 ori şi folosită ca mulci. Lucrările solului (arătura) se va efectua la 12-15 cm, iar discuirea
sau cultivarea la 8-10 cm. Un sistem care a dat rezultate în cultura prunului este erbicidarea
 78
pe rândul de pomi. În această situaţie se vor elimina în prealabil toţi drajonii sau lăstarii din
colet. Erbicide folosite în cultura prunului sunt: Gesatop 50 WP = 6+10 kg/ha, Caragard 450
=6-8 kg/ha, Gramoxone = 3-5 l/ha, Devrinol 50 W = 7-8 kg/ha, Starone 250 = 5 kg/ha,
Roundup 3-4 kg/ha, Fusilade 4 l/ha, Nabu EC = 4-5 l/ha, Focus ultra 3-4 kg/ha, Galant 4-5
kg/ha, Targa 10 BC = 4-5 kg/ha etc.
Fertilizarea plantaţiilor de prun reprezintă o verigă tehnologică importantă dacă se
are în vedere faptul că această specie se amplasează pe terenuri mai puţin fertile, subţiri, chiar
erodate. Nivelul fertilizării se stabileşte în funcţie de gradul de aprovizionare a solului cu
elemente nutritive, textură, regimul de precipitaţii, producţia planificată etc. Analiza de sol şi
diagnoza foliară sunt principalele determinări ce conduc la date certe privind fertilizarea.
La un hectar de prun cu 500 pomi şi o producţie de 15 tone anual se extrage din sol: 47
kg N, 12 kg P2O5, 72 kg K2O, 64 kg CaO, 13 kg MgO. Din aceste cantităţi extrase definitiv
din sol se regăsesc numai o parte în substanţele minerale conţinute în fructe şi lemnul nou, şi
anume de: 18 kg N, 6 kg P2O5, 40 kg K2O, 33 kg CaO şi 6 kg MgO la hectar. Diferenţa dintre
cele două grupe de cifre ajunge din nou în sol prin frunzele şi fructele căzute.
După M. Gautier, conţinutul optim al frunzelor în elemente nutritive este de: N = 2,13-
2,40 %; K2O = 1,98-2,82 %; CaO = 1,79-2,25 %; Mg = 0,37-0,43 %; Mn = 55-80 ppm; B =
33-36 ppm; Zn = 17-21 ppm. Pentru a compensa aceste cosumuri, o plantaţie matură de prun
are nevoie anual de 100-120 kg N/ha, 60-70 kg P/ha, 100-120 kg K/ha şi odată la 3-4 ani 30-
40 t gunoi de grajd. Aceste doze se corelează cu elementele prezentate anterior.În plantaţiile
tinere aceste doze se reduc cu 1/3 până la 1/4
Intensitatea maximă a absorbţiei rădăcinilor prunului are loc când temperatura solului
este de 16-18oC. La temperaturi mai mici absorbţia se reduce şi se opreşte sub 2 oC. De
asemenea, activitatea rădăcinilor scade şi pe măsura creşterii temperaturii solului peste 18-
20oC. Umiditatea optimă a solului pentru activitatea rădăcinilor prunului este de 60-80 % din
capacitatea de câmp.
Îngrăşămintele organice şi chimice cu fosfor şi potasiu se aplică într-o singură repriză,
toamna, şi se încorporează în sol. Aceste îngrăşăminte pot fi administrate şi iarna sau
primăvara înainte de pornirea în vegetaţie, dar efectul lor este mult diminuat.
Îngrăşămintele cu azot se vor aplica în 2-3 reprize, în funcţie de permeabilitatea pentru
apă a solului şi regimul pluviometric. Pe solurile greu permeabile, cu capacitate mare de
reţinere a apei, cu un conţinut mai mare de 35 % argilă, 2/3 din îngrăşămintele cu azot se
aplică toamna şi 1/3 primăvara înainte de pornirea în vegetaţie. Pe solurile uşor permeabile,
1/3 din doza de azot se aplică toamna, iar restul primăvara în două reprize: 1/3 înainte de
pornirea în vegetaţie şi 1/3 la începutul creşterii intense a lăstarilor.
Pe solurile nisipoase se pot folosi cu succes îngrăşămintele verzi semănate toamna şi
încorporate în luna mai.
În plantaţiile clasice menţinute înţelenite, în care îngrăşămintele pentru pomi se aplică
local, intervalele dintre pomi care rămân nelucrate se fertilizează suplimentar cu 50 kg N/ha
după fiecare coasă.
Irigarea plantaţiilor de prun este obligatorie în zonele de stepă şi silvostepă cu mai
puţin de 550 mm precipitaţii anuale, precum şi în regiunile moderat umede (550-650 mm
annual), dacă din acestea cel puţin 200-250 mm nu cad în lunile mai, iunie şi iulie. În aceste
situaţii se vor aplica 3-4 udări cu 20-30 l apă la fiecare pom sau 3-4 udări cu 350-450 m 3/ha
pentru ca apa să ajungă la 20-60 cm, zona de creştere a majorităţii rădăcinilor absorbante şi să
asigure 60-80 % din capacitatea de câmp.
Perioadele critice în aprovizionarea prunului cu apă sunt: după înflorit, în faza de
întărire a sâmburilor, la intrarea fructelor în pârgă; după recoltare se face udarea de
aprovizionare. Prin irigare creşte cantitatea şi calitatea producţiei şi previne debilitarea
pomilor.
 79
Asigurarea agentului polenizator este o măsură eficientă mai ales în condiţiile în care
prin aplicarea tratamentelor fitosanitare o mare parte din entomofauna naturală polenizatoare
este distrusă.
În aceste condiţii, chiar dacă pomii diferenţiază muguri de rod, înfloresc abundent, sunt
interfertile; însă nu are loc polenizarea din lipsa agentului polenizator nici fecundarea nu are
loc, iar producţiile sunt mici. Asigurarea agentului polenizator se face prin introducerea în
plantaţie a 2-3 stupi cu albine la hectar.
Normarea producţiei. Din descrierea soiurilor de prun s-a putut constata că multe
dintre acestea au tendinţa de a se supraîncărca cu rod. Acest fenomen conduce la obţinerea
unor producţii foarte mari cantitativ, dar slabe calitativ, cu efecte negative asupra valorificării.
În plus, în anul respectiv, pomii vor diferenţia puţini muguri de rod pentru anul următor
instalându-se astfel periodicitatea de rodire. De asemenea, la soiurile din grupa Tuleu cu
ramuri fragile, acestea – adesea se rup sub greutatea fructelor compromiţând viitorul pomului.
Evitarea supraîncărcării cu fructe a pomului se poate realiza prin două măsuri mai
importante: efectuarea ritmică şi corectă a tăierilor şi rărirea fructelor. Referitor la prima
măsură precizăm că în anii în care pomii sunt supraîncărcaţi cu rod se vor efectua tăieri
severe, dominate în primul rând de scurtări, iar în anii cu puţini muguri floriferi tăierile vor fi
mai reduse, acestea realizându-se prin răriri.
Dacă şi după aplicarea corectă a tăierilor de fructificare pomii rămân cu o producţie
foarte mare, atunci aceste măsuri vor fi completate cu răritul fructelor. Există mai multe
metode de rărit a fructelor, dar singura care se justifică economic este cea chimică.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor
Combaterea bolilor şi dăunătorilor - reprezintă un segment vital în tehnologia de
cultură a prunului. Nerespectarea acestei verigi tehnologice poate compromite total producţia
din anul respectiv, dar şi din anii următori.
Dintre bolile care afectează prunului cele mai importante sunt: deformarea fructelor sau
hurlupii, pătarea roşie, monilioza, ciuruirea bacteriană etc., iar dintre dăunători: viespea
fructelor, viespea sâmburilor, viermele prunelor, afidele – care sunt şi vectori ai virozelor etc.
Combaterea acestora se face prin 2-3 tratamente în perioada de repaus şi 8-10 tratamente în
perioada de vegetaţie conform tabelului 16.
Tabelul 16
Schema de combatere a bolilor şi dăunătorilor prunului
Nr.
Fenofaza Boli şi dăunători de combătut Pesticidele folosite Observaţii
crt.
0 1 2 3 4
1 Repaus Păduchele din San José Carbetox 37CE (0,8-1,0 %),
vegetativ (Quadraspidiotus perniciosus): Polisulfură de bariu (6,0 %)
Păduchii testoşi ai prunului;
Ouă de păianjeni,
2 Umflarea Păduchele din San José US 1 (1,5 %)
mugurilor (Quadraspidiotus perniciosus),
(aprilie I-II) Ouă de acarieni
Monilioză (Monilinia laxa, Turdacupral (0,5 %)
Monilinia fructigena), Captadin 50 PU (0,25 %)
Ciuruirea frunzelor (Stigmina Polibar (1,0 %)
carpophila)
3 Înfoierea Insecte defoliatoare (Orgya sp., Turdacupral (0,5 %)
corolei, cotari); Monilioză; (Monilinia Captadin 50 PU (0,25 %)
buton alb laxa, Monilinia fructigena), Polibar (1,0 %)
(aprilie II-III) Ciuruirea frunzelor (Stigmina
carpophila bacterioze

0 1 2 3
4 Începutul Monilioză (Monilinia laxa,
scuturării Monilinia fructigena
petalelor Ciuruirea frunzelor
(aprilie III- (Stigmina carpophila)
mai I) Pătarea roşie a fructelor
(Polystigma rubrum)
insecte defoliatoare (Orgya
antiqua, Malocosoma neustria,
Chematobia brumata,Hybernia
defoliaria)
Acarieni, păduchi de frunză,
viespea sâmburilor de prun
(Eurytoma schreineri)
5 Fructul cu Ciuruirea frunzelor
diametrul de (Stigmina carpophila)
0,5-1,0 cm Pătarea roşie a fructelor
(mai / II-III) (Polystigma rubrum)
viespea sâmburilor de prun
(Eurytoma schreineri)
Viermele prunelor, G1
(Cydia funebrana)
6 Fructul cu Pătarea roşie a fructelor
diametrul (Polystigma rubrum)
1,0-1,5 cm Ciuruirea frunzelor
(15-20 iunie) (Stigmina carpophila)
Păduchele din San José
(Quadraspidiotus perniciosus),
7 Fructul cu Pătarea roşie a fructelor
diametrul (Polystigma rubrum)
2,0-2,5 cm Ciuruirea frunzelor (Stigmina
(iulie / I) carpophila)
Monilioză
(Monilinia laxa, Monilinia
fructigena
Viermele prunelor, G2
(Cydia funebrana),
omizi defoliatoare
Acarieni
(Panonychus ulmi, Tetranychus
urticae, B. rubrioculus)
8 Fructul cu Monilioză
diametrul (Monilinia laxa, Monilinia
3,0-3,5 cm fructigena
(iulie/II-III) Viermele prunelor, G2
(Cydia funebrana),
omizi defoliatoare
9 Fructe intrate Monilioză
în pârgă (20- (Monilinia laxa, Monilinia
24 august) fructigena
Păduchele din San José, G2
(Quadraspidiotus perniciosus),
80
Continuare Tabelul 16.
4
Folpan 50 WP (0,2 %); Merpan 50
WP (0,2 %),; Dithane M 45 (0,2 %);
Captadin 50 PU (0,25 %)
Zolone 35 EC (0,2 %); Onefon 80
(0,15%); Sintox 25 EC (0,25%);
Nurelle D (0,075 %); Fastac (0,02%);
Karate (0,02 %) sau Talstar (0,04%)
Folpan 50 WP (0,2 %); Merpan 50
WP (0,2%); Dithane M 45 (0,2%);
Captadin 50 PU (0,25%)
Chinmix 5 EC (0,03 %); Diazol 60
EC (0,15%); Sumi- alpha 2,5 EC
(0,04%),
Decis 2,5 EC (0,03 %); Sintox 25 EC
(0,2%); Carbetox 37 EC (0,5%)
Folpan 50 WP (0,2 %); Merpan 50
WP (0,2%); Dithane M 45 (0,2%);
Captadin 50 PU (0,25%); Mancozeb
80 WP (0,2%); Polyram DF (0,2%);
Vondozeb 80 WP (0,2%)
Ecalux S (0,1%), Reldan 40 EC (0,15
%); Carbetox 37 EC (0,5%); Ultracid
20 EC (0,2%)
Dithane M45 (0,2 %),
Folpan 50 WP (0,2 %), Sancozeb 80
WP (0,2 %)
Sumilex 50 WP (0,1 %); Rovral 50
WP (0,1%); Topsin M 70 (0,1%);
Dithane M 45 (0,2%)
Chinmix 5 EC (0,03 %); Diazol 60
EC (0,15%); Sumi- alpha 2,5 EC
(0,04%);
Decis 2,5 EC (0,03 %); Fastac 10 EC
(0,015%)
Neoron 500 EC (0,1 %); Kelthane 18
EC (0,2%); Omite 50 WP (0,2%);
Sanmite 20 WP (0,05%)
Sumilex 50 WP (0,1 %); Rovral 50
WP (0,1%); Topsin M 70 (0,1%);
Dithane M 45 (0,2%)
Chinmix 5 EC (0,03 %); Diazol 60
EC (0,15 %); Sumi- alpha 2,5 EC
(0,04 %); Decis 2,5 EC (0,03 %);
Fastac 10 EC (0,015%), Talstar 10
EC (0,04%)
Sumilex 50 WP (0,1 %); Rovral 50
WP (0,1%); Ronilan 50 WP (0,07%)
Ecalux S (0,1%); Numai la soiurile
Reldan 40 EC (0,15%); Carbetox 37 timpurii
EC (0,5%); Ultracid 20 EC (0,2%);
Pirinex 48 EC (0,2 %); Imidan 50
WP (0,2%)
 81

Particularităţile maturării şi recoltării prunelor

Maturarea prunelor reprezintă faza de dezvoltare în care procesele de creştere,
biochimice şi fiziologice; ajung la un nivel caracteristic care le fac edibile în momentul
recoltării sau după aceea. În această fenofază au loc modificări ale culorii, fermităţii, gustului
şi aromei prunelor.
Ca şi la alte fructe, şi la prune există mai multe grade de maturare: prepârga, pârga,
maturitatea de recoltare, maturitatea de consum, maturitatea fiziologică, postmaturarea.
Maturitatea de recoltare reprezintă momentul î n care fructele desprinse de pe plantă îşi
continuă maturarea până la atingerea calităţilor organoleptice maxime. Acum fructele au ajuns
la mărimea, forma, pigmentaţia, culoarea şi gustul caracteristic soiului. La prune, acest
moment trebuie să fie cât mai apropiat de momentul optim de consum. În această fază se
recoltează soiurile destinate exportului sau transportului la mari distanţe.
Soiurile de prun destinate consumului în stare proaspătă au maturitatea de recoltare cu
cel mult 3-4 zile înainte de maturitatea de consum. Dacă sunt recoltate mai devreme, prunele
nu-şi mai desăvârşesc maturarea, iar gustul lor rămâne deficitar. Recoltate mai târziu prunele
devin sensibile la manipulare şi transport, îşi pierd fermitatea structo-texturală şi sunt uşor
atacate de boli sau deranjamente fiziologice.
Maturitatea de consum reprezintă momentul în care prunele realizează un echilibru
biochimic optim, cu un gust, structură, textură şi arome corespunzăătoare calităţilor gustative
maxime. La maturitatea de consum se recoltează soiurile de prune destinate consumului
proaspăt local, precum şi cele destinate deshidratării şi industrializării inclusiv sub formă de
alcool.
Pentru consumul în stare proaspătă, prunele se recoltează manual cu tot cu peduncul,
fără a îndepărta pruina. Fructele se aşază în ambalaje cu capacităţi mici de 5-6 kg, care se vor
aşeza în locuri umbrite. Sortatul se face direct din pom. Pentru industrializare, prunele se pot
recolta şi mecanizat prin scuturarea cu ajutorul vibratoarelor şi preluare pe prelate. Pentru
aceasta, distanţele de plantare vor fi mărite (7 x 7 m), vor fi alese soiurile cu desprinderea
uşoară a fructelor, eventual se vor aplica tratamente cu produse care să favorizeze
desprinderea.
 82

CULTURA CIREŞULUI

Cerasus avium L. Monch, Fam. Rosaceae

Subfam. Prunoideae

Importanţa, originea şi aria de răspândire

Importanţă

Cireşul este o specie pomicolă cu deosebită importanţă economică, dată de însuşirile

nutritive, tehnologice şi comerciale ale fructelor, care găseşte în România condiţii optime de
manifestare a potenţialului său agrobiologic.
Cireşele sunt primele fructe proaspete ale anului, iar prin conţinutul ridicat în vitamine,
săruri minerale, zaharuri, aspect atrăgător, fac obiectul uneia dintre cele mai eficiente
activităţi comerciale.
Fructele sunt destinate atât consumului în stare proaspătă, cât şi prelucrării industriale
sub formă de sucuri, siropuri, compoturi, gemuri, dulceţuri, băuturi alcoolice, produse de
cofetărie, patiserie etc.
Cireşele depăşesc toate speciile pomicole în ceea ce priveşte conţinutul mediu în zahăr
total (glucoză, levuloză, zaharoză), iar ca aciditate şi alte componente ocupă o poziţie
intermediară: substanţă uscată 10,79-24,70%, zahăr total 7,7-16,8%, aciditate totală 0,49-
1,36%, substanţe tanoide 0,6-1,3%, substanţe pectice 0,06-0,36 %, substanţe proteice 0,56-
1,63%, substanţe minerale 0,19-0,62% (după Pomologia României, 1965), vitaminele: C
(6,51 mg %), A (0,5 mg %), B 1 0,05 mg %, E 2,24 mg %; săruri minerale: Ca 10,0 mg %, K
170,0 mg %, P 20,0 mg %, Fe 0,5 mg %.
Este o specie relativ precoce (5-6 ani de la plantare), are o tehnologie relativ simplă,
produce mult şi constant.
Se poate cultiva masiv, pe aliniamente sau izolat, începând cu zona litorală şi până la
peste 800 m altitudine.
Este un apreciat element decorativ prin portul înalt, abundenţa şi gingăşia florilor,
longevitate etc., Lemnul de cireş este foarte apreciat în industria mobilei.
Din pedunculul fructelor se prepară un ceai cu efect puternic depurativ, fiind folosit cu
succes la tratarea unor boli renale, ca preparat fitofarmaceutic etc.
Pe piaţa de fructe proaspete sunt preferate soiurile cu fructe de tip “bigarreau”, de
culoare roşie-strălucitoare sau bicolore, cu peduncul gros, verde, rezistente la crăpare,
transport şi depozitare temporară, cu masa de peste 7-8 g.
Originea şi aria de răspândire
Cele mai multe soiuri cultivate aparţin speciei Cerasus avium L. (2n =2x=16). Această
specie este originară din zona cuprinsă între Marea Neagră şi Marea Caspică, de unde s-a
răspândit în Europa şi Asia. În stare sălbatică se mai întâlneşte în Iran, China, Rusia, Asia
Mică, Asia Centrală, Africa de Nord, sudul şi estul Europei. După alţi autori (Olden, 1967;
Watims, 1976), forma diploidă a genului Prunus a apărut spontan în Asia Centrală, iar din
 83
această specie ancestrală au derivat ulterior cireşul şi vişinul. Vavilov (1959) susţine că
cireşul şi vişinul s-au format în zonele înalte ale Orientului Apropiat. Hedrick (1915) şi
Kolesnikov (1959) consideră că varietatea italică a cireşului prezintă o arie mai largă de
răspândire, având condiţii optime de formare atât în Europa, cât şi în Asia şi chiar Africa de
Nord, cu un maxim de favorabilitate între Marea Neagră şi Marea Caspică, respectiv Balcani,
Asia Mică şi Transcaucazia.
Se apreciază că cireşele erau folosite în alimentaţia omului cu cca 4000-6000 de ani
î.Hr., iar cireşul era cultivat cu aproximativ 2500 de ani în urmă.
Astfel, Teofrast, cu 400 de ani î.Hr., relatează despre această specie, iar Plinius (23-79
d.Hr.), în “Historia naturalis”, descrie 10 soiuri dintre cele mai reprezentative: Juniana (cu
maturare timpurie), Duriana (fructe pietroase), Juliana, Tricolor etc.
În prezent, cireşul se cultivă între paralelele de 40-60o latitudine nordică, dar izolat se
întâlneşte pe toate continentele. Dintre acestea, Europa produce cca 65 % din producţia
mondială, urmată de Asia, America de Nord, Oceania, Africa şi America Centrală (tabelul
16.).
Tabelul 16.
Producţia de cireşe la nivel mondial (t)
(Buletin F.A.O., 1999)
Continentul 1997 1998 1999
TOTAL d.c. 1.616.006 1.605.542 1.663.257
Europa 740.422 762.212 816.564
Asia 618.034 597.464 600.993
America de Nord 209.100 194.700 194.700
Oceania 9.000 8.350 8.400
Africa 7.497 10.496 10.280
America Centrală 1.109 600 600

După cum se constată, producţia mondială de cireşe depăşeşte 1,6 milioane tone,
aceasta obţinându-se de pe cca 300.000 ha.
În Europa, mari producătoare de cireşe sunt: Germania, Italia, Franţa, România, Spania,
Grecia ş.a. (tabelul 17.).
Tabelul 17.
Producţia de cireşe la nivel european (t)
(Buletin F.A.O., 1999)
Ţara 1997 1998 1999
TOTAL d.c. 740.422 762.212 816.564
Germania 64.300 122.053 136.800
Italia 114.232 117.184 117.184
Franţa 66.000 35.300 76.500
România 73.835 77.920 63.373
Spania 64.400 52.900 52.500
Grecia 43.048 47.284 47.284

În România se cultivă cca 7.150 ha, cea mai mare parte în sectorul particular, de pe care
se obţine o producţie de 63 mii tone (tabelul 18.).
Principalele judeţe producătoare sunt: Iaşi, Galaţi, Vrancea, Vaslui, Botoşani, Bacău,
Neamţ, Arad. Dinamica producţiei este descrescătoare datorită reducerii suprafeţelor,
îmbătrânirii plantaţiilor, replantări puţine, tehnologii deficitare.
 84

Tabelul 18.
Principalele judeţe producătoare de cireşe din România
(Branişte şi Drăgoi, 1999)
1996
Judeţul 1991
Tone %
TOTAL d.c. 49.600 50.300 100
Iaşi 5.199 7.802 15,5
Galaţi 1.854 6.203 12,3
Vrancea 4.653 5.101 10,1
Vaslui 3.506 4.374 8,7
Botoşani 6.876 4.620 8,2
Bacău 3.144 4.021 8,0
Neamţ 3.211 3.877 7,7
Arad 4.022 3.183 6.3

SORTIMENTUL DE SOIURI
Cireşul este o specie cu o mare variabilitate genetică, ceea ce a condus la formarea sau
crearea multor soiuri atât pe plan mondial, cât şi în ţara noastră. De altfel, la cireş, soiul este
principalul factor de progres al culturii, deoarece soluţiile tehnologice cu adevărat noi care
imprimă o agroproductivitate superioară sunt puţine.
Deşi în lume există un număr impresionant de soiuri, 1145 dintre acestea fiind
inventariate de Hedrik încă din anul 1915, puţine dintre ele au o reală valoare economică şi un
larg areal de răspândire.
Analizând sortimentul, se poate constata că alături de soiurile valoroase ca Van, Stella,
Bigarreau, Napoleon, Ulster ş.a., fiecare stat cultivă soiuri specifice condiţiilor agroecologice
şi tradiţiei locale.
Privit în ansamblu, sortimentul din ţările mari producătoare este dominat de soiuri cu
fructe de tip “Bigarreau”, destinate consumului în stare proaspătă şi de tip “Napoleon” pentru
prelucrare industrială (Sannier, 1989). Analizând soiurile nou pătrunse în sortiment, remarcăm
orientarea către soiuri cu fructe mari, de culoare roşie-strălucitoare, cu impact vizual asupra
consumatorului.
Se remarcă, de asemenea, soiurile autocompatibile (Stella, Newstar, Lapins, Sunburst)
pentru care există un mare interes.
Absenţa din sortimentul recomandat a soiurilor de tip “compact”, cu volum mic de
coroană, vine să confirme, o dată în plus, că cele obţinute până acum au deficienţe mari
comerciale, chiar dacă pomii au vigoare mică.
În România, până în anul 1965, majoritatea soiurilor erau autohtone, foarte vechi sau de
provenineţă germană. În prezent, sortimentul cuprinde 35 soiuri, majoritatea noi, din care 22
sunt româneşti şi 13 sunt străine, majoritatea cu fructe dulci, dar şi amare, destinate
industrializării.
Soiurile din sortimentul actual îşi eşalonează maturarea fructelor pe o perioadă de 60-70
zile, din prima decadă a lunii mai până la mijlocul lunii iulie.
Soiul ideal, care să satisfacă interesele cultivatorilor, tehnologilor, comercianţilor şi
consumatorilor, deopotrivă şi de-a-ntregul, nu a fost creat şi continuă să fie dezideratul tuturor
programelor de ameliorare genetică (Zwintscher, 1973, V. Cociu, 1990).
 85

SOIURI CU FRUCTE DULCI

1. Rivan – soi suedez (1991), obţinut din Early Rivers x Van, de vigoare medie spre
mare, coroană larg piramidală, bine garnisită cu buchete de mai şi ramuri mijlocii mai ales
spre exterior, mediu rezistent la ger, recomandat mai ales pentru zonele sudice ale ţării.
Fructele sunt mari pentru un soi timpuriu (20/21/18 mm şi 5,5-6,0 g), cordiforme, roşii-
deschis, cu pieliţa subţire şi sensibilă la crăpare. Pulpa este semipietroasă, dulce-acidulată, de
culoare roz-deschis, plăcută la gust. Maturitatea: prima decadă a lunii iunie. Se pretează şi
pentru recoltarea în pârgă, pentru a evita pierderile prin crăpare.
2. Scorospelka – soi ucrainean, obţinut în 1934 prin hibridarea soiurilor Franz Joseph şi
Furheste der Mark, inclus în sortimentul românesc în 1991. Pomul este de vigoare medie spre
mare, cu coroana globuloasă, rodeşte pe buchete de mai preponderent, este productiv,
rezistent la secetă, ger, boli şi dăunători. Fructul este de mărime medie spre mare pentru un
soi timpuriu (5,5-6,0 g), dulce-acidulat, cordiform-alungit, roşu-deschis, sensibil la crăpare în
condiţii de precipitaţii în perioada de pârgă. Pulpa este roză, de consistenţă medie, suculentă.
Maturarea: ultima decadă din luna mai.
3. Bigarreau Burlat – soi francez (1935), de vigoare medie, cu coroana largă,
globuloasă, cu fructificare preponderent pe buchete de mai, sensibil la Cocomyces şi Monilia.
Fructul este mare pentru un soi timpuriu (6-7 g), roşu-închis, sferic, pulpa pietroasă, cu sucul
colorat, foarte plăcută la gust, neaderentă. Este un soi foarte cunoscut şi considerat în multe
ţări europene soi de reper. Maturarea: ultima decadă a lunii mai.
4. Ponoare – soi românesc (1989), obţinut din Pietroase negre de Odessa şi Ramon
Oliva, de vigoare mijlocie-mare, cu coroana larg piramidală. Produce abundent şi constant.
Fructul de mărime submedie (5,0-6,4 g), de culoare roşie, pulpa semipietroasă, suculentă, gust
dulce, uşor acidulat. Se recomandă pentru zonele nordice şi vestice ale ţării. Maturarea: prima
decadă a lunii iunie.
5. Roşii de Bistriţa – soi românesc (Hedelfinger x Ramon Oliva), 1978, semiviguros,
cu fructificare pe ramuri mijlocii şi buchete de mai, cu coroană piramidală până la globuloasă.
Fructul este ovoid, de greutate medie (5,2 g), roşu închis, lucios. Pulpa este semipietroasă, de
culoare roz-roşie, dulce, plăcut acidulată, cu sucul slab colorat, semiaderentă. Este rezistent la
ger, tolerant la antracnoză şi Monilia. Are o mare plasticitate ecologică. Maturarea: prima
jumătate a lunii iunie.
6. Negre de Bistriţa – soi românesc (1968), obţinut din Hedelfinger şi Germersdorf, de
vigoare mijlocie spre mare, cu coroana globuloasă până la larg piramidală, cu fructificare pe
buchete de mai şi ramuri mijlocii. Are o bună plasticitate ecologică şi este tolerant la
antracnoză şi monilioză. Fructul este mediu (5,0 g), ovoid, roşu, turtit lateral, de culoare
neagră, peduncul scurt. Pulpa semipietroasă, suculentă, dulce, roşie-închis. Maturarea: prima
jumătate a lunii iunie.
7. Iva – soi românesc (Hedelfinger x Ramon Oliva), omologat în 1994, semiviguros, cu
coroana piramidală până la globuloasă, cu fructificare preponderentă pe buchete de mai, cu
rezistenţă ecologică şi toleranţă la antracnoză şi monilioză. Fructul este mediu spre mare (6,9
g), aplatizat, de culoare roşie purpurie. Pulpa este semipietroasă, roşie, mediu suculentă, cu
sucul colorat în roz. Are afinitate bună la altoire cu cireşul şi vişinul. Maturarea: prima
jumătate a lunii iunie.
8. Izverna – soi românesc (Ramon Oliva x Germersdorf), 1989, de vigoare medie,
coroana piramidală, productiv, intră pe rod în anul V-VI de la plantare. Fructul este de
mărime mare (6,0-7,5 g), sferic, roşu închis. Pulpa este pietroasă, dulce, slab acidulată,
rezistentă la crăpare. Se recomandă mai ales în sudul şi vestul ţării. Maturarea: decada a doua
a lunii iunie.
 86
9. Cerna – soi românesc, obţinut prin hibridarea liberă a soiului Thurn und Taxis,
omologat în 1984, de vigoare mică, coroana globuloasă, unghiuri de ramificare mari, pletoasă,
cu fructificare predominantă pe buchete de mai, cu frunziş verde deschis, bogat, se
autoumbreşte. Fructul este mare, 7,5-8 g în primii ani şi 6,5-7 g în plină rodire, tronconic,
roşu-aprins, peduncul submijlociu, pulpa pietroasă, dulce acidulată.
Este foarte sensibil la crăpare, produce moderat dar constant. Maturarea: prima decadă a
lunii iunie.
10. Colina – soi românesc (Pietroase negre de Odessa x Germersdorf, 1989), de vigoare
medie, cu coroana larg piramidală, produce abundent şi constant. Fructul de mărime medie
(6,0-6,5 g), este sferic, roşu-închis, pulpa pietroasă, dulce acidulată. Intră pe rod începând cu
anul V de la plantare, se recomandă pentru zonele de vest şi sud ale ţării. Maturarea: după 15
iunie.
11. Jubileu 30 – soi românesc (Hedelfinger x Ramon Oliva, 1978), de vigoare medie,
coroană globuloasă, cu fructificare predominantă pe ramuri mijlocii şi buchete de mai, cu
bună rezistenţă ecologică, tolerant la antracnoză şi monilioză. Fructul este mare (7,4 g), sferic,
roşu închis, cu pulpa semipietroasă, suculentă, cu gust dulce, puţin acidulată, neaderentă.
Maturarea: ultima decadă a lunii iunie.
12. Severin – soi românesc (Thurn und Taxis x Germersdorf, 1993), de vigoare
mijlocie, cu coroana piramidală, fructificare predominantă pe buchete de mai, tolerant la
atacul bolilor (Cocomyces, Monilinia). Fructul este mare (8-10 g), sferic, uşor alungit, roşu-
purpuriu, cu pieliţa elastică. Pulpa este pietroasă, suculentă, cu gust dulce, plăcută, cu sucul
colorat. Produce mult şi constant. Se recomandă în toate zonele de cultură a cireşului.
Maturarea: sfârşitul lunii iunie – începutul lunii iulie.
13. Van – soi canadian, obţinut prin polenizare liberă a soiului Împărăteasa Eugenia în
anul 1936, de vigoare medie spre mare, cu coroana larg piramidală, cu creşteri moderate,
permeabilă pentru lumină, cu fructificare pe buchete de mai, cu mare plasticitate ecologică.
Este precoce şi productiv. Fructele sunt mari (7-8 g), globuloase, uşor aplatizate, roşii
strălucitoare. Pulpa este pietroasă, roz-roşiatică, cu sucul slab colorat, gust dulce-acidulat de
foarte bună calitate. Peduncului este scurt (3 cm) şi gros. Fructul este mediu rezistent la
crăpare. Maturarea: decada a doua a lunii iunie.
14. Roze – soi românesc (Hedelfinger x Bigarreau Donissen, 1994), de vigoare medie,
cu coroana globuloasă, cu fructificare preponderentă pe ramuri mijlocii şi buchete de mai, cu
rezistenţă ecologică bună, tolerant la antracnoză şi monilioză. Este precoce şi productiv.
Fructul este mediu (5,8 g), ovoidal-aplatizat, roşu-orange. Pulpa este gălbuie, suculentă, cu
sucul incolor, fermitate medie. Se recomandă a se cultiva în N-E şi centrul Transilvaniei.
Maturarea: decada a II-a a lunii iunie.
15. Bing – soi american, obţinut prin polenizarea liberă a soiului Republican în anul
1875, de vigoare medie spre mare, cu coroana larg piramidală, bine garnisită cu buchete de
mai. Este sensibil la ger iar fructele sensibile la crăpare.Produce moderat dar constant. Fructul
este mare (7,0-8,5 g), larg cordiform, armonios, dulce-acidulat. Pedunculul este de lungime şi
grosime medie. Maturitatea de recoltare: decada a doua a lunii iunie.
16. Clasic – soi românesc (Bigarreau Donissen x Hedelfinger, 1996), de vigoare medie,
cu coroana globuloasă şi fructificare predominantă pe buchete de mai şi ramuri mijlocii.
Produce abundent şi constant. Fructul este de mărime medie (5,5 g), galben, pulpa pietroasă,
dulce, destinat în exclusivitate industriei alimentare pentru compot. Maturarea: decada a doua
a lunii iunie.
17. Sam - soi canadian, obţinut prin polenizare liberă a soiului Windsor, 1953, de
vigoare medie spre mare, cu coroana larg piramidală, relativ bine luminată în interior, bine
garnisită cu buchete de mai. Este mediu rezistent la ger. Fructul este mare (7-8 g), globulos,
uşor aplatizat, de culoare roşie, cu rezistenţă bună la crăpare. Pulpa este pietroasă, roşie,
 87
suculentă, foarte plăcută la gust. Pedunculul este de lungime şi grosime medie. Maturarea: a
doua decadă a lunii iunie.
18. Someşan – soi românesc (Hedelfinger x Ramon Oliva, 1994), semiviguros, cu
coroana larg piramidală, cu fructificare predominantă pe ramuri mijlocii şi buchete de mai.
Are rezistenţă ecologică bună la factorii de stress climatic, este tolerant la antracnoză şi
monilioză. Fructul are greutate medie (6,5 g), alungit, aplatizat ventral, de culoare purpurie,
cu puncte subcutanate rare, puţin vizibile. Pulpa este semipietroasă, roşie, suculentă, dulce,
plăcută la gust şi cu sucul roz. Maturarea: sfârşitul lunii iunie.
19. Simbol – soi românesc (Bigarreau Donissen x Germersdorf, 1996), de vigoare
medie, cu coroana piramidală şi ramuri de schelet groase. Produce abundent şi constant.
Fructul este de mărime medie (6,7 g), galben, pulpa pietroasă, dulce-acidulat. Se recomandă
pentru compot. Maturarea: decada a III-a a lunii iunie.
20. Stella – soi canadian (Lambert x John Junes Seedling 2420, 1956); primul soi
autofertil cu largă răspândire în toate ţările cultivatoare. Pomul este viguros. Formează o
coroană largă, ramificată, bine garnisită cu ramuri de rod. Este rezistent la ger. Fructul este
mare (7-8 g), cordiform, roşu strălucitor, cu pulpa de fermitate medie. Este sensibil la crăpare.
Pulpa este pietroasă, crocantă, roşie, dulce-amăruie, plăcută la gust. Maturarea: a II-a decadă a
lunii iunie.
21. Compact Stella – soi canadian obţinut prin mutageneză din soiul Stella. Pomul este
semiviguros, de tip spur, precoce, productiv şi autofertil. Fructul este mare (7,6 g), roşu-
închis, cu pulpa pietroasă, foarte bună organoleptic, neaderentă, cu suc roşu-închis şi sâmbure
mic (5 % din greutatea fructului). Maturarea: sfârşitul lunii iunie.
22. Tentant – soi românesc (Germersdorf x Schneider Spath, 1996), semiviguros, cu
coroana globuloasă, fructificare predominantă pe buchete de mai şi ramuri mijlocii. Fructul
este mediu (6,5 g), cordiform, cu un mucron în punctul stilar, de culoare roşie-închis, pulpa
pietroasă, crocantă, dulce, sâmburele de mărime medie. Maturarea: jumătatea lunii iunie.
23. Ulster – soi american (Schmidt x Lambert, 1964), de vigoare mare, cu coroana larg
piramidală, mediu ramificată, cu fructificare predominantă pe buchete de mai. Este rezistent la
ger şi boli, produce mult şi constant.
Fructul este mare (7-8 g), roşu-închis, cordiform-obtuz, cu o teşitură pronunţată spre
vârf pe partea ventrală. Pulpa este fermă, gust dulce, uşor acidulat, plăcută. Maturarea: decada
a II-a a lunii iunie.
24. Boambe de Cotnari – soi românesc, valoros, răspândit în toată ţara dar mai ales în
Moldova, de vigoare mijlocie spre mare, cu coroana larg piramidală, creşteri moderate,
luminoasă, bine garnisită cu buchete de mai în interior şi ramuri mijlocii la periferie. Este
rezistent la ger şi tolerant la principalele boli. Intră mai târziu pe rod, dar produce mult şi
constant. Fructul este mare (6,5-8 g), scurt cordiform, bicolor (galben cu roşu). Pulpa este alb
gălbuie, pietroasă, dulce, uşor acidulată, foarte bună la gust. Se pretează atât pentru consum în
stare proaspătă cât şi pentru industrializare. Fructele sunt rezistente la transport şi păstrare, cu
o sensibilitate medie la crăpare. Maturarea: sfârşitul lunii iunie.
25. Daria - soi românesc (Boambe de Cotnari x Thurn und Taxis, 1993), de vigoare
medie, cu fructificare predominantă pe buchete de mai, coroana larg piramidală, înfloreşte
târziu timp de 10-12 zile. Fructul este mijlociu spre mare (6,75 g), roşu închis, cu pieliţa
subţire şi rezistentă. Pulpa este roz, pietroasă cu suculenţă medie şi gust bun. Sâmburele
mijlociu (8%), neaderent la pulpă. Este destinat consumului în stare proaspătă dar şi pentru
industrializare. Epoca de maturare semitardivă (sfârşitul lunii iunie).
26. Germersdorf – soi vechi german, cu cea mai largă răspândire în toate zonele de
cultură a cireşului. Pomul este viguros, cu coroana înalt piramidală, cu fructificare pe buchete
de mai. Înfloreşte târziu şi cu intensitate moderată. Fructul este mare (7,5 g), cordiform-obtuz,
uşor turtit dorso-ventral, de culoare roşie, cu pulpa pietroasă, gust dulce, uşor acidulat.
 88
Pedunculul este de lungime medie. Maturitatea de recoltare: sfârşitul lunii iunie – începutul
lunii iulie. Producţia este moderată, uneori chiar mică, intrarea pe rod târzie, ceea ce îl face
să-şi piardă din importanţă pentru marea producţie.
27. Hedelfinger – soi vechi, german, mult răspândit în cultură, viguros, cu coroana larg
conică, ramificată, puternică, fructificare pe ramuri lungi şi buchete de mai; înfloreşte târziu şi
abundent. Este bun polenizator. Fructul este mare (6,5-7,5 g), de culoare roşie rubinie, alungit,
cordiform. Pulpa este fermă, gust dulce, uşor acidulat, sâmbure de mărime medie, semiaderent
la pulpă. Epoca de maturare este târzie. Intră relativ târziu pe rod. Fructele sunt destinate atât
consumului în stare proaspătă, cât mai ales, pentru industrializare.
28. Rubin – soi românesc, 1980 (Hedelfinger x Ramon Oliva), semiviguros, cu coroana
larg piramidală până la globuloasă, cu fructificare preponderentă pe buchete de mai şi ramuri
mijlocii, cu o rezistenţă bună la boli, dăunători şi la alţi factori de stress. Fructul este mare
(7,5 g), sferic-cordiform, bombat pe partea dorsală, cu vârf rotunjit, terminat cu mucron scurt
ascuţit, de culoare roşu-rubiniu, cu sâmburele mijlociu, neaderent la pulpă. Intră pe rod în
anul V de la plantare, dar este foarte productiv. Maturitatea de recoltare: sfârşitul lunii iunie.
Fructele sunt destinate consumului în stare proaspătă şi industrializării.
29. Armonia – soi românesc (1972), viguros, cu coroana sferică şi deasă, productiv.
Fructul este mare (6-7 g), cordiform, bicolor (galben-verzui cu roşu aprins pe cea mai mare
parte). Pulpa este pietroasă, gălbuie, potrivit de suculentă, dulce, armonios acidulată.
Maturitatea de recoltare: sfârşitul lunii iunie.
30. Pietroase Donissen – soi german, de vigoare mijlocie, cu coroană sferic turtită,
aproape pletoasă, cu fructificare pe buchete de mai şi ramuri mijlocii, cu înflorire târzie, intră
pe rod la 5-6 ani de la plantare, produce mult şi constant, este longeviv, rezistent la ger, secetă
şi boli. Poate fi folosit şi ca portaltoi. Fructul este mijlociu ca mărime (4,8 g) şi calitate
mediocră pentru masă, dar foarte bun pentru industrializare, cordiform, turtit dorso-ventral, cu
pieliţa galben deschis, lucioasă, elastică. Pulpa este crocantă, suculentă, galben-albicioasă,
uşor aromată, dulce, slab acidulată. Maturitatea de recoltare: începutul lunii iulie.
31. Lambert Compact – soi american, cu fructificare pe buchete de mai, de vigoare
mijlocie, cu coroană rară, cu unghiuri mari de ramificare, pretabil pentru culturi
semiintensive. Fructul este mijlociu spre mare (6-6,5 g), cordiform, roşu-închis. Pulpa este
pietroasă, suculentă, dulce, plăcut acidulată. Maturitatea de recoltare: târzie – a II-a decadă a
lunii iulie.
32. Cristimar – soi obţinut la USAMV Iaşi de către V. Cireaşă, prin selecţie dintr-o
populaţie locală de cireş. Nu este inclus în sortiment. Soiul se remarcă prin talie foarte redusă
(1-2 m), coroana pletoasă, fructe submijlocii (3,5 g), tronconice, roşii-închis spre negre, cu
pulpa moale, foarte suculentă, sucul intens colorat şi foarte dulce. Fructele sunt destinate
industrializării în special sub formă de sucuri. De asemenea, soiul poate fi considerat ca o
sursă de germoplasmă în ameliorarea cireşului. Maturitatea de recoltare: sfârşitul lunii mai.

SOIURI CU FRUCTE AMARE

33. Amar de Galata – soi românesc (1994), obţinut dintr-o selecţie locală, de vigoare
medie, coroana globuloasă, cu fructificare predominantă pe buchete de mai, înflorire timpurie,
autosteril. Fructul este mijlociu (4,3 g), sferic, uşor turtit la bază, de culoare galben-roz, pulpa
galben-albicioasă, mediu consistentă şi cu gust intens amar. Maturitatea de recoltare: prima şi
a doua decadă a lunii iunie, fiind considerat un soi timpuriu.
34. Silva – soi românesc (1983), selecţie locală din flora spontană, viguros, drept, cu
coroana invers piramidală. Fructul este mijlociu (3 g), aproape sferic, de culoare neagră, sucul
şi pulpa intens colorate, peduncul lung, gust intens amar. Maturitatea: a II-a decadă a lunii
iunie.
 89
35. Amara – soi românesc (1983), selecţie din populaţiile locale, de vigoare medie,
drept, cu coroana globuloasă, rară. Fructul mare (4,0-4,5 g) pentru un soi cu fruct amar, de
culoare neagră, sucul şi pulpa intens colorate, peduncul de lungime medie. Este autosteril.
Maturarea: a II-a decadă a lunii iunie.
36. Amar de Maxut – soi românesc (1994), provenit dintr-o selecţie locală, pom de tip
standard şi vigoare mijlocie, cu coroana globuloasă, cu fructificare predominantă pe buchete
de mai şi înflorire timpurie. Fructul este mediu spre mare (4,5 g), cordiform, de culoare
neagră, cu pulpa intens colorată, sucul roşu închis, fermitate medie, cu gust intens amar.
Epoca de maturare târzie, prima jumătate a lunii iulie.
Alte soiuri:Ramon Oliva, Alămâi, Băşicate, Drăgănele de Piteşti, Crăieşti, Negre
zaharoase, Pietroase negre mari, Vârtoase negre, Roşii de Dobra, Mari de Trăinei etc. Aceste
soiuri precum şi multe altele formează un bogat fond de germoplasmă pentru România.

Portaltoii cireşului utilizaţi în România

În România, cireşul se înmulţeşte în proporţie de cca 80 % pe portaltoi generativi şi
numai 20% pe portaltoi vegetativi, creaţii autohtone relativ recente (Cireaşă, 1979; Parnia,
1984, 1985, 1986).

Principalii portaltoi folosiţi sunt:

Cireşul sălbatic (Prunus avium L., var. silvestris) - puieţi din biotipuri din flora
spontană, cu bună răsărire, viguroşi; au o bună afinitate cu toate soiurile de cireş şi cu unele
soiuri de vişin. Se recomandă pentru zone cu precipitaţii de peste 500 mm/an, fiind rezistent la
putregaiuri şi Agrobacterium tumefaciens. Imprimă o vigoare mare şi neuniformă soiurilor
altoite şi întârzie intrarea pe rod. Se foloseşte în pepiniere în proporţie de cca 30 %.
Cireşul franc (Prunus avium L.) - puieţi din soiurile Bigarreau Dönissen, Hedelfinger,
Boambe de Cotnari şi alte soiuri cu maturare târzie şi vigoare mare; se altoiesc uşor şi se
recomandă pentru aceleaşi zone ca şi cireşul sălbatic.
Imprimă vigoare mare şi neuniformitate soiurilor altoite. Se foloseşte în proporţie de cca
40%.
Mahalebul (Prunus mahaleb L.) - puieţii viguroşi au afinitate bună cu majoritatea
soiurilor de cireş. Este rezistent la păduchii de frunze şi Coccomyces hiemalis. Se recomandă
pentru zonele cu precipitaţii sub 600 mm/an, fiind sensibil la asfixia radiculară. Este rezistent
la cancerul bacterian şi valorifică bine terenurile uscate, calcaroase, cu procent mare de
schelet. Imprimă o înflorire şi maturare a fructelor mai timpurie cu 6-8 zile pentru acelaşi soi,
comparativ cu pomii altoiţi pe cireş sălbatic, şi o vigoare mai redusă a pomilor (cu
aproximativ 20 %). În practica pepinieristică se foloseşte în proporţie de cca 10 %, datorită
colectării mai dificile a sâmburilor şi a unui procent mai slab de răsărire, comparativ cu
cireşul.
Vişinul franc (Prunus cerasus L.) - puieţii din populaţii locale cu maturare târzie sau
soiuri ca Schattemorelle, Dropia, Mocăneşti 16. Se folosesc în mică măsură ca portaltoi
pentru soiurile de cireş, în special pentru solurile grele, reci şi umede. Imprimă o vigoare mai
mică de creştere, precocitate de rodire şi longevitate redusă pomilor. Are o pondere de cca
5%.
IPC 1 - portaltoi vegetativ cu origine interspecifică, creat la ICPP Piteşti-Mărăcineni. Se
înmulţeşte prin butăşire în verde sau marcotaj, şi are o bună înrădăcinare. Se altoieşte uşor şi
imprimă soiurilor o vigoare medie şi uniformă, fiind compatibil cu majoritatea soiurilor de
cireş şi vişin. Este rezistent la Ascospora sp. şi cancerul bacterian. Se recomandă pentru
solurile grele, cu regim aerohidric deficitar. În producţia pepinieristică deţine o pondere de
cca 5 %.
 90
C 12 - portaltoi vegetativ creat la SCPP Dolj prin selecţie clonală individuală dintr-o
populaţie locală de cireş. Se înmulţeşte prin marcotaj orizontal şi are o bună înrădăcinare. Se
altoieşte uşor şi este compatibil cu majoritatea soiurilor de cireş; imprimă altoiului o vigoare
medie şi uniformă de creştere.
Se recomandă să fie folosit în aceleaşi zone şi condiţii ca şi cireşul sălbatic, pe care îl
înlocuieşte treptat, fiind rapid înmulţit. Are o pondere în producţie de cca 10 %.
Particularităţi de creştere şi fructificare ale cireşului
Sistemul radicular - Creşterea şi dezvoltarea sa este influenţată de mai mulţi factori,
printre care precizăm: portaltoiul, caracteristicile solului, tehnologia de cultură etc. Astfel, la
pomii altoiţi pe cireş sălbatic sau franc, majoritatea rădăcinilor se află între 20-50 cm
adâncime, dar unele rădăcini cu creştere verticală pot pătrunde până la 3-4 m. Altoit pe
portaltoi vegetativ sau vişin, pomii formează un sistem radicular mai puţin dezvoltat şi mai
puţin extins, de 15-40 cm adâncime.
În ambele situaţii, raza sistemului radicular depăşeşte de 1,5-3 ori proiecţia coroanei. Pe
solurile fertile şi echilibrate hidric, rădăcinile au o ramificare mai puternică în detrimentul
creşterilor în lungime, în timp ce pe soluri
sărace rădăcinile cresc în lungime mai mult dar au o ramificare mai slabă. Creşterea intensă a
rădăcinilor are loc în două valuri, unul primăvara, în aprilie-mai şi celălalt toamna, înaintea
căderii frunzelor.
Partea epigee. Cireşul este un pom viguros, care în primii ani creşte mai lent. Trunchiul
este de regulă drept, scoarţa prezintă un ritidom concentric, foarte rezistent, care adesea
împiedică creşterea în grosime a trunchiului. Coroana este piramidală în tinereţe şi invers
piramidală la maturitate. Capacitatea de ramificare şi formarea lăstarilor este în general slabă,
rezultând coroane rare, bine luminate şi cu o vădită tendinţă de etajare. Axul principal al
tulpinii şi ramurile de schelet se îngroaşă mult şi se degarnisesc spre bază, iar după 10-15 ani
formaţiunile de fructificare migrează către exteriorul coroanei. Ramurile de rod la cireş se
formează din muguri axilari sau terminali vegetativi. Acestea sunt: pintenul, buchetul de mai,
ramura mijlocie, ramura lungă şi ramura pleată.
Tipuri de fructificare. - După tipul de fructificare, soiurile de cireş pot fi grupate în:
- soiuri de tip spur, fructifică numai pe buchete de mai (soiul Ferrovia);
- soiuri de tip standard, care rodesc pe ramuri mijlocii, ramuri lungi şi buchete de mai
(Cepoiu N., 2001) şi care, la rândul lor, se pot grupa astfel:
a.-soiuri cu fructificare predominantă pe buchete de mai (Stella, Bing, Van,
Germersdorf, Ulster, Cerna, Severin, Bigarreau Burlat, Bigarreau Moreau etc.);
b.-soiuri cu fructificare predominantă pe ramuri mijlocii (Hedelfinger, Boambe de
Cotnari, Someşan, Roze, Jubileu 30, Roşii de Bistriţa etc.);
c.-soiuri care rodesc pe ramuri plete: Ramon Oliva.
Vârsta intrării pe rod a soiurilor este corelată cu formarea ramurilor de rod care poate
fi:
- precoce – începând cu anul II de la plantare: Van;
- semiprecoce – fructifică în anul III de la plantare: Negre de Bistriţa, Iva, Someşan,
Clasic, Simbol, Tentant etc.;
- semitardive – fructifică începând cu anul IV de la plantare (Ulster, Bigarreau
Donissen, Rubin, Jubileu 30, Colina şi Ponoare;
- tardive – fructifică începând cu anul V (Germersdorf, Daria, Bigarreau Moreau).
Diferenţierea mugurilor floriferi are loc în condiţiile din sudul ţării la sfârşitul lunii
iunie, iar în nord la începutul lunii iulie.
Ciclul anual. Cireşul porneşte în vegetaţie şi înfloreşte timpuriu, concomitent cu
piersicul, cu unele soiuri de vişin şi prun. Florile sunt de tip rozaceu, cu petale mari, albe,
 91
bogate în nectar. Din mugurii floriferi se formează inflorescenţe cu 2-4 flori. Înfloritul poate fi
timpuriu (Cea mai timpurie, Timpurie de Mai, Ramon Oliva, Germersdorf, Pietroase
Dönissen) şi durează 10-14 zile.
Înfloritul se suprapune parţial la toate soiurile, ceea ce favorizează polenizarea
încrucişată. Polenizarea este entomofilă, iar majoritatea soiurilor sunt autosterile, cu unele
excepţii (Stella, Stella Compact şi unii hibrizi nou creaţi care sunt autofertili) şi au nevoie de
polenizatori.
Frecvent apare şi fenomenul de intersterilitate între soiuri. Când 25-30 % din florile
unui pom sunt fecundate se obţine o producţie normală. Fructele legate au trei valuri de
cădere fiziologică, din care primele două sunt mai importante (Ghena şi colab., 1977).
De la înflorire la maturarea fructelor sunt necesare 35-38 zile pentru soiurile timpurii şi
60-65 zile pentru cele târzii.
Potenţialul productiv al cireşului este de 7-11 t/ha şi este influenţat de soi, tehnologia de
cultură şi condiţiile ecologice.
Durata de viaţă a pomilor este influenţată de tehnologia de cultură, condiţiile ecologice,
portaltoi etc. Astfel, în condiţii normale tehnologice şi ecologice, longevitatea economică a
cireşului altoit pe cireş sălbatec sau franc este de 35-40 ani, iar a celui altoit pe mahaleb este
mai scurtă de 25-30 ani.

Factori care influenţează diferenţierea, repartiţia şi calitatea rodului:

Factorul varietal – soiul influenţează numărul, poziţia şi calitatea mugurilor de rod.
Vârsta şi vigoarea pomilor influenţează dezvoltarea ramurilor de rod, ceea ce face ca
volumul de recoltă să fie proporţional cu numărul de muguri floriferi raportaţi la metrul liniar
de ramură.
Înclinarea ramurilor – orizontală sau oblică – favorizează fructificarea.
Foliajul - bogat cu frunze mai mari stimulează diferenţierea şi creşterea fructelor.
Portaltoiul - modifică parametrii de creştere, ramificare, precocitate de rodire,
diferenţiere florală, distribuţia mugurilor şi calitatea fructelor la acelaşi soi.
Rezervele stocate - influenţează în prima parte a perioadei de vegetaţie procesele de
creştere şi fructificare.
Gradul de interceptare a energiei solare - influenţează direct şi pozitiv intensitatea
fotosintezei şi inducţia florală.

Cerinţele cireşului faţă de factorii ecologici:

Cerinţele faţă de lumină
Intensitatea luminii, cu componentele ei – directă şi difuză – depinde de factori ca:
latitudinea, altitudinea, relieful, nebulozitatea, proprietăţile suprafeţei solului, vegetaţia etc.
Cireşul este o specie heliofilă, fapt dovedit de răspânderea lui în stare sălbatică numai în
locuri bine luminate, niciodată în locuri umbrite. Producţia de fructe este determinată de
gradul de pătrundere a luminii în interiorul coroanei pomilor şi crearea pe această cale a unor
condiţii optime de creştere şi dezvoltare a ramurilor fructifere şi a mugurilor florali situaţi în
această zonă (Gautier, 1970).
Pentru o bună creştere şi dezvoltare, cireşului îi sunt necesare 2100-2300 ore de
strălucire a soarelui/an, repartizate astfel încât în perioada de primăvară să fie cât mai mare,
iar în perioada de vară şi toamnă să nu depăşească anumite limite. Pomii tineri, în perioada de
creştere cer mai multă lumină decât în perioada de rodire maximă, precum şi în timpul
creşterii intense a lăstarilor şi maturării fructelor, în comparaţie cu perioada dezmuguritului.
Indicele foliar al cireşului este de 0,5-2,6 mai mic decât al mărului, dar mai mare decât al
prunului.
 92
Plantarea în masiv a cireşului va avea succes numai în condiţii de iluminare suficientă,
realizată prin schema de plantare, densitate, tăieri, forme de coroană etc.
Cerinţele faţă de temperatură
Temperatura este un factor limitativ pentru cultura cireşului. Nevoile de căldură ale
cireşului sunt variate şi corespund soiului, stadiului de dezvoltare, fazei de vegetaţie, nivelului
de nutriţie şi sănătate a pomilor etc. (Breton, 1980). Oscilaţiile destul de mari se înregistrează
în interiorul speciei, în funcţie de originea geografică a soiului. Cele mai favorabile pentru
cultura cireşului sunt zonele cu temperaturi medii anuale de 9-10,5 oC şi cu temperatura medie
a lunii mai de +13…+14oC. Soiurile timpurii sunt mai pretenţioase la căldură, necesitând 14-
16oC în luna mai. Rezultate bune se onţin şi în zone cu temperatura media anuală de 8-8,5 oC
(Bistriţa, Fălticeni etc.). Limitele rezistenţei la ger ale cireşului sunt mai scăzute decât ale
vişinului şi prunului. Astfel, mugurii de rod degeră în masă sub –24 oC, însă lemnul rezistă
până la –30oC. Mugurii floriferi în stadiul de butoni florali rezistă până la -3,9 oC, iar florile
deschise până la –2,2oC.
Temperaturile critice pentru cultura cireşului sunt prezentate în tabelul 19.
Foarte sensibil este pistilul şi ovarul recent fecundat. Distrugerea acestora, în timp ce
celelalte părţi ale florii rămân intacte, se întâmplă destul de frecvent. Rezistenţa rădăcinilor la
ger depinde de fenofază, grosimea acestora, adâncimea la care se găsesc în pământ, textura
solului, conţinutul în apă, stratul acoperitor etc. şi este cuprinsă între –11 şi –13 oC, mai
ridicate toamna târziu şi mai coborâte la sfârşitul iernii. Rădăcinile de mahaleb degeră la –
14…-18oC (Gautier, 1971). Cireşul nu suportă temperaturile ridicate şi arşiţa din timpul verii.
Pentru maturarea fructelor, la soiurile timpurii este necesară o sumă de temperatură de
470-670oC de la înflorit, în timp ce la soiurile cu maturare târzie sunt necesare 1100-1150 oC.
Cireşul este o specie la care necesarul de frig este mare, între 1000 şi 1700 ore, ceea ce face ca
acesta să aibă un repaus profund mai mare. Pragul biologic al cireşului este de 9 oC (Negrilă,
1971).

Cerinţele faţă de apă

Cireşul este o specie cu pretenţii moderate faţă de apă. Nevoia de precipitaţii este de cca
700 mm/an, iar coeficientul de transpiraţie este cuprins între 2500-3501. Altoit pe mahaleb,
cireşul reuşeşte în zonele de stepă şi silvostepă, cu precipitaţii anuale sub 550 mm. Cireşul nu
suportă perioadele lungi de secetă, de aceea în zonele respective se impune irigaţia culturii.

Tabelul 19.
Temperaturi critice pentru mugurii floriferi la cireş * (°C)
Stadiul de dezvoltare
luiÎnceputul dezmuguritu-

Apariţia butonilor florali

Deschiderea completă a

Deschiderea butonilor

Deschiderea florilor

Înflorirea completă
Mugure dormind

Fructe legate
Dezmugurit

mugurilor

Specificare
florali

Standarde vechi - 5.0 - 5.0 - 3.9 - 2.2 - 2.2 - 1.7 - 1.7 - 1.7 - 1.1
Temperatura la care
- 8.4 - 5.6 - 3.9 - 3.4 - 2.8 - 2.8 - 2.2 - 22 - 2.2
mor 10% din muguri
Temperatura la care
- 15.1 - 12.9 - 10.1 - 8.4 - 6.2 - 4.5 - 3.9 - 3.9 - 3.9
mor 90% din muguri
 93
* - temperaturi în °C după “Critical temperatures for blossom buds of cherries”, 1971, Extension
circular 371, Washington State University.

Totodată, acestă specie, mai mult decât oarecare altă specie pomicolă, nu suportă
excesul prelungit de umiditate în sol, în special când este altoit pe mahaleb. Limita de
rezistenţă la asfixia radiculară este de câteva zile în perioada de vegetaţie, până la 95-100 zile
în timpul repausului vegetativ pentru Prunus avium şi de 70-75 zile pentru Prunus mahaleb
(Sannier, 1970). Umiditatea relativă anuală a aerului trebuie să se menţină în jurul valorii de
75% şi să nu scadă sub 60-65% în perioada martie-august. La umiditate ridicată, fructele şi
ramurile sunt atacate de Monilinia, mai ales pe fondul crăpării epidermei.
Apa freatică influenţează prin adâncime oscilaţia multianuală şi sezonieră a nivelului,
mobilitatea şi gradul de mineralizare. Aceasta trebuie să fie la adâncimi mai mici de 1,5-2 m
pentru zonele cu mai puţin de 600 mm şi la 2,5-5 m în zone cu peste 600 mm precipitaţii. În
această situaţie ea poate suplini deficitul de precipitaţii, dacă are un nivel constant la o astfel
de adâncime cum se întâmplă de fapt în zona Iaşi, unde precipitaţiile sunt în jur de 500 mm.
Importanţa apei pentru cireş creşte începând cu luna aprilie şi devine maximă în
perioada creşterii intense a lăstarilor şi fructelor (Roversi, 1993).

Cerinţele faţă de condiţiile edafice

Fertilitatea potenţială a solului se poate determina în funcţie de caracteristicile
morfologice, fizice, chimice şi biologice ale acestuia (Muller, 1963). Pentru fiecare dintre
acestea, cireşul are exigenţe specifice, a căror satisfacere este obligatorie pentru reuşita unor
plantaţii comerciale (Aldea, 1989). Cireşul este o specie cu pretenţii relativ mari faţă de sol,
cele mai favorabile fiind solurile mijlocii sau uşoare, nisipo-lutoase sau nisipo-argiloase,
permeabile, profunde. Nu suportă terenurile argiloase, grele,umede şi reci. Cerinţele sunt
dependente foarte mult de portaltoi.
Parametrii fizici şi chimici optimi ai solurilor pentru cultura cireşului sunt: adâncimea
profilului de sol = 100 cm; textura: argilă=15-25%, praf=15-20%, permeabilitatea=2-3
mm/oră; reacţia solului (pH) =5,5-7,2; conţinutul în Na schimbabil mai mic de 12%; humus =
160-200 t/ha; indicele de N = 4-5; calcar activ maxim 6 % pentru portaltoiul mahaleb şi 3-4%
pentru ceilalţi portaltoi.
Cireşul este o specie la care se menaifestă cu destulă pregnanţă fenomenul de “oboseală
biologică a solului” atât la plantarea cireşului după cireş, cât şi la plantarea după piersic. De
aceea, în această situaţie se vor lua măsurile deja cunoscute.
Capacitatea de producţie a terenurilor pentru cultura cireşului poate fi îmbunătăţită prin
aplicarea lucrărilor de îmbunătăţiri funciare şi a altor tehnologii ameliorative.

Cerinţele faţă de aer

Cireşul este o specie puţin adaptată la excesul de apă şi slabă aeraţie a solului, aceste
condiţii determinând diminuări de creştere şi fructificare. Reglarea regimului de aer în sol se
realizează în principal prin sisteme adecvate de lucrare şi întreţinere, precum şi prin fertilizări
cu îngrăşăminte organice. În ceea ce priveşte pulberile din aer, atunci când nu intră în reacţie
chimică cu alte componente, indiferent că sunt în suspensie sau se depun pe părţile aeriene ale
pomilor şi sol, ecranează radiaţia solară, schimbă proprietăţile fizico-chimicie ale solului,
intră în compoziţia chimică a fructelor cu efecte periculoase pentru sănătatea oamenilor. O
situaţie şi mai agravantă este atunci când pulberile sau alte gaze poluante (oxizi de sulf, azot,
plumb, amoniacul, hidrogenul sulfurat etc.) intră în reacţie cu apa dând naştere la soluţii
 94
fitotoxice. Cireşul este o specie cu o pronunţată sensibilitate faţă de agenţi cu efect toxic din
aer, în special la nivelul frunzelor, datorită probabil vulnerabilităţii sporite a cuticulei.
Vânturile puternice sunt defavorabile, pe când cele uşoare au un efect benefic deoarece
împrăştie aerul îngheţat, usucă fructele şi frunzişul după ploaie, micşorează efectul dăunător
al arşiţelor, primenesc aerul în coroana pomilor. Deşi este o specie cu înrădăcinare puternică,
neexistând practic pericolul dezrădăcinării, totuşi dominanţa accentuată a unei direcţii din
care bate vântul provoacă creşteri vegetative cu pronunţată asimetrie către direcţia mişcării
aerului, fenomen frecvent întâlnit pe culmile dealurilor, defilee, văile apelor curgătoare etc.

COMBATEREA BOLILOR ŞI DĂUNĂTORILOR

Obţinerea de recolte mari şi fructe de bună calitate, este corelată cu o bună stare de
sănătate a pomilor. În condiţiile din România, prin neglijarea protecţiei fitosanitare, se poate
pierde sau deprecia calitativ între 45-100% din recolta soiurilor cu epoca mijlocie şi târzie de
maturare, (Victoria Şuta, 1976).
Ca toate speciile pomicole, cireşul este atacat (în special când este cultivat în masiv) de
un mare număr de boli şi dăunători, care afectează fructele, frunzele, lăstarii, florile, trunchiul,
ramurile şi sistemul radicular.
Acest lucru determină o proastă stare de vegetaţie a pomilor, calamitează parţial sau
total producţia de fructe ori depreciază calitatea acestora (făcându-le improprii
comercializării), iar în cazuri severe şi repetate, pune în primejdie însăşi viaţa plantelor.
O simplă consultare a literaturii de specialitate, releva că cireşul este afectat de boli
specifice şi nespecifice, cum ar fi virozele şi micoplasmele (pătarea inelară - Prunus necrotic
ring spot; pătarea ruginie – Rusty mottle groun; răsucirea frunzelor – Cherry leaf roll;
nanismul cireşelor – Little Cherry; compactarea cireşului – Spur cherry virus; X-disease);
bacteriozele (ulceraţia bacteriană a cireşului Pseudomonas syringae p.v. morsprunorum,;
cancerul pomilor – Agrobacterium tumefaciens) şi micozele (antracnoza frunzelor –
Coccomyces hiemalis; răsucirea frunzelor – Gnomonia erytrostoma, ciuruirea frunzelor –
Ascospora beijerinckii; putrezirea şi mumificarea fructelor – Monilinia laxa şi Monilinia
fructigena; băşicarea frunzelor – Taphrina cerasi; boala plumbului - Stereum purpureumi;
pătarea roşie a frunzelor – Mycospherella cerasella; rapănul cireşului - Venturia cerasi;
uscarea micotică a ramurilor – Dermateia cerasi ş.a.). În ceea ce priveşte dăunătorii, aceştia
pot fi nematozi (familiile Longidarodae şi Cricomematidae), paianjeni bruni şi roşii (Bryobia
rubioculus şi Panonychus ulmi) şi insecte ca: păduchele din San Jose (Quadraspidiotus
perniciosus), păduchele negru (Myzus cerasi), musca sau viermele cireşelor (Rhagoletis
cerasi), viespea frunzelor de cireş (Caliroua limacina), omida stejarului (Lymantria dispar),
omida păroasă a dudului (Hyphantria cunea), gândacul păros (Epicomites hirta), gărgăriţa
cireşului (Rhychites cupreus), cotarii (Operopthera brumata şi Hibernia defoliaria),
sfredelitorii tulpinilor şi a ramurilor (Cosus cosus şi Zeuzera pyrina), carii (Capnodis
tenebrioides şi Scorylus rugulosus), molia florilor (Agkyrestia pruniella) şi minatoarele
(Caloeaphares nigricela, C. hemerobiella, C. C. anatipennella) s.a. (Dustan şi Davidson, 1985;
Parnia şi colab., 1985; Simeria, 1995).
O schemă de combatere a bolilor şi dăunătorilor la cireş şi vişin este prezentată în
tabelul 20.
 95

Tabelul 20.
Schema de combatere a bolilor şi dăunătorilor în plantaţiile de cireş şi vişin
Nr.
Fenofaza Boli şi dăunători de combătut Pesticide folosite Observaţii
crt.
-păduchele din San José şi alţi Oleoecalux 3 CE (1,5%) Se asigură o îmbăiere a
păduchi ţestoşi; -ouă hibernante de Oleocarbetox 37 CE (3%) pomului.
Repaus afide (Myzus cerasi); -ouă hibernante Temp. > 4-5OC.
1.
vegetativ de acarieni (Bryobia rubrioculus şi Măsuri de igienă culturală
P. ulmi); -forme de rezistenţă la şi agrotehnice.
majoritatea bolilor
-monilioze (Monilinia laxa şi M. Turdacupral 50 PU
fructigena); -ciuruirea micotică (0,3%)
(Stigmina carpophilla) Zeamă bordeleză (1%)
2. Dezmugurit
- ulceraţia şi ciuruirea bacteriană
(Pseudomonas spp.); -antracnoză
(Coccomyces hiemalis)
-monilioze Cuprozis 50 PU (0,3%)
-ciuruirea micotică Turdacupral 50 PU
3. Buton alb
-ulceraţia şi ciuruirea bacteriană (0,3%)
-antracnoză
-monilioze Sumilex 50 WP (0,1%); Tratament obligatoriu.
-antracnoză Ronilan 50 WP (0,1%);
Începutul -ciuruirea micotică şi bacteriană Rovral 50 WP (0,1%);
4. scuturării Topsin M 70 (0,07%)
petalelor -afide, acarieni, gărgăriţele fructelor, Cascade 5 EC (0,05%);
omizi defoliatoare, etc. Talstar 10 CE (0,01%);
Sintox 25 EC (0,2%)
-antracnoză Derosal 50 WP (0,07%); La avertizare
-ciuruirea frunzelor Merpan 50 WP (0,2%);
Fructul cu -monilioze Saprol 19 EC (0,125%)
5.
Ø 0,5 cm -afide; -insecte defoliatoare, Sumialpha 2,5 CE PED = 10% lăstari infestaţi
minatoare etc. (0,015%); Diazol 60 EC
(0,15%)
-monilioze Sumilex 50 PU (0,1%); Cu respectarea timpului de
Fructul cu -antracnoză Ronilan 50 WP (0,07%) pauză
Ø 1 cm -ciuruirea frunzelor Topsin M 70 (0,1%)
6.
(la -musca cireşelor (Rhagoletis cerasi); Decis 2,5 EC (0,03%);
avertizare) -afide – PED = 10%, lăstari infestaţi; Sumicidin 20 EC (0,02%)
-insecte minatoare, defoliatoare Ekalux S (0,075%)
-monilioze Dithane M 45 (0,2%);
După
-ciuruirea bacteriană şi micotică etc. Merpan 50 WP (0,2%);
recoltat
7. Saprol 19 EC (0,125%)
(la
-păduchele din San José Reldan 40 CE (0,15%); PED > 5 forme mobile pe
avertizare)
-acrieni Demitan 200 SC (0,07%) frunză.
-antracnoză Folpan 50 WP (0,2%); Măsuri de igienă culturală
După
-ciuruirea frunzelor Turdacupral 50 PU
tăierile în
8. (0,3%)
verde (la
-păduchele din San José, afide, etc. Dursban 480 EC (0,2%);
avertizare)
Pyrinex 48 EC (0,2%)
75% -ulceraţia şi ciuruirea bacteriană; Turdacupral 50 PU Se asigură o îmbăiere a
9. frunze -boli de scoarţă şi lemn; -ciuruirea (0,5%); Zeamă bordeleză pomului.
căzute micotică (1%) Temp. > 50C.

Particularităţi ale maturării, recoltării, păstrării şi valorificării fructelor

 96
În perioada de pârgă şi în zilele premergătoare recoltatului, cireşele au o creştere
accentuată atât în volum, cât şi în greutate, desăvârşindu-şi totodată şi însuşirile gustative.
După desprinderea de pe pom, cireşele nu-şi mai continuă maturarea, rămânând cu un gust
amărui, ierbos şi se depreciază în scurt timp. De aceea stabilirea momentului optim de
recoltare trebuie făcut cu mult discernământ, ţinând cont de mai mulţi indicatori, cum ar fi:
mărimea, culoarea, fermitatea, vârsta fructelor (50-60 zile de la înflorirea deplină la recoltare),
suma gradelor de temperatură pentru acelaşi interval (900-1390 ºC) etc.
Cireşele sunt considerate fructe foarte perisabile alăruti de caise, vişine, piersici, prune
etc. (A. Gherghi, 1993).
Recoltarea industrială a cireşelor se face la o singură trecere, deşi maturarea are loc
eşalonat în 5-6 zile. Lucrarea de recoltare este foarte costisitoare şi reprezintă 70-80 % din
necesarul anual de forţă de muncă.
Recoltatul propriu-zis constă în prinderea fructelor dintr-o inflorescenţă între degetul
mare şi arătător, cât mai aproape de ramură, imprimându-i o mişcare de torsionare,
concomitent cu aplecarea în sens invers prinderii de ramură. Nu se va trage de pedunculii
fructelor pentru că odată cu aceştia se vor rupe şi buchetele de mai.Pentru consum în stare
proaspătă, fructele se vor recolta numai cu peduncul şi numai manual.
Ambalajele cele mai adecvate pentru cireşe sunt cele de capacitate mică, 5-6 kg maxim
10-12 kg.
Pentru industrializare fructele se pot recolta şi mecanizat sau semimecanizat. Problema
păstrării cireşelor se pune, în special, în vederea transportului la distanţe mari. Pierderile şi
deprecierile sunt minime la 0oC şi 85 % umiditate relativă, păstrarea putând fi 14-16 zile. La
12oC păstrarea se reduce la 12 zile, iar la 18 oC la 4 zile. În condiţii de atmosferă controlată (3
% O2 şi 5 % CO2, 0oC, 85 % U.R.), păstrarea se poate face până la 30 zile.
Tehnologia “View Fresh” patentată de Thomas Bailey la Orchard View Farms, Oregan,
SUA şi comercializată de Teknoterm, Norvegia în Europa, permite păstrarea cireşelor în stare
proaspătă (fără alterări) timp de 90 zile. Această tehnică constă în ambalarea fructelor în
pungi speciale din material plastic într-o compoziţie de gaze total modificată.(S. Budan, G.
Gradinariu, 2000).
 97

CULTURA VIŞINULUI

Cerasus vulgaris Mill., Fam. Rosaceae

Subfam. Prunoideae

Importanţa, originea şi aria de răspândire

Importanţă

Vişinul este o specie pomicolă deosebit de importantă, de aceea şi producţia mondială

reprezintă cca 40 % din cea de vişine şi cireşe la un loc. Fructele se folosesc în special pentru
industrializare, dar şi pentru consum în stare proaspătă, având un conţinut complex, echilibrat,
bogat în elemente nutritive, săruri minerale şi vitamine cum ar fi: substanţă uscată 13,9-
23,2%; zaharuri 5-19,4%; acizi organici 0,9-1,9 mg%; proteine o,8-1,1 mg%; pectine 0,4-1,0
mg%; substanţe tanoide 0,12-2,35 mg%; K 46-92,5%; P 21-26 mg%; Mg 7-20 mg%; Ca 3,8-
19,3 mg%; vitamina PP 0,06-0,52 mg%; E 0,21-1,32 mg%; B 1, B2; caroten 0,15-0,95 mg%;
acid folic etc. Cura de vişine are efect tonic, contribuind la ameliorarea afecţiunilor renale,
hepatice, cardiovasculare, a anemiei şi stressului. Pedunculii fructelor sunt foarte bogaţi în
potasiu şi se folosesc sub formă de ceai sau infuzie. Celelalte organe, ramurile tinere,
frunzele, florile, fructele au însuşiri antiseptice şi se folosesc la conservarea produselor
alimentare şi în medicina populară.
Vişinul este o specie pomicolă cu o mare plasticitate ecologică, ce poate valorifica cu
succes terenurile în pantă, erodate. De asemenea, această specie se poate cultiva în zonele de
câmpie, cât şi în cele colinare şi premontane. Multe soiuri au o rezistenţă mare la ger, ceea ce
face ca specia să fie cultivată la altitudini superioare celor destinate culturii cireşului.
Este o specie decorativă, dar şi bună meliferă (77-88 kg miere/ha).

Originea şi aria de răspândire

Vişinul este o specie tetraploidă (2n = 32 cromozomi), provenită probabil din hibridarea
naturală dintre Cerasus avium şi Cerasus fructicosa.
Istoria culturii vişinului este strâns legată de cea a cireşului, deşi unele date din
literatură sunt contradictorii. Vişinul comun nu se întâlneşte în stare sălbatică, însă creşte
semispontan în jurul Mării Caspice, în Caucaz, India, Iran, Asia Mică şi Peninsula Balcanică,
care ar fi şi originile sale.
Spre deosebire de cireş, cultura vişinului depăşeşte paralela de 60o latitudine nordică
devansând chiar şi cultura mărului.
Producţia mondială de vişine la nivelul anului 1998 a fost de 560.000 t. Ţări mari
producătoare de vişine sunt: Germania, Italia, Spania, Grecia, SUA, Turcia, România.
 98
În România, vişinul ocupă cca 6000 ha, cu o producţie de aproximativ 40000 t anual
(Anuarul statistic, 1999). Producţia de vişine şi repartiţia ei pe principalele zone ale României
este prezentată în tabelul 21.
Vişinul este întâlnit în majoritatea zonelor ţării, cu precădere în zona colinară atât în
plantaţii industriale, cât şi în suprafeţe mici în jurul gospodăriilor.

Tabelul 21.
Producţia de vişine în principalele judeţe ale României
(după N. Branişte şi D. Drăgoi, 1999), tone

Judeţul/anul 1991 1996 %

Total, d.c. 2.500 39.000 100
Iaşi 3.199 6.239 20,8
Botoşani 3.876 4.361 14,5
Bacău 914 3.161 10,5
Argeş 450 1.945 6,5
Buzău 445 1.764 5,9
Cluj 1.000 1.506 5,0
Mureş 700 1.161 3,8
Dolj 235 937 3,1
Vâlcea 235 741 3,0

SORTIMENTUL DE SOIURI
Din lista oficială (2000) fac parte 21 de soiuri care se pot clasifica astfel: 15 soiuri
româneşti şi 6 soiuri străine (USA, Polonia, Anglia, Iugoslavia).
Perioada de maturare a fructelor are o amplitudine de 60-70 zile din prima decadă a
lunii iunie până în prima decadă a lunii august.
După comportarea în procesul polenizării, soiurile de vişin pot fi:
- autofertile: Ilva, Nana, Schattenmorelle, Dropia; Oblacinska, Nefris, Meteor,
Vrâncean, Northstar, Bucovina, Pitic de Iaşi;
- parţial autofertile: Timpurii de Osoi, Mocăneşti 16, Timpurii de Cluj, Scuturător;
- autosterile: Timpurii de Piteşti, Engleze timpurii, Ţarina, Crişana etc.;
- perechi intersterile: Crişane x Mocăneşti, Crişane x Josika Gabor.
1. Timpurii de Osoi – soi românesc (1989), obţinut la SCPP Iaşi prin selecţie naturală
dintr-o populaţie locală de vişin. Este viguros, cu coroana globuloasă, precoce, productiv,
rezistent la ger şi secetă, parţial autofertil, cu fructificare predominantă pe buchete de mai.
Fructul este mijlociu (5,3 g), sferic-turtit, roşu-închis cu epiderma rezistentă şi pulpa dulce-
acidulată. Maturitatea: prima decadă a lunii iunie.
2. Timpuriu de Piteşti – soi românesc (1982), de vigoare supramijlocie, cu coroana
globuloasă, precoce, semiproductiv, rezistent la ger, autosteril. Fructul este mijlociu (4,5 g),
roşu până la roşu închis, pulpa suculentă, roşie, dulce-acidulată. Maturitatea de recoltare:
prima decadă a lunii iunie.
3. Ţarina – soi românesc, 1984 (Engleze timpurii x vişin arbustoid), de vigoare
submijlocie, cu coroana piramidală, semiprecoce, cu producţii moderate, rezistent la ger,
fructifică cu preponderenţă pe ramuri scurte. Fructul este mijlociu /4,2 g), sferic-alungit,
vişiniu-închis, cu pulpa colorată, suculentă, bună pentru consum în stare proaspătă.
Maturarea: a doua decadă a lunii iunie.
4. Sătmărean – soi românesc, 1994 (Engleze timpurii x vişin arbustoid), semiviguros,
cu rezistenţă medie la ger şi bună la Monilinia, cu coroană piramidală, rodeşte atât pe buchete
de mai, cât şi pe ramuri mijlocii. Fructul este mijlociu (4,8-5,2 g), sferic-turtit, vişiniu, negru
 99
la supramaturare, pulpa colorată, mediu consistentă, sucul roz. Maturarea: decada a doua a
lunii iunie.
5. Engleze timpurii – soi vechi, englezesc, interspecific (cireş x vişin), cu caractere
intermediare, de vigoare mijlocie, cu coroana invers-piramidală, semiproductiv, precoce, cu
fructificare predominantă pe buchete de mai. Fructul este mijlociu (3,5-5,5 g), sferic-alungit,
de culoare roşie, cu pulpa roz, fin aromată. Maturitatea de recoltare: eşalonată în decada a II-a
şi a III-a a lunii iunie.
6. De Botoşani – soi românesc, 1994, obţinut la SCPP Iaşi din selecţia unui biotip local,
de vigoare medie, cu coroana globuloasă şi fructificare preponderentă pe buchete de mai.
Fructul este mijlociu (5,5-6 g) spre mare, turtit la bază, roşu-vişiniu, lucios. Pulpa este roşie-
vişinie, suculentă, mediu consistentă, cu sucul colorat. Este asemănător cu soiul
Crişane.Maturarea: decada a doua a lunii iunie.
7. Timpurii de Cluj – soi românesc, 1969 (Spaniole x Prunus fructicosa) x (Engleze
timpurii x Prunus fructicosa), de vigoare mijlocie, coroana piramidală în tinereţe, apoi
globuloasă, cu fructificare preponderentă pe buchete de mai, mediu rezistent la boli şi secetă,
autosteril, bun polenizator, cu intermitenţe de rodire. Fructul este mijlociu spre mare (5,2 g),
sferic turtit, roşu vişiniu, lucios, cu pulpa colorată, de consistenţă medie, sucul colorat,
peduncul lung. Maturarea: sfârşitul lunii iunie.
8. Crişana 2 – soi românesc, 1975 (Crişana x selecţie locală), de vigoare mare, coroana
piramidală, foarte productiv, înflorire târzie, autosteril, mediu rezistent la secetă şi boli.
Fructul este mare (6,3 g), sferic, roşu-vişiniu, cu pulpa şi sucul colorate, gust plăcut.
Maturarea: sfârşitul lunii iunie.
9. Ilva – soi românesc, 1982, de vigoare submijlocie, cu coroana semiglobuloasă, cu
fructificare preponderentă pe ramuri lungi, semiprecoce, autofertil, productiv, rezistent la ger
şi mediu rezistent la secetă. Sensibil la Coccomyces. Fructul este mijlociu (5,8 g), sferic, roşu-
lucios, cu pulpa colorată, suculentă, acidulată. Maturarea: sfârşitul lunii iunie.
10. Nana – soi românesc, 1977, obţinut prin polenizarea liberă a soiului Crişana, de
vigoare mică, autofertil şi cu mare plasticitate ecologică. Fructifică preponderent pe ramuri
plete, este precoce, productiv, rezistent la ger şi secetă, sensibil la Coccomyces şi Monilinia.
Fructul este mijlociu (5 g), sferic, roşu-vişiniu, pulpa şi sucul colorate. Maturarea: sfârşitul
lunii iunie.
11. Schattenmorelle – soi german, cu mare plasticitate ecologică, de vigoare mică, cu
coroana sferic-turtită, cu fructificare preponderentă pe ramuri mijlocii; este autofertil, foarte
productiv, rezistent la ger, sensibil la boli. Fructul este mijlociu (4,5-5 g), ovosferic sau larg
cordiform, vişiniu-închis până spre negru la supramaturare, cu pulpa şi sucul colorate.
Pedunculul este bine prins de fruct. Maturitatea de recoltare: decada a doua a lunii iulie.
12. Dropia – soi românesc, 1982, obţinut din polenizarea liberă de soiului
Vladimirskaia, de vigoare submijlocie, cu coroana larg-globuloasă, semiprecoce, productiv,
rezistent la ger şi secetă, autofertil, sensibil la Coccomyces. Fructul este mijlociu ca mărime
(3,5-4 g), sferic, vişiniu-închis cu pulpa şi sucul colorate, bun pentru industrializare.
Maturarea: sfârşitul lunii iunie – începutul lunii iulie.
13. Mocăneşti 16 – soi românesc, 1975, foarte productiv, de vigoare mijlocie spre mare,
cu coroana piramidală, cu fructificare predominantă pe ramuri scurte şi mijlocii, semiprecoce,
rezistent la ger, mediu rezistent la secetă. Este bun polenizator. Fructul este mijlociu, sferic
sau sferic-turtit, roşu-cărămiziu, cu pulpa roşie, gust plăcut. Maturarea: sfârşitul lunii iulie.
14. Scuturător – soi românesc, 1985, semiviguros, precoce, productiv, cu coroana
globuloasă, cu fructificare preponderentă pe buchete de mai, rezistent la ger şi secetă,
autofertil. Fructul este mare (6,5 g), globulos, turtit dorso-ventral, roşu-închis, pulpa şi sucul
colorate. Fructul se desprinde uşor de peduncul. Maturarea: sfârşitul lunii iunie-începutul lunii
iulie.
 100
15. Oblacinska – soi iugoslav, 1979, de vigoare mică, cu coroana piramidală, deasă,
foarte productiv, precoce, autofertil, rezistent la ger şi Coccomyces, drajonează foarte
puternic. Fructul este mic (3,5 g), sferic-turtit, vişiniu-închis, cu pulpa şi sucul intens colorate.
Se valorifică prin industrializare, în special pentru sucuri. Se pretează la recoltarea
mecanizată. Maturarea: sfârşitul lunii iunie.
16. Nefris – soi polonez, 1991, de vigoare mică spre mijlocie, cu coroana sferică, este
precoce, productiv, autofertil, rezistent la ger dar sensibil la boli. Fructul este mare (6 g),
sferic, vişiniu-închis, cu pulpa intens colorată, acidulată. Se valorifică pentru consum în stare
proaspătă şi industrializare. Maturarea: prima jumătate a lunii iunie.
17. Meteor – soi american, 1979, de vigoare mijlocie, coroana larg-piramidală, cu
fructificare preponderentă pe buchete de mai, precoce, productiv, autofertil, rezistent la ger şi
secetă. Fructul este mijlociu spre mare (5,5 g), sferic, uşor cordiform, roşu-aprins, cu pulpa
roşie şi sucul slab colorat. Maturarea:a doua decadă a lunii iulie.
18. Vrâncean – soi românesc, 1985, de vigoare mică, cu coroana piramidală, productiv,
autofertil, rezistent la ger şi secetă, sensibil la Coccomyces. Fructul este mijlociu (4,5 g),
globulos, uşor alungit, cu pulpa roşie, plăcută la gust, cu destinaţie mixtă. Maturarea: sfârşitul
lunii iulie.
19. Northstar – soi american, 1991 (English Morelle x Serbien), de vigoare mică, cu
coroana globuloasă, cu fructificare preponderentă pe ramuri mijlocii, este precoce, productiv,
rezistent la ger şi boli, autofertil. Fructul este mijlociu spre mare (5,5 g), sferic, uşor alungit,
vişiniu-închis, cu pulpa intens colorată şi gust astringent. Maturarea: decada a doua şi a treia a
lunii iulie.
20. Bucovina – soi românesc, 1984, de vigoare redusă, coroana globuloasă, fructificare
pe buchete de mai şi ramuri mijlocii, precoce, productiv, autofertil, rezistent la ger şi
Coccomyces. Fructul este mijlociu (4-4,5 g), sferic-turtit, roşu-închis, lucios, cu pulpa şi sucul
colorate, plăcut la gust, cu valorificare mixtă. Maturarea: sfârşitul lunii iulie.
21. Pitic de Iaşi – soi românesc, 1985, obţinut prin polenizare liberă a soiului
Plodorodnaia Miciurina, de vigoare foarte redusă, cu coroana globuloasă, pletoasă, cu ramuri
de schelet subţiri, cu fructificare preponderentă pe ramuri plete, este precoce, productiv,
autofertil. Este rezistent la ger, mediu sensibil la boli. Este pretenţios faţă de tehnologie.
Fructul este mijlociu (4,8 g), sferic, uşor alungit, vişiniu, cu pulpa roşie, suculentă, pronunţat
acidă. Se valorifică prin industrializare. Maturarea: prima decadă a lunii august.
Soiuri din vechiul sortiment întâlnite încă în plantaţii: Mari Timpurii, Spaniole,
Turceşti, Crişana, Mocăneşti, Josika Gabor etc.

Portaltoii vişinului
Portaltoii vişinului se pot grupa astfel:
- generativi: vişinul franc, mahalebul, G2;
- vegetativi: Colt, SL64, F12/1, Selecţiile CAB, selecţiile germane Weihroot (W10, W11,
W13), selecţiile româneşti IPC1, VV1, VG1.
Vişinul franc (Cerasus acida) - se utilizează ca portaltoi în regiunea dealurilor şi în
zona de silvostepă cu peste 450 mm precipitaţii. Se folosesc unele soiuri cu maturare târzie a
fructelor: Schattenmorelle, Dropia, Mocăneşti 16, Meteor. În şcoala de puieţi răsare slab (20-
30 %).
Mahalebul (Cerasus mahaleb) - este recomandat pentru zona dealurilor joase din zona
de stepă şi silvostepă. Determină o creştere moderată a soiurilor altoite.
Vişinul vegetativ (V.V.1) - obţinut de M. Movileanu la SCPP Fălticeni (1980). Se
înmulţeşte prin marcotaj şi drajonaj.

Particularităţi de creştere şi fructificare ale vişinului

 101
Sistemul radicular - al vişinului este influenţat de portaltoi, de altoi, de fertilitatea
solului şi de sistemul de întreţinere a solului. În general, vişinul altoit pe vişin are sistemul
radicular mai superficial decât cireşul, masa principală a rădăcinilor aflându-se între 15 şi 40
cm adâncime, iar extinderea laterală depăşeşte de 1,5-2 ori proiecţia coroanei. Unele rădăcini
cu creştere verticală pot ajunge la adâncimi de 2-2,5 m. În cazul altoirii pe mahaleb,
înrădăcinarea vişinului este mai profundă, masa principală a rădăcinilor aflându-se în stratul
de sol de 20-60 cm. Mahalebul nu drajonează.
Portaltoii vegetativi formează un sistem radicular mai trasant, fiind şi mai sensibil la ger
şi secetă. Creşterea sistemului radicular la vişin are loc în două etape cu intensităţi maxime:
una primăvara şi la începutul verii, care durează până la încetinirea creşterii lăstarilor, iar alta
toamna, în perioada îngălbenirii şi căderii frunzelor. Rădăcinile îşi încetează creşterea când
temperatura solului scade sub 2oC.
Partea epigee. - Vişinul creşte ca pom propriu-zis, de talie mijlocie (4-6 m, mai rar 7-9
m) sau ca arbustoid. Vişinul are o capacitate de ramificare mai mare decât cireşul, coroana
având tendinţe de îndesire. În schimb, creşterile anuale sunt mai puţin viguroase decât la cireş.
Există soiuri cu o mare capacitate de ramificare, ce formează coroane mai aglomerate
(Crişana, Nana, Vrâncean, Early Richmond) şi soiuri cu ramificare mai slabă (Engleze
timpurii, Ţarina, Timpurii de Cluj).
După vigoarea pomilor soiurile de vişin se clasifică astfel:
- cu vigoare mare: Crişana, Timpuriu de Osoi, Timpurii de Piteşti;
- cu vigoare mijlocie: Ţarina, Timpurii de Cluj, Dropia, Scuturător, De Botoşani,
Mocăneşti, Nefris, Meteor, Northstar, Sătmărean;
- cu vigoare mică: Pitic de Iaşi, Oblacinska, Bucovina, Vrâncean, Schattenmorelle,
Nana, Ilva.
Specificul de fructificare. - Vişinul rodeşte pe buchete de mai care au longevitatea de
4-5 ani, ramuri plete ce trăiesc 5-7 ani, degarnisindu-se anual în zona de fructificare şi ramuri
mijlocii şi lungi care evoluează în elemente de semischelet.
După specificul de fructificare, soiurile de vişin se pot clasifica:
- soiuri cu fructificare predominantă pe buchete de mai: Timpurii de Osoi, Engleze
timpurii, Timpurii de Cluj, Mocăneşti, Turceşti, Ţarina, de Botoşani, Bucovina, Meteor;
- soiuri cu fructificare pe ramuri mijlocii şi buchete de mai: Northstar, Sătmărean,
Scuturător;
- soiuri care fructifică cu predominanţă pe ramuri plete: Crişana, Schattenmorelle, Nana,
Dropia, Pitic de Iaşi.
După comportarea în procesul polenizării, soiurile de vişin pot fi:
- autofertile: Ilva, Nana, Schattenmorelle, Dropia; Oblacinska, Nefris, Meteor,
Vrâncean, Northstar, Bucovina, Pitic de Iaşi;
- parţial autofertile: Timpurii de Osoi, Mocăneşti 16, Timpurii de Cluj, Scuturător;
- autosterile: Timpurii de Piteşti, Engleze timpurii, Ţarina, Crişana etc.;
- perechi intersterile: Crişane x Mocăneşti, Crişane x Josika Gabor.
Anumite cercetări şi observaţii (Calipe Riţiu, 1975) au arătat că unele soiuri de vişin dau
o proporţie mai mare de flori fecundate când sunt polenizate cu soiurile de cireş Germersdorf,
Boambe de Cotnari şi Pietroase Donissen. Proporţia cea mai mare de flori fecundate (45-61%)
se înregistrează la soiurile care fructifică pe ramurile plete şi înfrunzesc târziu după căderea
petalelor.
La soiurile care fructifică în principal pe buchete de mai şi care înfrunzesc târziu, după
înfloritul în masă (Mari timpurii, Mocăneşti, Spanca) proporţia florilor fecundate este, de
asemenea, relativ ridicată (21-37%). În schimb, soiurile la care înfrunzitul incipient se
suprapune cu înfloritul şi fecundarea au o proporţie mai scăzută de flori fecundate (12-18%).
La cele mai multe soiuri de vişin cad fiziologic 10-30% din fructe (Gr. Mihăescu şi Calipe
 102
Riţiu, 1970). Pentru a se realiza o recoltă normală la vişin, este necesar să fie fecundate cel
puţin 20-25% din flori la soiurile care rodesc în principal pe buchete de mai şi 45-50% la cele
care fructifică pe ramuri plete, iar căderea fiziologică să nu afecteze mai mult de 20-25% din
fructe.
La vişin, polenizarea este entomofilă şi încrucişată. Polenizarea trebuie să aibă loc în
primele trei zile de la deschiderea florilor, întrucât stigmatul se ofileşte repede şi devine
nereceptiv pentru polen.
Deşi vişinul înfloreşte abundent, legarea florilor este de multe ori nesatisfăcătoare,
căderea fiziologică a fructelor depăşeşte normalul, şi în consecinţă, fructificarea este slabă.
Principalele cauze ar fi următoarele: lipsa polenizatorilor sau amplasarea necorespunzătoare a
acestora, nutriţie deficitară a pomilor, afecţiuni produse de virusul Stecklenberg, precum şi de
Coccomyces hiemalis; condiţiile climatice deficitare în perioada înfloritului, temperaturi
scăzute în timpul iernii care au produs îngheţarea mugurilor de rod etc.
Vârsta intrării pe rod a soiurilor este diferită şi poate fi:
- precoce – începând cu anul II de la plantare;
- semiprecoce – fructifică în anul III de la plantare: majoritatea soiurilor;
- tardivă – după anul III de la plantare.
Productivitatea este foarte diferită de la un soi la altul, variind de la 20 la 35 kg/pom.
Longevitatea economică – este influenţată de portaltoi şi soi. La soiurile cu pomi
propriu-zişi este de 25-30 ani, iar la cele arbustoide de 18-20 ani.

Cerinţele vişinului faţă de factorii ecologici

Lumina. - Faţă de acest factor, vişinul are pretenţii mai mici decât cireşul, dând
rezultate bune chiar pe expoziţii nord-estice sau nord-vestice, mai ales în zonele cu deficit de
umiditate. Lipsa luminii conduce la formarea unor ramuri debile, slab garnisite, cu muguri de
rod, cu tendinţă accentuată la degarnisire. Dintre vişini, sunt mai pretenţioşi la lumină hibrizii
naturali cireş-vişin şi mai puţin pretenţioşi vişinii arbustoizi. Vişinul se situează în grupa
speciilor cu pretenţii moderate faţă de lumină împreună cu părul, mărul şi prunul. Indicele
foliar este cuprins între 0,6-1,5.
Căldura - Vişinul este o specie cu pretenţii modeste faţă de temperatură. Cultura lui
reuşeşte bine atât în zonele de stepă, cât şi în zonele colinare şi chiar înalte. Rezultate bune se
obţin în zone în care temperatura medie anuală este cuprinsă între 8-10,5 oC, cu un optim
caloric în perioada de vegetaţie de 15-17oC şi un necesar de zile cu optim caloric de 55-93.
Pentru dezmugurit, are nevoie de 135-150oC, pentru înflorit de 295-315oC, iar pentru
maturarea fructelor de 1160-1315oC.
Perioada de vegetaţie a vişinului este lungă, depăşeşte 210 zile, perioadă în care suma
gradelor de temperatură trebuie să depăşească 3600oC.
Este o specie rezistentă la temperaturi scăzute. La -30 oC, lemnul rezistă bine, dar
mugurii în faza de umflare îngheaţă la temperaturi mai coborâte de -12 oC, bobocii florali la
-5oC, iar florile şi fructele abia legate la -2,2oC.
Rezistenţa la temperaturi scăzute diferă de la un soi la altul şi este corelată cu
agrotehnica aplicată. Pragul biologic al vişinului este de 8oC.
Apa. - Vişinul reuşeşte bine atât în zonele secetoase cu mai puţin de 500 mm apă anual,
cât şi în regiunile umede cu peste 700-900 mm anual. Portaltoiul are o mare importanţă.
Mahalebul are o rezistenţă mai mare la secetă comparativ cu vişinul comun. Excesul de apă
din sol şi, în special băltirea sunt dăunătoare provocând asfixierea rădăcinilor.
Solul. - Cu un sistem radicular superficial, vişinul valorifică bine solurile subţiri, slab
erodate şi chiar uşor alcaline. Plantaţiile intensive, comerciale trebuie amplasate pe soluri
fertile, bine drenate, mecanizabile. Cele mai bune terenuri pentru cultura intensivă a vişinului
sunt cele plane sau cu panta mică (10-12 %), însă în condiţii de amenajare a terenului se pot
 103
folosi şi pantele până la 20-25 %. Vişinul este una dintre speciile pomicole care valorifică cu
rezultate bune nisipurile şi solurile nisipoase din sudul Olteniei, în condiţii de irigare şi în
nord-vestul Transilvaniei. Cultura comercială a vişinului se poate practica până la altitudinea
de 500-650 m.

Particularităţile tehnologice ale vişinului

Specificul producerii materialului săditor

Portaltoii folosiţi pentru vişin au fost prezentaţi în subcapitolul 9.2.4., iar obţinerea
acestora este în general asemănătoare cu cea de la cireş. La înfiinţarea plantaţiilor comerciale
se vor folosi numai pomi altoiţi.Altoirea se face la începutul campaniei, deoarece vişinul îşi
încetează devreme circulaţia sevei.

Specificul înfiinţării şi întreţinerii plantaţiilor

Alegerea terenului în vederea plantării se va face în funcţie de cerinţele speciei, iar
pregătirea acestuia este asemănătoare cu cea de la cireş.
Plantarea de toamnă este preferabilă celei de primăvară. Pe pantă vişinul se amplasează
în treimea mijlocie sau superioară. Fiind o specie cu probleme la polenizare este recomandat
ca într-o parcelă să se planteze 3-4 soiuri interfertile, chiar în combinaţie cu cireşul. Distanţa
dintre soiul polenizator şi cel polenizat trebuie să nu fie mai mare de 20-25 m. Polenizatorii
principalelor soiuri de vişin existente în cultură sunt prezentate în tabelul 22.
La stabilirea distanţelor de plantare se va avea în vedere faptul că vişinul necesită un
bun drenaj aerian, în consecinţă se va evita plantarea prea deasă. De asemenea, se va ţine
seama de vigoarea soiului şi de portaltoiul pe care este altoit. Astfel, soiurile de vigoare mică
se conduc sub formă de tufă, fus subţire şi cordon vertical, cu distanţe de plantare de 4 x 1,5 x
2 m, cele de vigoare mijlocie şi chiar mare în palmetă etajată cu braţe oblice la distanţe de
plantare de 4 x 3-3,5 m.
Pentru soiurile viguroase se mai folosesc piramida mixtă şi vasul ameliorat, iar distanţa
de plantare este de 5 x 4 m. Chiar unii autori recomandă plantarea vişinului în benzi de câte 2-
3 rânduri.
Imediat după plantare se urmăreşte formarea coroanelor. Acest obiectiv se realizează în
special prin operaţii în verde, pentru a nu întârzia intrarea pe rod a pomilor şi constă în
poziţionarea corectă a viitoarelor ramuri de schelet şi semischelet, înlăturarea celor cu poziţii
incorecte, a celor rupte etc.
Tabelul 22.
Polenizatorii soiurilor de vişin
Soiul de polenizat Soiuri bune polenizatoare
Timpuriu de Osoi Engleze timpurii, Ţarina
Timpurii de Piteşti Engleze timpurii, Mari timpurii, Mocăneşti 16
Ţarina Timpurii de Cluj, Nana, Crişana
Engleze timpurii Timpurii de Piteşti, Timpurii de Cluj, Mocăneşti 16, Crişana 2
Timpurii de Cluj Engleze timpurii, Mocăneşti 16, Nana, Crişana 2
Crişana 2 Nana, Mocăneşti 16. Engleze timpurii, Meteor, Dropia, Oblacinska
Ilva Nana, Crişana 2, Schattenmorelle
Nana Crişana 2, Meteor, Mocăneşti 16, Oblacinska, Schattenmorelle
Schattenmorelle Meteor, Mocăneşti 16, Crişana 2, Dropia, Nana
Dropia Nana, Crişana 2, Schattenmorelle, Oblacinska, Mocăneşti 16
Scuturător Mocăneşti 1
Mocăneşti 16 Nana, Crişana 2, Timpurii de Cluj, Engleze timpurii
Oblacinska Crişana 2, Nana, Nefris
Nefris Crişana 2, Oblacinska, Mocăneşti 16
 104
Meteor Mocăneşti 16, Crişana 2, Nana, Nefris, Schattenmorelle, Oblacinska
Vrâncean Crişana 2, Mocăneşti 16, Nana, Oblacinska, Schattenmorelle
Northstar Mocăneşti 16, Oblacinska
Bucovina Ilva, Nana

Tăierile de fructificare

Au rolul de a menţine pomul la un nivel de creştere şi de producţie ridicat. De

asemenea, prin aceste operaţiuni se limitează la nivelul volumului proiectat şarpantele şi
subşarpantele, se reîntinereşte semischeletul epuizat, bolnav, rupt, se asigură o rărire
corespunzătoare şi se normează încărcătura de rod. Un alt obiectiv este acela al menţinerii
zonei de fructificare cât mai aproape de baza şi axul coroanei, cunoscut fiind faptul că la vişin
fenomenul de degarnisire este destul de accentuat.
Reducţiile axului şarpantelor şi subşarpantelor se fac deasupra unor ramuri laterale,
orizontale, suficient de viguroase, care să poată prelua energia de creştere şi să repartizeze
uniform pe formaţiunile de semischelet şi fructifere (N. Cepoiu, 2001).
Reducţia semischeletului se execută la nivelul unei ramuri anuale vegetative sau de rod
cu potenţial ridicat de creştere şi fructificare.
Pentru normarea încărcăturii de rod se fac tăieiri de reducţie a semischeletului şi de
rărire a ramurilor plete şi a ramurilor mijlocii, la distanţa de 15-20 cm una de alta.
Particularizând, în continuare precizăm că la soiurile de vişin care fructifică pe buchete
de mai şi ramuri mijlocii (Mocăneşti, Oblacinska, Nefris), tăierile de întreţinere şi fructificare
constau în rărirea ramurilor de semischelet, pentru a crea o zonă bine iluminată şi aerisită în
coroană. Dintre acestea, cele lipsite de creşteri vor fi regenerate prin scurtarea lor întotdeauna
deasupra unei ramificaţii laterale.
În cazul soiurilor care fructifică cu precădere pe ramuri plete (Schattenmorelle, Crişana,
Pitic de Iaşi, Nana etc.) se vor efectua tăieri de fructificare încă din primii ani de rodire,
evitându-se pe cât posibil apariţia ramurilor plete. În vederea regenerării unei ramuri plete,
aceasta se scurtează deasupra unei ramificaţii apărute la bază.
În ultimele decenii s-au generalizat şi la noi în ţară tăierile în timpul perioadei de
vegetaţie, mai ales după recoltarea fructelor. Aceste tăieri pot începe în luna mai, când lăstarii
viguroşi se ciupesc la 10-15 cm pentru obţinerea ramurilor de rod bifuncţionale (2-3 ramuri
anticipate, 1-2 plete şi 3-4 buchete de mai sau pinteni), iar lăstarii de prisos se suprimă.
Tăierile în verde, după recoltarea fructelor, se efectuează respectând aceleaşi principii ca şi la
tăierile în timpul perioadei de repaus. Aceste tăieri au avantajul că îmbunătăţesc regimul de
lumină al pomului, fortifică mugurii diferenţiaţi, limitează apariţia gomelor, productivitatea
muncii este mult sporită. Datorită acestor avantaje, aceste tăieri vor înlocui în totalitate tăierile
din timpul perioadei de repaus.
În zonele mai reci şi umede, cu geruri şi îngheţuri de revenire, cum ar fi cele din nordul
ţării, sunt necesare lucrări de tăiere suplimentare pentru eliminarea ramurilor afectate.
Vişinul suportă tăierea mecanizată (de contur) în verde, efectuată imediat după
recoltarea fructelor, completată cu intervenţii manuale în interiorul coroanei (V. Cireaşă,
1973, Lidia Rasa, 1986).

Întreţinerea solului
Eeste în general asemănătoare cu cea de la cireş, cu particularitatea că plantaţiile de
vişin au densităţi mult mai mari, portaltoii au o înrădăcinare mai superficială, iar unii dintre ei
drajonează de mult. Sistemul ales trebuie să ţină seama de precipitaţiile din zonă, de panta
terenului, de vârsta plantaţiei etc. În plantaţiile tinere se pot folosi culturile intercalate pe
intervalele dintre rânduri, iar pe rând se lucrează. Ca specii folosite sunt: căpşunii,
 105
leguminoasele, cartofii etc. În plantaţiile mature, în zonele cu precipitaţii suficiente, pe
terenurile în pantă, intervalele dintre rânduri se pot înierba, iar pe rând se întreţin ca ogor
lucrat. În zonele de stepă cu deficit de apă, solul se va întreţine ca ogor lucrat. În zonele de
nisipuri, intervalele dintre rânduri se vor semăna cu îngrăşăminte verzi care de vor încorpora
în sol cu cca o săptămână înainte de începerea creşterii intense a lăstarilor. Plantaţiile mature
de vişin se pot erbicida însă cu discernământ, mai ales acolo unde portaltoii drajonează.

Fertilizarea
Fertilizarea suplimentară dă rezultate foarte bune, mai ales în ceea ce priveşte calitatea
fructelor. Aceasta trebuie făcută după efectuarea analizelor de sol şi plantă. Orientativ, se
recomandă ca într-o plantaţie tânără să se aplice la 2-3 ani 20-25 t/ha gunoi de grajd, 60-80 kg
fosfor şi annual 40-50 kg azot/ha. Într-o plantaţie pe rod se va dubla cantitatea de azot. În
plantaţiile tinere, îngrăşămintele se vor aplica localizat sub coroană. O soluţie complementară
este şi fertilizarea foliară. Terenurile cu reacţie acidă se vor corecta cu amendamente
calcaroase (2-4 t/ha la 2-3 ani).
Irigarea plantaţiilor
Irigarea plantaţiilor - de vişin se impune în zonele deficitare în precipitaţii şi în zonele
nisipoase. Momentele critice pentru apă ale vişinului sunt: la înflorire, în faza creşterii intense
a lăstarilor şi fructelor şi la diferenţierea mugurilor de rod. De asemenea, dacă toamna este
foarte secetoasă, se recomandă o udare de aprovizionare.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor
Vişinul are în general aceleaşi boli şi aceiaşi dăunători ca şi cireşul, de aceea şi
combaterea este în general asemănătoare (vezi capitolul 8.3.).

Specificul maturării şi recoltării vişinelor

Vişinele sunt fructe perisabile, care se maturează eşalonat în cadrul aceluiaşi pom, însă
se menţin pe ramuri până la maturitatea deplină. De aceea, în plantaţiile comerciale se
recoltează la o singură trecere, iar în cele gospodăreşti în 2-3 reprize. Vişinele cresc
considerabil în volum şi greutate până la maturitatea deplină, de aceea se vor recolta în acest
moment sau cu maxim 2-3 zile înainte, deoarece fructele de vişin nu îşi mai continuă
maturarea după recoltare.
Pe măsură ce fructele avansează în maturare, forţa lor de reţinere pe pedunculi se
micşorează. Uşurinţa desprinderii de peduncul şi apariţia sucului în cantitatea pedunculară
este o caracteristică de soi.
Pentru consum în stare proaspătă, vişinele se recoltează manual cu tot cu peduncul, în
ambalaje de capacităţi mici (4-5 kg). Imediat după recoltare se vor transporta din livadă şi se
vor introduce la prerăcire şi apoi la răcire.
Pentru industrializare, unele soiuri se pot recolta şi mecanizat prin scuturare cu
vibratorul şi preluare pe prelate şi recipienţi speciali cu apă la 10-12 oC. Uşurarea desprinderii
de peduncul se poate face aplicând unele tratamente cu substanţe stimulatoare (acid 2-
cloretilfosforic 500 ppm) cu o săptămână înainte de recoltare.
Şi la vişin se întâlneşte fenomenul de crăpare a fructelor, însă mult mai restrâns decât la
cireş.
 106

CULTURA CAISULUI

Armeniaca vulgaris L. am, Fam. Rosaceae,

Subfam. Prunoideae

Importanţă, origine şi arie de răspândire

Importanţă.
Caisele sunt considerate fructe “de lux”, mult solicitate de consumatori, mai ales ca
fructe proaspete, dar şi prelucrate. În prezent există o cerere neacoperită de caise în
majoritatea ţărilor. Mai mult decât atât, în zonele cu climat rece sunt considerate fructe
exotice. Toate acestea sunt determinate de însuşirile lor calitative şi tehnologice: gustul
plăcut, fineţea pulpei, aroma specifică, conţinutul ridicat în diferite componente biochimice,
vitamine etc., foarte utile organismului uman. Principalele componente ale fructelor sunt:
substanţa uscată 10,6-21,71 %; zahăr 6-15,68 %; aciditate totală 0,34-2,61 %; proteine brute
1,09-1,64 %; pectine 0,55-1,10 %; substanţe minerale: K =75,4-112,0 mg %; P = 21,3-32,0
mg %; Ca = 6,6-16,4 mg %; vitamina A (caroten) = 0,41-3,2 mg %; vitamina C = 8,5-37,0 mg
%; vitamina P = 35-38 mg %; vitamina E = 0,72-1,8 mg %.
Valoarea energetică este de 21-77 calorii/100 g. Caisele au efect benefic asupra
digestiei, contribuie la formarea hemoglobinei etc.
Caisele au o valoare ridicată chiar şi prelucrate. Astfel, compoziţia chimică a nectarului
de caise este foarte apropiată de a fructelor proaspete. De asemenea, sâmburii de caise au o
valoare nutritivă ridicată: 28% substanţe pectice; 29,5-57,7% grăsimi; 3,1% săruri minerale
etc., fiind folosiţi pentru extragerea amigdalinei sau în cofetărie ca înlocuitori ai migdalelor.
Un alt avantaj al caisului este acela că intră repede pe rod în anul 2-4 de la plantare, produce
mult şi relativ constant. Ca dezavantaj este acela că se adaptează mai greu la condiţiile
ecologice, având o rezistenţă scăzută în special la temperaturi scăzute.
În acest sens cercetătorii depun eforturi pentru crearea de noi soiuri, pentru
modernizarea tehnologiilor de cultură, obiective ce vor permite lărgirea ariei de răspândire a
acestei specii.

SORTIMENTUL DE SOIURI
Lista oficială a soiurilor elaborată de ISTIS pentru anul 2000 cuprinde un număr de 27
soiuri din care 19 soiuri româneşti şi 8 străine. Acestea acoperă cu fructe proaspete o perioadă
de 50-60 zile, începând cu prima decadă a lunii iunie până în a doua parte a lunii august.
Alte caracteristici importante: calitate superioară a fructelor, producţie mare şi constantă
(15-20 t/ha), rezistenţă mare la ger (-28oC), inclusiv a mugurilor floriferi la gerurile de
revenire, rezistenţă la pieirea prematură, toleranţă la boli etc.
 107
1. NJA 42 - soi american, extratimpuriu, semiviguros, cu coroana conică, autosteril, cu
înflorire timpurie, mediu productiv, rezistent la gerurile de revenire din primăvară. Fructul
este mijlociu (65 g), ovoidal, portocaliu, cu roşu pe partea însorită, pulpa consistentă, plăcută.
Maturarea: prima decadă a lunii iunie – cel mai timpuriu soi.
2. NJA 19 – soi american, extratimpuriu, viguros, coroana conică, cu fructificare
preponderentă pe ramuri buchet, înflorire timpurie, productiv (16-20 t/ha), autosteril. Fructul
este mare (70-80 g), ovoid, portocaliu cu roşu pe partea însorită, pulpa portocalie, fadă.
Maturarea: decada a III-a a lunii iunie.
3. Traian – soi românesc, 1993 (Viceroy x NJA 2), SCPP Constanţa, de vigoare mică,
coroana invers piramidală, înflorire timpurie, cu fructificare predominantă pe ramuri buchet,
productiv, rezistent la boli. Fruct mijlociu spre mic (40 g), portocaliu cu roşu pe partea
însorită, pulpa portocalie, consistentă, suculentă, foarte bună la gust, neaderentă. Maturarea:
decada II-III a lunii iunie.
4. C.R. 2-63 - soi american, viguros, precoce, productiv, timpuriu şi ca înflorire şi ca
maturare, rezistent la ger şi tolerant la Monilinia. Fructifică cu preponderenţă pe buchete de
mai. Fructul este mare (70-80 g), portocaliu, cu pulpa uniform colorată în galben-limoniu, cu
gust plăcut. Maturarea: sfârşitul lunii iunie.
5. Harcot – soi canadian, viguros, coroana globuloasă, productiv, cu mare plasticitate
ecologică. Fructifică preponderent pe ramuri mijlocii şi scurte. Fructul este mare (60-70 g),
ovoid-turtit, portocaliu deschis cu roşu, pulpa fermă, puţin aromată. Maturarea: sfârşitul lunii
iunie – începutul lunii iulie.
6. Tudor – soi românesc, obţinut la SCPP Constanţa, 1993 (Viceroy NJA 2), viguros,
coroana invers-piramidală, înflorire timpurie, mediu productiv, rezistent la ger, sensibil la
boli, cu fructificare preponderentă pe buchete de mai. Fructul este mic spre mijlociu (40-42
g), sferic, uşor aplatizat, porotocaliu cu roşu-carmin pe partea însorită, pulpa este portocalie,
cu gust dulce-acrişor, fermă, suculentă, neaderentă. Maturarea: sfârşitul lunii iunie – începutul
lunii iulie.
7. Dana – soi american, de vigoare mică, cu coroana piramidală, cu ramuri de schelet
viguroase dar fructificare predominantă pe buchete de mai. Fructul este mijlociu (40-65 g),
globulos, puţin alungit, brăzdat de la vârf la bază, cu epiderma pubescentă, galbenă-portocalie
cu roşu-carmin pe partea însorită. Pulpa este de culoare portocalie-deschisă, aromată, dulce-
acidulată, neaderentă. Maturarea: prima decadă a lunii iulie.
8. Dacia (B 29/4) – soi românesc, 1989, Băneasa, de vigoare medie, precoce, foarte
productiv, cu fructificare preponderentă pe buchete de mai, rezistent la Monilinia şi
Clasterosporium. Fructul este mare (70-90 g), sferic, galben-portocaliu cu roşu pe partea
însorită, pulpa fermă cu gust plăcut. Maturarea: prima jumătate a lunii iulie.
9. Neptun (Mărculeşti 42/24) – soi românesc, 1980, de vigoare mică, coroana
globuloasă, productiv, rezistent la ger. Fructul este mijlociu (45-48 g), sferic, galben-
portocaliu cu roşu pe partea însorită, pulpa portocalie, fermă, plăcută la gust. Maturarea:
prima jumătate a lunii iulie.
10. Goldrich – soi american, viguros, productiv, cu fructificare preponderentă pe
ramuri mijlocii, parţial autofertil, mediu rezistent la Monilinia. Fructul este mare spre foarte
mare (80-90 g), oblong-eliptic, portocaliu cu roz pe partea însorită, pulpa portocalie, de
calitate mediocră. Maturarea: prima jumătate a lunii iulie.
11. Saturn (Mărculeşti 23/4) – soi românesc, hibrid între Mărculeşti 40 şi zarzăr, de
vigoare mică, coroana globuloasă, cu fructificare preponderentă pe buchete de mai, productiv,
rezistent la ger şi boli. Fructul este mijlociu spre mare (48-80 g), sferic, uşor asimetric,
portocaliu cu roşu pe partea însorită, pulpa fermă, slab aromată, cu gust plăcut. Maturarea:
decada a II-a a lunii iulie.
 108
12. Cea mai bună de Ungaria – soi vechi cu origine incertă, semiviguros, cu coroana
sferic-turtită, productiv, sensibil la boli, rezistent la ger, cu plasticitate ecologică bună. Fructul
este mijlociu spre mare (45-80 g), ovoid-rotunjit, galben-portocaliu cu roşu pe partea însorită,
pulpa portocaliu-deschis, fermă, cu gust bun. Maturarea: jumătatea lunii iulie.
13. Venus (Mărculeşti 19/2) – soi românesc, 1979, de vigoare mică, cu coroana
globuloasă, cu fructificare preponderentă pe buchete de mai, productiv, rezistent la ger.
Fructul este mare (80 g), sferic-turtit, uşor asimetric, portocaliu, cu roşu pe partea însorită,
pulpa fermă, slab aromată, cu gust plăcut. Maturarea: a doua jumătate a lunii iulie.
14. Calatis (Mărculeşti 5/5) – soi românesc, 1982, de vigoare mijlocie spre mică, cu
plasticitate ecologică ridicată, fructificare pe buchete de mai, productiv, rezistent la ger.
Fructul este mare (70-80 g), ovoidal, galben-portocaliu cu roşu pe partea însorită, pulpa
fermă, uşor aromată, mediu suculentă. Maturarea: sfârşitul lunii iulie – începutul lunii august.
15. Sulina – soi românesc (Mărculeşti 1980), de vigoare mică spre mijlocie, coroana
invers-piramidală, precoce, productiv, sensibil la boli, rezistent la ger. Fructul mijlociu (50-60
g), sferic-alungit, galben-portocaliu, pulpa fină, fermă, cu gust plăcut. Maturarea: sfârşitul
lunii iulie.
16. Mamaia (H 91/8) – soi românesc (Mărculeşti 1975), de vigoare mijlocie, cu
coroana globuloasă-răsfirată, rezistent la ger şi la variaţiile de temperatură, mediu rezistent la
Monilinia, sensibil la Plum-pox.
Fructul este mijlociu spre mare (50-65 g), ovoidal spre tronconic, portocaliu cu roşu pe
partea însorită, pulpa consistentă, fin aromată, dulce, uşor acidulată. Maturarea: sfârşitul lunii
iulie.
17. Roşii de Băneasa (B 1/3) – soi românesc, 1982 (Cea mai bună de Ungaria x
Paviot), de vigoare mijlocie, cu coroana globuloasă, productiv, rezistent la ger, la Monilinia şi
la Clasterosporium. Fructul este mare (70-80 g), ovoidal, portocaliu cu roşu-aprins pe partea
însorită, cu pulpa fermă şi de calitate foarte bună. Maturarea: sfârşitul lunii iulie – începutul
lunii august.
18. Excelsior (B 33/13) – soi românesc (Băneasa, 1987), de vigoare mică spre mijlocie,
coroana sferică, cu înflorire târzie, productiv, rezistent la ger şi boli. Fructul este mare (70-75
g), sferic-alungit, turtit lateral, galben-portocaliu cu roşu pe partea însorită, pulpa galbenă,
consistentă, slab aromată, cu gust plăcut. Maturarea: sfârşitul lunii iulie – începutul lunii
august.
19. Umberto – soi italian, de vigoare mijlocie, coroană globuloasă, înflorire târzie,
productiv, cu plasticitate ecologică bună, sensibil la Clasterosporium. Fructul este mare (70-
75 g), ovoidal, galben-auriu cu roşu pe partea însorită, pulpa galbenă, mediu consistentă, fadă.
Maturarea: sfârşitul lunii iulie – începutul lunii august.
20. Favorit (Mărculeşti 22/4) –soi românesc, 1987 (Mărculeşti 23-52-50 x … x
Umberto), semiviguros, cu coroana globuloasă, productiv, rezistent la ger, mediu rezistent la
Monilinia şi Clasterosporium. Fructul mijlociu (55-60 g), ovoid, de culoare oranj cu roşu,
pulpa consistentă cu gust plăcut. Maturarea: sfârşitul lunii iulie – începutul lunii august.
21. Selena (Mărculeşti 12/8) – soi românesc, 1979, de vigoare mică, cu coroana
sferică, cu fructificare preponderentă pe buchete de mai, precoce, foarte productiv, rezistent la
boli şi ger. Fructul este mijlociu (50-60 g), ovoidal, roşu-turtit lateral, galben-portocaliu cu
puncte şi pete roşii pe partea însorită, pulpa fină, plăcută la gust, cu aromă de busuioc.
Maturarea: jumătatea lunii august.
22. Silvana (Mărculeşti 16/7) – soi românesc, 1982, de vigoare mijlocie, cu fructificare
pe buchete de mai, precoce, foarte productiv, rezistent la ger şi Clasterosporium. Fructul este
mijlociu (40-50 g), ovoidal, galben-portocaliu, roşu pe partea însorită, cu pulpa fermă,
crocantă, suculentă, plăcută la gust. Maturarea: prima jumătate a lunii august.
 109
23. Sirena (Mărculeşti 18/4) – soi românesc, 1979, de vigoare mijlocie, cu coroana
globuloasă, productiv, rezistent la ger şi boli. Fructul este mijlociu (60-70 g), globulos spre
ovoidal, uşor asimetric, portocaliu, cu roşu pe partea însorită, pulpa portocalie, fermă, bună la
gust. Maturarea: prima jumătate a lunii august.
24. Sulmona (Mărculeşti 8/1) – soi românesc, 1979, de vigoare mică, cu coroana
invers piramidală, cu fructificare preponderentă pe buchete de mai, foarte productiv, rezistent
la boli şi ger. Fructul este mijlociu spre mare (65-75 g), ovoid, uşor turtit, galben-portocaliu
cu roşu pe partea însorită, pulpa portocalie, fermă, cu gust plăcut. Maturarea: prima jumătate a
lunii august.
25. Olimp (Mărculeşti 17/2) – soi românesc, 1984, de vigoare mică, coroana
globuloasă, cu fructificare preponderentă pe buchete de mai, productiv, rezistent la ger, parţial
autofertil. Fructul mijlociu (60-70 g), ovoid, portocaliu, cu roşu pe partea însorită, pulpa
galben-portocalie, aromată, plăcută la gust. Maturarea: prima jumătate a lunii august.
26. Comandor (Mărculeşti 18/6) – soi românesc, 1983, de vigoare submijlocie, cu
coroana globuloasă, precoce, productiv, rezistent la ger şi boli. Fructul este mare (70-80 g),
sferic, uşor alungit, galben-portocaliu cu roşu pe partea însorită, pulpa portocalie-deschis,
fermă, suculentă, dulce şi aromată. Maturarea: a doua jumătate a lunii august.
27. Litoral (Mărculeşti 20/6) – soi românesc, 1983, de vigoare mică, coroană
globuloasă, precoce, productiv, rezistent la ger. Fructul este mijlociu (60-70 g), ovoidal-
alungit, galben-limoniu, cu roşu pe partea însorită, pulpa galbenă, fermă, aromată. Maturarea:
a doua jumătate a lunii august.
Portaltoii caisului
În prezent, caisul se altoieşte pe portaltoi ce provin din 6 specii ale genului Prunus: P.
armeniaca, P. cerasifera, P. domestica, P. insitiţia, P. piersica şi P. amygdalus.
Alegerea unui portaltoi se face în funcţie de mai mulţi factori, printre care cei mai
importanţi sunt compatibilitatea cu soiul respectiv, condiţiile edafice şi ecologice.
Zarzărul (Armeniaca vulgaris) - are afinitate bună cu toate soiurile de cais, fiind
recomandat pentru solurile nisipoase, calcaroase, din zonele secetoase. Este sensibil la
Phytophtora, Armillaria şi Verticillium, dar rezistent la nematozii galicoli (Meloidogyne,
Agrobacterium tumefaciens). Nu suportă solurile grele, umede. Grăbeşte pornirea în vegetaţie
cu consecinţe negative cunoscute.
Caisul franc –este unul din cei mai utilizaţi portaltoi datorită afinităţii bune şi
diversităţii genotipurilor. La noi în ţară se folosesc biotipurile locale sau chiar soiuri
(Trandafirii târzii), iar pe plan mondial o serie de selecţii cum ar fi:
Manicot G.F. 1236 – este obţinut în Franţa, creşte uniform, are afinitate cu toate
soiurile, grăbeşte intrarea pe rod, asigură producţii mari însă este sensibil la asfixiere, la
verticilioză, la putrezirea rădăcinilor şi la cancer.
Haggith – portaltoi canadian, rezistent la ger, productiv, autofertil, tolerant la viroze,
are afinitate bună cu toate soiurile exceptând cazurile de infecţie cu virusul CLSV.
Mirobolanul sau Corcoduşul (P. cerasifera) – portaltoi cu multe biotipuri, ceea ce
conduce la diferite grade de compatibilitate, moduri de creştere etc. Dintre acestea cele mai
importante sunt:
Mirobolanul B – este obţinut în Anglia, se înmulţeşte vegetativ relativ uşor, însă nu are
compatibilitate cu toate soiurile.
Mirobolan GF 31 – portaltoi obţinut în Franţa, cu o compatibilitate mai bună decât
precedentul. Este sensibil la bacterioze, la viroze şi la verticilioză. Se poate folosi pe
terenurile fertile şi mai umede.
 110
Mirobolan 29 C – este obţinut în America, se înmulţeşte prin butaşi lignificaţi. Se
adaptează bine pe diferite tipuri de sol. Este rezistent la nematozi şi la Phytophtora cactorum.
Imprimă soiurilor productivitate.
Prunul franc – imprimă soiurilor de cais o vigoare mare, rezistenţă la ger, secetă şi la
exces temporar de umiditate.
Oteşani 8 – portaltoi românesc, imprimă vigoare mică pomilor, grăbeşte intrarea pe rod,
rezistă bine la ger şi dă rezultate bune pe solurile argiloase.
P.F. Renclod verde – portaltoi românesc, drajonează în livadă şi este sensibil la viroze
şi micoplasme.
Selecţia INRA, Renclod 1380 – portaltoi francez, liber de viroze. Este compatibil cu
toate soiurile de cais, însă este sensibil la putrezirea rădăcinilor şi mediu rezistent la asfixiere
şi verticiloză. Conferă calitate şi coloraţie bună fructelor. Se înmulţeşte greu, prin butaşi. Se
recomandă pe solurile profunde, umede, dar bine drenate.
Mariana 2624, Mariana G.F. 8-1 (P. cerasifera x P. munsoniana) – sunt selecţii
americane, cu înmulţire acceptabilă, mai uşoară la G.F. 8-1, prin butaşi, imprimă vigoare
medie, precocitate şi productivitate, compatibilitate relativ bună cu soiurile de cais.. M 2624
are un ancoraj slab şi este sensibil la cancerul bacterian. G.F. 8-1 imprimă vigoare foarte
mare, necesită altoire târzie.
Brompton (P. domestica) – portaltoi englezesc, se înmulţeşte prin butaşi, creşte
viguros, se altoieşte la înălţime, imprimă soiului o vigoare medie, are afinitate bună dar nu cu
toate soiurile. Intră repede pe rod, grăbeşte maturarea fructelor imprimându-le o coloraţie
bună. Este recomandat pe solurile fertile şi reavene fără exces de umiditate.
Prunul Saint-Julien – este puţin folosit ca portaltoi pentru cais. Se recomandă altoirea
la înălţime deoarece trunchiul este rezistent la ger. Prinderea la altoire este slabă, iar în livadă
pomii drajonează puternic.
Saint Julien A – este o selecţie ce se înmulţeşte relativ uşor prin butaşi lemnificaţi şi
prin marcotaj. Are afinitate bună cu soiurile de cais şi este destul de tolerant la viroze.
Piersicul franc – este folosit ca portaltoi pentru cais pe solurile uşor acide. Din această
specie au fost selecţionate mai multe biotipuri, cele mai importante sunt: G.F. 305, Lovell şi
Nemaguard, Siberiana, Montclair, Rubina, Nemared etc. Nu toate soiurile au compatibilitate
cu piersicul franc. Piersicul franc se poate folosi pe solurile fertile, relativ subţiri, uscate şi
pietroase, bine încălzite. Pomii intră repede pe rod, la 2-3 ani, dar trăiesc puţin.
Migdalul – nu are afinitate cu toate soiurile de cais, se recomandă pe solurile uscate,
calcaroase, pietroase din zonele secetoase.
Citation – portaltoi american interspecific (5 specii), de vigoare mică, rezistent la
crown gall şi nematozi, cu ancoraj bun.

Particularităţile de creştere şi fructificare ale caisului

Sistemul radicular. Dezvoltarea părţii hipogee a pomilor altoiţi de cais este dependentă
de portaltoi, vârsta pomilor, tipul de sol etc. Când este altoit pe zarzăr, pomul dezvoltă un
sistem radicular foarte ramificat şi profund. Marea masă a rădăcinilor se găsesc în stratul de
sol cuprins între 10 şi 60 cm, iar cele verticale pot ajunge până la 3-4 m adâncime, ceea ce
imprimă caisului o mare rezistenţă la secetă. Rădăcinile sunt repartizate relativ uniform sub
proiecţia coroanei, depăşind-o. Rădăcinile de zarzăr şi cais franc au culoarea roşie-vişinie
caracteristică.
Cercetări întreprinse de M. Botez (1959), Fl. Lupescu (1961), N. Ghena (1962), Gr.
Mihăescu (1977) au arătat că:
- cea mai mare cantitate de rădăcini o are prunul Roşior de Voineşti 3739,8 g, urmat de
corcoduş –3501,7 g, zarzăr – 3386,9 g şi piersic 2605,5 g;
 111
- prunul Roşior de Voineşti are majoritatea rădăcinilor (80,4 %) situate în stratul de sol
cuprins între 30-60 cm; tot la această adâncime se găsesc 72,5 % rădăcini de zarzăr şi 63,4 %
de piersic, în schimb cele de corcoduş (66,1 %) se găsesc în stratul de sol de 0-30 cm.
Cel mai mare număr de rădăcini se găsesc în apropierea trunchiului pe o rază de 1 m.
În cazul înţelenirii solului, se constată o deplasare a rădăcinilor spre suprafaţa solului,
cu consecinţe de cele mai multe ori nefaste.
Şi partea epigee influenţează dezvoltarea sistemului radicular. Cu cât aceasta este mai
dezvoltată, cu atât imprimă o creştere mai puternică şi sistemului radicular.
Partea epigee. În primii ani de viaţă, tulpina caisului are o creştere foarte viguroasă,
greu de dirijat. Ramurile anuale depăşesc frecvent 1-1,5 m, au 2-3 valuri de creştere, formând
multe ramuri anticipate.
Caisul formează la maturitate un trunchi destul de puternic, cu scoarţa de culoare brun-
închisă, crăpată longitudinal, uneori şi transversal.
Ramurile de schelet sunt solide, relativ groase; acestea sunt garnisite cu ramuri de
ordinul 2, iar acestea cu ramuri fructifere, care dau coroanei un aspect compact, îndesat.
Ramurile de rod ale caisului sunt: buchetul de mai, ramura mijlocie, ramura lungă şi
ramura anticipată. Acestea se formează începând cu anul 2-3 de la plantare, mai întâi cele
lungi, mijlocii şi anticipate, apoi buchetele ramificate şi alte ramuri mijlocii.
Lăstarii la început au culoarea verde, iar la sfârşitul vegetaţiei au o culoare roşie-
sângerie.
La pomii maturi intensitatea creşterilor se reduce, coroana pomilor se deschide iar
creşterile devin mai mici începând totodată şi fenomenul de entropie. Capacitatea de
regenerare a caişilor din mugurii dorminzi este foarte mare, ceea ce permite refacerea
plantaţiilor prematur îmbătrânite, prin tăieri de regenerare.
Durata de viaţă a ramurilor de rod este de 4-5 ani.
Mugurii sunt grupaţi câte 2-8 la subsuoara unei frunze, mai rar sunt solitari. În fiecare
grup, mugurul central este vegetativ, iar ceilalţi florali. Dintr-un mugure floral apare o singură
floare de tip rozaceu, mare, cu petale albe sau roz, ce se deschide înaintea înfrunzitului.
Diferenţierea mugurilor floriferi începe odată cu încetinirea şi încetarea creşterii
lăstarilor (iulie-august) şi durează 42-85 zile.
Începutul procesului de microsporogeneză corespunde cu fenofaza de preumflare a
mugurilor, adică de îndepărtare uşoară a solzilor de vârf. Formarea polenului în antere
corespunde cu faza umflării mugurilor floriferi, care se înregistrează din a doua jumătate a
lunii februarie până în a doua decadă a lunii martie. Acest fenomen are loc după acumularea a
40oC peste pragul biologic (6,5oC), iar înflorirea după acumularea a 170-200oC temperatură
activă.
Cunoaşterea dinamicii de diferenţiere a mugurilor floriferi de cais, precum şi a
particularităţilor biologice ale acestora în cursul microsporogenezei şi îndeosebi aceea a
mugurilor floriferi formaţi pe lăstari din valul al doilea de creştere, care înfloresc cu câteva
zile mai târziu decât aceia din valul unu de creştere, are o importanţă practică deosebită. prin
diferite măsuri agrotehnice (tăieri în verde) se poate întârzia formarea mugurilor floriferi.
Mugurii formaţi mai târziu, pe lăstari crescuţi în a doua jumătate a verii, înfloresc primăvara
cu 3-4 zile mai târziu, uneori după trecerea pericolului brumelor.
Durata înfloritului, în cadrul soiului, este de 2-5 zile, iar între soiuri de 2-8 zile.
Majoritatea soiurilor europene de cais sunt autofertile, însă polenizarea încrucişată
influenţează pozitiv procentul de legare uneori până la 50 %.
Există şi soiuri parţial autofertile sau chiar autosterile. Cauza procentului scăzut de
fructe legate, la unele soiuri, este determinată de numărul mare de flori cu pistilul defect sau
incomplet dezvoltat. Deşi florile par normale, iar înflorirea este bogată, fructele nou legate
cad repede.
 112

Ciclul anual al caisului

Perioada de vegetaţie a caisului este lungă, începând cu înflorirea foarte timpurie şi
terminând cu căderea frunzelor, care are loc toamna târziu. Repausul de iarnă este scurt. De
aceste particularităţi se va ţine seama la zonarea culturii şi la aplicarea unor măsuri
agrotehnice.
Potenţialul productiv al caisului este mare. La vârsta de 4-5 ani, caişii produc până la
10-15 kg de fructe, iar în plină producţie câte 30-70 kg/pom. Producţia la hectar variază de la
8 la 15 tone.
Longevitatea economică a pomilor este de 15-20 ani, dar pomii pot trăi 30-40 ani. În
Asia centrală caişii trăiesc şi produc până la 80 ani.
Cerinţele caisului faţă de factorii ecologici
Cerinţele faţă de temperatură - ale caisului sunt mari, aceasta constituind un factor
limitativ decisiv în extinderea culturii. Caisul reuşeşte bine în zone cu temperaturi medii
anuale de 9,6-11oC şi cu temperatura medie a lunilor iunie de peste 19 oC şi iulie de peste
21oC. Optimul caloric în perioada de vegetaţie este de 18-20 oC, iar necesarul de zile cu optim
caloric este de 88-115. În cursul perioadei de vegetaţie insolaţia trebuie să fie de cca 1900 ore
(V. Cociu, 1993). Pomii pornesc în vegetaţie după o perioadă de 7-10 zile cu temperaturi
peste pragul biologic (6,5oC), iar înflorirea şi legarea fructelor se realizează dacă sunt
asigurate 10-12oC.
Important este faptul că această specie rezistă mai bine la temperaturi scăzute decât
piersicul, migdalul şi chiar unele soiuri de măr şi păr. Lemnul bine maturizat rezistă până la –
25oC, chiar –27oC. Ramurile anuale şi mugurii vegetativi degeră la –28 oC. Mugurii floriferi
sunt cei mai sensibili la ger. Astfel, în fenofaza de umflare sunt distruşi în cea mai mare parte
de temperaturi de –12…-14oC. La apariţia petalelor, puţine soiuri suportă –6 oC, iar florile
complet deschise sunt distruse la –2…-3oC, în timp ce ovarele, după scuturarea petalelor, sunt
distruse la -1…-2oC.
Referitor la rezistenţa florilor de cais, unii autori (V. Cociu, 1993) precizează că
temperaturile scăzute, dar nu negative, nu împiedică polenizarea şi fecundarea ca la alte specii
la care temperaturi de 0-15oC şi lipsa albinelor compromit legarea fructelor. În asemenea
condiţii, caisul poate lega bine chiar şi fără zborul albinelor datorită conformaţiei florilor.
Aceasta, înainte de a se deschide, “ţine pistilul strâns” între stamine, a căror antere pot crăpa
şi arunca polen pe stigmat asigurând astfel autopolenizarea chiar înainte de fenofaza optimă a
înfloritului.
Cerinţele faţă de lumină. Caisul face parte din grupa speciilor de climat temperat cu
pretenţii mari faţă de lumină. Acest fapt face ca plantaţiile să fie amplasate pe terenuri cu
expoziţie favorabilă, iar densităţile şi formele de coroană să permită o iluminare cât mai bună.
O mare atenţie se va acorda distanţelor de plantare, ştiind faptul că această specie are creşteri
viguroase.
Indicele foliar al caisului este destul de ridicat (2,2-6,1) comparativ cu al majorităţii
speciilor pomicole, însă indicele luminat este mai redus. De asemenea, indicele de reflexie al
frunzelor este destul de ridicat, mult mai mare decât al mărului şi asemănător cu al majorităţii
soiurilor de păr.
Pentru parcurgerea în condiţii normale a fenofazelor de vegetaţie, caisul are nevoie de
minim 1900 ore de insolaţie, din care 250 ore în luna iunie şi 280 ore în luna iulie, fiind
considerat o plantă de zi scurtă.
Suprafaţa medie a unei frunze de cais este de 31,1 cm 2, superioară prunului şi mărului
(16,7 respectiv 25,0 cm2), ceea ce semnifică o bună receptare a luminii la suprafaţa coroanei,
 113
dar o slabă pătrundere în coroană. Penetrarea slabă a luminii în coroană se datorează şi
dispunerii frunzelor pe verticală, la cais fiind aproape perpendicular. Datorită acestor
elemente, autoumbrirea la cais este mare, în mod deosebit pe durata de timp cât soarele este
mai sus de 45o faţă de orizont.
În concluzie, precizăm că orice încercare de îndesire a plantaţiilor de cais a condus la
rezultate slabe, chiar la pieirea acestuia.

Cerinţele faţă de umiditate

Caisul este o specie cu cerinţe mici faţă de apă, rezistent la secetă, deoarece s-a format
în zone secetoase şi este mai bine adaptat la zonele de climat uscat. Totuşi, cerinţele faţă de
apă variază destul de mult de la o grupă de soiuri la alta. Astfel, soiurile originare din Asia
centrală sunt mai rezistente la secetă comparativ cu cele din Europa şi America de Nord.
Rezultate bune se obţin în zone cu 450-550 mm precipitaţii anuale. Cu toate acestea,
precizăm că secetele prelungite din vară (iulie-septembrie) sunt suportate greu de cais, având
consecinţe negative asupra creşterii şi fructificării acestuia.
Această specie reacţionează bine la irigaţie, formând lăstari noi, care de cele mai multe
ori diferenţiază muguri de rod. De asemenea, cantitatea şi calitatea producţiei este influenţată
pozitiv de un regim optim de umiditate.
Umiditatea ridicată din sol şi aer din primăvară, precum şi în perioada de maturare a
fructelor, are implicaţii negative asupra producţiei, a calităţii fructelor etc. Caisul nu suportă
excesul de umiditate din sol nici chiar temporar (2-3 zile), acestea conducând la pieirea în
masă a pomilor datorită asfixierii rădăcinilor.
Cerinţele faţă de sol
Caisul are pretenţii moderate faţă de sol, reuşind bine pe solurile adânci, ferile, bine
aprovizionate cu fosfor şi potasiu, permeabile pentru aer şi apă, cum ar fi solurile bălane şi
cernoziomurile. Sunt favorabile terenurile fără schelet sau cu până la 5 % schelet, volum
edafic de 100 %, cu pH de 7,3-8,4. Orizontul de carbonaţi să fie sub 100 cm, cu un conţinut
de calciu activ de până la 8 %. Preferă solurile nesalinizate, nealcalizate şi fără caractere
vertice. Terenurile să fie neinundabile şi să aibă un volum de sol negleizat de minimum 91 %,
cu o porozitate de 23-30 %.
Pentru cais sunt preferate terenurile plane sau înclinate, dar nu mai mult de 15 %,
uniforme, fără denivelări, cu expoziţie SV, SE sau V, neerodate la suprafaţă sau în
profunzime. Trebuie excluse de la cultura caisului solurile grele, reci, cu slabă permeabilitate
pentru aer şi apă, precum şi cele pietroase, sărăturoase, cu pânza de apă freatică la mai puţin
de 2-3 m adâncime.
Zonarea agroclimatică a culturii caisului în România
În funcţie de cerinţele acestei specii faţă de factorii ecologici, diferiţi cercetători
(Roman Ana Maria, 1982; Ichim M., 1981; V. Cociu, 1978, 1993 etc.) au stabilit şi delimitat
cinci zone de cultură pe grade de favorabilitate, astfel:
Zona I de favorabilitate – cuprinde terenurile din imediata apropiere a Dunării,
precum şi pe litoralul Mării Negre, la o distanţă mai mare de 3-5 km.
Zona a II a de favorabilitate – cuprinde terasele mai depărtate ale Dunării, fâşia de 3-5
km de litoral în vecinătatea Mării Negre şi o parte a Câmpiei Timişului din vestul ţării.
Zona a III a de favorabilitate – cuprinde sudul Câmpiei Moldovei, Podişul Central
Moldovenesc, vestul Câmpiei Siretului, Câmpia Râmnicului, latura exterioară a Subcarpaţilor
de Curbură, partea centrală şi sudică a Podişului Dobrogean, arealul limitrof, cea mai mare
 114
parte a Câmpiei Române şi a Podişului Getic. În vestul ţării, această zonă include partea
centrală a Câmpiei Crişurilor, o mare parte a Câmpiei Transilvaniei şi Culuarului Mureşului.
Zona a IV a de favorabilitate – cuprinde Valea Siretului cu latura interioară a
Subcarpaţilor de Curbură, nordul Câmpiei Române şi al Podişului getic. De asemenea, mai
cuprinde Câmpia Someşului şi pantele domoale ale piemontului vestic, precum şi extremitatea
vestică a Câmpiei Crişurilor şi a Aradului.
Zona a V a de favorabilitate – se situează în afara celor precizate, dar în cadrul
cerinţelor minime cerute de cais. În general, această zonă se reduce din sud înspre nord.

Particularităţi tehnologice
Specificul producerii materialului săditor
Principalii portaltoi ai caisului au fost prezentaţi la cap. 10.2.4.. Aceştia se înmulţesc în
special pe cale generativă, dar şi vegetativă. La noi în ţară se folosesc în procent foarte mare
portaltoii generativi, dar în lucrările de cercetare se folosesc şi cei vegetativi.
Câmpul I se poate înfiinţa cu puieţi portaltoi sau prin semănare direct în câmp. Puieţii
au o tendinţă de creştere exagerată, peste limita de altoire, de aceea fertilizarea şi irigarea vor
fi moderate. Caisul se altoieşte devreme, la începutul epocii de altoire, deoarece îşi reduce
devreme circulaţia intensă a sevei. După prinderea altoilor, irigarea se va sista pentru a nu
stimula pornirea mugurilor altoi în vegetaţie. În cazul când înfiinţarea câmpului I s-a făcut
prin semănare directă, se va tăia pivotul rădăcinii în luna octombrie pentru a stimula
ramificarea.
Creşterea pomilor în pepinieră este în general viguroasă, indiferent de portaltoi, pomii
prezintă mulţi lăstari anticipaţi încât se poate proiecta coroana în câmpul II (P. Parnia şi
colab., 1992).
Specificul înfiinţării şi întreţinerii plantaţiilor
Înfiinţarea plantaţiilor de cais se face după o pregătire corectă a terenului prin lucrări de:
alegerea terenului, nivelarea, parcelarea, amplasarea perdelelor de protecţie, desfundarea,
fertilizarea de bază, săpatul gropilor, lucrări, de altfel, specifice oricărei specii de pomi.
La alegerea terenului, factorul esenţial este expoziţia, având în vedere pretenţiile
deosebite ale acestei specii faţă de lumină. Trebuie respectate şi celelalte cerinţe faţă de
căldură, umiditate, sol, prezentate anterior.
Distanţele de plantare sunt influenţate de portaltoi, soi, formă de coroană şi fertilitatea
solului.
Astfel, pentru coroanele de tip vas, distanţele dintre rânduri vor fi de 5-6 m, iar pe rând
de 4-5 m. Pentru formele de coroană aplatizate, pomii se vor planta la 4-5 m între rânduri şi la
3-4 m pe rând. Pentru suprafeţe mici, bine expuse, pentru aliniamente etc., distanţele de
plantare se pot reduce. Nu este recomandată reducerea distanţei dintre rânduri sub 4 m.
La densităţi mai mari, sporuri de producţie comparativ cu livezile clasice se constată
numai în primii ani. Începând cu anul al II-lea de la plantare, producţii mai mari se obţin în
plantaţiile extensive sau semiintensive.
Ca forme de coroană recomandate precizăm: vasul ameliorat, vasul întârziat, vasul
întârziat aplatizat, vasul californian, fusul tufă ameliorat, piramida neetajată modificată,
palmeta etajată, palmeta neetajată, palmeta liberă.
O formă de coroană care a dat rezultate bune la cais este tufa liberă (spindelbuch),
deoarece se formează uşor.
Fiecare din formele de coroană enumerate se vor aplica în funcţie de vigoarea soiului.
Plantarea de toamnă este recomandată celei de primăvară. Dacă se va planta primăvara,
aceasta se va face foarte devreme.
 115
La plantare se va ţine seama de comportarea soiurilor în procesul polenizării şi
fecundării, ştiind faptul că nu toate soiurile sunt autofertile. Într-o parcelă se vor planta 2-3
soiuri interfertile şi cu o perioadă de maturare a fructelor apropiată. Pentru suprafeţe mari se
recomandă o eşalonare a soiurilor în funcţie de perioada de maturare.
Tăierile de formare - la cais încep chiar din pepinieră şi se continuă în primii 3-4 ani
după plantare. Acestea se recomandă a fi făcute mai ales în perioada de vegetaţie şi se vor
limita la maxim pentru a nu întârzia intrarea pe rod. La soiurile cu creşteri viguroase şi
unghiuri mici de ramificare, se vor efectua tăieri de transfer pe ramificaţiile laterale. Celelalte
măsuri de formare a coroanelor sunt specifice fiecărei forme.
Tăierile din timpul perioadei productive au mai multe scopuri:
- întreţinerea coroanei formate;
- tăieri de fructificare în perioada de repaus şi în verde;
- tăieri de reîntinerire;
- tăieri de corectare.
Tăierile de întreţinere au ca scop asigurarea unei bune luminări şi aerisiri a coroanei,
prin menţinerea elementelor structurale ale coroanei la caracteristicile formate. Aceasta se
realizează prin:
- reechilibrarea şarpantelor şi subşarpantelor prin scurtări sau transferuri de creştere;
- subordonarea subşarpantelor cu 10-15 cm faţă de şarpante;
- substituirea axului precum şi a ramurilor cu tendinţă de creştere verticală cu o ramură
subterminală la soiurile viguroase;
- suprimarea ramurilor concurente, lacome, deficitar plasate, bolnave etc.
Tăierile de fructificare le completează pe cele de întreţinere şi se aplică în special
ramurilor de rod şi a celor de semischelet.
La începutul perioadei de rodire, la soiurile cu fructificare dominantă pe ramuri mixte-
mijlocii, tăierile constau în:
- rărirea acestor ramuri la 12-15 cm prin îndepărtarea celor prea viguroase de pe partea
superioară sau prea slabe de pe partea inferioară a ramurei de semischelet;
- scurtarea ramurilor mixte la 60-65 cm.
La soiurile ce fructifică preponderent pe buchete, ramurile mixte se vor scurta la 40-45
cm dacă sunt mai lungi pentru ramificare şi se vor rări la 15-20 cm; buchetele de mai se vor
rărări la 8-10 cm.
În perioada de mare producţie, la ambele categorii de soiuri se includ la tăiere şi
ramurile de semischelet, astfel:
- cele de 4-5 ani se vor scurta cu 1/3 până la lemn de 2-3 ani;
- 1/3 din ramurile de semischelet de 4-5 ani se vor suprima, înlocuindu-se cu altele
tinere;
- ramurile mixte-mijlocii se vor rări la 12-15 cm şi se vor scurta dacă depăşesc 70 cm la
60-65 cm;
- buchetele se vor scurta la primele ramificaţii şi se vor rări la 10-12 cm.
Pentru soiurile cu fructificare dominantă pe buchete:
- 1/5 din ramurile de peste 5-6 ani se suprimă înlocuindu-se cu creşteri tinere;
- buchetele de mai ramificate se scurtează la prima ramificaţie şi se vor rări la 8-10 cm;
- ramurile mixte de 30-50 cm se vor rări la 15-20 cm.
Dacă tăierile nu s-au realizat în perioada de vegetaţie, atunci acestea se vor efectua la
pornirea în vegetaţie pentru a permite eliminarea ramurilor afectate de îngheţ.
Tăierile “în verde” (perioada de vegetaţie) pot înlocui într-o mare măsură tăierile din
perioada de repaus. Se utilizează foarte mult în timpul formării coroanelor, dar şi în perioada
de rodire.
 116
Tăierile în perioada de vegetaţie se pot efectua înainte de recoltarea fructelor şi după
recoltarea acestora.
Tăierile în verde înainte de recoltatul fructelor conduc la formarea a două chiar trei
valuri de creştere. Mugurii de rod de pe lăstarii anticipaţi, diferenţiaţi mai târziu, vor înflori cu
5-6 zile în urma celorlalţi, scăpând de brumele târzii.Lăstarii se vor scurta la 35-40 cm, când
au 40-45 cm.În urma scurtării vor rezulta 4-5 lăstari ce vor creşte 50-60 cm şi vor diferenţia
muguri de rod.
Tăierea se poate efectua şi asupra ramurilor de semischelet, imediat după legatul
fructelor, când se scurtează cu 1/2-1/3 din lungime, 50 % din ramurile de semischelet, dar
nepurtătoare de rod. Cele 50 % din ramurile de semischelet purtătoare de rod se vor scurta
după recoltarea fructelor (N. Cepoiu, 1980).
Tăierile în verde după recoltatul fructelor tind să înlocuiască tăierile din perioada de
repaus. Au, în general, aceleaşi scopuri şi se realizează după aceleaşi metode. În schimb, au
multe avantaje deja cunoscute. Ca perioadă de executare, cercetările au demonstrat că cea mai
favorabilă este prima decadă a lunii august.
Pentru o bună reuşită a tăierilor în timpul perioadei de vegetaţie, este necesar ca după
fiecare intervenţie să se fertilizeze şi să se irige, iar volumul tăierilor să nu depăşească 30 %
din cel al coroanei.
Tăierile de reîntinerire sunt necesare în perioada de declin a pomilor, când creşterile
vegetative sunt sub 15-20 cm iar producţia în scădere. Aceste tăieri trebuie corelate cu măsuri
agrotehnice suplimentare (fertilizări, irigări etc.). Tăierile se efectuează prin scurtări energice
în lemn bătrân şi transfer pe lemn de 4-5 ani, chiar pe lăstari lacomi, diametrul ramurilor
scurtate să nu depăşească 5-6 cm.
Efectul tăierilor de reîntinerire este şi mai evident când se reîntinereşte şi sistemul
radicular (Cornelia Parnia, Şt. Coman, Niculina Burlui, 1989).
Tăierile de corectare se efectuează la pomii neglijaţi sau la cei la care s-au aplicat tăieri
defectuoase. Ele au ca scop aducerea formelor de coroană existente la cele corespunzătoare
unui echilibru între creştere şi rodire, precum şi a unei bune luminări (V. Cociu, 1993).

Întreţinerea solului
Sistemul de întreţinere a solului poate influenţa producţia, calitatea acesteia şi
longevitatea plantaţiei de cais. Cel mai bun sistem de întreţinere a solului în ţara noastră
pentru cultura caisului este ogorul lucrat, fertilizat cu îngrăşăminte organo-minerale (Niculina
Burlui, 1958; A. Bunea, 1989; Pr. Ionescu, 1975). Acest sistem are multe avantaje dar şi
dezavantaje.
În plantaţiile tinere, terenul poate fi cultivat prin alternarea intervalelor lucrate cu cele
cultivate cu legume (ceapă, mazăre, morcov, pepeni etc.) şi căpşuni.
Un alt sistem de întreţinere a solului este sub formă de ţelină, cu precizarea că trebuie
fertilizat şi irigat suplimentar. Iarba dintre rânduri se va cosi repetat şi se va folosi ca mulci.
Producţia de fructe este mai scăzută decât în cazul ogorului lucrat.
Rezultate bune s-au obţinut şi în cazul folosirii îngrăşămintelor verzi (lupin, mazăre
etc.), care s-au încorporat în sol în perioada înfloririi plantelor respective, după care solul se
menţine ca ogor lucrat.
O metodă eficientă şi economică de întreţinere a solului este şi erbicidarea. În acest
sistem, producţiile şi calitatea acestora au fost sensibil egale cu variantele martor întreţinute
ca ogor lucrat.

Fertilizarea plantaţiilor
 117
Este o verigă tehnologică foarte importantă pentru cais, având în vedere pretenţiile
ridicate ale acestei specii faţă de minerale.
O formulă de fertilizare cât mai apropiată de optim se realizează funcţie de fertilitatea
solului, de portaltoi, soi, vârstă, sistemul de întreţinere a solului etc.
Datele din literatura de specialitate arată că un hectar plantat cu cais pe rod consumă în
cursul perioadei de vegetaţie următoarele cantităţi de elemente: N=47-147 kg, P=12-31 kg,
K=72-121 kg, precum şi importante cantităţi de calciu, magneziu, sulf, microelemente etc.
Funcţie de conţinutul macroelementelor din trunchi, şarpante, ramuri şi fructe, la pomii
de 5 ani, C. Huget (1980) a stabilit consumul de îngrăşăminte la hectar, respectiv: 236,5 kg
azot; 24,5 kg fosfor; 182,4 kg potasiu; 134,7 kg calciu; 14,0 kg magneziu; 1,4 kg fier; 0,2 kg
mangan; 0,8 kg zinc; 0,3 kg bor.
Fekete (1971), citat de Nyuto-Suranyi (1981), consideră că pentru fiecare 100 kg de
fructe se extrag din sol 0,40 kg N; 0,13 kg P2O5 şi 0,60 kg K2O, date apropiate şi în literatura
italiană.
Pe un sol mediu aprovizionat cu elemente nutritive se recomandă încorporarea anuală a
120 kg/ha N; 80-100 kg/ha P şi 80-100 kg/ha K, la care ase adaugă o dată la 3-4 ani 40 t/ha
gunoi de grajd.
Pe terenurile cu un conţinut redus de humus şi slab aprovizionate cu fosfor şi potasiu
mobil, dozele recomandate sunt de 160 kg azot, 100 kg fosfor şi 200 kg potasiu substanţă
activă la hectar (V. Cociu şi colab., 1993).
Fertilizarea cu azot trebuie făcută moderat deoarece acest element prelungeşte
maturarea fructelor şi a lemnului, cu consecinţe negative.
Îngrăşămintele cu fosfor, potasiu şi 1/3 din azot se administrează după recoltat. Celelalte
2/3 de azot se aplică înainte de înflorit (1/3) şi după căderea fiziologică a fructelor (1/3).
Irigarea plantaţiilor
Fiind o specie rezistentă la secetă, dar pretenţioasă faţă de căldură şi lumină, caisul se
cultivă cu predilecţie în zone de stepă deficitare în apă.
Se constată că în zonele recomandate culturii caisului, precipitaţiile medii anuale sunt
reduse, înregistrându-se deficite de umiditate atât în sol cât şi în aer, mai ales în perioada de
vegetaţie activă.
O consecinţă a lipsei apei este fructificarea neregulată şi nesatisfăcătoare, uneori chiar
oprirea proceselor de creştere şi diferenţiere (Docev, 1968). În cazul unui deficit accentuat de
umiditate, frunzele de cais acumulează o serie de inhibitori ai creşterii (Pustovoitova, 1981).
Lipsa de umiditate din perioada de vegetaţie afectează pomii şi în afara acestei perioade,
reducând-le rezistenţa la ger.
Având în vedere toate aceste considerente şi pentru a se obţine producţii mari, constante
şi de calitate, se impune irigarea caisului mai ales în fazele critice: înainte de înflorit, la
întărirea endocarpului, la creşterea intensă a lăstarilor, la diferenţierea mugurilor, după
recoltarea fructelor.
Normele de udare vor fi de 400-500 m 3 apă la hectar în plantaţiile tinere şi pe soluri
uşoare (nisipuri), respectiv până la 600-700 m3 la hectar în cazul plantaţiilor pe rod. Se poate
utiliza orice metodă de irigat.

Combaterea bolilor şi dăunătorilor

Principalele boli specifice caisului sunt: ciuruirea frunzelor (Coryneum bejerinckii),

Monilioza (Monilinia laxa, M. fructigena), făinarea (Phodosphaera tridactyla), cancerul
bacterian (Agrobacterium tumefaciens), boala plumbului (Stereum purpureum) etc.
 118
Dintre dăunători, cei mai reprezentativi sunt: gândacul negru al puieţilor (Copnodis
tenebroides), Păduchele din San-Jose (Quadraspidiotus perniciosus), gărgăriţa fructelor
(Rhynchites bacchus), acarianul roşu al pomilor (Panonychus ulmi) etc.
Tratamentele pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor se efectuează la avertizare,
conform tabelului 23.

Tabelul 23.
Schema de combatere a bolilor şi dăunătorilor la cais

Nr. Produsul recomandat şi

Fenofaza Bolile şi dăunătorii de combătut Observaţii
tr. concentraţia
1. Repaus Coccideae; Ouă de afide, acarieni, insecte Oleoecalux 3 CE (1,5%) Se asigură o îmbăiere
vegetativ defoliatoare etc. Forme de rezistenţă la Oleocarbotox (3%) a pomului temp >6ºC
majoritatea bolilor Polibar 45 PU (6%)
2. Umflarea -Monilioze (Monilinia laxa); -Ciuruirera Cuprazin 50 PU (0,3%)
mugurilor frunzelor (Stigmina carpophilla); -Uscarea Turdacupral 50 PU (0,4%)
ramurilor (Cytospora cincta); -Ciuruirea
bacteriană a frunzelor (Xanthomonas pruni)
3. Buton alb -Monilioze (Monilinia laxa) Captadin 50 PU (0,25%)
-Ciuruirea micotică şi bacteriană a frunzelor Merpan 50 WP (0,2%)
(Stigmina carpophilla) Topsin M70 (0,07%)
-Uscarea ramurilor; -Rapăn
4. 10 – 15 % -Monilioze; -Ciuruirea micotică şi bacteriană Sumilex 50 WP (0,1%)
din flori au a frunzelor (Stigmina carpophilla); -Uscarea Rovral 50WP (0,1%)
început să- ramurilor Ronilan 50 WP (0,1%)
şi scuture Konker (0,125%)
petalele -Insecte defoliatoare, minatoare Konate 2,5 EC (0,02%)
-Molia piersicului Fastac 10 EC (0,015)
(Anarsia lineatella) Zolone 35 EC (0,2%)
Sumi – Alpha 2,5 EC
(0,04%)
5. Fructul cu -Ciuruirea micotică şi bacteriană a frunzelor Merpan 50WP (0,2%);
 de 1cm (Stigmina carpophilla) Captadin 50 PU (0,25%);
(la -Monilioze; -Uscarea ramurilor Systane 12,5 CE (0,04%);
avertizare) -Rapăn etc. Trifmine 30 WP (0,03%)
-Afide; Insecte defoliatoare şi minatoare etc. Fastac 10 EC (0,015%)
Nurelle D (0,075%)
6. Fructul cu Ciuruirea micotică şi bacteriană a frunzelor, Ditahane M45 (0,2%)
 de 1,5 – (Stigmina carpophilla); Uscarea ramurilor; Folpan 50 WP (0,2%)
2 cm (la Alternaria, rapăn etc. Perozin 75 (0,5%)
avertizare) Vondozeb 80 PU (0,2%)
Molia orientală a fructelor (Grapholita Decis 2,5 EC (0,03%)
molesta), Talstar 10EC (0,04%)
Molia piersicului (Anarsia lineatella), Afide Reldanm 40 EC (0,1%)
etc. Carbetox 37 EC (0,5%)
7. Fructul de Monilioze, Sumilex 50 WP (0,1%)
mărime Ciuruirea micotică şi bacteriană a frunzelor Topsin M 70 (0,07%)
normală (la etc. Ronilan 50 WP (0,1%)
avertizare) Păduchele din San José, Ekalux S (0,075%) Se respectă timpul
molii, insecte defoliatoare etc. Nurell D (0,075%) de pauză
8. După Ciuruirea frunzelor; Uscarea ramurilor; Merpan 50 WP (0,25%) Măsuri de igienă
recoltarea Boala petelor de plumb (Stereum Ziram 75 PU (0,2%) culturală şi
fructelor şi purpureum) Rugina, Alternaria etc. Befran 25 EC (0,4%) agrotehnică
tăierea în Păduchele din San José, Molii, afide etc. Dursban 480 EC (0,2%)
verde Carbetox 37 EC (0,5%)
9. 75% din Ciuruirea frunzelor; Uscarea ramurilor, Cuprozin 50 PU (0,3%) Se asigură o
frunze au Monilioze; Turdacupral 50 PU (0,5%); îmbăiere a pomului.
căzut Boala de plumb (Stereum purpureum) Zeama bordoleză (1%) Temp. > 5°C
 119
Pieirea prematură a caisului
Pieirea prematură a caisului sau apoplexia caisului sau declinul caisului etc. este un
fenomen complex ce se manifestă la început printr-o vegetaţie mai slabă, frunzele şi fructele
sunt mai mici, pe ramuri se observă brunificări sub formă de fâşii. Toate acestea conduc în
final la o uscare bruscă a pomilor (5-7 zile) sau mai lentă (câteva săptămâni).
Cauzele care favorizează apariţia acestui fenomen nu sunt încă pe deplin elucidate. Se
cunosc însă unii factori favorizanţi:
- acţiunea unor fitoparaziţi care produc cancerul şi necrozarea;
- factorii de natură biologică: portaltoiul, soiul, incompatibilitatea etc.;
- factorii de natură agropedologică: solul, fertilizarea, irigarea etc.;
- factorii de natură climatică: temperatura, precipitaţiile, grindina etc.
- suprarecoltele etc.
Măsurile de prevenire sunt singura cale pentru evitarea apariţiei apoplexiei caisului, deoarece
odată declanşat acest fenomen nu mai poate fi oprit. La aplicarea măsurilor de profilaxie trebuie avut
în vedere înlăturarea tuturor condiţiilor care favorizează declinul pomilor.
Măsurile preventive se referă la:
- amplasarea plantaţiilor de cais pe terenuri uşoare, drenate şi în zone cu microclimat favorabil;
- folosirea unui material săditor garantat din punct de vedere fitosanitar;
- asigurarea unei compatibilităţi cât mai aproape de optim între portaltoi şi altoi şi plantarea
acestor soiuri în zonele cele mai favorabile;
- asigurarea unui regim optim de fertilizare şi irigare;
- efectuarea tăierilor în perioada de minimă acţiune a unor patogeni şi dezinfecţia rănilor şi a
uneltelor;
- evitarea rănirii rădăcinilor prin lucrările mecanice;
- protejarea trunchiului de orice vătămări mecanice;
- metode chimice care au totuşi un efect destul de redus şi numai la anumite boli (Monilinia);
- tratamente biologice etc.;
- distrugerea prin ardere a pomilor atacaţi, precum şi a plantelor-gazdă pentru boli şi dăunători.
Particularităţile maturării caiselor şi recoltarea
Caisele fac parte din categoria fructelor perisabile, având la maturitatea deplină epicarpul
subţire şi fermitatea pulpei foarte mică. Un alt aspect este acela că fructele de cais nu-şi mai continuă
maturarea după recoltare, ci doar o înmuiere a pulpei.
Caisele au un ritm destul de rapid şi grupat de maturare în cadrul aceluiaşi soi.Maturarea
durează aproximativ 6-7 zile. Un alt fapt de care trebuie ţinut cont este acela că la multe soiuri fructele
cad din pom când ajung la maturitate. De aceea stabilirea momentului optim de recoltare trebuie făcut
cu mult discernământ, în funcţie de destinaţia producţiei.
În plantaţiile mici sau în grădinile populaţiei, recoltarea se face în 2-3 reprize la intervale de 2-3
zile, dar în cele industriale recoltatul se va face printr-o singură trecere.
Pentru consumul în stare proaspătă, compoturi şi dulceţuri, fructele se recoltează manual în faza
de pârgă avansată, când pulpa este încă fermă, iar nuanţa verde virează către galben sau roz, specifică
soiului.
Caisele destinate deshidratării, preparării gemului, pastei, nectarului sau marmeladei se
recoltează la maturitatea deplină, manual sau mecanizat.
Durata menţinerii calităţii caiselor depinde de condiţiile de păstrare, parametrii optimi
realizându-se la 0…0,5oC şi umiditatea relativă de 90 %. Aceste valori variază în funcţie de soi,
condiţii ecologice şi tehnologice sau a celor premergătoare recoltării.
În general, durata de păstrare a caiselor este de două săptămâni, perioadă în care pierderile totale
ajung la 3,5-5 %.
În cazul soiurilor tardive, cu capacitate de păstrare mai mare şi prin respectarea tehnologiei de
valorificare, durata de păstrare se poate prelungi la cca 4 săptămâni.
 120
Recoltarea se face în ambalaje de capacităţi mici, 6-10 kg, iar transportul se efectuează cu
mijloace auto frigorifice.
Pentru a se evita formarea condensului şi accelerarea deprecierilor calitative, după scoaterea din
spaţiile frigorifice fructele se reîncălzesc pregresiv. În acest caz, se are în vedere ca între temperatura
fructelor şi temperatura aerului exterior să nu fie o diferenţă mai mare de 6-8 oC (V. Cociu, 1993).

CULTURA PIERSICULUI

Piersica vulgaris, Fam. Rosaceae,

Subfam. Prunoideae

Importanţă, origine şi arie de răspândire

Importanţă

Cultura piersicului are o deosebită importanţă în economia pomicolă mondială, unde

ocupă locul al III-lea după măr şi păr, dar şi în economia românească, unde ocupă locul VI
după măr, prun, cireş, cais şi păr. Această importanţă deosebită reiese din calitatea fructelor,
rentabilităţii culturii în zonele favorabile, precocităţii speciei, productivităţii ridicate etc.
Valoarea alimentară a piersicelor rezultă din compoziţia lor complexă şi echilibrată: apă
82,6-91,4 g; substanţă uscată 10,0-21,5 g; zahăr total 6,38-14,7 g; aciditate 0,22-0,95 g;
taninuri 0,015-0,34 g; substanţe proteice 0,35-1,37 g; substanţe pectice 0,26-1,26 g; substanţe
minerale (P, K, Mg, Fe, etc.) 0,3-0,65; celuloză 0,32-0,86 g; vitamina C 5,28-32,0 g şi alte
vitamine: P, PP, E, B1, B2, B9 etc., valori raportate la 100 g substanţă proaspătă (V. Cociu,
1993).
Valoarea energetică a fructelor este de 34-76 %, mai redusă decât a prunelor sau
caiselor. În stare proaspătă, piersicile stimulează secreţia gastrică, uşurează digestia,
normalizează peristaltismul intestinal şi reglează tranzitul alimentelor. Valoarea terapeutică a
piersicilor mai reiese şi din faptul că sunt indicate în bolile infecţioase acute, hipertensive şi
arteroscleroză, în litiaza renală etc. De asemenea, piersicile au rolul de a reduce conţinutul de
colesterol din sânge, facilitează eliminarea lichidelor din organism, sunt folosite în profilaxia
bolilor cardiovasculare, renale şi a anemiilor.
Fructele sunt foarte apreciate de către consumatori, atât pentru consum în stare
proaspătă, dar şi industrializate sub formă de dulceaţă, gem, compot, nectar, suc, fructe
deshidratate, congelate, distilate etc.
Datorită sortimentului bogat de soiuri existent, consumul de fructe proaspete se
eşalonează pe o perioadă lungă de cca 4 luni (iunie-octombrie).
Referitor la precocitate, precizăm că piersicul intră pe rod în anii 2-3 de la plantare, iar
ca productivitate piersicul produce mult, 20-30 t/ha.
Ţara noastră se situează aproape de limita nordică de cultură eficientă a piersicului,
având totuşi şi zone favorabile pentru această cultură. Totuşi, extinderea trebuie să se facă cu
 121
prudenţă datorită cerinţelor mari faţă de temperatură, însă calităţile acestei specii motivează
extinderea ei în mai multe zone din România.

SORTIMENTUL DE SOIURI
Pe plan mondial există peste 4000 de soiuri majoritatea aparţinând speciei P. vulgaris
Mill.
În ţara noastră ISTIS a aprobat pentru înmulţire în anul 2000 un număr de 29 de soiuri
dintre care: 9 sunt româneşti, 19 americane şi unul italian.
Dintre acestea cele mai multe sunt destinate consumului în stare proaspătă (16), unele
(9) sunt nectarine şi pot avea utilizare mixtă, iar celelalte (4) sunt pavii şi sunt destinate în
special industrializării.
Aceste soiuri asigură un consum în stare proaspătă de cca 80-90 zile, de la jumătatea
lunii iunie până la jumătatea lunii septembrie.
După tipul florilor există două varietăţi, precizate anterior cu flori de tip rozaceu, cu
petale mari din care fac parte soiurile: Triumf, Nectared 4, Springold, Springcrest, Southland,
Congres, Suncrest, Redskin, Independence, Flavortop, Fantasia etc; cea de a doua varietate o
reprezintă soiurile cu flori de tip campanulat, cu petale mici, roze cum ar fi: Victoria, Flacăra,
Cardinal, Superbă de toamnă, Collins, Jerseyland, Redhaven etc.
Toate soiurile din sortiment au pulpa galbenă însă în cultură se mai întâlnesc şi soiuri cu
pulpa albă (Madeleine Pouyet, Springtime, May Flawer, John Rivers, Silver Lade etc.
Pe plan mondial se cultivă patru grupe de soiuri de piersic:
-piersici propriu-zise (freestone) - fin pubescente, cu pulpa neaderentă cu excepţia
soiurilor extratimpurii care au pulpa semiaderentă;
-pavii (clingstone) - pubescente, cu pulpa aderentă;
-nectarine - fructe glabre cu pulpa neaderentă;
-piersici brugnone - fructe glabre, cu pulpa aderentă. Nu se cultivă în ţara noastră.
A. Soiuri de piersic propriu-zis
1. Springold - soi american, viguros, productiv, de tip rosaceu, sensibil la Taphrina şi
Fusicladium; fructul este mijlociu (120 g), sferic, simetric, galben-oranj, acoperit 70-80% cu
roşu, cu pulpa galbenă, suculentă, fermă semiaderentă la sâmbure, dulce, aromată. Sâmburele
crapă uşor. Maturarea: VI/2-VII/1.
2. Springcrest - soi american, viguros, rustic, productiv, de tip rosaceu, sensibil la
Taphrina; fructul este mijlociu (120 g), sferic, roşu, striat pe partea însorită, pulpa galbenă,
fină, suculentă uşor aderentă. Maturarea: VI/3-VII/2.
3. Cardinal - soi american (autopolenizator soiului Halehaven), cu plasticitate
ecologică, semiviguros, productiv, cu flori campanulate, sensibil la ger şi Taphrina; fructul
este mijlociu (140 g), Sferic, asimetric, galben-portocaliu acoperit cu roşu-carmin; pulpa este
galbenă, cu slabe infiltraţii roşii sub epidermă, semiconsistentă, fin aromată, aderentă la
sâmbure. Formează multe fructe gemene. Maturarea: VII/1.
4. Collins - soi american de vigoare mijlocie spre mare, productiv, rezistent la ger şi
Taphrina, mediu rezistent la făinare, cu flori campanulate; fructul este mijlociu (140 g),
oblong, roşu marmorat, cu pulpa galbenă, fermă, dulce aromată, semiaderentă. Maturarea:
VII/2.
5. Jerseyland - soi american, cu plansticitate ecologică, semiviguros, foarte productiv,
rezistent la boli şi ger, cu flori campanulate; fructul este mare (180 g), uşor eliptic, galben-
portocaliu, cu roşu pe partea însorită (80%), pulpa galbenă, mediu suculentă, semiaderentă,
placută la gust. Maturarea: VII/1-2.
 122
6. Redhaven - soi american, cu plasticitate ecologică mare, semiviguros, foarte
productiv, sensibil la ger şi Taphrina, rezistent la bacterioză; fructul este mijlociu spre mare
(160 g), sferic uneori uşor mamelonat, galben portocaliu, acoperit 3/4 cu roşu; pulpa galbenă,
cu infiltraţii roşii în jurul sâmburelui, placută la gust, semiaderentă. Maturarea: VII/1-3.
7. Splendid - soi românesc (J.H. Hale x Peen-Too, 1982), de vigoare mijlocie, foarte
productiv, rezistent la ger, cu flori campanulate; fructul este mare (200 g), sferic, alb-gălbui,
cu roşu dungat pe partea însorită; pulpa este alb-gălbuie, cu infiltraţii roşii în jurul sâmburelui,
neaderentă, forte bună la gust. Maturarea: VII/3.
8. Southland - soi american (autopolenizarea soiului Halehaven), viguros, productiv, cu
plasticitate ecologică ridicată, flori de tip rozaceu ce înfloresc timpuriu; fructul mijlociu (160
g), sferic, galben, acoperit 3/4 cu roşu-viu; pulpa galbenă cu infiltraţii roşii în jurul
sâmburelui, fermă, suculentă, neaderentă. Maturarea: VII/3.
9. Congres, soi românesc (Flacăra x Splendid, 1985), semiviguros, coroană globuloasă,
flori de tip rozaceu, foarte productiv, rezistent la ger şi boli, înfloreşte târziu; fructul este mare
(200 g), sferic alb-gălbui, acoperit cu roşu pe partea însorită, pulpa gălbuie, suculentă, fin
aromată, foarte bună, neaderentă. Maturarea: VII/3-VIII/1.
10. Suncrest - soi american, de vigoare mare, cu plasticitate ecologică ridicată, foarte
productiv, flori de tip rozaceu, înflorire semitimpurie, rezistent la ger, sensibil la Taphrina;
fructul este mare (200 g), sferic, simetric, uşor aplatizat galben-portocaliu, acoperit 2/3 cu
roşu; pulpa galbenă, cu infiltraţii roşii în jurul sâmburelui, suculentă, plăcută la gust,
neaderentă. Maturarea: VII/3-VIII/1.
11. Jerseyglo (NJ 224) - soi american, semiviguros, precoce, productiv, mediu rezistent
la ger şi boli; fructul supramijlociu (170 g), sferic, galben cu roşu pe partea însorită; pulpa
fermă, fină, suculentă neaderentă. Maturarea: VIII/1.
12. Triumf - soi românesc (Floare de mai x Elberta, 1984), semiviguros, coroana
globuloasă, flori de tip rozaceu, foarte productiv, rezistent la ger; fructul foarte mare (230-
250), sferic, uşor turtit lateral, galben-auriu, acoperit 3/4 cu roşu; pulpa galbenă-portocalie, cu
infiltraţii roşii în jurul sâmburelui, fin aromată, gust dulce-acidulat, neaderentă. Maturarea:
VIII/2.
13. Victoria - soi românesc (J.H. Hale x Rază de soare, 1985), semiviguros, coroană
globuloasă, flori campanulate, foarte productiv, rezistent la ger, secetă şi boli; fructul este
mare (200 g), sferic, aspectos, galben, acoperit 3/4 cu roşu şi dungi roşii-carmin; pulpa
galbenă, mediu suculentă, fin aromată, neaderentă. Maturarea: VIII/2.
14. Redschin - soi american, semiviguros, productiv, cu flori de tip rozaceu; fructul
supramijlociu (165 g), sferic, galben cu roşu; pulpa galbenă, neaderentă, plăcută la gust.
Maturarea: VIII/2-3.
15. Flacăra - soi românesc (J.H. Hale x Elberta, 1970), de vigoare mijlocie, coroana
globuloasă, flori campanulate, foarte productiv, sensibil la ger, pretenţios faţă de sol, rezistent
la boli; fructul este foarte mare (300 g), sferic, galben portocaliu, cu roşu pe panta însorită;
pulpa este galbenă cu infiltraţii roşii în jurul sâmburelui, fermă, plăcut aromată, neaderentă.
Maturarea: IX/2.
16. Superbă de toamnă - soi românesc (Elberta x Floare de mai, 1982), semiviguros,
coroana invers-piramidală, flori campanulate, foarte productiv, rezistent la ger, secetă şi boli;
fructul este mare (200 g), sferic, alb-gălbui cu roşu, pulpa alb-gălbuie, cu slabe infiltraţii în
jurul sâmburelui; pulpa este fermă, neaderentă plăcută la gust. Maturarea IX/1-2.
B. Soiuri nectarine
1. Cora - soi românesc, (1991), de vigoare supramijlocie, productiv, mediu rezistent la
ger şi boli; fructul este mic (60-65 g), sferic, cu epiderma subţire, lucioasă, galbenă-verzuie,
 123
acoperită 2/3 cu roşu-rubiniu; pulpa galbenă suculentă, aromată, neaderentă. Maturarea: VI/3-
VII/1.
2. Delta - soi românesc (1991), viguros, cu coroana globuloasă, productiv, sensibil la
ger şi boli. Fructul este mic (65-95 g), sferic-alungit, lucios, galben acoperit cu roşu pe partea
însorită, pulpa galbenă, aderentă, suculentă. Maturarea: VI/3-VII/1.
3. Romamer -2 - soi românesc (1984), semiviguros, productiv, flori campanulate ce
înfloresc timpuriu, rezistent la boli, mediu rezistent la ger; fructul este mic (60-80 g), sferic,
galben acoperit cu roşu pe toată suprafaţa, pulpa galbenă, cu infiltraţii roşii în jurul
sâmburelui, fermă, aromată, plăcută la gust, aderentă. Maturarea: VI/3-VII/1.
4. Crimsongold - soi american, de vigoare mijlocie, coroană globuloasă, flori de tip
rozaceu, foarte productiv, rezistent la ger, sensibil la făinare; fructul supramijlociu (90-110 g),
sferic, uşor turtit, galben, acoperit pe cca 1/2 din suprafaţă cu roşu; pulpa este galbenă, fermă,
suculentă, semiaderentă. Maturarea: VII/2.
5. Nectared-2 - soi american, viguros, precoce, productiv, cu flori de tip rozaceu
sensibil la făinare, fructul este mic (60-80 g), sferic, roşu pe toată suprafaţa; pulpa galbenă,
aromată, plăcută, semiaderentă. Maturarea: VII/2.
6. Independence - soi american, viguros, productiv, flori de tip rozaceu, cu o
plasticitate ecologică bună; fructul este mijlociu (150 g), sferic, uşor asimetric, roşu; pulpa
galbenă, cu vinişoare roşii, neaderentă, suculentă de calitate bună. Maturarea: VII/2-3.
7. Nectared-4 - soi american, viguros, foarte productiv, cu flori de tip rozaceu, sensibil
la făinare, fructul mijlociu (130 g), sferic, lucios, galben acoperit cu roşu pe întreaga
suprafaţă, pulpa galbenă, neaderentă, de calitate bună. Maturarea: VII/3.
8. Flavortop - soi american, viguros, productiv, flori de tip rozaceu, mediu rezistent la
ger şi făinare; fructul supramijlociu (130-170 g), sferic, asimetric, roşu pe cca 2/3 din
suprafaţă; pulpa galbenă, fermă, neaderentă. Maturarea: VIII/2.
9. Fantasia - soi american, viguros, foarte productiv, flori de tip rozaceu, mediu
rezistent la ger şi boli; fructul este mare (175-200 g), sferic, galben, acoperit cu roşu pe 2/3
din suprafaţă; pulpa galbenă, fermă, uşor fibroasă, neaderentă. Maturarea: VIII/2-3.
C. Soiuri de pavii
1. N.J.C. 108 - soi american, de vigoare mică spre mijlocie, productiv, sensibil la ger,
Taphrina şi Sphaerotheca; fructul este supramijlociu (80-120 g), sferic, galben acoperit cu
roşu pe partea însorită, pulpa galbenă, neaderentă: VI/3-VII/1.
2. Loring - soi american, viguros, cu coroană globuloasă, rezistent la ger, mediu
rezistent la Taphrina; fructul supramijlociu (110-125 g), sferic-turtit, asimetric, galben cu roşu
pe cca 1/2 din suprafaţă; pulpa este galbenă, fermă, dulce, aderentă. Maturarea: VII/2-3.
3. Vesuvio - soi italian, viguros, productiv, rezistent la ger şi boli, flori de tip rozaceu;
fructul este supramijlociu (130 g), oblong, galben, cu roşu pe partea însorită, pulpa galbenă,
fermă, aderentă. Maturarea: VII/3-VIII/1.
4. Veteran - soi american, semiviguros, precoce, productiv, fructul supramijlociu (120
g), sferic, cu pulpa galbenă, fermă, aderentă.
Maturarea: IX/1-2.
Portaltoii piersicului
Pentru piersic se folosesc portaltoi generativi dar şi vegetativi. Cei mai importanţi sunt:
Piersicul franc (P. vulgaris L.) - manifestă o bună compatibilitate cu majoritatea
soiurilor cultivate, formează un sistem radicular puternic, imprimă pomilor vigoare mare şi
longevitate mijlocie. Preferă soluri bine drenate, uscate, calde. Nu suportă soluri grele, reci,
umede cu apă stagnantă. Se folosesc pomi pe rădăcini proprii verificaţi, soiuri tardive (Ex.
Elberta) sau unele selecţii cum ar fi: PSB2, PSA5, PSA6 în Italia; Rubina în Franţa, etc.
 124
Mirobolanul sau corcoduşul (Prunus cerasifera Ehrh.) - este folosit uneori ca
portaltoi, mai ales pe solurile grele, compacte şi umede. Prinderea la altoire este bună, dar
durata de viaţă a pomilor în livadă este mai scurtă (10-15 ani). Rezultatele sunt de multe ori
contradictorii, datorită diversităţii materialului.
Migdalul (Amigdalus communis L.) - este un portaltoi mai puţin utilizat ca urmare a
unei insuficienţe compatibilităţi cu unele soiuri. Se poate utiliza în zone secetoase, cu conţinut
ridicat de calcar. Bune rezultate pe aceste terenuri se obţin cu hibrizi interspecifici (piersici x
migdal) G.F. 557, G.F. 667 care se înmulţesc vegetativ.
G.F. 305 - este un portaltoi selecţionat în Franţa dintr-o variaţie mugurală de piersic.
Are bună germinare şi compatibilitate.
Oradea 1 - portaltoi generativ selecţionat de I. Ştefan din soiul de piersic Bonami.
Formează un sistem radicular bine dezvoltat, necesită soluri bine aerate, prezintă rezistenţă la
ger şi secetă.
De Balc - portaltoi generativ, românesc selecţionat dintr-o populaţie de piersic comun.
Este viguros, rezistent la ger, rezistent la sol, cu prindere bună de altoire.
T16 - portaltoi, românesc, rezistent la calcar, nu suportă solurile reci, grele, umede şi cu
conţinut ridicat de argilă.
Prunul franc (Prunus domestica L.) - este folosit puţin în România datorită prinderii
reduse la altoire, creşte neuniformă, tendinţă de drajonare etc. Există însă şi soiuri de prun la
care aceste inconveniente sunt minime. Cei mai importanţi portaltoi sunt: MSR 5/2, Prunul de
Damasc, Saint Julien A, Brompton.
Saint Julien A şi Brompton - au afinitate bună cu majoritatea soiurilor şi pot fi folosiţi
pe soluri mai grele şi mai umede.
Nemaguardul - este un portaltoi generativ obţinut în seră în S.U.A. prin încrucişarea
speciilor P. Persica şi P. Davidiana, formează un sistem radicular puternic dar sensibil la
cloroză.
Alţi portaltoi româneşti de perspectivă mai sunt Tomis 1 şi Tomis 79 introduşi recent în
cultură.
Particularităţi de creştere şi fructificare ale piersicului
Sistemul radicular - Piersicul dezvoltă un sistem radicular deosebit în funcţie de tipul
portaltoiului. În cazul altoirii pe piersic franc pomii dezvoltă un sistem radicular amplu, bine
ramificat cu dezvoltare în plan orizontal şi oblic dar şi pe verticală. Cele mai multe dintre
rădăcini (70-80%) se află amplasate în stratul de sol de 20-40 cm, dar cele cu creştere
verticală pot pătrunde în sol până la 3-4 m. Proiecţia orizontală a sistemului radicular
depăşeşte de 1,7-2 ori pe cea a părţii epigee (Gh. Mihăiescu, 1979). Rădăcinile pomilor vecini
se evită, acestea dezvoltându-se pe intervale în cazul măririi densităţii.
Piersicul altoit pe prun franc sau mirobolan dezvoltă un sistem radicular mai superficial
şi de o amplitudine mai redusă.
La piersicul altoit pe migdal sistemul radicular este mai profund dar mai slab dezvoltat
pe orizontală.
Perioada de creştere a rădăcinilor este foarte lungă. Acestea încep să crească la 2-4ºC,
cu 3-4 săptămâni înainte de înflorit şi prezintă două maxime: sfârşitul primăverii şi începutul
toamnei. Dacă temperatura din sol nu scade sub 2ºC creşterea poate continua în tot timpul
anului.
Partea epigee
Piersicul poate ajunge la maturitate la un volum mediu al coroanei cu înălţimi cuprinse
între 4-5 m. Există în cultură şi piersic pitic genetic (prezintă gena dwarf) cu un volum al
coroanei foarte mic (1-2 m înălţime) ce poate fi cultivat şi în vase de vegetaţie în spaţii
 125
închise. În acest sens există rezultate la Facultatea de Horticultură Bucureşti (N. Cepoiu) şi la
S.C.P.P. Constanţa.
În tinereţe piersicul are o creştere luxuriantă şi rapidă formând una sau două serii de
lăstari anticipaţi ce permit formarea uşoară a coroanei mai ales prin operaţii în verde.
În condiţiile unei creşteri libere (fără tăieri) piersicul lăstăreşte puternic şi formează o
coroană sub formă de tufă deasă cu ramuri multe şi subţiri care se rup sau se dezbină uşor ce
conduce la o rodire excesivă a bazei şi interiorului coroanei. În mod natural coroana
piersicului poate fi: globulos alungită (Cardinal, Elberta), invers piramidală (Madeleine
Pouyet), sferic turtită (Redhaven, Southand).
Trunchiul - este în general scurt, gros, cu ritidonul exfoliat, sensibil la ger, gomoze şi
lovituri mecanice.
Ramurile de rod (fructificarea) ale piersicului sunt: buchetul de mai, ramura mixtă,
ramura lungă, ramura anticipată şi ramura salbă.
În tinereţe piersicul fructifică pe ramuri mixte şi anticipate apoi şi pe salbe.
Mugurii piersicului sunt aşezaţi solitar pe buchete şi salbe şi grupaţi pe ramura mixtă.
Dintr-un mugure florifer se formează o singură floare.
Piersicul este specia care necesită obligatoriu tăieri anuale, în caz contrar ramurile de
rod se epuizează şi se degarnisesc, cu implicaţii majore asupra producţiei şi calităţii acesteia.
Această specie are capacitatea de a emite lăstari din zona bazală a coroanei (bazitonie)
precum şi lăstari lacomi care uneori pot fi folosiţi la refacerea scheletului rupt, etc.
După cum am precizat piersicul are un habitus mediu sau mic, în comparaţie cu alte
specii pomicole. Totuşi în acest cadru se pot distinge mai multe grupe de soiuri:
- de vigoare foarte mare: Aurelia, Earligold;
- de vigoare mare: Springcrest, Springold, Suncrest, Halehaven, Flavorcrest, Jerseyland,
Nectared-4, etc;
- de vigoare mijlocie: Redhaven, Cardinal, Victoria, Triumf, Congres, Splendid,
Redschin etc.;
- de vigoare mică: N.J.C. - 108, Red Loudy, Fillette etc;
- dwarf: Bonanza, Floria, Garden Beauty, Silverade, Late Red.
Piersicul este o specie precoce, înfloreşte chiar în pepinieră, dar fructifică normal
începând cu anii 2-3 de la plantare.
Aşa după cum s-a mai arătat, soiurile de piersic pot avea flori de tip rozaceu sau, altele,
de tip campanulat.
Toate soiurile incluse în sortimentul din ţara noastră sunt autofertile dar există soiuri şi
autosterile (J.H. Hale, Halberta Giant).
După gradul de polenizare liberă soiurile pot fi: cu polenizare mijlocie (20-50% din
flori) şi cu polenizare bună (peste 50% din flori) (D. Hoza, 2000).
Ciclul anual al piersicului
Repausul obligatoriu al piersicului este foarte, scurt. Necesarul de frig este realizat până
în luna ianuarie, (800-1000 ore), când se definitizează micro şi macrosperogeneza. Pornirea în
vegetaţie are loc primăvara devreme (martie-aprilie), iar creşterea intensă a lăstarilor în mai-
iunie. Diferenţierea mugurilor de rod începe în ultima decadă a lunii iunie şi prima jumătate a
lunii iulie când suma gradelor de temperatură ajunge la 1570-1900ºC, (V. Sonea, Elena
Voica).
Înfloritul are loc în aprilie-mai, concomitent cu migdalul şi durează 10-14 zile, iar
maturarea fructelor este o caracteristică de soi (70-80 zile de la înflorit pentru siurile timpurii
şi 130-140 zile pentru cele târzii).
Căderea fiziologică normală are loc la 4-6 săptămâni de la înflorit, dar aceasta poate
avea loc imediat după înflorit sau chiar înainte de recoltat.
 126
Potenţialul productiv - este puternic influenţat de condiţiile ecologice, tehnologice,
soi, portaltoi etc. Producţia poate oscila de la 10 la 25 t/ha.
Longevitatea economică a plantaţiilor - este destul de redusă, fiind înfluenţată, ca şi
potenţialul productiv, de mai mulţi factori. În medie aceasta este de 14-16 ani, însă pomii pe
rădăcini proprii pot trăi mai mult.
Cerinţele piersicului faţă de factorii ecologici
Cerinţele faţă de lumină - ale piersicului sunt foarte ridicate, comparabile cu ale
migdalului şi smochinului. Indicele foliar al piersicului este de 0,5-0,9 cel mai scăzut dintre
speciile pomicole, asemănător cu al părului. În cursul perioadei de vegetaţie această specie
necesită peste 1500 ore de insolaţie pentru soiurile timpurii şi peste 1800 ore pentru cele cu
maturare târzie. Plantat în zone cu deficit de insolaţie, diferenţierea este slabă, lăstarii au
creşteri slabe şi sunt subţiri, fructele rămân mici, slab colorate, de calitate inferioară. În aceste
condiţii pomii devin sensibili la ger, se degarnisesc mai uşor etc. Cunoscându-se toate aceste
consecinţe ale lipsei de lumină se vor lua măsuri de plantare a acestei specii numai pe pantele
bine expuse, sudice, sud-vestice sau sud-estice; se vor alege cele mai adecvate forme de
coroană care valorifică la maximum lumina (vas, palmete, ypsilon etc); distanţele de plantare
vor fi corelate cu vigoarea soiului şi cu portaltoiul; prin tăieri se vor menţine pomii în volumul
de coroană proiectat; respectarea cu stricteţe a tehnologiei de cultură etc.
Cerinţele faţă de temperatură - sunt, de asemenea, foarte mari, acest factor fiind
limitativ în cultura piersicului, de aceea şi extinderea sa în România se face cu mare prudenţă.
Piersicul creşte şi fructifică bine în zone cu temperatura medie anuală de 10-11,5ºC, respectiv
13-16ºC în timpul înfloritului. Suportă bine temperaturile excesive din timpul verii dacă nu
sunt însoţite de insuficienţa apei în sol. Partea epigee rezistă în perioada de repaus până la
-23 ... -25ºC în cazul în care pomii au intrat bine pregătiţi în iarnă.
Amplitudinile mari de temperatură mai ales din a doua parte a iernii pot produce
pierderi mari de muguri chiar la -10 ... -12ºC. Mugurii floriferi în stare de boboc rezistă până
la -3,9ºC, florile deschise până la -2,8ºC, iar fructele tinere până la -1,1ºC.
Sistemul radicular rezistă până la -10 ... -14ºC, funcţie de portaltoi, optimul de creştere
fiind de 24ºC, minimul 6-7ºC, iar maximum 35ºC.
Pragul biologic este de 6,7-7ºC, optimul caloric în perioada de vegetaţie este de 18-
20ºC, iar necesarul de zile cu optim caloric de 85-101. Pentru maturarea fructelor este
necesară acumularea a 900-1100ºC la soiurile extratimpurii, 1600-2000ºC pentru cele cu
perioada de maturare medie şi 2800-3000ºC pentru cele cu perioada de maturare târzie.
Microclimatul are o influenţă importantă asupra culturii piersicului. Astfel, altitudinea,
văile, umiditatea ridicată, vânturile pot amplifica acţiunea distructivă a temperaturilor scăzute.
De aceea, zonarea şi microzonarea culturii piersicului se va face cu mare rigurozitate.
Cerinţele faţă de apă - sunt reduse, mai ales, când este altoit pe piersic sau migdal. În
aceste condiţii reuşeşte bine în zone cu 500-600 mm precipitaţii anuale. În situaţia când este
altoit pe corcoduş sau prun franc cerinţele faţă de apă sunt mai mari.
În regiunile cu mai puţin de 500 mm anual precipitaţii cultura industrială a piersicului
devine rentabilă numai în condiţii de irigare. Lipsa apei are influenţe negative asupra
producţiei şi calităţii fructelor dar şi asupra metabolismului pomilor în general.
Fructele rămân mici, asimetrice, cu pubescenţă grosieră, sunt fade, raportul
pulpă/sâmbure este anormal, diferenţierea mugurilor slabă, creşterea lăstarilor mică, etc.
Soiurile timpurii suportă mai uşor seceta, comparativ cu cele cu maturare tardivă la care
fructele rămân mici şi cad înaintea maturării depline.
Excesul de umiditate din sol şi aer este deosebit de dăunător piersicului. Cel din sol
provoacă asfixierea rapidă a rădăcinilor iar umiditatea relativă ridicată favorizează atacul
 127
bolilor criptogamice şi întârzierea maturării lemnului. Alte forme ale apei (ceaţa, chiciura,
poleiul) sunt dăunătoare culturii piersicului.
Cerinţele faţă de sol - ale piersicului sunt destul de reduse, acesta dă producţii mari şi
pe soluri relativ sărace, pietroase, nisipoase cu condiţia să i se asigure apa necesară şi
substanţele nutritive. Nu suporta solurile reci, grele, compacte, argiloase, impermeabile, cu
exces de umiditate. Concentraţia în calcar activ al solului nu trebuie să depăşească 7% dacă
portaltoiul este franc sau 15% când este altoit pe migdal iar pH-ul să fie cuprins între 5,5-7,5,
conţinutul în substanţă organică să fie de 2-3%, iar în humus de 1-1,5%. Pânza de apă freatică
să fie situată la minim 2,5 m. Solurile cele mai favorabile pentru cultura piersicului sunt
cernoziomurile, solurile brun-roşcate de pădure, brune de luncă, nisipurile.
Piersicul este o specie deosebit de sensibilă la fenomenul de "oboseală biologică a
solului", de aceea nu se va replanta după el însuşi decât după o perioadă de 4-6 ani.
Pentru cultura piersicului un rol deosebit îl are aerul prin compoziţia mişcările sale,
relieful, altitudinea, latitudinea.
Toate aceste elemente alături de ceilalţi factori crează microclimatul necesar creşterii şi
dezvoltării piersicului.
Particularităţi tehnologice
Specificul producerii materialului săditor
Principalii portaltoi ai piersicului folosiţi în ţara noastră şi pe plan mondial au fost
prezentaţi în subcapitolul 11.2..4. Marea majoritate a acestor portaltoi se înmulţesc pe cale
generativă. O parte dintre aceştia se pot înmulţi şi prin metode vegetative sau in vitro.
În cazul înmulţirii generative semănatul se poate face şi direct în câmpul I, deoarece
puieţii răsar şi cresc relativ uşor. Tehnologia a fost prezentată şi la celelalte drupaceae. În
situaţia în care portaltoii se obţin în şcoala de puieţi se adoptă densităţi mari (1-2 cm între
puieţi pe rând), pentru a rezulta puieţi cu dimensiuni optime pentru plantare în câmpul de
altoire.
În câmpurile de formare se va fertiliza moderat pentru a se evita îngroşarea exagerată a
puieţilor până la altoire.
Piersicul se altoieşte în prima parte a epocii de altoire, iar după prindere se sistează
irigarea pentru a nu stimula pornirea mugurilor altoi în vegetaţie.
La piersic compatibilitatea este foarte bună când este altoit pe piersicul franc; în cazul
folosirii corcoduşului sau prunului ca portaltoi o serie de soiuri (Babygold, Springold etc)
manifestă încă din pepinieră fenomene de incompatibilitate, care nu este totală, dar permite
conveţuirea în livadă un număr mic de ani (M. Popescu, 1989).
Specificul înfiinţării şi întreţinerii plantaţiilor
Înfiinţarea plantaţiilor
Alegerea terenului pentru înfiinţarea plantaţiilor de piersic trebuie să aibă în vedere
cerinţele acestei specii faţă de factorii ecologici şi în special faţă de temperatură, lumină şi sol.
Cerinţele acestei specii faţă de factorii ecologici au fost prezentaţi în subcapitolul 11.2.6.
Piersicul va fi amplasat în locuri mai adăpostite, pe terenuri plane sau cu panta de 10-
12% sau chiar mai mari dar amenajate în terase.
Sunt recomandate terasele late de 8-12 m pe care se plantează trei rânduri de pomi. Pe
pante, piersicul va ocupa treimea mijlocie a versantului, evitându-se treimea inferioară unde
pericolul îngheţurilor şi a brumelor târzii este mai mare. Ca altitudine piersicul nu poate
depăşi înălţimile de 300-400m.
Deşi marea majoritate a soiurilor sunt autofertile, totuşi pentru un spor de producţie se
recomandă asocierea într-o parcelă a 2-3 soiuri.
 128
S-a constatat că procentul de germinare diferă mult de la un soi la altul (de la 90% la
Cardinal la cca 70% la Redhaven şi Dixired).
Soiurile cu flori campanulate au o mai mare predispoziţie la autopolenizare comparativ
cu cele cu flori rozaceae, care preferă polenizarea încrucişată.
Pregătirea terenului se face prin aceleaşi lucrări ca şi la cais şi se referă la: desfundat,
fertilizat, dezinfectat. Desfundatul se face la 50-60 cm, iar fertilizarea cu 40-60 t/ha gunoi de
grajd, la care se adaugă, în funcţie de fertilitatea solului, îngrăşăminte chimice cu fosfor şi
potasiu. O atenţie deosebită se va acorda dezinfecţiei solului şi combaterii nematozilor şi
viermilor sârmă.
În cultura piersicului sunt utilizate toate cele trei tipuri de plantaţii, extensiv, intensiv şi
superintensiv. Pentru fiecare sistem se vor folosi soiuri, forme de coroană şi distanţe de
plantare specifice după cum urmează:
- pentru sistemul extensiv - se vor folosi soiuri de vigoare mare şi foarte mare, conduse
sub formă de vas ameliorat sau vas întârziat şi plantate la 6 x5; 6 x 4 sau 5 x 4 m;
- pentru sistemul intensiv - se vor folosi soiuri de vigoare mijlocie şi mare; ca forme de
coroană se recomandă; vasul aplatizat, palmeta etajată, palmeta neetajată, palmeta liberă sau
palmeta simplă; distanţele de plantare recomandate sunt: 4 x 3,5 m; 4 x 2-2,5 m;
- pentru sistemul superintensiv - se vor folosi soiuri de vigoare mică; formele de
coroană vor fi: fusul subţire, cordonul vertical, coroana pillar; distanţe de plantare: 4 x 1-1,5
m. Soiurile pitice (dwarf) pot fi plantate la distanţe şi mai mici, dar acestea nu se recomandă
decât în grădinile familiale, atât pentru producţie cât şi ca plante ornamentale.
Perioada de plantare cea mai potrivită pentru piersic este toamna, cu 3-4 săptămâni
înainte de venirea îngheţurilor, primăvara foarte devreme înainte de dezmugurit; pomii sunt
sensibili la deshidratare.
Odată cu plantarea, axul pomului se scurtează la 60-70 cm, iar ramurile anticipate se vor
scurta la 3-4 muguri, alegându-se cele cu poziţia cea mai favorabilă pentru viitoarea formă de
coroană. Tăierile mai mari de 10-15 mm se vor unge cu mastic.
Tăierile de formare - a coroanelor la piersic, încep odată cu plantarea. Coroanele se
formează relativ uşor şi repede mai ales prin operaţii în verde.
Lucrările în verde se fac de două ori pe an, prima când lăstarii au 10-15 cm şi constă în
suprimarea lăstarilor de prisos, lăsându-se intacţi cei necesari pentru formarea scheletului
coroanei, a doua intervenţie în verde vizează, în primul rând lăstarii anticipaţi din care unii se
suprimă, iar alţii se lasă intacţi pentru a deveni ramuri de rod (Gr. Mihăiescu, 1996).
La formarea coroanelor, ramurile de schelet şi semischelet vor fi conduse astfel încât să
realizeze cu axul unghiuri mai mici sau egale cu 45º.
Tăierile de întreţinere şi fructificare - Se aplică cu scopul normării producţiei din anul
în curs şi asigurarea lemnului de rod pentru anul următor. Prin tăierile de fructificare, care la
piersic sunt obligatorii să se realizeze în fiecare an, este diminuat sau stopat procesul de
degarnisire, iar potenţialul productiv al pomilor se menţine la un nivel ridicat.
Ramurile de rod ale piersicului după o fructificare se epuizează şi trebuie înlocuite cu
altele tinere de un an. Ramura mixtă este principala formaţiune de rod în fructificarea
piersicului. Buchetele de mai şi ramurile salbe sunt slab productive şi de regulă se suprimă
dacă rodul este asigurat de ramurile mixte.
Prin tăierile de fructificare sunt suprimate, în primul rând, ramurile care au rodit, cele de
prisos, astfel încât între ramurile rămase să fie o distanţă de 20-25 cm. La un piersic viguros,
condus sub formă se palmetă cu braţe oblice, se lasă 100-150 de ramuri mixte, în cazul
palmetei libere 60-70 de ramuri mixte, iar la cordonul vertical 30-50; la formele de vas
numărul ramurilor mixte rămase în urma tăierilor trebuie să depăşească 150. Tăierile se vor
face diferenţiat în funcţie de starea pomului. Când în coroana pomilor predomină buchetele de
 129
mai şi ramurile salbe, aceasta constituie un indiciu că pomii sunt debilitaţi şi se impun tăieri
mai energice asociate cu celelalte lucrări agrotehnice.
Dimpotrivă când predomină ramurile anuale prea viguroase (peste 70 cm) şi multe
ramuri anticipate, rezultă că pomii au avut o recoltă de fructe slabă. În această situaţie se vor
evita scurtările exagerate iar reglarea încărcăturii se va face prin răriri.
În practica pomicolă tăierea piersicului se poate efectua după mai multe curente sau
metode: clasică, modernă, mixtă.
Tăierea clasică - este o tăiere severă şi are în vedere rărirea ramurilor mixte la 25-30
cm, scurtarea a 2/3 din ele de la 6-8 grupe de muguri (35-40 cm) iar cealaltă treime se va
scurta la 2-3 muguri vegetativi (cepi). Dacă producţia este asigurată de ramurile mixte,
celelalte ramuri se înlătură.
Metoda este deficitară prin faptul că: nu valorifică suficient potenţialul soiului, mai ales
în tinereţe; se elimină o mare cantitate de lemn; produce multe răni pomilor; necesită multă
forţă de muncă. Metoda se recomandă doar la pomii îmbătrâniţi, în declin.
Tăirea modernă (lungă) - constă în menţinerea ramurilor mixte de vigoare mijlocie
(40-60 cm), cu poziţie corectă, distanţate la 20-30 cm. Sunt preferate cele cu poziţie laterală.
Ramurile mixte mai lungi de 70 cm se vor scurta. Deoarece în pom rămâne un număr mare de
ramuri mixte şi muguri se impune normarea încărcăturii de rod prin rărirea fructelor. Această
metodă este preferată în perioadele de tinereţe ale pomilor.
Tăierea mixtă - îmbină cele două metode şi contă în scurtarea deferenţiată a ramurilor
mixte pe lumgimea şarpantelor şi subşarpantelor. Astfel ramurile mixte din zona bazală se
scurtează în cepi (2-4 grupe de muguri), în zona mediană la 35-40 cm (6-10 grupe de muguri),
iar cele din partea superioară vor rămâne întregi sau se vor scurta la 40-60 cm.
Rezultate bune s-au obţinut prin tăierile "în verde" mai ales după recoltatul fructelor.
Acestea se fac după aceleaşi principii ca şi la tăierile din perioada de repaus. De altfel, la
piersic există o complementaritate între aceste tăieri.
În iernile geroase multe ramuri şi muguri degeră. În consecinţă trebuie ca tăierile să
compenseze acest fenomen. Se vor reţine în coroană pentru fructificare toate ramurile rămase
viabile. Aceste se află situate, de regulă, în partea superioară a coroanei. Ramurile afectate se
vor elimina iar cele sănătoase (dar cu muguri floriferi distruşi) se vor scurta în cepi de 2-3
muguri. Când este afectată şi structura de bază a coroanei, atunci se va interveni pe lemn
vechi, de 4-6 ani, pentru regenerarea scheletului.

Întreţinerea solului
În plantaţiile de piersic solul se poate întreţine în diferite sisteme în funcţie de condiţiile
ecologice, densitate, vârsta plantaţiei etc. Având în vedere că această specie se cultivă cu
preponderenţă în zone mai secetoase cel mai recomandat sistem este ogorul lucrat. Acest
sistem constă în menţinerea solului fără buruieni şi crustă prin lucrări repetate (4-5) printre
rândurile de pomi cât şi pe rând. În acest fel sunt distruse buruienile care concurează pomii,
cât şi crusta, conservând mai bine apa.
În plantaţiile mature se poate erbicida pe rândul de pomi cu Simazin 5-10 kg/ha,
preemergent sau Roundup 7 l/ha postemergent.
Pe rândul de pomi solul poate fi întreţinut ca mulcit mai ales în plantaţiile intensive şi
superintensive. Mulcirea se poate realiza cu resturi vegetale rumeguş, ramuri măcinate,
materiale textile speciale sau folie plastică.
În plantaţiile fără deficit de umiditate sau cu posibilităţi de irigare solul se poate înierba
printre rânduri, alternând o bandă lucrată cu una nelucrată, iar pe rând se va lucra sau se va
erbicida.
 130
În zonele bine echilibrate hidric se pot folosi culturile intercalate sau îngrăşămintele
verzi. Pentru culturile intercalate cele mai recomandate sunt leguminoasele pentru boabe
(fasolea, soia, mazărea), legumele (ceapa, cartofi timpurii, pepeni verzi etc.). Rezultatele bune
s-au obţinut mai ales în plantaţiile tinere, dacă s-au luat măsuri tehnologice suplimentare
(fertilizat, irigat).
Îngrăşămintele verzi (ovăz, hrişcă, facelie, măzăriche, borceag etc), prezintă avantajul
că măresc cantitatea de materie organică din sol şi îmbunătăţesc structura şi activitatea
microbiană din sol.

Fertilizarea plantaţiilor
Piersicul este o specie foarte productivă, dar şi cu consum specific mare de elemente
nutritive din sol, situându-se alături de prun şi cais din acest punct de vedere.
După S.Trocme şi R. Gras, consumul anual de elemente nutritive este de: 144 kg/ha N;
32 kg/ha P; 31 kg/ha K, 152 kg/ha Ca şi 31 kg/ha Mg, la acestea adăugându-se o serie
întreagă de microelemente, mai importante fiind Bo, Mn şi Fe.
Pe un sol mediu aprovizionat în elemente nutritive M. Popescu şi colab., 1992,
recomandă ca într-o plantaţie tânără să se administreze 5 kg gunoi de grajd/m 2, 16 g N/m2, 12
P2O5/m2 şi 8 g K2O/m2.
Într-o plantaţie pe rod, aceeaşi autori, recomandă administrarea a 30-40 t/ha gunoi de
grajd, odată la 3-4 ani, iar anual 120-150 kg/ha N, 50-60 kg/ha P2O5 şi 90-120 kg/ha K2O.
Aceste îngrăşăminte se vor administra astfel: gunoiul de garjd, cele cu fosfor şi potasiu
şi o treime din azot se vor aplica toamna, iar restul de azot în două reprize, înainte de înflorit
şi respectiv la începutul lunii iunie când are loc întărirea endocarpului şi creşterea intensă a
lăstarilor.
Fertilizarea foliară şi irigaţia fertilizantă au dat rezultate bune în cultura piersicului mai
ales în momentele critice pentru hrană.
Irigarea plantaţiilor - constituie o verigă tehnologică importantă în marea producţie
mai ales în zonele deficitare în apă. Piersicul consumă între 4000 şi 6000 m 3/ha din care cca
4000 m3 numai în procesul de transpiraţie. Când rezerva de apă din sol scade sub 40% din
I.U.A. plantele încep să sufere, iar acest deficit corelat cu temperaturi ridicate de peste 24-
26ºC conduce la formarea în sol a unor substanţe fitotoxice (ex. acid cianhidric).
Umiditatea optimă a solului pentru piersic trebuie să fie cuprinsă între 60-70% din
I.U.A. Pentru realizarea acestui optim în zonele cu precipitaţii sub 500 mm sunt necesare 4-5
udări cu norme de 400-600 m3/ha.
Momentele critice pentru apă ale piersicului sunt: primăvara înainte de înflorit, la
întărirea endocarpului, la intrarea fructelor în pârgă, toamna după căderea frunzelor ca udare
de aprovizionare.
Metodele de irigare se vor adapta condiţiilor locale de sol şi materiale.
Normarea producţiei
Este o verigă tehnologică importantă în cultura piersicului şi se realizează prin tăieri şi
prin rărirea fructelor care poate fi: manuală, mecanică sau chimică. Normarea producţiei
numai prin tăieri nu rezolvă în totalitate această problemă.
Piersicul este o specie cu tendinţă de supraîncărcare cu rod. Un pom, în condiţii optime
ecologice şi tehnologice, leagă 2000-3000 fructe, în timp ce capacitatea sa de hrană este
pentru 500-600 de fructe.
Rărirea manuală a fructelor începe la 25-30 zile după înflorire şi se încheie odată cu
întărirea endocarpului. La soiurile de piersic cu fructe mici şi mijlocii (Springold, Springcrest)
 131
fructele se răresc la 8-10 cm, la cele cu fructe supramijlocii (Cardinal, Collins) la 10-15 cm,
iar la cele cu fructe mari (Redhaven, Suncrest, Redsckin) sau foarte mari (Flacăra) distanţa va
fi de 15-20 cm.
Rărirea manuală necesită un volum mare de manoperă.
Rărirea mecanizată se efectuează prin scuturare folosind vibratorul în perioada când
începe căderea fiziologică a fructelor şi până la întărirea endocarpului.
Rărirea chimică este de perspectivă. Aceasta se poate aplica florilor sau fructelor
folosindu-se deferite substanţe: Ethrel, 360 ppm, în perioada maximă de înflorire, amida
acidului 2-3 clorfenoxipropionic, 150-300 mg/l, acidul naftilacetic 120-180 mg/l, sevinul,
1500-2000 mg/l, în perioada de început a citochinezei endospermului, respectiv la 15-30 zile
de la înflorit.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor
Piersicul este o specie relativ sensibilă la atacul bolilor şi dăunătorilor, care netrataţi
corespunzător pot compromite producţia sau chiar plantaţia. Ca la majoritatea speciilor
pomicole şi la piersic sunt necesare minimum două tratamente în perioada de repaus şi mai
multe în perioada de vegetaţie.
Principalele boli ale piersicului sunt: băşicarea frunzelor, ciuruirea frunzelor, făinarea,
monilioza, iar dintre dăunători precizăm: molia lăstarilor, molia fructelor, păduchii de frunze
etc. Tratamentele şi perioadele de aplicare sunt prezentate în tabelul 24.

Tabelul 24.
Schema de combatere a bolilor şi dăunătorilor la piersic
(după Elisabeta Stoian 1999)

Nr. Produsul recomandat şi

Fenofaza Bolile şi dăunătorii de combătut Observaţii
trat. concentraţia
0 1 2 3 4
1. Repaus Coccideae; Ouă de afide, acarieni, Oleoecalux 3 CE (1,5%) Se asigură o
vegetativ insecte defoliatoare etc. Forme de Oleocarbotox (3%) îmbăiere a pomului
rezistenţă la majoritatea bolilor Polibar 45 PU (6%) temp >6ºC
2. Umflarea -Deformarea frunzelor Cuprazin 50 PU (0,3%)
mugurilor (Taphrina deformans) Turdacupral 50 PU (0,4%)
-Monilioze (Monilinia laxa)
-Ciuruirera frunzelor (Stigmina
carpophilla)
-Uscarea ramurilor
(Cytospora cincta)
-Rapăn (Venturia cerasi)
-Ciuruirea bacteriană a frunzelor
(Xanthomonas pruni)
3 Dezmugurit -Deformarea frunzelor Cuprazin 50 PU (0,3%)
(buton (Taphrina deformans) Turdacupral 50 PU (0,4%)
verde) -Ciuruirea bacteriană a frunzelor
(Xanthomonas pruni); -Uscarea
ramurilor (Cytospora cincta)
-Rapăn (Venturia cerasi)

Ouă de acarieni U.S1 (!,5%) La avertizare

4 Buton roz -Deformarea frunzelor Ziradin 75 PU (0,4%)
(Taphrina deformans) Sumilex 50 WP (0,1%)
-Monilioze (Monilinia laxa)
-Ciuruirea micotică şi bacteriană a
frunzelor
-Uscarea ramurilor
-Rapăn
-Molia piersicului Talstar 10 EC (0,04%) La avertizare
(Anarsia lineatella Sumithion 50EC (0,%)
 132
5 10 – 15 % -Monilioze (M. laxa ,M. fructigena) Ditahane M45 (0,2%)
din flori au -Ciuruirea micotică şi bacteriană a Folpan 50 WP (0,2%)
început să- frunzelor (Stigmina carpophilla) Merpan 50WP (0,2%)
şi scuture -Deformarea frunzelor Ziram 75 PU (0,2%)
petalele (Taphrina deformans) -Făinarea
(Sphaerotheca pannosa var. persicae)
-Insecte defoliatoare, minatoare; Casacade 5 EC (0,05%); La avertizare
-Molia piersicului Fastac 10 EC (0,015)
(Anarsia lineatella)

Continuare Tabelul 24.

0 1 2 3 4
6. Fructul cu -Deformarea frunzelor Ditahane M45 (0,2%)
 de 0,5- (Taphrina deformans) Folpan 50 WP (0,2%)
1cm (la - Ciuruirea micotică şi bacteriană a Merpan 50WP (0,2%)
avertizare) frunzelor -Uscarea ramurilor Ziram 75 PU (0,2%)
-Rapăn
Molii, afide, insecte defoliatoare Sonet 100 EC (0,05%)
Ekalux S (0,075%)
7 Fructul cu -Deformarea frunzelor (Taphrina Systhane 12,5 CE (0,04%)
 de 1,5 – deformans Ciuruirea micotică şi Score TOP 20 WG
2 cm (la bacteriană a frunzelor, (0,025%)
avertizare) (Stigmina carpophilla) Punch 40 EC (0,05%9
Alternaria, rapăn etc.
Păduchele din San José, Ekalux S (0,075%)
molii, insecte defoliatoare etc. Reldan 40 EC (0,1%)
8 Fructul cu -Făinarea Bumper 250 EC (0,03%)
 de 2,5-3 (Sphaerotheca pannosa var. persicae) Karathane LC (0,05%)
cm (la Ciuruirea micotică şi bacteriană a Folpan 50 WP (0,2%)
avertizare) frunzelor etc. Merpan 50WP (0,2%)
Păduchele din San José, Actellic 5 EC (0,2%)
molii, insecte defoliatoare etc. Decis 2,5 EC (0,05%)
Acarieni Mitac EC (0,2%);
Demitan 200 CE (0,05%);
Nissorun 10 WP (0,03%)
9 Fructul de Ciuruirea micotică şi bacteriană a Sumilex 50 WP (0,1%); Măsuri de igienă
mărime frunzelor etc. Rovral 50 PU (0,1%) culturală şi
normală -Făinarea (Sphaerotheca pannosa var. Microthiol special (0,4%) agrotehnică
persicae) Saprol 190 CE (0,125%)
Molia orientală Dimilin 2555 WP (0,03%)
10 După -Deformarea frunzelor (Taphrina Cuprozin 50 PU (0,3%) Se asigură o
căderea deformans); - Ciuruirea micotică şi Turdacupral 50 PU (0,5%) îmbăiere a pomului.
frunzelor bacteriană a frunzelor; -Uscarea Zeama bordoleză (1%)
ramurilor

Maturarea şi recoltarea fructelor

La piersic fructele se maturează eşalonat (7-10 zile), recoltatul efectuându-se în 2-3
reprize.
Momentul optim de recoltare se consideră atunci când fructele au ajuns la mărimea,
forma şi pigmentaţia caracteristică soiului. Recoltate înainte, piersicele nu realizează însuşirile
caracteristice soiului, iar cele cu grad de maturare avansat se depreciază uşor.
Piersicele sunt fructe perisabile, de aceea recoltatul, ambalatul, transportul şi
valorificarea trebuie să se facă cu mare atenţie în ambalaje specifice, de capacităţi mici,
alveolare etc. Recoltatul se face manual.
Păstrarea temporară a fructelor se face în spaţii frigorifice sau cu atmosferă controlată.
Temperatura în aceste spaţii trebuie să fie de 1-2ºC, iar umiditatea relativă de 80%. Durata de
 133
păstrare este de 2-4 săptămâni în condiţii frigorifice şi 6-8 săptămâni în condiţii de atmosferă
controlată.
La sfârşitul perioadei de păstrare, se va realiza o maturare complementară prin păstrarea
acestora la temperatura de 18-20ºC timp de 1-3 zile (A. Gherghi, 1994).

CULTURA NUCULUI

Juglans regia Fam. Juglandaceae

Importanţă, origine şi arie de răspândire

Importanţă

Nucul este una din cele mai valoroase specii pomicole, datorită fructelor, lemnului şi a
capacităţii de adaptare ecologică.
Miezul de nucă este un aliment complet, complex şi concentrat datorită conţinutului în
grăsimi (52-77,5%); substanţe proteice (11-25%), zaharuri (5-24%); substanţe minerale Cu,
Zn, K, Mg, P, S, Fe, Ca, etc. (1,3-2,5%), vitaminele A, B 1, B2, vitamina C (40-50mg/100 g).
Valoarea energetică este de 6500-7000 cal/kg, valoarea echivalentă cu a următoarelor
alimente: 1 kg pâine + 0,5 kg carene + 0,5 kg cartofi + 0,5 kg peşte + 0,5 kg pune uscate +
1kg pere, (V. Cociu şi colab., 1983). Miezul de nucă se consumă în stare proaspătă, dar mai
ales prelucrat în cofetării sau patiserii. Uleiul de nucă este foarte valoros fiind folosit în
industria alimentară, în pictură, în cosmetică, în industria chimică, etc.
Produsele secundare rezultate de la prelucrarea miezului sunt, de asemenea, foarte
valoroase pentru prelucrarea unor alimente sau furaje.
Nucile verzi - au un conţinut foarte ridicat de vitamina C şi sunt utilizate la prepararea
dulceţei, şi a unor băuturi alcoolice sau nealcoolice.
Lemnul de nuc este foarte apreciat în industria mobilei, în sculptură şi artizanat.
Endocarpul – este folosit pentru obţinerea cărbunelui activ, a linolemnurilor, a
amestecurilor abrazive etc.
Din fructele verzi şi din frunze se obţin diferite produse farmaceutice, folosite în
tratarea unor afecţiuni (dispepsii, avitaminoze, conjuctivite, rahitism etc.).
Nucul este şi o valoroasă plantă decorativă datorită frunzişului său bogat de culoare
verde intens sau alte nuanţe; este folosit pentru aliniamente, solitar sau în grupuri. Umbra
acestei specii este deosebit de odihnitoare şi relaxantă datorită ionilor negativi pe care îi
emană.

Originea şi aria de răspândire

 134

Nucul este originar din Asia Centrală. Aria de origine este foarte extinsă din Caucaz
până în Iran şi Turkestan apoi în Himalaia, China de Est, Asia Mică şi Balcani. Se mai
întâlneşte încă în stare sălbatică în masive silvice în estul Turciei, în Caucaz, Irak, Iran,
Afganistan, Pakistan, India, Nepal, Tibet, China.
Nucul a fost cultivat mai întâi în China, Japonia şi India (înainte erei creştine) apoi în
Europa.
Din Europa Centrală cultura nucului s-a extins în Anglia, Portugalia, Ţările
Scandinavice, Africa de Nord, cele două Americi. O dezvoltare importantă a căpătat această
cultură în secolul XX în California.
În prezent specia Juglas Regia se cultivă în toate zonele de climat temperat între
paralelele de 10 şi 50 (Bergougnoux şi Grospiere, 1975). În unele zone (China) cultura
nucului se întâlneşte chiar la altitudinea de 800-1000 m. Printre ţările mari producătoare de
nuci se numără: China , SUA, Iran, Turcia, România, Franţa (tabelul 25). Până în deceniul al
şaselea şi al şaptelea al secolului XX – România era între primele trei ţări mari producătoare
de nuci.

Tabelul 25

Ţări mari producătoare de nuci (t)

(Buletin FAO, 1999)
Ţara 1992 1998 1999
Total d.c. 11.001.101 1.122.802 1.184.549
China 249.834 2.651.121 275.000
SUA 244.000 205.900 254.000
Iran 124.870 145.820 145.820
Turcia 115.000 120.000 120.000
România 32.880 32.493 32.493
Franţa 23.461 24.682 23.000

În Europa, România este ţara cu cea mai mare producţie. Dinamica suprafeţelor şi
producţiilor a fost foarte oscilantă în timp.
Multe dovezi arată că nucul este o specie cultivată încă din vechime pe teritoriul ţării
ocupând cele mai mari suprafeţe pomicole.
Suprafeţele şi producţiile au crescut până în deceniul şapte după care au cunoscut o
dinamică descendentă accentuată. În prezent, este reconsiderată cultura acestei specii fiind
deja create premizele unei relansări. Cea mai mare parte din producţie se obţine în sectorul
privat.
Tabelul 26

Principalele judeţe producătoare de nuci

Total d.c. Sector privat
Judeţul
tone % tone %
Total d.c. 34080 100 33528 100
Vrancea 3311 10,0 3296 10,1
Bacău 2161 6,5 2160 6,6
Vâlcea 1789 5,4 1789 5,5
Iaşi 1800 5,7 1780 5,5
 135
Bihor 1795 5,4 1785 5,5
Hunedoara 1414 4,3 1408 4,3
Neamţ 1383 4,2 1361 4,1
Gorj 1305 3,9 1280 3,8
Arad 1266 3,8 1262 3,8

Alături de pomicultori, şi silvicultorii derulează programe de ameliorare a speciei atât

pentru lemn cât şi pentru fructe.

Particularităţi biologice şi ecologice

Sortimentul de soiuri
Datorită particularităţilor sale, specia nuc, are foarte multe biotipuri. Prin programele de
ameliorare desfăşurate în Franţa, SUA, România, Ungaria, Republica Moldova etc. s-au
obţinut multe soiuri dar nici unul nu întruneşte toate condiţiile cerute. Mai mult, în România
au fost create peste 25 soiuri, toate selecţii din flora cultivată dar care sunt deficitare în special
la productivitate.
Sortimentul actual este alcătuit din 14 soiuri, toate româneşti, cu perioada de recoltare în
perioada septembrie-octombrie.
1. Jupâneşti – soi semiviguros, protogin, productiv, rezistent la ger; fructul este
mijlociu (12 g), oval-alungit, cu endocarpul cafeniu-gălbui, 52% miez şi 62% substanţe grase.
Maturarea: IX/1-2.
2. Argeşan – soi semiviguros, protandru, productiv, rezistent la ger; fructul mijlociu (13
g), sferic, galben-cafeniu cu 51% miez şi 60% lipide. Maturare: IX/2.
3. Bratia – soi viguros, protogin, productiv, rezistent la ger; fructul mare (14 g),
ovoidal, cu endocarpul cafeniu-deschis, 49% miez şi 64% lipide. Maturarea: IX/2.
4. Geoagiu 65 – soi semiviguros, protandru, productiv, rezistent la ger; fructul este
mare (14 g), elipsoidal, endocarpul cafeniu deschis, 50% miez şi 60% lipide. Maturarea: IX/2.
5. Miroslava – soi semiviguros, protogin, productiv, rezistent la ger; fructul este mare
(14 g), elipsoidal, 52% miez, 60% lipide. Maturarea: IX/2.
6. Muscelean – soi semiviguros, protandru, productiv, rezistent la ger şi boli; fructul
este mare (14 g), rotund-alungit, 51% miez, 61% lipide. Maturarea: IX/2.
7. Sarmis – soi semiviguros, protandru, productiv, rezistent la ger; fructul este mijlociu
ovoidal (12 g), 50% miez, 68% lipide. Maturarea: IX/2.
8. Velniţa – soi semiviguros, protogin, foarte productiv, rezistent la ger şi boli; fructul
este mijlociu (13,5 g), rotund-ovoid, 50% miez, 60% lipide. Maturarea: IX/2.
9. Germisara – soi semiviguros, protogin, productiv, rezistent la ger; fructul este mare
(14 g), ovoid, cu 52% miez, 69% lipide. Maturarea: IX/2-3.
10. Mihaela – soi semiviguros, protogin, productiv, rezistent la ger; fructe mijlocii (10
g), ovoidal-alungite, cu 49% miez. Maturarea: IX/2-3.
11. Roxana – soi semiviguros, protogin, productiv, rezistent la ger; fructul mijlociu (11
g), ovoid, endocarp semifragil, neted cu 52% miez, 63% lipide, 19% proteine. Maturarea:
IX/2-3.
12. Sibişel-44 – soi viguros, homogam, productiv, foarte rezistent la ger; fruct eilpsoidal
mare (14 g), cu 50% miez, 65% lipide. Maturarea: IX/2-3.
13. Novaci – soi semiviguros, relativ homogam spre protogin, foarte productiv, rezistent
la ger; fructul este mijlociu (11,7 g), sferic endocarp cenuşiu-gălbui, cu 44% miez, 71%
lipide. Maturarea: X/3.
 136
14. Suşiţa – soi semiviguros, protandru, productiv, rezistent la ger; fructul este mijlociu
(12,5 g), ovoid, cu 44% miez, 69% lipide. Maturarea: X/3.
În cultură se mai întâlnesc o serie de soiuri româneşti: De Mărculeşti, Victoria, Sibişel
precoce, De Târgu Jiu, Piteştean, Peştişani, Orăştie, Geoagiu 67, Productiv de Geoagiu,
Dumitra, De Baia de Aramă, Fălticeni 12, Valcor, Valrex, etc., sau străine: Maytte,
Franquette, Parisiene, Sorrento.

Portaltoii nucului

În România cât şi pe plan mondial sunt foarte puţini portaltoi pentru nuc majoritatea
aparţinând speciei Junglans regia. La prezentarea anterioară (13.2.1.), adăugăm că în prezent
în majoritatea ţărilor se utilizează ca portaltoi hibrizii cu fructe de mărime mijlocie şi procent
mare de răsărire (Ex. Tg. Jiu 1; secundar R-M) au afinitate bună cu toate soiurile de nuc.
Junglans nigra – este din ce în ce mai puţin folosit ca portaltoi chiar în ţări ca SUA şi
Franţa unde se folosea mult. Alături de caracteristicile prezentate anterior, mai precizăm că
Junglans nigra nu are afinitate bună cu toate soiurile de nuc.
În unele ţări (SUA, Franţa, Iran) s-a încercat folosirea ca portaltoi a speciilor J.
sieboldiana, J. hindsii, J. cinerea etc. dar cu rezultate foarte slabe şi fără perspectivă.
Particularităţi de creştere şi fructificare ale nucului
Sistemul radicular
Nucul dezvoltă un sistem radicular puternic atât în plan vertical (6-7m) cât şi orizontal,
situaţie în care depăşeşte de 3-4 ori raza coroanei. Dezvoltarea sistemului radicular este
influenţată de tipul de sol, vârsta pomilor şi soi. Majoritatea soiurilor au o înrădăcinare
trasantă. Marea masă a rădăcinilor se află în stratul de sol cuprins între 10 şi 40 cm în şcoala
de puieţi, între 15 şi 60 cm în câmpurile de formare şi între 10 şi 50 cm la pomi maturi. În
plan orizontal masa principală a rădăcinilor se întâlneşte la 3-4 m de trunchi.
Creşterea rădăcinilor începe la 5oC şi prezintă 3 vârfuri de creştere: decembrie-ianuarie,
dacă temperatura este de 4oC, aprilie-iulie şi septembrie-octombrie. Spre deosebire de alte
specii rădăcinile pomilor vecini se întrepătrund. Un element pozitiv în absorbţie îl reprezintă
micorizele ce se formează pe rădăcinile active.

Partea epigee
Nucul formează destul de repede un trunchi puternic, înalt de 1-2 m şi gros de 50-60 cm
diametru, acoperit la început cu un ritidom tare, neted, alb-cenuşiu, care odată cu înaintarea în
vârstă crapă longitudinal şi capătă o culoare cenuşie-negricioasă.
Coroana naturală a nucului depăşeşte ca volum toate celelalte specii pomicole. În
general aceasta este globuloasă pentru o receptare maximă a luminii cu un diametru de 20-30
cm. Înălţimea pomilor poate ajunge la 20-25 m. Ramurile principale sunt puternice, cilindrice,
cu ritidomul alb-cenuşiu. Lăstarii sunt viguroşi, cilindrici, cu mult ţesut medular. Nucul
manifestă o mare capacitate de lăstărire, ceea ce permite o regenerare activă după accidente
climatice sau după tăieri severe.
Ritmul de creştere a lăstarilor este lent în primii ani după plantare dar se accentuează
foarte mult în următorii ani.
 137
În cadrul ciclului anual lăstarii nucului au un ritm rapid de creştere: cei fertili îşi încheie
creşterea în lungime odată cu apariţia florilor (în mai), iar la cei vegetativi ritmul de creştere
este maxim în luna mai şi încetează în a doua jumătate a lunii iunie.
Mugurii
Nucul este specie unisexuat monoică la care se întâlnesc muguri vegetativi, muguri
masculi şi micşti (bifuncţionali femeli).
Mugurii vegetativi se află pe toată lungimea ramurilor anuale la pomii tineri şi numai în
treimea superioară la cei intraţi pe rod. Specific pentru nuc este dispunerea serială a
mugurilor. La noduri se întâlnesc frecvent 2 muguri dispuşi serial, astfel pot exista: 2 muguri
masculi, un mugure mascul şi unul femel sau, uneori un mugur mascul şi unul vegetativ.
Din mugurii masculi, diferenţiaţi în anul anterior, se formează amenţi, iar din cei micşti
apar lăstari fertili care poartă terminal 1-3 flori unisexuat femele.
La marea majoritate a soiurilor şi hibrizilor de nuc, lăstarii fertili apar numai din
mugurii micşti cu poziţie terminală pe ramurile anuale. Pe plan mondial şi mai recent şi în ţara
noastră se selecţionează soiuri care diferenţiază lăstari fertili şi din mugurii laterali şi care au o
mare capacitate productivă.
Nucul fructifică pe ramuri anuale mijlocii. Acestea sunt creşteri anuale cu lungimea de
10-30 cm şi grosimea de 6-10 mm. Terminal, ramura anuală prezintă un mugur mixt, iar pe
toată lungimea sa poartă 2-3 muguri masculi. În unele cazuri se pot întâlni 1-3 muguri
subterminali femeli.
Florile mascule sunt pendule, grupate câte 70-150 în amenţi. Fiecare floare are 6-30
stamine. Înflorirea are loc de la bază spre vârful acestora când amenţii au atins 6-10 cm, iar
florile devin vizibile. Un nuc matur eliberează 5-20 miliarde grăunciori de polen timp de 4-6
zile.
Florile femele apar la vârful lăstarilor fertili. Înfloritul are loc târziu, în luna mai,
durează 2-3 săptămâni după formarea frunzelor, de aceea florile nucului scapă, în general, de
brumele târzii. După apariţia florilor, se formează stigmatul dublu cu lobii paraleli care
ulterior se curbează progresiv până devin opuşi şi capătă o culoare galben-rozie, fază ce
corespunde receptivităţii maxime pentru polen.
La nuc se întâlneşte frecvent fenomenul de dichogamie, (florile femele înfloresc în
momente diferite faţă de cele mascule). Soiurile de nuc la care înfloresc mai întâi florile
femele se numesc protogine, iar cele la care florile mascule înfloresc primele sunt denumite
protandre. Există şi o a treia grupă de soiuri de nuc, la care înflorirea are loc simultan (soiuri
homogame). La primele două grupe de soiuri sunt necesari polenizatori cu aceeaşi epocă de
înflorit. La descrierea soiurilor s-a precizat pentru fiecare tipul de înflorire.
Polenizarea nucului este aproape în exclusivitate anemofilă. Vânturile slabe, umiditatea
relativă mai redusă şi temperatura de 14-18oC favorizează polenizarea şi fecundarea. Pentru o
polenizare bună rândurile se vor orienta perpendicular pe direcţia vântului dominant, iar
distanţa dintre soiul de bază şi cel polenizator să fie de 80-100 m.
Fructul nucului este un “fruct fals”, deoarece acesta provine din ovar şi din unele
componente ale periantului. Acesta poate fi considerat o pseudodrupă dehiscentă, deoarece la
maturitate epicarpul şi mezocarpul crapă lăsând liberă sămânţa protejată de un endocarp
sclerenchimatos (coaja).
Sunt considerate valoroase soiurile cu fructul mare (peste 10 g), de formă regulată, cu
endocarpul neted, de grosime medie, colorat în galben-pal, cu valvele bine sudate, cu peste
50% miez plăcut la gust.
Ciclul anual - Nucul are o perioadă de repaus lungă, porneşte în vegetaţie primăvara
târziu (aprilie) când temperatura medie zilincă devine constantă peste 10 oC. Frunzele cad
relativ timpuriu (octombrie).
 138
Intrarea pe rod - Nucul pe rădăcini proprii (nealtoit) fructifică la 10-12 ani de la
plantare şi produce economic începând cu anul 14-15. Altoit pe nuc comun începe
fructificarea la 6-8 ani iar pe nuc negru la 5-6 ani. Nucul nu prezintă, genetic, periodicitate de
rodire.
Potenţialul productiv al nucului este destul de scăzut la majoritatea soiurilor (2-3,5 t/ha)
ceea ce corespunde la 10-40 kg fructe/pom.
În ultimele decenii au fost create soiuri în special în Asia (Iran, China) la care
producţiile au ajuns la 6-8 t/ha.
Longevitatea - Nucul este una din cele mai longevive specii pomicole. Durata
economică a unei plantaţii durează 50-60 ani, dar frecvent nucul trăieşte peste 100 ani. Când
este altoit pe nuc negru, durata de viaţă se reduce foarte mult, la numai 20-30 ani.

Cerinţele faţă de factorii ecologici

Cerinţele faţă de lumină ale nucului sunt mari, de aceea, se coportă foarte bine ca pom
solitar sau la distanţe mari de plantare; coroanele pomilor vecini nu se întrepătrund. Când
lumina este insuficientă apare fenomenul de elagare, adică tulpinile cresc foarte înalte,
ramurile de schelet se alungesc şi se degarnisesc, fructificând numai la periferia coroanei. De
asemenea, creşterile ramurilor de rod sunt reduse, diferenţierea mugurilor femeli deficitară,
iar producţiile sunt mici.
Cerinţele nucului faţă de lumină sunt satisfăcute în zonele în care durata insolaţiei este
800-1000 ore în perioada 20-VI-15-IX şi, respectiv, 1100-1800 ore în perioada 30-IV-10-X-
(I. Godeanu, 1975).
Majoritatea zonelor pomicole ale României satisfac aceste cerinţe cu condiţia ca nucul
să fie plantat pe expoziţii sudice, sud-vestice sau sud-estice. În zonele sudice, de şes, cu exces
de căldură nucul se poate planta chiar pe versanţi nord-vestici, estici sau chiar nordici.
O mare importanţă o au distanţele de plantare.
Cerinţele faţă de căldură ale nucului sunt mari. Această specie creşte şi rodeşte bine în
zonele cu temperatura medie anuală de 9-10,5oC, cu ierni blânde şi veri călduroase.
În perioada repausului profund pomii suportă temperaturi de -25oC ..-30oC. La -36oC
pomii tineri şi ramurile de 3-4 ani sunt distruse în întregime. Amplitudinile mari de
temperatură de la sfârşitul perioadei de vegetaţie şi mai ales cele din primăvară provoacă mari
pierderi nucului.
Sensibilitatea maximă la temperaturi scăzute se înregistrează în perioada înfloritului şi a
legatului fructelor. Astfel, amenţii şi mai ales stigmatele sunt distruse la -1oC, fructele nou
formate la -2oC, iar la -3oC frunzele şi lăstarii.
Temperaturile ridicate (peste 35oC), din timpul verii, corelate cu seceta prelungită sunt
foarte dăunătoare culturii nucului.
Pragul biologic al nucului este de 10oC, iar necesarul de zile cu optim caloric (18-20oC)
este de 110-145.
Cerinţele faţă de apă. Nucul are pretenţii relativ mari faţă de apă datorită sistemului
radicular trasant şi a procesului de evapotranspiraţie mare. Cele mai nefavorabile sunt
situaţiile extreme, de exces sau lipsă prelungită de umiditate. Specia reuşeşte bine în zone cu
550-600 mm precipitaţii anuale dar şi în zone cu 900-1000 mm (ex. Baia Mare, Gorj etc), şi
60-80% umiditate relativă. În zonele cu precipitaţii puţine cultura nucului reuşeşte numai în
condiţii de irigare. Umiditatea relativă ridicată favorizează atacul bolilor criptogamice.
Necesarul maxim de apă se înregistrează în prima parte a perioadei de vegetaţie şi în special
 139
în timpul creşterii intense a lăstarilor (mai-iunie). Excesul de umiditate din timpul maturării
fructelor are influenţe negative asupra calităţii fructelor.
De asemenea, excesul de apă din sol conduce la asfixierea rădăcinilor în 3-4 zile.
Cerinţele faţă de sol. Deşi mult timp s-a considerat că nucul ar fi o specie cu pretenţii
mici faţă de sol, precizăm că rezultatele bune se obţin numai pe soluri fertile, profunde,
permeabile pentru apă şi aer, cu textură uşoară sau mijlocie cu subsol profund, pH slab acid
(6,0-7,0) şi pânza de apă freatică la minim 2,5-3 m.
Dacă terenul este amenajat nucul se poate planta, chiar pe soluri frământate, cu pantă
mare, chiar parţial erodate.
În condiţii de irigare şi fertilizare corespunzătoare, nucul se poate cultiva cu eficienţă şi
pe nisipuri.
Se evită plantarea nucului pe soluri grele, umede şi reci, de asemenea, pe solurile
scheletice (regosolurile, grohotişuri etc).

Particularităţi tehnologice

Producerea materialului săditor

Producerea portaltoilor la nuc se face pe cale generativă. În vederea înfiinţării

plantaţiilor se va folosi numai nuc altoit. Există mai multe metode de altoire, care deşi au încă
un randament scăzut, permit înmulţirea soiurilor valoroase.
Scoaterea puieţilor de nuc din şcoala de pieţi se va face cu rădăcinile cât mai intacte,
deoarece au o putere de refacere greoaie.
În ţara noastră se mai practică producerea pomilor direct din sămânţă în special a
soiurilor valoroase. Se pot înmulţi soiurile care corespund obiectivelor de ameliorare.
Câmpul I se poate realiza prin semănare direct, toamna, sau cu puieţi obţinuţi la ghivece
sau cu puieţi produşi în şcoala de puieţi.
Plantarea se face la distanţele de: 1 : 0,40 m sau 1 : 0,50 m.
Producerea nucului altoit. – Datorită unor particularităţi morfologice şi fiziologice la
nuc există greutăţi la altoire (mărimea măduvei, fluxul mare al sevei în timpul altoirii, care
îngreunează sudura, grosimea şi tăria fibrelor libero-lemnoase, oxidarea rapidă a ţesuturilor
etc).
Altoirile în câmp nu dau rezultate satisfăcătoare aceasta depinzând mult de evoluţia
temperaturii şi a umidităţii relative.
Ca metodă de altoire se folosesc: altoirea în oculaţie, cu ferestruică, în fluier, cu rumară
detaşată în despicătură etc. O metodă care a dat rezultate bune este cea în oculaţie cu scutişor
(chip budding).
Momentul altoirii este când portaltoiul se află în faza de umflare a mugurilor iar
temperatura în timpul altoirii şi calusării este constantă şi peste 18ºC (Lefter şi colab., 1988).
Pe plan mondial şi mai nou la noi în ţară se utilizează cu succes altoirea la masă a
nucului. Aceasta se realizează cu maşini de altoit care efectuiază tăieturi în “scăriţă” sau în
omega. Înainte de altoire puieţii şi ramurile altoi se stratifică iar după altoire se preforţează în
camere speciale la temperatura de 27-28ºC şi 80-90% umiditate relativă timp de 10-14 zile.
Imediat după altoire zona se parafinează. După prindere materialul astfel obţinut se va planta
în câmp atunci când condiţiile climatice o permit. Atât puieţii cât şi ramurile altoi trebuie să
aibă originea cunoscută şi să fie libere de boli şi dăunători.
Specificul înfiinţării şi întreţinerii plantaţiei
 140
Înfiinţarea plantaţiilor – se face cu materialul altoit şi numai accidental cu pomi pe
rădăcini proprii. Se pot înfiinţa plantaţii pure (specializate) dar şi asociat cu alte specii
pomicole de vigoare redusă şi precocitate de rodire (gutui, vişin, cais, piersic, coacăz, agriş
etc).
Plantarea nucului se va face în sistem clasic (10-12 m / 10-12 m) sau semiintensiv (8/6)
m în funcţie de vigoarea soiului şi a portaltoiului. Astfel, soiurile viguroase cu fructificare
terminală altoite pe Juglans regia se vor planta la distanţe mai mari comparativ cu soiurile cu
fructificare laterală altoite pe Juglans nigra sau chiar Juglans regia. Întrucât nucul suportă
greu stratificarea şi transplantarea se recomandă plantarea din toamnă sau primăvara devreme
direct din pepinieră. Fasonarea rădăcinilor va fi foarte sumară iar mocirlirea foarte bună. Într-
o parcelă se vor planta 2-3 soiuri în benzi de maxim 6-8 rânduri.
Formarea şi întreţinerea coroanelor
Nucul poate fi condus sub formă de vas ameliorat, vas întârziat aplatizat şi piramidă
neetajată întreruptă cu 4-5 şarpante.
După plantare, varga se scurtează la 1,7-1,8 m (înălţime necesară pentru formarea unui
trunchi de 100-120 cm şi a unui număr de 2-3 şarpante distanţate la 35-40 cm). Odată cu
scurtarea vergii, se orbesc 3-4 muguri principali situaţi spre vârful acesteia pentru a forma
şarpantele superioare din muguri stipelari, cu unghiuri de ramificare mai mari. În anul II de la
plantare se aleg 2-3 ramuri anuale, necesare pentru a forma şarpantele (distanţate pe ax la 15-
30 cm) care se scurtează la 80-90 cm pentru a favoriza ramificarea lor.
Celelalte ramuri se suprimă. În primăvara anului III pe fiecare şarpantă se lasă câte o
subşarpantă situată la 60-80 cm de la baza ei, iar prelungirea anuală a şarpantelor se scurtează
tot la 60-80 cm de la bază în vederea obţinerii subşarpantei următoare.
Tăierile de fructificare au în vedere eliminarea zonelor degarnisite, reîntinerirea
semischeletului şi a ramurilor de rod, menţinerea coroanei la volumul proiectat. Şarpantele şi
subşarpantele se vor scurta la lemn de 4-6 ani semischeletul se răreşte, se reduce, sau se
elimină dacă este degarnisit, lung, subţire, debil. Pentru a se evita unele uscări, reducţia şi
scurtarea ramurilor se face întotdeauna în cepi de 15-20 cm, deasupra ramurii de înlocuire sau
a unei ramuri lacome. La pomii puternic degarnisiţi se vor efectua tăieri de regenerare a
scheletului şi a ramurilor de rod. De regulă, nucul se regenerează uşor în urma accedentelor
climatice sau a tăierilor.
Tăierile se vor executa primăvara, în faza de umflare a mugurilor când calusarea rănilor
se face mai repede şi mai complet. Rănile mai mari de 4-5 cm se vor netezi şi se vor acoperi
cu substanţe cicatrizante sau vopsea. Prin tăieri, se va avea în vedere o bună iluminare a
coroanei.
Întreţinerea solului - Distanţele mari de plantare şi creşterea lentă a pomilor în tinereţe
permit înfiinţarea culturilor intercalate. În această situaţie se va fertiliza şi iriga suplimentar
mai ales în lunile iulie şi august când consumul nucului este maxim. Se pot cultiva plante
leguminoase sau alte specii pomicole precoce şi de vigoare mică. Odată cu intrarea pe rod
solul se poate întreţine ca ogor lucrat pe rândul de pomi şi înierbat printre rânduri. O atenţie
deosebită se va acorda adâncimii de lucru a solului care nu trebuie să depăşească 15-16 cm în
perioada de repaus sau 10-12 cm în perioada de vegetaţie. Pe terenurile în pantă, în zonele cu
suficiente precipitaţii, pentru a preveni eroziunea, terenului dintre rânduri se înierbează, iar
iarba se coseşte repetat şi se foloseşte ca mulci.
Fertilizarea plantaţiilor – de nuc este necesară atât în tinereţe când pomii au o creştere
slabă cât şi după intrarea pe rod datorită consumurilor mari. În perioada de tinereţe se vor
aplica în special îngrăşăminte cu azot pentru stimularea creşterilor (100-300 g/pom), dacă s-a
făcut o fertilizare corectă la înfiinţare. Îngrăşămintele se vor aplica sub coroană.
 141
După intrarea pe rod se vor aplica 100-120 kg/ha azot în trei reprize: înainte de pornirea
în vegetaţie (martie-aprilie), după legarea fructelor şi în timpul creşterii intense a fructelor. Se
vor aplica 60-80 kg/ha fosfor şi 80 kg/ha potasiu, aplicate toamna, precum şi unele
microelemente indispensabile nucului (Ca, Bo, Zn, Mg).
Odată la 3-4 ani se recomandă fertilizarea cu 40-50 t/ha gunoi de grajd situaţie în care
nu se va mai fertiliza mineral.
Irigarea plantaţiilor este o secvenţă tehnologică deosebit de importantă pentru reuşita
culturii nucului mai ales în zonele cu precipitaţii sub 500 mm din care 100 mm în luna mai.
La pomii tineri se aplică 1-2 udări cu 700-800 m3 apă/ha astfel încât apa să umecteze solul din
zona majorităţii rădăcinilor.
Ca metode de irigare se poate folosi: irigarea prin picurare, prin brazde, prin aspersiune
cu microjet sub coroană, etc. Este bine să se evite udarea în exces a părţii epigee având în
vedere sensibilitatea acesteia la unele boli.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Faţă de alte specii pomicole, nucul este atacat de
mai puţine boli şi dăunători. Cele mai periculoase boli sunt: antracnoza (Gnomonia juglandis),
care produce brunificarea frunzelor, a fructelor şi chiar a lăstarilor; arsura bacteriană
(Xanthomonas juglandis), care atacă lăstarii, frunzele, florile, fructele şi ramurile tinere.
Dintre dăunători, pagubele cele mai mari le produce viermele nucilor (Carpocapsa
amplona), păduchii ţestoşi (Eulecanium corni), păduchi de frunze (Callaphis juglandis,
Cromophis juglandicola), omizile şi insectele defoliatoare (Operophtera brumata, Hibernia
defoliaria, Cetonia aurata, Hyphantria cunea,), insectele xilofage (Zeuzera sp. şi Cossus sp.),
acarienii (Aceria trestiata).
Pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor se aplică un număr de 6-7 tratamente în
perioada de repaus şi vegetaţie. Tratamentele se fac la avertizare pe baza datelor furnizate de
staţiile de prognoză.
Maturarea şi recoltarea nucilor
Recoltarea nucilor se face când mezocarpul lor (coaja verde) prezintă crăpături de 10-15
mm şi fructele încep să cadă din pom.
Pentru a stabili momentul optim de recoltare se iau periodic cca 100 nuci şi se ţin în apă
12-24 ore. Dacă la 80-90% din fructe decojirea se face uşor, poate să se efectueze recoltarea
lor.
Aceasta se face prin scuturare, cu ajutorul unei prăjini prevăzute cu cârlige. Operaţia se
execută de obicei în două reprize, pentru a avea o maturare mai uniformă a fructelor.
După detaşarea de pe pom, nucile se separă în două grupe: cu mezocarp şi fără
mezocarp. Pentru a înlătura mezocarpul, nucile se aşază în lădiţe şi se introduc în bazine cu
apă la temperatura 15-18oC timp de 12-24 ore.
După îndepărtarea mezocarpului, nucile se spală pentru a îndepărta resturile care ar
putea produce pătarea lor, iar apoi se usucă în curent de aer cald, la temperatura de 40-45 oC,
cu o viteză de 2-3 m/s. Uscarea se poate face şi în poduri sau în camere, pe rafturi. Periodic
nucile sunt amestecate pentru grăbirea uscării.
Pentru obţinerea unui produs cât mai atrăgător, nucile la care sudura carpelară este bună
şi locul de inserţie a pedunculului bine astupat se pot înălbi. (V. Cociu şi colab., 1983).
Această operaţie se execută în instalaţii speciale prin tratarea lor cu amestecul a două soluţii
de bază:
- prima soluţie se prepară din 5,8 kg hipoclorit de calciu şi 1,36 kg carbonat de sodiu
cristalizat, care se solubilizează în 100 l apă:
- soluţia a doua se prepară din 125 cm 3 acid sulfuric concentrat care se amestecă cu 100
litri apă.
 142
Cele două soluţii se amestecă înainte de a fi utilizate în următoarele proporţii: 15 părţi
soluţie I şi o parte soluţia a II-a, durata tratamentului fiind 2-4 minute (G. Grădinariu, 1992).
Păstrarea nucilor în coajă se face la temperatura de 0...+3°C, la umiditatea relativă a
aerului de 75%. Nucile pot fi ambalate în saci, lăzi sau pot fi întinse într-un strat de 15-22 cm
grosime.

CULTURA CĂPŞUNULUI

Fragaria grandiflora Ehrh Fam. Rosaceae

Subfam. Rosideae

Importanţă, origine şi arie de răspândire

Importanţa
Primele fructe proaspete care apar în ţara noastră sunt căpşunile, de aceea, dar şi datorită
calităţii şi compoziţiei lor sunt foarte apreciate de toţi consumatorii. Soiurile remontante dau
mai multe recolte pe parcursul verii până în toamnă. Fructele conţin: 6,7-13,9% substanţă
uscată totală, 5-12% zaharuri, 0,6-1,6% acizi, 40-106% vitamina C, 0,94-1,74% săruri
minerale, 0,1-0,51% proteine, vitaminele A,B1,B2,PP, acid pantotenic etc.
Căpşunele se consumă în stare proaspătă cât şi industrializate sub diferite forme: sucuri,
dulceţuri, gemuri etc. Prin conţinutul ridicat de mangan şi vitamine în special din grupa B,
fructele au un rol important în buna funcţionare a sistemului nervos, în anemie etc.
Căpşunul este una din cele mai rentabile specii pomicole, dacă întruneşte condiţiile
tehnologice şi ecologice. Producţia la soiurile nou create pe plan mondial poate ajunge la 40-
50 t/ha. Productivitatea, plasticitatea ecologică, calitatea fructelor, rezistenţa la boli şi
tehnologia relativ simplă, au făcut ca această specie să capete o extindere deosebită.
Ameliorarea şi crearea de soiuri este uşurată datorită multor resurse de gene de care
dispune genul Fragaria.
Originea şi aria de răspândire
Majoritatea soiurilor de căpşun provin din speciile americane (Fragaria virginiana, F.
chiloensis şi F. grandiflora); din speciile europene de fragi (F. vesca L.) şi de căpşun (F.
elatior sin moschata) s-au obţinut soiuri cu o valoare mult mai scăzută. Deci, originea acestor
specii este americană şi europeană.
În prezent, datorită calităţilor prezentate, căpşunul este răspândit şi se cultivă pe tot
globul, datorită şi multiplelor posibilităţi de cultivare.
 143
Producţia mondială de căpşuni este în continuă creştere, situându-se în anul 2000 la cca.
3 mil tone, din care peste 1.200.000 t se obţin în Europa, urmată de America de Nord, Asia,
America Centrală etc. (tabelul 27)
Tabelul 27.
Producţia de căpşun la nivel mondial (t)
(Buletin FAO 2000)

Continentul 1997 1998 1999

Total d.c. 2683365 2701470 2796011
Europa 1155935 1131434 1207215
America de Nord 765825 794200 813300
Asia 518394 526961 526701
America Centrală 99398 111000 111000
America de Sud 63039 63365 63365
Africa 60774 54510 54430

În România cultura căpşunului se întâlneşte aproape în toate zonele, dar producţia

comercială este concentrată în câteva zone de maximă favorabilitate: Satu Mare, Botoşani,
Suceava, Vâlcea, Ilfov, Dolj, Olt, Constanţa, Galaţi, Brăila, Ialomiţa.
Producţia de căpşuni din ţara noastră până în anul 2000 a fost într-o continuă scădere.
Ultimele date arată că după anul 2000 tendinţa este de revigoare a culturii căpşunului. Astfel,
dacă în anul 1989 în ţara noastră s-au obţinut peste 30000 t căpşuni, în anul 1999 producţia a
fost de cca. 14000 t, ceea ce reprezintă o scădere la mai puţin de jumătate. (tabelul 28).

Tabelul 28.

Producţia de căpşun din principalele judeţe cultivatoare (t)

(Anuarul statistic al României)

1998
Judeţul 1991 1996
Total d.c. Sector privat
Total d.c. 22500 28400 13499 13029
Satu Mare 9648 8665 9474 9353
Giurgiu 380 927 1082 1079
Arad 440 472 696 678
Vâlcea 545 328 609 307
Gorj 428 280 285 285
Suceava 282 200 285 285
Ilfov 129 50 162 162

După cum se constată din tabelul 28. aproape întreaga producţie se obţine în sectorul
particular, acesta fiind cel ce va relansa această cultură.

Particularităţi biologice şi ecologice

SORTIMENTUL DE SOIURI

Deşi există o mare diversitate genetică în cadrul genului Fragaria, numărul de soiuri la
nivel mondial este relativ scăzut, aceasta deoarece prin metodele clasice de ameliorare apare o
 144
depresie de consangvinizare, iar metodele noi încă nu au dat rezultate spectaculoase. În
consecinţă, sortimentul este destul de restrâns, iar soiurile vechi rezistă încă în cultură. Ciclul
de viaţă scurt al căpşunului nu conduce obligatoriu la obţinerea facilă de noi soiuri.
Sortimentul actual aprobat pentru România cuprinde 13 soiuri.
Aceste soiuri asigură un consum de fructe proaspete o perioadă de 30-40 zile, din ultima
decadă a lunii mai, până la sfârşitul lunii iulie.
Pentru cultura anuală şi cultura în spaţii protejate sunt preferate soiurile cu maturarea
grupată a fructelor (Pocahontas, Red Gauntlet, Gorella, Coral etc).
După direcţiile de valorificare a fructelor soiurile pot fi:
- pentru consum în stare proaspătă, toate soiurile;
- pentru congelare: Senga Sengana, Gorella, Pocahontas etc.;
- pentru suc, sirop, dulceaţă, gem: Coral, Gorella, Senga Sengana, Pocahontas, Red
Gauntlet.

Soiuri neremontante
1. Premial, (Timpurii de Piteşti) - soi românesc, obţinut prin selecţie dintr-o populaţie
hibridă americană (1989), timpuriu, rezistă la ger, brume, boli, productiv (18 t/ha); planta
creşte sub formă de tufă semiviguroasă, răsfirată. Florile înfloresc simultan cu celelalte soiuri
din sortiment; fructele sunt mijlocii (8-9g), sfero-conice, colorate uniform în roşu-aprins,
lucioase, pulpa este roşie cu striaţiuni mai deschise în zona centrală, consistentă, suculentă,
plăcută la gust. Maturarea: V/4-VI/1.
2. Sunrise (Răsărit de soare) - soi american, rezistent la ger şi secetă, mediu productiv
(10-12 t/ha); planta este foarte viguroasă, semierectă, cu frunze mari rotunde, fructele sunt
mijlocii, conice, uşor alungite spre caliciu, roşii strălucitoare; pulpa este roşie la periferie şi
albicioasă în zona centrală, consistentă, intens aromată, bună la gust. Maturarea: VI/1-2.
3. Coral - soi românesc (1992), mediu productiv (10-15 t/ha), rezistent la ger şi făinare,
sensibil la pătarea albă a frunzelor; planta este viguroasă, formează tufe sferic-alungite, cu
forme erecte; fructele sunt mijlocii ca mărime, conic-alungite, roşii-aprins, lucioase, pulpa
este roşie, fermă cu gust dulce-acidulat, aromată. Maturarea: VI/1-3.
4. Real - soi românesc, (1998), rezistent la ger, sensibil la Mycosphaerella. Planta este
viguroasă, cu înflorire tardivă; fructul este mare (14-15 g), conic, de culoare roşie, uniformă,
lucioasă; pulpa este uniform colorată în roşu sau roşu-portocaliu, gustul dulce-acidulat, fără
aromă intensă. Producţia: 19-29 t/ha; Maturarea: VI/1.
5. Aiko - soi american, productiv (18-22 t/ha); Planta este semiviguroasă, laxă, produce
stoloni viguroşi. Are tendinţa de a fructifica de două ori pe parcursul unei perioade de
vegetaţie. Este rezistent la boli. Fructele de mărime medie spre mare (10-12 g), sunt conice,
roşii, aspectuoase; pulpa este fermă, bună la gust. Maturarea: VI/2-3.
6. Gorella - soi olandez, productiv, rezistent la boli, dar sensibil la Rizoctonia şi
Verticillium. Planta este viguroasă, cu port dresat, formează un număr moderat de stoloni.
Fructele sunt de mărime medie (10-19 g), neuniforme, conic-alungite, cu suprafaţa uşor
vălurată, roşii, lucioase; pulpa este roşie, uniform colorată, consistentă, mediu aromată, bună
pentru masă, industrializare şi congelare. Maturarea: VI/1.
7. Magic - soi românesc (1998), cu tufa globuloasă mijlociu de viguroasă şi densă,
rezistent la temperaturi scăzute şi chiar la secetă. Faţă de boli are o rezistenţă superioară
soiului Gorella. Formează un număr mijlociu de stoloni. Fructul este conic, mijlociu spre
mare (14-15 g), roşu uniform, lucios, desprinderea de caliciu groaie. Pulpa este uniform
 145
colorată în roşu, este fermă şi rezistentă la transport, bună pentru masă. Producţia: 16-25 t/ha.
Maturitatea: VI/1-2.
8. Pocahontas - soi american, productiv (20 t/ha), rezistent la ger, secetă, şi principalele
boli, sensibil la pătarea roşie a frunzelor. Planta este viguroasă, răsfirată, formează numeroşi
stoloni. Fructul este mare (14-16 g), conic, alungit spre caliciu, roşu-închis, lucios. Pulpa este
roşie, uniform colorată, fermă, suculentă, slab aromată, bună pentru masă şi industrializare.
Maturarea: VI/2.
9. Red Gauntlet - soi american, cu mare plasticitate ecologică, rezistent la ger, secetă şi
făinare, foarte productiv (25 t/ha), cu caracter de remontanţă. Planta este semiviguroasă,
produce stoloni mulţi. Fructul este mijlociu (10-12 g), scurt-conic, uşor turtit lateral şi costat,
roşu închis. Pulpa colorată în roşu intens către exterior şi mai deschis spre interior, fermă,
mediu suculentă, aromată, bună la gust dar şi la industrializare. Maturarea: VI/2-3.
10. Răzvan - soi românesc (1998), cu tufa semiviguroasă, globulos-aplatizată, de
densitate medie, formează mulţi stoloni, rezistent la temperaturi scăzute, sensibil la secetă dar
mai rezistent la boli decât soiul martor Red Gaunthlet. Fructul este mijlociu ca mărime (10-12
g), conic, de culoare roşie, lucios, desprinderea de caliciu se face uşor. Pulpa este roşie,
uniformă, fermă, rezistentă la transport. Producţia mare 30-37 t/ha. Maturarea: VI/2-3.
11. Benton - soi american (1992), productiv (25-30 t/ha), mediu rezistent la principalele
boli ale căpşunului, rezistent la ger. Planta este viguroasă, erectă. Fructele sunt mari, roşii-
intens, cu luciu, de calitate superioară.Maturarea: VI/2-3.
12. Sătmărean - soi românesc (1998). Planta este de vigoare medie, tufa globulos-
aplatizată şi densă. Este rezistent la temperaturi scăzute, mediu rezistent la secetă şi la atacul
bolilor specifice. Fructul este mijlociu ca mărime (10-11 g) globulos, roşu-închis, fără luciu,
se desprinde uşor de caliciu. Pulpa are o fermitate mijlocie, uniform colorată în roşu închis.
Producţia 20-30 t. Destinaţia: în principal pentru industrializare. Maturarea: VI/4.
13. Senga Sengana - soi german, productiv (25-30 t/ha), rezistent lager, secetă, făinare
şi sensibil la Mycosphaerella. Are o mare plasticitate ecologică. Planta este viguroasă, are port
dresat, frunziş bogat, formează stoloni puţini şi scurţi. Fructul este mijlociu spre mare (10-12
g), scurt-conic, roşu închis, cu pulpa consistentă, colorată roşu-intens, acidulată, puternic
aromată, bună pentru masă şi industrializare. Maturarea: VI/2-3.

Soiuri remontante

14. Profunzion - soi francez, viguros, formează mulţi stoloni; fructele sunt mijlocii ca
mărime, globuloase, scurt-conice, roşii cu pulpa semiconsistentă, roză spre periferie şi albă în
centru, bună pentru masă şi industrializare. Maturarea fructelor începe la sfârşitul lunii mai.
15. Red Rich - soi american, semiviguros, cu fructe de mărime mijlocie, sfero-conice,
roşii-închis, cu pulpa roşie, fermă, consistentă, bună pentru industrializare. Maturarea este
tardivă, prima recoltă se realizează la sfârşitul lunii iunie.
Particularităţile de creştere şi fructificare ale căpşunului
Partea hipogee, a căpşunului este reprezentată de o porţiune de tulpină scurtă (rizom de
0,5-2 cm) care formează în partea inferioară o rădăcină iar în partea superioară o rozetă de
frunze. Sistemul radicular este superficial, alcătuit dintr-un număr mare de rădăcini fibroase.
Majoritatea se întâlnesc în stratul de sol de 10-15 m, dar unele pot ajunge la adâncimea de 40-
50 cm. După 3-4 ani de fructificare a plantei rădăcinile profunde încep să se usuce iar cele de
la suprafaţa solului se ramifică dar sunt supuse stresului hidric şi nu au capacitatea de a
aproviziona planta cu hrană şi apă, producându-se un dezechilibru între partea hipogee şi cea
epigee cu implicaţii negative asupra producţiei. De aceea, o cultură de căpşun nu poate fi
rentabilă mai mult de 4-5 ani.
 146
Partea epigee este alcătuită din ultimele ramificaţii ale rizomului, precum şi din lăstarii
scurţi (1-2 cm), din frunze şi din stoloni.
Frunzele căpşunului sunt trifoliate şi lung peţiolate. Acestea se formează succesiv,
trăiesc 60-70 zile şi apoi se usucă eşalonat dând impresia de plantă, verde perpetuum.
Frunzele formate spre toamnă au peţiolii mai scurţi şi rămân verzi până primăvara dacă nu
îngheaţă
Stolonii reprezintă organe de înmulţire ale căpşunului şi sunt formaţi din filamente
prevăzute cu noduri de unde vor lua naştere frunze iar pe filamente se vor forma rădăcini,
moment în care devin plante de sine stătătoare şi se pot separa de planta mamă. Numărul de
stoloni formaţi este o caracteristică de soi şi variază de la 8 la 25.
Diferenţierea mugurilor de rod începe în cursul lunii iulie.
Florile sunt de tip rozaceu şi sunt grupate în inflorescenţe, 2-5 la începutul fructificării
şi 5-10 în anii 2-3. Într-o inflorescenţă sunt în medie 8-10 flori, care se deschid şi leagă în
serii de la baza inflorescenţei spre vârf.
Primele flori formează fructe mari iar ultimele foarte mici sau chiar nu leagă. Fiecare
floare rămâne deschisă 3-4 zile, iar perioada de înflorire durează 21-55 zile în funcţie de soi.
Majoritatea soiurilor de căpşun sunt autofertile şi formează flori hermafrodite. Polenizarea
este entomofilă (albine, furnici etc.) rar anemofilă.
Sortimentul cuprinde şi soiuri cu flori unisexuat femele care necesită obligatoriu
polenizatori. Acestea se folosesc mai ales în activitatea de ameliorare.
Fructele căpşunului sunt nucule (poliachene), diseminate în pulpa fructului fals
(cărnos) provenit din îngroşarea receptaculului florii.
După specificul fructificării, soiurile de căpşun se împart în:
- soiuri cu o recoltă pe an (mai-iulie)-majoritatea soiurilor
- soiuri remontante, fructifică practic din mai până în octombrie, dar cu două maxime
(mai-iunie şi septembrie). Sunt puţine astfel de soiuri şi prezintă importanţă doar pentru
grădinile mici.
Ciclul anual. Căpşunul porneşte în vegetaţie primăvara foarte devreme. Întâi apar
frunzele şi apoi florile. Perioada de la dezmugurit şi până la apariţia primei flori este de 26-40
zile iar de la înflorit la maturarea primelor fructe de 40-53 zile.
Potenţialul productiv al căpşunului este ridicat fiind în medie de 10-12 t/ha, dar sunt
soiuri nou create cu un potenţial productiv de 20-30 tone. În spaţii protejate aceste producţii
se pot chiar dubla.

Cerinţele căpşunului faţă de factorii ecologici

Temperatura. Căpşunul are cerinţe moderate faţă de acest factor, deoarece sub stratul
de zăpadă este protejat. În lipsa zăpezii şi în condiţiile unei temperaturi sub –18 oC o mare
parte din plante (40-60%) degeră. Sistemul radicular rezistă doar până la –8oC.
În timpul perioadei de vegetaţie căpşunul necesită 800-1000oC. Primăvara, porneşte în
vegetaţie când temperatura medie a aerului depăşeşte 5oC. Florile încep să se deschidă mai
târziu, după parcurgerea unei perioade de 8-10 zile consecutive cu temperaturi medii de 14-
18oC. Temperaturile de peste 35oC stânjenesc desfăşurarea proceselor metabolice,
diferenţierea şi fructificarea.
Necesarul de frig al căpşunului este satisfăcut dacă timp de o lună temperaturile medii
zilnice sunt sub 5oC.
Apa este un factor limitativ în cultura căpşunului. Aceasta datorită sistemului radicular
superficial şi al originii sale din zone umede. Cultura căpşunului poate fi rentabilă în zone cu
600-900 mm precipitaţii anuale, bine repartizate. Perioadele critice pentru apă sunt: înfloritul,
legarea fructelor şi diferenţierea mugurilor de rod.
 147
În condiţii de umiditate insuficientă, durata înfloritului se reduce, o parte din flori
avortează, fructele nu realizează mărimea şi însuşirile calitative specifice soiului.
Excesul de umiditate, mai ales din perioada de maturare şi recoltare a fructelor produce
multe pagube prin favorizarea atacului de boli (Botrytis cinerea) şi a recoltării greoaie.
Totodată, calitatea fructelor, în aceste condiţii, este mai deficitară.
Lumina. Faţă de acest factor, căpşunul are cerinţe moderate, suportând chiar
semiumbra. Totuşi, rezultatele cele mai bune se obţin atunci când plantele primesc lumina
solară direct, fructele având calităţi superioare. De asemenea, lumina favorizează diferenţierea
mugurilor şi dezvoltarea stolonilor. În condiţii de semiumbră, producţia este mai mică,
fructele au o calitate mai slabă şi sunt mai sensibile la boli.
Solul. Potenţialul productiv ridicat şi sistemul radicular superficial recomandă pentru
căpşun soluri fertile, uşoare, bine drenate, cu un pH slab acid sau neutru (5,5-7), cu apa
freatică la minim 1 m şi conţinutul în calciu activ sub 75%.
Sunt recomandate solurile aluvionare, cernoziomuri cenuşii sau chiar brun roşcate dacă
se asigură o fertilizare echilibrată. În condiţii de irigare se obţin rezultate bune şi pe solurile
nisipoase din sud şi sud-vestul ţării. De asemenea, se recomandă solurile bine expuse, care se
zvântă şi se încălzesc mai repede după ploi.
Vor fi evitate de la plantare solurile argiloase, grele, umede reci, sărăturate, mlăştinoase.

Particularităţi tehnologice

Specificul producerii materialului săditor (stolonilor)

Căpşunul se înmulţeşte pe cale vegetativă prin stoloni. Materialul săditor se produce

numai din verigi superioare prin culturi de ţesuturi “in vitro” după următoarea schemă (fig.2).

Fig. 2.
Producerea stolonilor LTV

Plantaţii de Autenticitate; soiuri productive

Selecţie clonală
producţie şi calitatea superioară

Înmulţire Eliberare de virusuri şi de alţi

“in vitro” agenţi patogeni
Complex de Micropropagare Obţinerea în vitro de plante
înmulţire prin “in vitro” iniţiale
meristeme Trecerea în vitro şi
Aclimatizare aclimatizarea pl. iniţiale.
Testare virologică.

Izolator Înmulţirea plantelor Obţinerea plantelor superelită

iniţiale (PL) (B.S.E.)

Câmp superelită Înmulţirea plantelor Obţinerea plantelor

(unitate specializată) (baza superelită) superelită (SS)
 148

Câmp elită Înmulţirea plantelor Obţinerea plantelor

(forme de prod. ant.) superelită (SS) elită (S)

Plantaţii comerciale

Fiecare din verigile prezentate în schemă necesită o dotare specială întâlnită numai în
unităţile autorizate.
O altă metodă pentru producerea materialului săditor “liber de viroze” este şi
termoterapia. Metoda este mai greoaie şi mai nesigură, acţionând numai asupra virusurilor
termolabile.

Specificul înfiinţării şi întreţinerii plantaţiilor de căpşun

Căpşunul poate fi cultivat după mai multe tehnologii şi sisteme atât în câmp cât şi în
spaţii protejate (sere, răsadniţe, solarii). În câmp această specie poate fi cultivată în cultură
anuală sau multianuală.
Cultura anuală a căpşunului
Această metodă de cultură este mai recentă decât cea clasică având unele avantaje
economice. Cultura se realizează numai în condiţii de irigare şi numai cu stoloni “liberi de
virusuri”. În acest sens alegerea terenului se va face cu grijă. Acesta trebuie să fie pe plan sau
uşor înclinat cu posibilităţi de irigare şi conform cerinţelor acestei specii.

Pregătirea terenului se face prin: nivelare, desfundare, dezinfectare împotriva

nematozilor, modelare, fertilizare de bază cu 40 t/ha gunoi de grajd bine descompus, 150-200
kg fosfor şi 80-120 kg potasiu la hectar.
Parcelarea terenului se va face în aşa fel încât rândurile să nu fie mai lungi de 100-120
m pentru a creşte productivitatea la recoltatul manual. De asemenea, se recomandă ca o fermă
să nu fie mai mare de 10-30 ha având în vedere cerinţa foarte mare de forţă de muncă pentru
recoltare (80-100 kg/zi/om).
Plantarea se poate face pe teren modelat sau nemodelat. Stolonii se vor fasona uşor şi se
vor mocirli. Plantarea se poate face manual sau mecanizat, cu maşina de plantat legume.
Distanţele de plantare sunt:70-80 cm între rânduri şi 15-25 cm pe rând în cazul
rândurilor echidistante.
Pe brazde înălţate se plantează câte două benzi de câte două rânduri la 25 cm între
rânduri. Se realizează astfel o densitate de 80-100 mii plante la hectar.
Adâncimea de plantare trebuie să respecte adâncimea din stolonieră. Plantarea prea
adâncă conduce la oprirea din creştere a plantelor şi chiar putrezirea mugurelui central.
Stolonii plantaţi superficial se descalţă (rămân cu rădăcinile la suprafaţă) fiind expuşi la ger şi
secetă.
Perioada de plantare este în iunie-iulie în majoritatea zonelor ţării şi începutul lui
august pentru zona sudică pentru ca până la venirea îngheţului mugurii de rod să fie
diferenţiaţi.
Într-o parcelă se vor planta mai multe soiuri cu perioade diferite de maturare pentru
evitarea vârfurilor de recoltă. După plantare stolonii se vor uda obligatoriu, iar plantele
neprinse se vor înlocui după o săptămână cu stoloni din acelaşi soi.
Până toamna, terenul se va menţine curat de buruieni prin praşile repetate sau prin
erbicidare şi periodic se va uda. În aceste condiţii plantele diferenţiază suficienţi muguri de
rod iar în anul următor vor rodi abundent.
 149
Toamna, cultura se mulceşte pentru protejare în timpul iernii. Primăvara se scoate
mulciul şi frunzele uscate, se fertilizează cu 150 kg azotat de amoniu şi se întreţine solul
uscat.
Imediat după legarea fructelor solul se mulceşte cu paie curate (mărunte, negrosiere), cu
fâşii de plastic sau material sintetic, aşezate pe sol pe o lăţime de 20-25 cm de ambele părţi ale
rândului. Lucrarea are ca scop evitarea contactului dintre sol şi fructe. Materialul folosit ca
mulci (pentru acoperirea intervalului dintre rânduri) este foarte diferit şi ales funcţie de
posibilităţile financiare ale producătorului. O altă metodă este de acoperire a întregii suprafeţe
cu material special, sintetic, prevăzut cu orificii, conform schemei de plantare, în care se vor
planta stoloni.
Recoltarea se poate face manual pentru consunul în stare proaspătă sau mecanizat
pentru industrializare. Producţia este de 15-25 t/ha. După recoltare cultura se defrişează, prin
arătură, iar până în toamnă pe acel teren se pot înfiinţa culturi succesive de legume.
Cultura multianuală (clasică). Prin această metodă se pot obţine 2-3 recolte rentabile. Se poate
înfiinţa şi fără sistem de irigaţie permanent dacă nivelul precipitaţiilor din zonă este suficient.
Alegerea şi pregătirea terenului se face la fel ca la cultura anuală. Diferenţa constă în momentul
plantării şi a lucrărilor de întreţinere.
Plantarea se efectuează în perioada 15 august-15octombrie în funcţie de zonă, în aşa fel încât
până la venirea îngheţului plantele să se înrădăcineze şi să se fortifice. În cazul întârzierii plantării,
procentul de prindere se reduce, de asemenea, producţia anului următor este mică. Plantarea se poate
realiza şi în primăvară (martie-aprilie), dar în aceste condiţii primul an este fără recoltă. La plantarea
de vară-toamnă se vor folosi stoloni direct din stolonieră, iar la cea de primăvară stoloni refrigenţi. Şi
la această cultură se poate planta vara (iunie-iulie), dacă se poate asigura o udare ritmică până în
toamnă.
Terenul se menţine curat de buruieni şi se irigă. Ca lucrare suplimentară este cea de suprimare a
stolonilor dintre rânduri, concomitent cu praşila.
Fertilizarea se face, de asemenea, diferenţiat. Gunoiul de grajd se aplică la înfiinţarea plantaţiei,
iar îngrăşămintele chimice cu fosfor (150-200 kg/ha) şi cu potasiu (120-180 kg/ha) se administrează în
două reprize: toamna, odată cu lucrarea solului şi vara după recoltarea fructelor. Îngrăşămintele cu
azot se aplică în trei etape: toamna odată cu fosforul şi potasiul, primăvara cu 12-15 zile înainte de
înflorit şi vara după recoltatul fructelor (100-120 kg azot s.a./ha).
Dacă în plantaţiile cu vârsta de peste 2 ani apare atac de boli, după recoltarea fructelor se
recomandă cositul frunzelor, după care se va fertiliza suplimentar cu 40-50 kg azot s.a./ha, se va afâna
solul şi se va iriga.
La căpşun, îngrăşămintele chimice se vor alege atent deoarece această specie este sensibilă la
cloruri.
Perioada de exploatare economică a unei astfel de culturi este de 3-4 ani cu un maxim de
producţie în anii 2 şi 3.
Producţia este înmedie de 6-8 t/ha.
Cultura protejată a căpşunului, se practică în adăposturi temporare sau permanente cum sunt:
tunelele din folii de plastic, solarii bloc, răsadniţe etc.
Distanţele de plantare se vor alege în aşa fel încât să se realizeze densităţi de peste 100 mii
plante/ha.
Acoperirea se ralizează la sfârşitul lunii februarie, începutul lunii martie. Acoperirea mai târzie
în spaţiile de cultură nu se mai justifică economic.
Pregătirea terenului şi plantatul sunt identice cu cele de la culturile din câmp. După încălzirea
solului, când temperatura în adăpost trece de 18-20 oC începe aerisirea culturii. O lucrare importantă
este asigurarea polenizării prin introducerea unor stupi cu albine. Celelalte lucrări de întreţinere sunt
asemănătoare cu cele de la cultura în câmp. Maturarea fructelor se face mai repede cu 20-30 zile.
Cultura forţată a căpşunului se realizează în sere industriale încălzite, în care producţia se
obţine cu 1-2 luni mai devreme. Pentru realizarea unei astfel de culturi se parcurg două etape:
fortificarea stolonilor şi forţarea plantelor.
 150
Fortificarea stolonilor. Se plantează în câmp, în luna iunie stoloni refrigeraţi, care până în
iarnă vor forma 3-5 ramificaţii purtătoare de muguri floriferi. Toamna după prima brumă (-1…-3 oC)
plantele se scot şi se păstrează în pungi perforate de plastic în camere frigorifice până la plantare care
se realizează la sfârşitul lunii noiembrie. Tehnica plantării şi densităţile sunt ca şi cele de la celelalte
culturi. Înainte de plantare stolonii se vor dezinfecta pentru distrugerea sporilor de Botrytis.
Temperatura în sere se va conduce astfel: după plantare timp de o lună se menţine la 1-5 oC, apoi
se ridică zilinc cu un grad până la 15-18oC.
La începutul înfloritului temperatura trebuie să fie de 18-20 oC iar la maturarea fructelor de 22-
24 C ziua şi 14-16oC noaptea. Umiditatea solului se va menţine la 70-72% din capacitatea de câmp, iar
o

cea atmosferică la 60-70%. În cazul depăşirii acestor valori se va proceda la aerisirea serelor. O altă
lucrare obligatorie este iluminatul în timpul înfloritului la un nivel de 13-25 mii de lucşi. Polenizarea
se va face cu ajutorul albinelor introduse cu stupii în seră. Celelalte lucrări sunt asemănătoare
culturilor prezentate anterior. Recoltatul începe la sfârşitul lunii februarie-începutul lunii martie.
Producţia este în medie de 0,8-1 kg/m2 la soiurile timpurii şi de 2-4 kg/m2 la soiurile productive.

Combaterea bolilor şi dăunătorilor

Principalele boli care pot influenţa economic producţia sunt: pătarea albă a frunzelor
(Mycosphaerella fragariae), pătarea roşie şi brună a frunzelor (Phytophthora cactorum), mana
căpşunului (Phytophthora fragariae), făinarea (Sphaerotheca macularis), putregaiul cenuşiu (Botrytis
cinerea), arsura bacteriană a frunzelor (Xanthomonas fragariae) (tabelul 29).
Principalii dăunători ai căpşunului sunt: păianjenul roşu comun (Tetranychus urticae), gărgăriţa
neagră (Anthonomus rubra); păianjenul căpşunului (Tarsonemus fragariae), viermii albi ai rădăcinilor
(Melolontha) etc.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor la căpşun se realizează prin 5-6 tratamente, din care 2-3
înainte de recoltare şi 2-3 după recoltare. Primul tratament se face la apariţia inflorescenţelor, cu
produse pe bază de cupru în amestec cu un insecticid. Al doilea tratament se realizează împotriva
dăunătorilor, iar al treilea se va aplica pentru protecţia fructelor împotriva putregaiului cenuşiu, a
făinării, a afidelor şi acarienilor. Tratamentele vor fi mixte cu fungicide şi insecticide. La cultura
multianuală se vor aplica 2-3 tratamente mixte după recoltarea fructelor.

Tabelul 29
Schema de combatere a bolilor şi dăunătorilor la căpşun
(după N Branişte, 2000)
Nr trat. Fenofaza Boala sau dăunătorul Produse pesticide folosite
1 După grebalarea Pătarea albă şi brună a Fungicid: Turdacupral 50 PU (0,3%) sau zeamă
culturii, la apariţia frunzelor, putrezirea coletului, bordeleză (0,5%) + Insecticid: Sintox 25 (0,2%)
primelor frunze defoliatoare, acarieni etc. sau Sinoratox R 35 (0,1%)
2 La apariţia şi Putregaiul fructelor, făinare, Fungicide: Captadin 50 PU (0,2%9, Dithane M
înălţarea pătarea albă şi brună a frunzelor, 45 (0,2%) sau Vondozeb 80 WP (0,2%) +
inflorescenţelor gărgăriţa florilor, molia Insecticide: Thiodan 35 EC (0,2%), Sintox 25 CE
căpşunului, acarieni etc. (0,2%) sau Sinoratox R 35 (0,1%)
3 3-5 % din Putregaiul fructelor, făinare, Fungicide: Sumilex 50 WP (0,1%), Konker
inflorescenţe sunt pătarea albă şi brună a frunzelor, (0,15%) sau Sevinal 50 WP (0,15%) + Aliette 80
“buton alb” gărgăriţa florilor, molia PU (0,2%) + Derosal WP (0,07), Benlate 50 WP
căpşunului, acarieni etc. (0,05%) sau Bayleton 25 WP (0,05%),
Insecticide: Thiodan 35 EC (0,2%), Thionex 35
CE (0,2%)
4 La începutul Idem tratamentul 3 Fungicide : Sumilex 50 WP (0,1%),Rovral 50
scuturării WP (0,1%) sau Ronilan 50 WP (0,1%)+ Aliette
petalelor 80 PU (0,2%) + Topas 100 EC (0,08%);
Insecticide: Zolone 35 Ec (0,2%), Karate 2,5 Ec
(0,02%) sau Fastac 10 Ec (0,08%)
5 La intrarea în Putregaiul fructelor, făinare, Fungicide : Sumilex 50 WP (0,1%),Rovral 50
pârgă a fructelor pătarea albă şi brună a frunzelor, WP (0,1%) sau Ronilan 50 WP (0,1%)
gărgăriţa florilor, molia Insecticide: Bactospeine PM (0,!%), Dipel WP
căpşunului; etc. (0,1%) sau Foray-Biobit (0,05%)
 151
Recoltarea fructelor
Pentru consumul în stare proaspătă recoltarea se efectuează în faza de colorare
completă, când s-au realizat gustul şi aroma caracteristice soiului.
Fructele ce se vor transporta la distanţe mari se vor recolta mai în pârgă, atunci când
pigmentaţia acoperă 50-75% din suprafaţa fructelor. Recoltarea se va face cu caliciu pentru
consum în stare proaspătă şi fără caliciu pentru industrializare, în ambalaje mici de 0,5-3 kg
până la 5 kg.
Căpşunile fac parte din grupa fructelor foarte perisabile. Păstrarea o perioadă scurtă (1-2
săptămâni) se realizează la temperatura de 0 oC şi umiditatea relativă de 85-90%.

CULTURA COACĂZULUI

Ribes nigrum L.-coacăz negru, casis Familia Saxifragaceae,

Ribes rubrum L.-coacăz roşu Subfam. Ribesoideae
Ribes sp.L.-coacăz alb

Importanţă

Coacăzul are o deosebită importanţă datorită faptului că:

- intră repede pe rod;
- se înmulţeşte relativ uşor;
- se regenerează repede şi trăieşte 15-20 ani;
- are un potenţial biologic ridicat;
- este o specie cu o plasticitate ecologică ridicată;
- se poate cultiva pe suprafeţe întinse, dar şi pe suprafeţe restrânse în gospodăriile
populaţiei;
- fructele au o valoare alimentară ridicată; coacăzele negre conţin: 9,5% zaharuri, 2,1%
acizi; 0,9% proteine, elemente minerale, vitamine, vitamina C-150-300 mg% etc.;
- fructele se pot consuma în stare proaspătă, dar şi industrializate sub formă de suc,
sirop, compot, marmeladă, gem, jeleu, lichior etc.;
- din anumite porţiuni de plantă (frunze, fructe, lăstari etc.) se prepară medicamente şi
ceaiuri pentru diferite afecţiuni (gastro-intestinale, hepato-biliare, renale, cardio-vasculare
etc.).

Originea şi aria de răspândire

Deşi localizarea originii coacăzului negru nu se cunoaşte exact se presupune că zona de

origine este Europa, Asia şi America, unde se găseşte şi azi în flora spontană a zonelor
temperate mai umede şi mai răcoroase.
În Europa, şi mai ales în ţările apropiate Mării Baltice (Olanda, Danemarca, Germania,
Ţările Scandinavice) această specie se cultiva cu peste 400 ani în urmă. În Anglia a ajuns ceva
mai târziu, iar în America de Nord în jurul anului 1630.
 152
În prezent, coacăzul se întâlneşte în cultură pe toate continentele, dar cu preponderenţă
în zona temperată a emisferei nordice, obţinându-se cca. 590 mii t fructe anual din care în
Europa se realizează cca 80% (375000 t).
În Rusia şi celelalte ţări limitrofe se obţin peste 180.000 t. În Europa cele mai mari
cultivatoare sunt: Polonia 162.000 t, Germania 90.000 t, Cehia 25.000 t, Anglia 19.000 t,
Norvegia 18.000 t, Austria 16.000 t, Franţa 13.000 t.
La noi în ţară existau în 1989 peste 2500 ha de coacăz în cultură pură şi peste 700 ha
intercalat. În prezent, mai există cca 1000 ha cultură pură şi 300 ha intercalat. Producţia
comercială este în jur de 3000 t.
În zonele submontane ale ţării noastre se găsesc principalele centre de cultură a
coacăzului: Râmnicu-Vâlcea, Câmpulung-Muscel, Suceava, Bistriţa Năsăud, Baia-Mare,
Mureş Argeş, Mehedinţi, Sălaj, Dâmboviţa.
Coacăzul se cultivă la noi în ţară cu rezultate bune până la altitudinea de 1020 m
(Mioarele).

Particularităţi biologice şi ecologice

SORTIMENTUL DE SOIURI

Lista oficială a soiurilor pentru anul 2000 cuprinde 14 soiuri din care 8 cu fructe negre,
5 cu fructe roşii şi unul cu fructe albe.

Soiuri cu fructe negre:

1. Record – soi românesc (Resenthal Schwarze x Amintirea lui Miciurin, 1972),
productiv (5-6 t/ha), cu înflorire timpurie, sensibil la îngheţurile târzii şi la făinare, cu bace (8-
10), rare, mari (10-11 g), uniforme, sferic turtite, aspectuase, negre, lucioase, cu pulpa
verzuie, aromată, foxată, bună pentru consum în stare proaspătă şi industrializare. Maturarea
VII/3-4.
2. Joseni 17 – soi românesc (1991), rezistent la ger şi făinare, de vigoare mare, tufa
răsfirată, cu fructificare pe ramuri mijlocii şi scurte, este practic autosteril. Ciorchinii au 5-6
cm lungime, cu 5-10 bace de mărime mijlocie, rotunde, negre, cu pieliţa subţire, neuniforme.
Pulpa este verde, moale, suculentă, cu gust nefoxat, aromată. Maturarea: VII/2-3.
3. Tsema – soi olandez (1993), productiv, mediu rezistent la ger, cu înflorire
semitimpurie, sensibil la antracnoză şi rugină. Tufa este de vigoare medie, sferic turtită,
răsfirată, cu tendinţă de aplecare a tulpinilor sub greutatea rodului. Ciorchinii sunt mijlocii
(5,5 g), lacşi, cu bace de mărime medie (18 g), sferice, negre-albăstrui, lucioase, cu bune
calităţi organoleptice, destinate consumului în stare proaspătă şi industrializării. Maturarea:
VII/1.
4. Blackdown – soi englezesc (1993), rezistent la ger şi secetă, foarte rezistent la
făinare, tolerant la rugină şi antracnoză. Tufa este de vigoare mijlocie, sferic-turtită, cu tulpini
semierecte. Ciorchinii sunt mijlocii spre mari (6-7 cm), alcătuiţi din bace mari (0,8-0,9 g),
sferic alungite, cu epiderma neagră-maronie, fermă şi strălucitoare. Maturarea: VII/2-3.
5. Tenah – soi olandez (1993), mediu rezistent la ger, cu înflorire semitimpurie, este
productiv (4,2 kg/tufă), dar sensibil la rugină. Tufa este semiviguroasă, sferic-turtită, răsfirată,
tulpinile se curbează sub greutatea rodului. Ciorchinii sunt mijlocii ca lungime (7 cm), sunt
lacşi, uşor detaşabili de pe ramuri; bacele sunt mari (1 g), negre-albăstrui, lucitoare, plăcute la
gust. Maturarea: VII/2-3.
6. Cotswold Cros – soi englezesc, vechi (1958), sensibil la secetă, productiv (6-10
t/ha), rezistent la ger. Tufa este semiviguroasă, rară, cu tulpini semierecte. Ciorchinii sunt
 153
scurţi şi grupaţi câte 2-3, cu bace mari, sferice, uşor turtite, lucioase, dulci-acrişoare, slab
foxate, bune pentru consum în stare proaspătă şi industrializare. Maturarea: VII/3-4.
7. Bogatâr – soi rusesc (1970), parţial autofertil, recomandat pentru zonele înalte,
bogate în precipitaţii, este productiv (8-10 t/ha), rezistent la ger şi cu înflorire târzie. Tufa este
semiviguroasă, globuloasă, răsfirată. Ciochinii sunt de lungime medie, cu bace mari (0,9 g),
sferic-turtite, negre-albăstrui, lucioase, foarte bune pentru consum în stare proaspătă şi
industrializare. Maturarea: VII/4, neuniformă.
8. Tinker – soi englezesc (1970), cu tufe mari, viguroase, sferice cu tulpini semierecte.
Este foarte productiv şi cu mare siguranţă în fructificare, parţial autofertil. Ciorchinele este
lung, cu bace mijlocii, neuniforme, răsfirate, de calitate mediocră, cu gust puternic foxat şi
aciditate ridicată. Maturarea: VII/4, neuniformă.
Soiuri de coacăz roşu
1. Roşu timpuriu – soi românesc 1974, (Heros x Roşii de Versailles), cu tufe
viguroase, semierecte, cu înflorire timpurie, este foarte productiv (10-12 t/ha), rezistent la ger,
făinare, rugină şi semirezistent la antracnoză. Ciorchinii sunt lungi, compacţi, cu bace de
mărime mijlocie, roşii-intens, lucitoare, cu pieliţa subţire, transparentă, pulpa zemoasă,
aromată, foarte plăcută la gust, bun pentru consum în stare proaspătă şi pentru industrializare.
Maturarea: VI/2.
2. Red Lacke – soi american (1920), mediu productiv (6-8 t/ha), mediu rezistent la ger
şi secetă, sensibil la făinare şi rugină, mediu rezistent la antracnoză. Tufa este viguroasă,
sferică, uşor turtită, cu tulpinele semierecte. Ciorchinii sunt lungi, cu bacele răsfirate, de
culoare roşie-lucioasă, este destinat consumului în stare proaspătă şi industrializare (peste
57% randament în suc). Maturarea: VII/3-4.
3. Jonkleer van Tets – soi olandez, (1967), cu tufa de vigoare mijlocie, cu tulpini
erecte, lungi relativ subţiri, înfloreşte timpuriu, este productiv (4-9 kg/tufă), autofertil,
rezistent la ger, făinare şi rapăn. Ciorchinii sunt lungi (6-9 cm), cu bacele supramijlocii, roşii-
aprins, cu pulpa zemoasă, aromată, plăcută la gust, bună pentru consumul în stare proaspătă şi
industrializare. Maturarea: VII/2-3.
4. Abundent – soi românesc (Roşu timpuriu x (Roşii de Versailles x Fays)), cu tufa
semiviguroasă, globuloasă, uşor turtită, înfloreşte timpuriu, are ciorchinii compacţi, medii ca
lungime (7-8 cm) cu câte 10-12 bace roşii, lucioase, cu pieliţa subţire şi transparentă, pulpa
este zemoasă, acidulată, răcoritoare şi cu gust foarte plăcut. Soiul produce mult şi constant.
Maturarea: VI/2-3.
5. Houghton Castle – soi englezesc, foarte vechi, foarte productiv (6 kg/tufă), se
cultivă din anul 1800. Planta este viguroasă, cu tufe mari şi dese, înfloreşte şi se maturează
târziu, este rezistent la ger şi boli. Ciorchinii sunt mijlocii, compacţi, cu 10-12 bace de mărime
mijlocie, uşor piriforme, roşii-închis, lucioase, cu pulpa zemoasă, cu aciditate pronunţată şi cu
multe seminţe. Maturarea: VII/4.
Coacăz alb
1. Mărgăritar – soi românesc (Heros x Red Dutch, 1972), foarte productiv (10-12 t/ha),
rezistent la ger şi boli, pretenţios faţă de sol. Tufa este de vigoare medie, uşor turtită, deasă, cu
tulpinile erecte. Ciorchinii sunt mijlocii ca lungime, compacţi, cu bace de mărime medie, de
culoare galbenă-pai, cu epiderma subţire, transparentă, pulpa suculentă bună pentru consum în
stare proaspătă şi pentru industrializare.
În producţie se mai întâlnesc şi alte soiuri de coacăz negru cum ar fi: Negre Lee, Negre
mari, Mendip Cross, Consort, Coronatium, Negre Rosenthal, Daniel de Septembrie etc, de
coacăz roşu: Piaţa Londrei, Roşu de Olanda, Heros, Red Dutch, Productivul lui Fay, Roşii de
Versailles etc.; sau de coacăz alb: Albe de Versailles, Albe mari etc.
 154
Particularităţi de creştere şi fructificare
Sistemul radicular este pivotant la plantele înmulţite pe cale generativă şi adventiv la
plantele înmulţite pe cale vegetativă. Acesta este puternic ramificat şi dispus între 10-40 cm
adâncime, iar pe orizontală până la 80 cm de centrul tufei. Coacăzul roşu şi alb înrădăcinează
mai profund decât cel negru.
Partea epigee este formată din tulpini de diferite vârste, care cresc de regulă, din zona
coletului. Tulpinile sunt, în general, viguroase, în primii ani atingând înălţimea de 70-100 cm,
după care intensitatea de creştere se reduce ajungând totuşi la maturitate la 1,5-2 m, ceva mai
redusă la coacăzul roşu şi alb. Pe aceste tulpini cresc ramuri laterale, care le depăşesc în
creştere pe cele iniţiale.
În contact cu solul ramurile emit uşor rădăcini adventive.
Ramurile de rod se aseamănă cu ţepuşele de la pomaceae, la coacăzul negru şi cu
buchetele de mai de la drepaceae, la coacăzul roşu şi alb. Din mugurii terminali ai tulpinilor
de 1 an se formează lăstarii vegetativi lungi şi erecţi, iar o parte a celor axilari se transformă în
ramuri de rod. Acestea îşi menţin capacitatea de rodire timp de 5-8 ani, cu un maxim de
producţie în anii 2-4. Ramurile de rod sunt grupate mai ales la limita dintre creşterile de 1-2
ani.
Mugurii pot fi vegetativi (de obicei, aşezaţi la baza tulpinilor) din care cresc lăstari
viguroşi, floriferi, care formează câte o singură inflorescenţă şi micşti, din care se formează o
inflorescenţă şi un lăstar scurt (sau o rozetă de frunze). Mugurele terminal este vegetativ la
ramurile viguroase şi mixt la creşterile de vigoare slabă (fig. 3).

Fig. 3. – Lăstari şi inflorescenţe de coacăz negru apărute din muguri micşti

Inflorescenţa este un racem, mai scurt la coacăzul negru (5-15 flori) şi mai lung la
coacăzul roşu şi alb (5-25 flori).
Florile sunt campanulate (la coacăzul negru), mici, de culoare verzuie cu nuanţe
roşietice, hermafrodite şi se deschid eşalonat de la baza inflorescenţei spre vârf.
La coacăzul roşu şi alb sunt de forma unei farfurii mai mult sau mai puţin plate.
Coacăzul înfloreşte aproximativ concomitent cu prunul, unele soiuri de păr, cu 8-10 zile
înaintea mărului şi cu circa o lună înaintea afinului şi zmeurului.
Durata înfloritului la coacăz este de 10-18 zile, dar perioada de polenizare şi fecundare a
florilor este numai de 1-3 zile.
Între epocile de înflorire a soiurilor sunt diferenţe mici (2-4 zile).
Soiurile de coacăz roşu şi alb sunt autofertile, iar cele de coacăz negru pot fi: autofertile,
parţial autofertile sau autosterile.
Pentru asigurarea polenizării se vor planta grupat 2-3 soiuri, iar în perioada înfloritului
se introduc în plantaţie 3-4 colonii de albine la ha, măsuri ce contribuie la creşterea producţiei
şi la obţinerea unor fructe mai mari.
 155
În zonele înalte maturarea fructelor are loc la 50-70 zile de la înflorit, funcţie de soi şi
condiţiile anului. Soiurile de coacăz negru se maturează cu 10-20 zile mai devreme.
Fructul este o bacă de diferite mărimi (0,5-1,5 g) şi forme cel mai des globuloase, de
culoare neagră, roşie sau albă. În masa pulpei se găsesc 10-30 seminţe.
Potenţialul productiv. Coacăzul rodeşte în anul al doilea de la plantare.
Începând din anul al V-lea producţia la soiurile de coacăz negru este de 4-9 tone/ha, iar
la cele de coacăz roşu şi alb 10-15 tone/ha.
Durata economică a unei plantaţii de coacăz este de 12-15 ani, chiar mai mult dacă se
respectă agrotehnica specifică.

Cerinţele faţă de factorii ecologici

Cerinţele faţă de lumină. Coacăzul negru are pretenţii mici pentru lumină, suportă
parţial umbrirea, dar cel roşu este mai pretenţios faţă de lumină. Coacăzul negru poate fi
cultivat intercalat în livezile pomicole. Coacăzul reacţionează favorabil şi dă rezultate foarte
bune în condiţii de lumină deplină.
Cerinţe faţă de căldură. Coacăzul are pretenţii moderate faţă de căldură, reuşind bine
în zonele cu intervale cuprinse între 7,5...8,5°C. În perioada repausului coacăzul rezistă până
la -20°C...-25°C. Această specie suportă mai greu temperaturile ridicate din timpul verii.
Porneşte în vegetaţie la 5°C, legarea fructelor este optimă între 18 şi 20°C.
Temperaturi sub 12°C care se menţin mai multe zile produc perturbări în procesul de
legare, urmată de căderea în masă a florilor.
Gerurile de revenire (-5°C) pot distruge în totalitate florile deschise.
Cerinţe faţă de apă. Coacăzul este o specie iubitoare de umiditate. Coacăzul negru dă
rezultate bune în zonele cu peste 700 mm precipitaţii, iar coacăzul roşu şi alb chiar şi în
zonele cu peste 550 mm dacă în perioada de vegetaţie cad cel puţin 350 mm din care peste
150 mm în lunile mai-iunie.
Datorită înrădăcinării superficiale, coacăzul este sensibil la excesul chiar temporar de
umiditate.
Cerinţe faţă de sol. Coacăzul se dezvoltă bine şi fructifică abundent pe solurile fertile,
aluvionare, argilo-nisipoase, argilo-lutoase şi chiar argiloase, bogate în humus şi cu drenaj
acvatic satisfăcător.
Sunt nepotrivite solurile sărace, nisipoase, precum şi cele acide, sărăturoase sau cu
exces de umiditate.
La plantare se vor evita locurile bântuite de vînturi puternice, curenţi reci în timpul
iernii, care intensifică procesul de evaporare, stânjenesc zborul albinelor şi provoacă
scuturarea fructelor.

Particularităţi tehnologice
Producerea materialului săditor
Coacăzul se înmulţeşte prin butăşire, marcotaj, despărţirea tufelor, altoiri şi culturi de
ţesuturi şi numai în scop de cercetare prin seminţe. În mod curent se înmulţeşte prin butaşi
lignificaţi (18-20 cm), recoltaţi toamna şi plantaţi toamna sau primăvara la 90 cm între rânduri
şi 5-6 cm pe rând. Pe 10 m 2 se pot obţine 100-150 butaşi înrădăcinaţi de coacăz negru şi 60-
100 butaşi înrădăcinaţi de coacăz roşu şi alb.
Coacăzul se poate înmulţi şi prin microbutaşi lignificaţi scurţi de 1-2 muguri. Butăşirea,
în această situaţie, se face în spaţii speciale pe suporturi speciale.
 156
Specificul înfiinţării şi întreţinerii plantaţiilor de coacăz
Plantaţiile de coacăz se vor amplasa pe versanţi uniformi, mecanizabili cu panta până la
15-20%.
Desfundatul se va face la 45-50 cm, pe curbele de nivel cu subsolaj la adâncimea de 60-
70 cm.
În prealabil se face o fertilizare de bază cu 60-80 t/ha gunoi de grajd completată cu 600-
800 kg superfosfat şi 400-500 kg sare potasică /ha.
Distanţele de plantare trebuie să fie de 2,3-3 m între rânduri şi 1-1,2 m între plante pe
rând. Pentru mecanizarea recoltării fructelor distanţele pe rând vor fi de 0,7-0,8 m.
În teren desfundat, plantarea se face în gropi cu dimensiunile de 30 x 30 x 30 cm. În
teren nedesfundat dimensiunile gropilor pot fi de 50 x 50 x50 cm.
Epoca de plantare optimă este toamna şi numai în cazuri obligate primăvara foarte
devreme.
Plantarea se face cu 5-6 cm mai adânc decât în pepinieră.
După plantare, plantele se udă cu 6-8 litri apă, se muşuroiesc şi se formează la nivelul
bilonului.

Întreţinerea plantaţiilor de coacăz

Sisteme de conducere. Cele mai folosite sunt tufa obişnuită şi tufa aplatizată. Se mai
practică conducerea plantelor sub formă de gard fructifer vertical sau în "V". Există şi alte
sisteme de conducere, dar care nu se justifică economic.
Tăierile de formare. La soiurile cu capacitate mare de lăstărire (Tinker ş.a.) în
primăvara anului al doilea de la plantare se aleg trei-patru tulpini care se scurtează de la 2-3
muguri de la bază. În timpul vegetaţiei se reţin 4-6 lăstari bine amplasaţi, iar ceilalţi se
suprimă. În următorii trei ani se adaugă similar câte 4-5 tulpini în aşa fel încât în anul 5 planta
să aibă 15-20 tulpini crescute din zona coletului.
La soiurile cu capacitate mai redusă de ramificare (Costwold Cross, Baldwin etc.), în
anii II-IV, din tulpinile reţinute în fiecare an, jumătate se taie în cepi, iar jumătate rămân
intacte (fig. 4).

Fig. 4. – Formarea tufelor la coacăz

Tăieri de întreţinere şi de fructificare. Efectuarea tăierilor şi reînnoirea elementelor

de schelet vor fi determinate de specificul biologic al fiecărui soi, precum şi de vigoarea
 157
plantei. Prin tăieri se va urmări un echilibru între creştere şi rodire, înlăturându-se anual
tulpinile mai vechi de 5-7 ani. Tototdată, se vor elimina ramurile ce îndesesc exagerat tufa,
rupte, atacate de boli şi dăunători etc.
Ramificaţiile şi prelungirile anuale ale tulpinilor de bază nu se scurtează, deoarece se
înlătură mugurii de rod.
Tăierile mai au ca scop şi întreţinerea tufei, care se realizează prin eliminarea de la colet
a tulpinilor îmbătrânite, îndepărtarea a 1/3, 1/2 sau 2/3 din lungimea tulpinilor de 2-4 ani,
deasupra unei ramuri anuale viguroase (fig. 5).

Fig. 5. – Tăierea plantelor la coacăz

Întreţinerea solului. Coacăzul nu suportă concurenţa buruienilor. De aceea, în primii

ani după plantare solul se menţine curat de buruieni prin praşile repetate. Pe terenurile cu
pericol de eroziune, intervalele pot fi cultivate alternativ cu plante agroalimentare cu partea
comestibilă în sol.
În zonele cu precipitaţii de peste 750 mm intervalele pot fi înierbate, iar pe rândul de
plante se poate face erbicidarea.

Fertilizarea plantaţiilor. Se face o dată la trei ani cu 40-60 t/ha gunoi de grajd, 400-
600 kg superfosfat şi 300-400 kg sare potasică.
Anual, se aplică 300 kg azotat de amoniu la ha, în două reprize, prima cu 2-3 săptămâni
înainte de înflorire şi a doua după legarea fructelor.

Combaterea bolilor şi dăunătorilor

Cele mai frecvente boli sunt antracnoza coacăzului (Pseudopeziza ribis), făinarea
(Spheroteca mass-mae), rugina coacăzului (Cronatium ribicole). Acestea se combat la
avertizare, cu ajutorul fungicidelor Dithane M 45 (0,2%), Captadin 50 (0,2%), zeamă
 158
sulfocalcică (20%) în perioada de repaus şi 2% în perioada de vegetaţie, zeamă bordeleză 1%
şi alte fungicide existente în comerţ.
Principalii dăunători ai coacăzului sunt: Sfredelitorul ramurilor (Sesia tipuliformis),
păduchi ţestoşi, afide şi păianjeni (tabelul 30).
Aceştia se combat atât în perioada de vegetaţie, cât şi în perioada de repaus cu diferite
insecticide. Reducerea rezervei biologice de boli şi dăunători se realizează şi prin măsuri de
igienă culturală şi agrotehnică.

Tabelul 30.
Schema de combatere a bolilor şi dăunătorilor la coacăz şi agriş
(după N Branişte, 2000)
Nr
Fenofaza Boala sau dăunătorul Produse pesticide folosite
trat.
1 Repaus Păduchele din San José, Oleoeekalux (1,5%), Polisulfură de bariu (6,0%) sau zeamă
vegetativ ouă de afide, acarieni, sulfocalcică (20%)
defoliatoare etc.
2 La umflarea Acarieni, afide (ouă), Polisulfură de bariu (1,0%) sau zeamă sulfocalcică (2%)
mugurilor făinare
3 La infrunzire (3 Antracnoză, făinare, Fungicide: Topsin M 70 (0,1%), Metoben 70 (0,1%), Captadin
frunze detaşate) acarieni afide etc. 50 PU (0,25%); Acaricide: Neoron 500 EC (0,1%) +US1
(1,5%)
4 La apariţia Antracnoza şi făinarea Fungicide: Topsin M 70 (0,1%), Metoben 70 (0,1%),
inflorescenţelor frunzelor, sfredelitorul Karathane NF 57 (0,2%), Bayleton 25 WP (0,05 %), Saprol 19
tulpinilor (G1), EC (0,125%) sau Rubigan 12 EC (0,04%); Insecticide: Sintox
defoliatoare etc. 25 EC (0,2%), Nurelle D (0,075%) sau Primor 50 WP (0,1%)
5 Când toţi Idem tratamentul 4 Idem tratamentul 4 . Se recomandă alte produse decât la
butonii florali tratamentul precedent
sunt liberi
6 La înflorire Antracnoza, făinarea şi Fungicide: Topas 50 WP (0,1%), Tilt 250 EC (0,02%), Anvil
rugină, 5 SC (0,04%) sau Dithane M 45 (0,2%) + Afugan (0,1%) sau
sfredelitorul tulpinilor Nissorun (0,05%); Insecticide: Zolone 35 EC (0,2%), Karate
(G2), defoliatoare etc. 2,5 EC (0,02%) sau Fastac EC (0,08%)
7 Când fructele au Idem tratamentul 4 + Fungicide: Topas 50 WP (0,1%), Tilt 250 EC (0,02%), Anvil
mărimea Păduchele din San 5 SC (0,04%) sau Topas C (0,1%)
naturală José(G1) Insecticide: Actellic 50 (0,2%) sau Decis 2,5 EC (0,05%)
8 Imediat după Antracnoza, făinarea şi Fungicide: Captadin 50 PU (0,25%) sau Ziram 75 PU (0,4%);
recoltarea rugină; sfredelitorul Insecticide: Carbetox 37 Ec (0,5%)
fructelor tulpinilor (G2), Acaricide: Neoron 500 Ec (0,1%), Mitac 20 (0,2%), Peropal
defoliatoare păduchele din (0,1%) sau Omite 57 CE (0,1%)
San José(G1) etc.

Particularităţile maturării şi recoltării fructelor

Maturarea fructelor are loc eşalonat în ciorchine, dar diferenţele sunt de numai câteva
zile. Alegerea momentului optim de recoltare se face în funcţie de specie şi destinaţia
producţiei.
Recoltarea se poate face manual sau mecanizat. În general recoltatul manual se
efectuează atunci când fructele sunt destinate consumului în stare proaspătă. Recoltarea se
face cu rahis, pe timp răcoros, în ambalaje de capacitate mică (0,5 -1,0 kg) sau maxim (5-6
kg).
Recoltatul mecanizat se realizează cu ajutorul unei combine speciale care au o
productivitate de 8-16 t/schimb.
 159
Pentru uniformizarea maturării şi uşurarea desprinderii bacelor se recomandă stropirea
plantelor cu ETHREL (300-500 ppm), cu circa 5 zile înainte de data recoltării, sau cu alte
substanţe biostimulatoare.
Coacăzele fac parte din grupa fructelor foarte perisabile, de aceea, imediat după
recoltare se recomandă păstrarea acestora în condiţii optime (T=0°C, U.R.= 90-95% etc.).

CULTURA ZMEURULUI

Rubus ideaus L. Fam. Rosaceae

Subfam. Rosoideae

Importanţă, origine şi arie de răspândire

Importanţa culturii

Zmeurul se cultivă pentru fructele sale deosebit de apreciate atât pentru consumul în
stare proaspătă, cât şi pentru industrializare sub formă de dulceaţă, compot, gem, sirop, suc,
îngheţată etc. Această valoare ridicată este dată de conţinutul complex al fructelor: 4,5-10,6%
zaharuri, 1,1-2,3% acizi organici, 0,5-2,8% pectine, 1,2% proteine, săruri de K, P, Ca, Mg,
Mn, Na, Zn, Cu, Fe, etc., vitamina B1,B2,D,P,C (25mg/100g).
Fructele, lăstarii şi frunzele tinere se folosesc în industria farmaceutică pentru
prepararea unor medicamente sau ceaiuri împotriva, anginei, amigdalite, diareei etc. Specia
are o mare plasticitate ecologică, fiind cultivată în diferite condiţii de la şes până la altitudini
foarte mari (peste 1000 m). Datorită drajonării puternice şi a sistemului radicular ramificat şi
destul de profund, zmeurul este şi o plantă care combate eroziunea solului, valorificând în
acelaşi timp solurile subţiri, sărace şi improprii altor culturi.
Plantaţia de zmeur intră repede pe rod şi permite recuperarea investiţiilor în timp scurt.

Originea şi arealul de cultură

Cercetările au demonstrat că majoritatea speciilor de zmeur s-au format în estul Asiei,
de unde apoi s-au răspândit în toată zona temperată, în special în emisfera nordică (Europa,
Asia, America de Nord), unde se întâlneşte şi în prezent în stare sălbatică.

De asemenea, se întâlneşte mai rar şi în vegetaţia zonelor înalte tropicale din emisfera
sudică precum şi în Oceania.
Pe plan mondial cultura zmeurului este în creştere, obţinându-se în prezent peste
300.000 t din care peste 50% se obţin în Europa. Dintre ţările mari producătoare sunt: Rusia
(90.000 t), ex. Iugoslavia (40.000 t), Polonia (40.000 t), Germania (20.000 t), Anglia (11.000
t), etc.
 160
În ţara noastră această cultură este răspândită în special în zonele înalte, bogate în
precipitaţii. Există în prezent în ţara noastră peste 1500 ha plantate cu zmeur din care cca. 110
ha se întâlnesc în gospodăriile individuale din judeţele Argeş, Vâlcea, Harghita, Covasna,
Cluj, Suceava, Mureş, etc.
Cultura zmeurului la noi în ţară a cunoscut o dezvoltare importantă până în anii ’90,
după care a înregistrat o decădere foarte mare. În prezent, există tendinţa reconsiderării acestei
culturi. Cele peste 1000 t ce se obţin şi comercializează în prezent în România provin în cea
mai mare parte din flora spontană.

Particularităţi biologice şi ecologice

Specii care au contribuit la formarea soiurilor
Pe plan mondial există peste 3000 de specii ce aparţin genului Rubus şi subgenului
Idaeobatus, dintre care numai în ţara noastră se întâlnesc peste 180 specii în flora spontană (I.
Nyaradi). Din această multitudine de specii doar câteva prezintă importanţă deosebită în
crearea de soiuri.
Rubus idaeus L. – zmeurul comun cu două varietăţi:
Rubus idaeus L. – var. vulgatus Arheu – zmeurul roşu european, din care au rezultat
soiurile europene;
Rubus idaeus L. – var. strigosus – zmeurul roşu pufos american, din care au rezultat
soiurile americane.
Din încrucişarea celor două subspecii au rezultat majoritatea soiurilor de zmeur roşu.
Rubus Occidentalis – zmeurul negru american, nu drajonează, formează fructe negre, pe
tulpini subţiri, lungi şi arcuite. A contribuit la obţinerea soiurilor americane.
În Europa, America şi Asia în programele de ameliorare se mai folosesc şi alte specii
cum ar fi: R. articus, R. odoratus, R. spectabilis (din America de Nord), R. iasiostylus (din
Asia), etc.
Obiective principale şi metode utilizate în ameliorarea zmeurului
Programele de ameliorare din principalele centre au ca obictive următoarele:
- creşterea plasticităţii ecologice reprezentată prin: rezistenţa la temperaturi scăzute, în
zonele nordice, rezistenţă la amplitudinile mari de temperatură din zonele temperate
continentale, rezistenţă la arşiţă şi secetă, necesar redus de frig pentru zonele mediteraniene;
-îmbunătăţirea unor însuşiri şi caractere ale plantei: port erect şi rigid, vigoarea mai
slabă, spinozitatea redusă, productivitate ridicată, rezistenţă la boli şi dăunători, maturare
grupată a fructelor în cadrul inflorescenţei şi a soiului, drajonare modestă;
-extinderea sezonului de maturare a fructelor prin crearea de soiuri extratimpurii sau
tardive;
-calitatea superioară a fructelor: culoare intensă, fermitate, suculenţă, aromă, gust,
conţinut ridicat în elemente nutritive, absenţa sarmenţilor şi a perilor stacei etc.
Pentru fiecare din aceste obiective există suficiente surse de gene.
Ca metode de ameliorare se folosesc cele clasice (hibridările intra şi interspecifice).
Compatibilitatea la încrucişare dintre diferite soiuri de zmeur depinde de apartenenţa
genitorilor şi de constituţia lor genetică.
În general hibrizii sunt fertili sau parţial fertili. Hibridările dintre zmeur (diploid) şi mur
(hexaploid) au reuşit numai în cazul când soiurile de mur au avut în constituţia lor genetică şi
genoame de zmeur.
 161
Lipsa spinilor este dată în general de genitorii materni iar remontanţa se obţine numai
dacă ambii genitori sunt remontanţi.

Sortimentul de soiuri

Deşi există foarte multe specii de genuri Rubus, totuşi numărul de soiuri valoroase este
destul de restrâns. În România, pentru anul 2000 au fost admise la înmulţire un număr de 8
soiuri dintre care 2 româneşti şi 6 străine.
1. Citria – soi românesc (Cayuga x Ors Seedling, 1996), productiv (9-11 t/ha), tulpini
viguroase (1,5-2 m) şi erecte, cu spinozitate redusă, rezistent la ger şi boli. Fuctele sunt
mijlocii (2,5-3 g), scurt conice, galbene portocalii. Maturarea: VI/4.
2. Cayuga – soi american, foarte vechi (1911), viguros (1,5-2 m), drajonează puternic,
este rezistent la ger (-25 ºC) şi la temperaturile ridicate din timpul verii, este rustic, tolerant la
boli, mediu productiv (5-6 t/ha). Fructul este ferm, mijlociu ca mărime (2-4 g), sferic sau ovo-
sferic, de culoare roşie-cărămizie, pulpa este gustoasă, plăcut acidulată şi aromată. Maturarea:
VI/4.
3. Englezesc A1 – soi originar din Anglia, de vigoare medie (1,5 m), rezistent la ger, şi
secetă, sensibil la boli, productiv (8-9 t/ha). Fructele sunt mari sau foarte mari, conice, roşii,
suculente, plăcute la gust. Se pretează pentru consum în stare proaspătă şi industrializare.
Maturare: VII/1-2.
4. Malling Expoit – soi englezesc, cu tulpini viguroase (2 m), cu tendinţă de ramificare,
sensibil atât la gerurile din timpul iernii cât şi la căldurile excesive. Fructele sunt alungite sau
tronconice, de culoare roşie deschis, cu pulpa fermă, gustoasă. Maturarea: VII/1-2.
5. Newburg – soi american, semiviguros, productiv, drajonează mult. Fructele sunt
mijlocii (2-3 g), conic-alungite, colorate în roşu-intens, mate, cu pulpa suculentă, dulce, plăcut
acidulată, aromată. Maturarea: VII/2-3.
6. Rubin bulgăresc – soi originar din Bulgaria, vechi şi mult răspândit în cultură şi în
ţara noastră, productiv (7-11 t/ha), de vigoare medie, cu tulpini lungi şi groase, puţine la
număr, cu capacitate slabă de drajonare, mediu rezistent la ger, sensibil la boli. Fructul este
mare, conic, rubiniu, cu pulpa compactă, mediu suculentă, slab aromată, gustoasă, cu seminţe
mari. Bun şi pentru congelare. Maturare: VII/4.
7. Ruvi – soi românesc (Rubin bulgăresc x Viking, 1996), viguros, cu tulpini erecte,
lungi (1,8-2 m), productiv (7-9 t/ha), rezistent la ger, mediu rezistent la boli. Fructele sunt
mari (3-4 g), de calitate bună, conic-trunchiate, roşii-violaceu. Maturarea: VII/4.
8. The Latham – soi american, vechi, viguros, drajonează puternic, rezistent la ger
secetă, sensibil la făinare şi putregaiul fructelor. Fructele sunt mijlocii (2-3 g), sferice, sau
conico-sferice, roşii-carmin cu luciu alb; pulpa este suculentă, mediu consistentă, slab
aromată, de calitate medie. Este destinat în special industrializării. Maturarea: VII/4.

Soiuri remontante

Romy – soi elveţian, semiviguros, drajonează puternic, productiv (8-10 t/ha), sensibil la
viroze şi ger. Fructele sunt mijlocii (2-3 g), roşii-violaceu, aromate plăcute la gust. Maturarea:
începând din iunie până în septembrie, cu două vârfuri (VI şi IX).
Lloyd George – soi englezesc, viguros, cu fructe mari, roşii intens, conic-alungite, de
calitate bună.
September – soi american, semiviguros, rezistent la ger şi secetă, productiv, sensibil la
boli. Fructul este mijlociu, conic sau trunchiat-alungit, carmin-vişiniu. Maturarea: prima
recoltă în iunie, a II-a recoltă în septembrie-octombrie.
 162
Alte soiuri existente în cultură: Taylor, Malling Jewel, June, Indian Summer, Malling
promise, Golden Queen etc.
Particularităţi de creştere şi fructificare
Zmeurul este un semiarbust, ce creşte spontan sau cultivat şi are caracteristici specifice.
Partea hipogee - este reprezentată de un rizom (tulpina subterană), din care pornesc
rădăcini adventive, fibroase, situate în stratul de sol de 10-30 cm. Unele rădăcini pot pătrunde
în sol până la 80-100 cm. Pe toată lungimea rădăcinilor se diferenţiază încă din luna iunie
muguri adventivi, care vor da naştere drajonilor în anul următor. Aceştia au rolul de a înlocui
tulpinile care au fructificat, reînnoind anual organele aeriene ale plantei.
Drajonii îşi formează sistem radicular propriu, devenind independenţi de planta mamă.
Partea epigee este formată din mai multe tulpini de 1-2 m, cilindrice, de aceeaşi
grosime, cu o durată de viaţă de 2 ani, în primul an cresc, iar în anul al II-lea rodesc, apoi se
usucă. Majoritatea soiurilor au tulpinile erecte, destul de rezistente dar necesită sistem de
susţinere, sunt acoperite cu ghimpi aciculari. Sunt şi soiuri fără ghimpi. Lăstarii sunt fără
gimpi la ambele tipuri de soiuri.
Mugurii – se formează la baza peţiolului, grupat din care creşte numai unul. La baza
tulpinii se formează muguri vegetativi, în treimea mijlocie micşti, iar în treimea superioară de
rod.
Inflorescenţele - sunt alcătuite din 4-15 flori hermafrodite autofertile şi nectarifere.
Polenizarea este entomofilă. Zmeurul înfloreşte la 50-60 zile de la umflarea mugurului de rod,
începând din vârful lăstarului şi progresează bazipetal, având o durată de 3-4 săptămâni.
Fructul – este fals, compus din mai multe drupeole aşezate în jurul unui receptacol,
poate avea diferite culori şi forme.
În cultură se întâlnesc soiuri neremontante (care dau o singură recoltă pe an) şi soiuri
remontante (cu două recolte pe an). Acestea din urmă sunt foarte puţine şi nu dau rezultate în
zonele mai reci, deoarece a doua recoltă nu ajunge la maturitate.

Ciclul anual
Perioada de repaus este destul de profundă, începe după căderea fiziologică a frunzelor
şi se continuă până primăvara târziu. Perioada de vegetaţie se desfăşoară pe parcursul a 180-
200 zile.
Zmeurul înfloreşte de regulă în cursul lunii mai (în funcţie de zonă), scăpând de
îngheţurile târzii de primăvară.
Creşterea şi maturarea fructelor se face într-un ritm intens 30-35 zile.
Potenţialul productiv.
Durata de exploatare economică a unei plantaţii este de 10-12 ani, cu o producţie medie
de 6-12 t/ha, la început mai mică, maximă la 4-10 ani, apoi descrescătoare.

Cerinţele zmeurului faţă de factorii ecologici

Lumina - influenţează pozitiv calitatea fructelor. Este o specie exigentă faţă de lumină.
De aceea zmeurul se va planta pe versanţii cu expoziţie favorabilă. De asemenea, direcţia
rândurilor se va orienta în aşa fel încât să valorifice la maximum lumina, mai ales în zonele
înalte.
Temperatura - poate fi un factor limitativ pentru cultura zmeurului. Acesta nu suportă
temperaturi excesiv de scăzute (-20 … -25°C) în perioada de repaus, dar nici extrem de
ridicate în perioada de vegetaţie. Cultura reuşeşte bine în zone cu ierni blânde şi veri în care
temperatura medie nu depăşeşte 16-17°C. Pentru desfăşurarea normală a înfloritului necesită
580-600ºC.
 163
Temperatura solului nu trebuie să depăşească 16ºC. Dacă, toamna este rece şi umedă,
lignificarea tulpinilor este deficitară iar rezistenţa la ger scade până la -15ºC.
Umiditatea reprezintă unul din factorii principali de care depinde reuşita culturii
zmeurului. Este o specie cu pretenţii mari faţă de umiditate. Se recomandă a se cultiva în zone
cu 700-1000 mm precipitaţii anuale, bine repartizate în perioada de vegetaţie (iunie-august).
În caz contrar, este absolut obligatorie irigarea.
Excesul de apă (băltirea) este, de asemenea, dăunător putând provoca asfixierea
rădăcinilor.
Pânza de apă freactică trebuie să fie la peste 80 cm.
Zmeurul creşte şi se dezvoltă bine în zone în care umiditatea relativă este mai mare.
Solul cel mai recomandat pentru cultura zmeurului este cel nisipo-lutos, bogat în
humus, cu bună capacitate de reţinere a apei şi bine aerisit, cu pH = 5,6-6,5, cu subsol
permeabil şi cu o grosime de cel puţin 50 cm, bogat în azot şi proteine. Este sensibil la
deficitul în Fe şi Mn. Nu sunt recomandate solurile sărace, foarte grele, reci, sau uscate şi
calcaroase.
Curenţii de aer, iarna pot mări pagubele prin îngheţ, vara măresc seceta atmosferică
etc. Totuşi lipsa totală a acestora favorizează apariţia bolilor şi măreşte pericolul îngheţurilor
târzii de primăvară.

Particularităţi tehnologice
Specificul producerii materialului săditor
Zmeurul se înmulţeşte prin drajoni, butaşi de rădăcină şi despărţirea tufelor. Drajonii se
obţin în plantaţiile specializate (10.000 – 14.000 plante/ha), înfiinţate şi întreţinute
corespunzător unor plantaţii elită. După doi ani dintr-o astfel de plantaţie se obţin 150.000 –
200.000 de drajoni înrădăcinaţi bine.
Înmulţirea prin butaşi de rădăcină - se practică mai ales la soiurile care nu drajonează
sau drajonează foarte puţin. Butaşii se recoltează toamna (10-12 cm) şi se plantează primăvara
în rigole adânci (8-10 cm).
Înmulţirea prin despărţirea tufelor – se foloseşte rar, în cazul plantelor, valoroase, în
grădinile individuale. Prinderea la plantare este slabă iar plantele sunt în general debile.

Înfiinţarea şi întreţinerea plantaţiilor

Pentru eşalonarea maturării şi a perioadei de recoltatare, într-o parcelă se vor planta 3-4
soiuri cu diferite perioade de maturare.
La pregătirea terenului se va fertiliza intens cu îngrăşăminte organice şi minerale,
deoarece după intrarea pe rod lucrarea se efectuează cu greutate datorită drajonării puternice.
Funcţie de nivelul de aprovizionare a solului se vor efectua fertilizarea cu 60-80 t gunoi de grajd, 600-
800 kg superfosfat şi 400-500 kg sare potasică/ha. Desfundatul se face la 40-50 cm, cu subsolaj.
Pe terenurile cu panta peste 20%, se amenajează terase pe care se vor planta minimum
două rânduri, iar pe cele cu panta sub 20%, zmeurul se plantează sub formă de gard fructifer,
pe direcţia curbelor de nivel.
Distanţele de plantare sunt de 2,5-3 m între rânduri şi 0,5 m pe rând.
Plantarea drajonilor se efectuează toamna sau primăvara foarte timpuriu în gropi de 40
x 40 x 40 cm sau în şanţuri astfel încât coletul să fie la suprafaţa solului. În prealabil drajonii
se fasonează la 20-25 cm şi se mocirlesc.
După plantare, drajonii se muşuroiesc şi se scurtează la nivelul muşuroiului sau
bilonului.
Sistemul de conducere. Majoritatea soiurilor de zmeur necesită sistem de susţinere
(fig. 6 - 7).
 164

Fig. 6. – Susţinerea zmeurului pe spalier cu un cuplu de sârme duble

Cel mai utilizat sistem este spalierul cu două sau trei sârme duble, fixate de stâlpi din
beton sau lemn. Primul rând de sârme se aşază la 60 cm faţă de sol, iar cel de-al II-lea la 1,2
m de sol. Pentru soiurile cu port înalt se foloseşte spalierul cu trei rânduri de sârme distanţate
la 50 cm una de alta.
În acest sistem se realizează benzi continui cu grosimea de 40-50 cm.
Cultura sub formă de gard fructifer se realizează fără sistem de susţinere. Se folosesc
soiuri cu tulpini erecte groase (The Lathan, June, Indian Summer etc. care se autosusţin.
Densităţile mari, în ambele cazuri, conduc la producţii calitativ inferioare.

Fig. 7. – Susţinerea zmeurului pe spalier cu două cupluri de sârme duble

Fig. 8. – Susţinerea zmeurului prin legare pe un singur arac

Conducerea sub formă de evantai pe spalier sau araci (fig. 8). Tulpinile se palisează în
poziţie aproape orizontală, jumătate într-o parte jumătate în cealaltă.
 165
Cultura pe araci (fig. 9) - se foloseşte pe suprafeţe mici în grădinile individuale.

Fig. 9. – Susţinerea zmeurului pe araci, în evantai

Cultura cu spalier de tip olandez – se folosesc două rânduri de spalier cu câte o sârmă
Tulpinile se arcuiesc şi se leagă jumătate de o sârmă jumătate de cealaltă.
Întreţinerea solului
În plantaţiile de zmeur se recomandă ogorul lucrat, iar începând din anul al II-lea se
poate şi erbicida însă cu precauţie. Aceasta, deoarece sistemul radicular al zmeurului este
puternic ramificat şi superficial şi nu suportă nici un fel de concurenţă.
Doar în primul an după plantare se pot folosi culturi intercalate de talie mică şi care se
recoltează timpuriu (fasole, mazăre, cartofi, spanac, salată).
Fertilizarea de bază se efectuează la planta premergătoare.
Fertilizarea plantaţiilor de zmeur se efectuează o dată la 3-4 ani cu 20-40 t gunoi de
grajd/ha şi anual cu 300-400 kg superfosfat cu 200-300 kg sare potasică. Îngrăşămintele cu
azot se aplică în două reprize: primăvara devreme după dezgheţarea solului şi imediat după
înflorit. În primii doi ani, pe un teren fertil nu este necesar să se fertilizeze.
Irigarea plantaţiilor – Lipsa apei din sol are consecinţe negative asupra drajonării,
asupra diferenţierii mugurilor de rod, asupra înfloritului şi legării fructelor şi în final asupra
producţiei şi calităţii acesteia. Zmeurul are nevoie de apă în cantităţi moderate pe tot parcursul
vegetaţiei, mai puţin toamna. De aceea, zmeurul se va uda de 4-6 ori cu câte 300-400 m 3/ha.
Irigarea de toamnă prelungeşte vegetaţia şi împiedică maturarea corespunzătoare a lemnului.
Tăierile. - În primăvara anului următor plantării, tulpinile se scurtează la 0,8-1 m
lungime, se îndepărtează şi ramurile purtătoare de rod pentru fortificarea sistemului radicular
şi stimularea drajonării.
Începând cu anul al II-lea, se vor înlătura tulpinile de 2 ani care au rodit (imediat după
recoltare). Totodată, se înlătură şi tulpinile anuale de vigoare slabă.
Primăvara, după trecerea pericolului de îngheţ, tulpinile se răresc (12-16 buc/m liniar) şi
se scurtează la 1,5-1,7 m. Tulpinile soiurilor din grupa Malling, la care mugurii de rod se
formează, în general, pe treimea superioară nu se scurtează.
La soiurile remontante tăierile se fac după aceleaşi criterii ca şi la cele obişnuite, cu
deosebirea că după maturarea fructelor din prima recoltă se înlătură vârful care a rodit.
Combaterea bolilor şi dăunătorilor
Bolile care provoacă cele mai mari pierderi sunt:
- pătarea brună a lăstarilor (Didynella applanta), antracnoza (Elsinoe nelleta) şi
putregaiul cenuşiu al fructelor (Botrytis cinerea). Combaterea acestor boli se realizează prin
măsuri de igienă culturală şi tratamente fitosanitare (tabelul 31).

Tabelul 31.

Schema de combatere a bolilor şi dăunătorilor la zmeur

(după N Branişte, 2000)
 166
Nr
Fenofaza Boala sau dăunătorul
trat.
0 1 2 3
1 Repaus vegetativ Păduchele din San José, ouă de
afide, acarieni etc.
2 La umflarea Antracnoza zmeurului, pătarea
mugurilor brun-violacee a ramurilor,
acarieni, insecte defoliatoare,
afide.
3 La înfrunzire Pătarea brună a ramurilor,
pătarea albă a frunzelor, acarieni,
gărgăriţa florilor, afide etc.
Produse pesticide folosite
Oleoekalux (1,5%) sau Polisulfură de bariu
(6,0%)
Fungicid : un produs cupric. Turdacupral 50
PU (0,2%), zeamă bordeleză (0,5%)+
Insecticid: Sintox 25 (0,2%) sau Sinoratox R
35 (0,1%)
Fungicide: Tiuram 75 PU (0,4%), Ziram 75
(0,¤%) +
Insecticid: Thiodan 35 Ec (0,2%), Sintox 25
(0,2%) sau Sinoratox R 35 (0,1%

4 La înălţarea Făinare, pătarea brună a Fungicide: Tiuram 75 PU (0,4%), Ziram 75

inflorescenţelor ramurilor, antracnoză, gărgăriţa (0,¤%) sau Captadin 50 PU (0,2%) + Metoben
florilor, gândacul zmeurului etc. 70 (0.1%) + Insecticid: Thiodan 35 Ec (0,2%),
Sintox 25 (0,2%) sau Sinoratox R 35 (0,1%
5 La începutul Putregaiul fructelor, pătarea albă Fungicide: Sumilex 50 WP (0,1%),Rovral 50
înfloritului a frunzelor, rugina, făinare, WP (0,1%) sau Ronilan 50 WP (0,1%)+
gândacul zmeurului, etc. Metoben 70 (0,1%) sau Topsin M 70 (0,1%) +
Insecticid: Decis 2,5 EC (0,025%)
6 La începutul Idem tratamentul 5 Fungicide : Sumilex 50 WP (0,1%),Rovral 50
scuturării petalelor WP (0,1%) sau Ronilan 50 WP (0,1%)+ Topas
100 EC (0,08%), Anvil 5 SC (0,04%) sau Tilt
250 EC (0,02%) + Insecticide: Zolone 35 Ec
(0,2%), Karate 2,5 Ec (0,02%) sau Fastac 10
Ec (0,08%)
7 La mărimea Putrgaiul fructelor, făinare, Fungicide :Ronilan 50 WP (0,1%), Sumilex 50
normală a fructelor rugină, pătarea albă a frunzelor, WP (0,1%) sau Rovral 50 WP (0,1%) + Anvil
pătarea brună a ramurilor etc. 5 SC (0,04%) sau Tilt 250 EC (0,02%)
8-9 După recoltarea Antracnoza ramurilor, pătarea Fungicide: Tiuram 75 PU (0,4 %), Ziram75
fructelor ( la brun-violacee a ramurilor, (0,¤%)sau Captadin 50 PU (0,2%) +
avertizare) Păduchele din San José, Insecticid: Carbetox 37 CE (0,5%)

Dăunătorii cei mai periculoşi sunt: gărgăriţa mugurilor de zmeur (Anthonomus rubi-
idaei), gândacul mic al florilor de zmeur (Byturus tomentosus), acarienii etc. Combaterea
acestora se face la avertizare cu insecticide specifice existente în comerţ.

Recoltarea fructelor. Zmeura se recoltează la maturitatea de consum, deoarece această

specie nu are perioadă de postmaturaţie.
Recoltarea fructelor se face manual, fără receptacul sau cu tot cu receptacul, în ambalaj
de capacităţi mici (0,1-0,5 kg), care se aşază în lădiţe. Zmeura este un fruct excesiv de
perisabil, de aceea se va manipula, transporta şi depozita cu mare precauţie. Când este
destinată industrializării, recoltarea se poate face şi în găleţi, iar depozitarea în butoaie închise
ermetic.
Totuşi, 3-5 zile se poate păstra în depozite frigorifice la temperatura de 0°C şi U.R. de
80-90%.
Pe plan mondial există preocupări pentru recoltarea mecanizată a zmeurii.